CASE OF MAZUREK v. FRANCE - [Romanian Translation]

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIUNEA A TREIA

CAZUL MAZUREC contra FRANŢEI

Cererea nr. 34406/97

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

1 februarie 2000

DEFINITIVĂ

01/05/2000

În cauza Mazurec c. Franţei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţiunea a treia), statuând într-o cameră compusă din:

Sir  Nicolas Bratza, preşedinte,

Dnii J.-P. Costa,

L. Loucaides,

Dna F. Tulkens,

Dnii W. Fuhrmann,

K. Jungwiert,

   K. Traja, judecători,

şi Dna S. Dolle, grefierul secţiunii,

Deliberând în camera de consiliu la 12 octombrie 1999 şi la 18 ianuarie 2000,

Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 34406/97) depusă împotriva Republicii Franceze, şi pe care cetăţeanul acestui Stat, Dl Claude Mazurek (“Reclamantul”), a înaintat-o Comisiei europene a Drepturilor Omului (“Comisia”) la 13 decembrie 1996 în virtutea fostului articol 25 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (“Convenţia”).

2. La 20 octombrie 1997, Comisia a decis să aducă cererea la cunoştinţa guvernului francez (« Guvernul »), invitându-l să prezinte în scris observaţiile cu privire la admisibilitatea şi întemeierea ei. Guvernul şi-a prezentat observaţiile la 9 martie 1998, după prelungirea termenului acordat, iar reclamantul a răspuns la ele la 22 aprilie 1998.

3. În rezultatul intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie, la 1 noiembrie 1998, şi în conformitate cu articolul 5 § 2 al acestui Protocol, cauza a fost examinată de Curte.

4. În conformitate cu articolul 52 § 1 din regulamentul Curţii (« regulamentul »), preşedintele Curţii, Dl L. Wildhaber, a repartizat cauza secţiunii a treia. Camera constituită în cadrul acestei secţiuni îi includea cu drepturi depline pe: Dl J.-P. Costa, judecător ales din partea Franţei (articolele 27 § 2 din Convenţie şi 26 § 1 a) din regulament), şi Sir Nicolas Bratza, preşedintele secţiunii (articolul 26 § 1 a) din regulament). Pentru a completa camera el a desemnat următorii membri: Dl L. Loucaides, Dna F. Tulkens, Dl W. Fuhrmann, Dl K. Jungwiert şi Dl K. Traja (articolul 26 § 1 b) din regulament).

5. La 4 mai 1999, camera a declarat plângerea admisibilă[1] şi a decis să invite părţile să prezinte, în cadrul unei audieri, observaţiilor lor asupra fondului.

6. Audierea publică a avut loc la 12 octombrie 1999, la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg.

S-au prezentat:

- pentru Guvern

Dnele M. Dubrocard, sub-director

pentru drepturile omului

la direcţia pentru afaceri juridice

a Ministerului pentru Afaceri externe,agent,

 L. Delahaye, magistrat detaşat

la sub-direcţia pentru drepturile omului

la direcţia pentru afaceri juridice

a Ministerului pentru Afaceri externe,

M. Faucheux-Bureau, magistrat la biroul

de drept civil general, la direcţia pentru afaceri

civile, Ministerul Justiţiei,consilieri ;

. pentru reclamant

Dl A. Ottan, avocat la baroul Montpellier, consilier.

Reclamantul de asemenea a fost prezent la audiere.

Curtea a audiat declaraţiile Dlui Ottan şi a Dnei Dubrocard.

 ÎN FAPT

 CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

7. Reclamantul, Claude Mazurek, este cetăţean francez născut în 1942 la Avignon şi domiciliat în localitatea La Grand-Motte.

8. Mama reclamantului a decedat la 1 august 1990 în rezultatul unei encefalopatii cauzată de virusul imunodeficienţei umane, contaminat printr-o modalitate post-transfuzională. Ea a lăsat doi copii : un fiu natural, Alain, născut în 1936 şi legitimat prin căsătoria mamei sale în 1937, şi reclamantul, născut în 1942, purtând doar numele mamei sale, aceasta fiind încă căsătorită, dar în realitate separată. Divorţul fusese pronunţat în luna iulie 1944.

9. Printr-un act din 30 aprilie 1991, Alain a chemat reclamantul în faţa tribunalului de mare instanţă din Nîmes cerând sau să fie ordonată împărţirea averea mamei prin notar, sau să se considere că reclamantul, fiind un copil nelegitim, poate pretinde doar la un sfert din ea, sau să fie ordonată depozitarea la notar a unei sume pe nedrept sustrase de către reclamant din contul mamei sale şi transferată în contrul său personal când aceasta se afla în comă.

10. În concluziile sale, reclamantul a acceptat desemnarea notarului pentru a lichida succesiunea, dar a afirmat că articolul 760 din codul civil care limitează drepturile succesoriale ale copilului adulterin era discriminatoriu şi incompatibil cu articolele 8 şi 14 din Convenţie, dispoziţiile Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului şi articolul 334 din codul civil referitor la principiul egalităţii filiaţiei. El a solicitat să-i fie recunoscute drepturile succesoriale identice cu ale unui copil legitim. El afirma, pe deasupra, că suma a cărei consemnare era cerută a fost virată în calitate de cadou neraportabil, după cum o demonstrează scrisoarea răposatei din 20 ianuarie 1988, o procură generală bancară din 2 februarie 1988 şi declaraţiile martorilor.

11. Printr-o hotărâre din 21 ianuarie 1993, tribunalul a ordonat împărţirea averii. Cât priveşte drepturile reclamantului, ea făcea referire la articolul 760 din codul civil (paragraful 17 de mai jos).

Prin admiterea faptului că această dispoziţie deroga de la principiul egalităţii filiaţiei prevăzut de articolul 334, alineatul 1, din codul civil, tribunalul considera că ea nu viza operarea unei discriminări între copii în funcţie de naşterea lor, dar asigurarea respectării minimale a obligaţiilor matrimoniale asumate de către un părinte căsătorit care dă naştere unui copil natural. El a conchis că elaborarea acestei dispoziţii era necesară pentru protejarea drepturilor altuia şi era un principiu de ordin public care nu contravine Convenţiei.

În ceea ce priveşte suma care a fost sustrasă de reclamant şi virată în contul său, tribunalul a considerat că acesta nu a făcut decât să execute voinţa mamei sale de a-l mulţumi cu o sumă de bani până la împărţirea averii şi că, dacă aceast cadou ar trebui să fie fictiv raportat la masa averii pentru calcularea părţii de avere disponibilă, nu era cazul de a ordona depozitarea acestei sume la notarul responsabil de lichidare.

12. În faţa curţii de apel, reclamantul a invocat în special incompatibilitatea articolului 760 din codul civil cu articolele 8 şi 14 din Convenţie şi articolul 1 din Protocolul nr. 1.

13. Printr-o hotărâre din 24 martie 1994, curtea de apel din Nîmes a confirmat hotărârea cu privire la ordonarea deschiderii succesiunii şi determinarea drepturilor succesoriale ale relamantului. Ea considera totodată că suma virată în contul reclamantului trebuia să fie raportată la avere deoarece el nu a demonstrat că mama i-a oferit-o în calitate de cadou.

14. În ceea priveşte plângerea referitoare la incompatibilitatea discriminării între copilul legitim şi copilul adulterin cu dispoziţiile Convenţiei, curtea de apel a considerat următoarele :

« Dat fiind în speţă că dispoziţiile articolului 760 din codul civil, care limitează drepturile succesoriale ale copilului adulterin, au o legătură nemijlocită cu principiul ordinii publice din dreptul nostru conform căruia mariajul are un caracter monogam şi conform căruia este necesar de a proteja soţia şi copiii, care sunt victime ale adulterului ;

Dat fiind că dispoziţiile acestui articol nu au fost elaborate pentru a aduce atingere copilului adulterin, dar pentru a proteja soţia şi copiii care sunt victime ale adulterului, că nu este vorba deci de o măsură în mod voluntar discriminatorie faţă de copilul adulterin, că în speţă acest articol asigură protecţia copiilor născuţi în căsătorie, care ar putea fi defavorizaţi atunci când succesiunea părinţilor lor se deschide prin prezenţa unui copil adulterin care, din cauza decesului anterior al soţului neadulter, şi al regimului matrimonial ales de către soţi, ar putea îmbina în succesiunea răposatului, atât bunurile care provin de la el cât şi bunurile care provin de la soţul al cărui copil nu este;

Dat fiind că tribunalului îi revine pe bună dreptate să considere că voinţa legislatorului nu este de a practica o discriminare între copii în funcţie de naşterea lor, dar de a asigura respectarea minimă a angajamentelor matrimoniale asumate de părintele căsătorit faţă de copii legitimi, că deasemenea tribunalul a considerat pe bună dreptate că articolul 760 din codul civil este o dispoziţie necesară pentru protecţia drepturilor altuia, că este un principiul de ordin public al dreptului nostru şi că nu este în contradicţie cu Convenţia europeană a Drepturilor Omului ; »

15. În ceea ce priveşte recursul reclamantului, Curtea de casaţie şi-a pronunţat hotărârea la 25 iunie 1006.

În ceea ce priveşte plângerea reclamantului referitoare la o discriminare nejustificată între copiii naturali şi legitimi fondată pe naştere, fapt ce constituie o încălcare a articolelor 8 şi 14 din convenţie, ea consideră că vocaţia succesorială este străină respectării vieţii private şi de familie recunoscută de către articolul 8 din Convenţie.

Cât priveşte plângerea datorită faptului că curtea de apel ordonase raportarea la avere a sumei virate în contul reclamantului, Curtea de casaţie a considerat că curtea de apel a considerat în mod suveran că circumstanţele cauzei nu au demonstrat că răposata îşi exprimase voinţa de a acorda fiului său o donaţie până la împărţirea averii.

16. De altfel, la 14 ianuarie 1994, comisia fondului de indemnizare a bolnavilor de hemofilie a oferit personal reclamantului o indemnizaţie de 40 000 franci francezi (FRF) şi a evaluat prejudiciul răposatei la 500 000 FRF ce urmează a fi incluşi în averea sa. Această sumă a fost deci depozitată la notarul responsabil de succesiune şi reclamantul a obţinut ulterior un sfert din ea.

 DREPTUL INTERN ŞI INTERNAŢIONAL PERTINENT

 Codul civil

17. Dispoziţiile pertinente din codul civil, introduse de legea nr. 72-3 din 3 ianuarie 1972, prevăd următoarele:

Articolul 745

„Copiii sau descendenţii lor sunt succesorii tatălui şi mamei lor, buneilor, bunelelor, sau altor ascendenţi, indiferent de sex sau primogenitură, sau de faptul că sunt rezultatul diferitor căsătorii.

Ei trebuie să împartă averea în părţi egale şi per capita, dacă sunt toţi de prima generaţie şi acţionează personal; ei sunt succesori per stirpes, dacă ei toţi sau o parte din ei acţionează prin reprezentanţi.”

Articolul 757

„Copilul natural are, în general, în succesiunea tatălui şi mamei sale sau altor ascendenţi, precum şi a fraţilor şi surorilor şi altor colaterali, aceleaşi dreptul ca un copil legitim.”

Articolul 760

„Copiii naturali tatăl sau mama cărora erau, la etapa conceperii lor, angajaţi într-o legătură de căsătorie din care s-au născut copii legitimi, sunt chemaţi la succesiuni de autorul ei în concurs cu aceşti copii; dar fiecare dintre ei nu va primi decât o jumătate din partea la care ei ar fi avut dreptul dacă toţi copiii răposatului, inclusiv el personal, ar fi fost legitimi.

Fracţiunea părţii sale ereditare este astfel micşorată în favoarea părţilor copiilor născuţi în căsătorie care au fost prejudiciaţi de adulter; ea se va împărţi astfel între ei în funcţie de părţile lor ereditare.”

 Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului

18. Dispoziţiile pertinente ale Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, intrată în vigoare la 2 septembrie 1990, prevede următoarele:

Articolul 2

„1. Statele părţi se angajează să respecte drepturile care sunt enunţate în prezenta Convenţie şi să le garanteze tuturor copiilor care ţin de jurisdicţia lor, fără nici o distincţie, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie a copilului sau a părinţilor sau a reprezentanţilor săi legali, de originea lor naţională, etnică sau socială, de situaţia lor materială, de incapacitatea lor, de naşterea lor sau de altă situaţie.

2. Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru ca copilul să fie efectiv protejat împotriva oricărei forme de discriminare sau de sancţiuni motivate de situaţia juridică, activităţile, opiniile declarate sau convingerile părinţilor săi, ale reprezentanţilor săi legali sau ale membrilor familiei sale.”

 Propunerile şi proiectele de reformă

19. Într-un raport întitulat „Statutul şi protecţia copilului”, adoptat în mai 1990, Consiliul Europei evocă chestiunea egalităţii efectelor filiaţiei în următorii termeni:

„Reducerea moştenirii copiilor adulterini este foarte criticată. Ea pare a fi direct contrară egalităţii filiaţiilor şi constituie un atentat la principiile incluse în Codul civil conform cărora copilul natural are în general aceleaşi drepturi ca şi copilul legitim. Această discriminare fondată pe filiaţie pare să contravină şi Convenţiei europene a drepturilor omului şi Convenţiei cu privire la drepturile copilului. Ea ar trebui deci să fie exclusă.”

Raportul Consiliului de Stat prezintă de asemenea date sociodemografice. Din raport rezultă că la 1 ianuarie 1990 un copil din zece era născut în afara căsătoriei, depăşind proporţia de unul din patru pentru naşterile din 1988. Pe deasupra, modificările substabţiale în comportamentul familial au apărut în cea de-a doua jumătate a deceniului 1970, „cu o scădere a numărului anual de căsătorii de 30 % între 1975 şi 1985, o creştere de 2,5 a numărului de naşteri nelegitime pentru aceeaşi perioadă, şi o sporire a convieţuirii în afara căsătoriei atât de rapidă încât acesta este în prezent tipul primei uniuni pentru fiecare doi francezi din trei (...) cât priveşte divorţurile, numărul lor anual aproape s-a dublat între 1960 şi 1975, şi se va dubla pe parcursul următorilor zece ani”.

20. Un proiect de lege, înregistrat la 23 decembrie 1991 (nr. 2530), propunea de a egala situaţia succesorială a copiilor adulterini cu cea a altor copii. Acest proiect a fost abandonat.

21. La 3 februarie 1998, Ministerul Justiţiei i-a acordat Dnei Irène Théry, sociolog, misiunea de a lua în considerare evoluţiile familiei. Raportul întitulat „Cuplul, filiaţia şi înrudirea în prezent” fusese prezentat la 14 mai 1998. El menţiona lipsa fracturii sociologice între cuplurile căsătorite sau nu, şi critica statutul neegalitar al copiilor adulterini.

22. În august 1998, ministrul Justiţiei a creat un grup de lucru privind dreptul de familie, în special, în scopul „de a ţine cont de evoluţia faptelor din punct de vedere juridic”, pentru a evita „crearea unei prăpastii într aspiraţiile [cetăţenilor] şi drept”. Comisia, prezidată de către profesorul francez Dekeuwer-Defossez, a publicat raportul său la 14 septembrie 1999. Acesta cuprinde o serie de propuneri în scopul „consolidării dreptului familiei”. În particular, comisia preconizează „desvârşirea egalităţii filiaţiilor” în următorii termeni:

„Egalitatea filiaţiilor a fost unul din cele două principii directoare ale legii din 3 ianuarie 1972. La epocă, era necesar totuşi un compromis şi egalitatea desăvârşită nu a fost realizată. Astăzi, realizarea evoluţiei şi egalităţii filiaţiilor pare a fi indispensabilă. Pentru a realiza acest obiectiv, s-au cuveni, pe de o parte, de a realiza egalitatea statutelor şi, pe de altă parte, de a unifica dreptul la filiaţie pentru ca stabilirea sau contestarea unei filiaţii să nu depindă în continuare de statutul juridic al părinţilor.

SS1. Realizarea egalităţii statutelor

Grupul de lucru, în unanimitate şi fără ezitare, a considerat că a sosit momentul de a abroga restricţiile legale referitoare la drepturile succesoriale ale copiilor adulterini. În rezultat, aceştia sunt lipsiţi de o jumătate în cazul în care copilul adulterin concurează cu demi-fraţi şi surori sau cu soţul-victimă a adulterului.

Numeroase argumente militează în favoarea unei abrogări. Primul este pur şi simplu de ordin cronologic. Soluţiile adoptate de legea din 3 ianuarie 1972 constituiau, conform celor mai faimoşi autori „o tranzacţie neglorioasă”, fructul unei „legi de compromis”. Această tranzacţie, şi acest compromis, erau impuşi de necesitatea de a respecta o tranziţie, care ar permite inserţia progresivă în dreptul nostru a principiului egalităţii, pe care legea intenţionează să-l promoveze. După douăzeci şi şapte de ani, perioada de tranziţie s-a încheiat. Cel de-al doilea argument se referă la jurisprudenţa Curţii europene a Drepturilor Omului. Se presupune că legislaţia franceză în viitorul apropiat va fi condamnată, şi ar fi preferabilă o modificare a legislaţiei noastre care să nu pară a fi impusă din exterior. În fine, şi cel mai important, soluţia aleasă de grup de a unifica dreptul de filiaţie abrogând clasificarea care îl divizează, face din ce în ce mai dificilă menţinerea inegalităţii fondată pe condiţiile naşterii, fără a se confrunta în mod inevitabil cu dubla plângere de injustiţie şi de contradicţie.

Există oare vreun pericol care ameninţă astfel sensul căsătoriei, diminuând încrederea între soţi? Răspunsul grupului este negativ. Evident, adulterul este o rană provocată soţului care este victima lui, şi în afară de soţi, copiilor născuţi din relaţia lor. În termeni juridici, adulterul întotdeauna este o greşeală şi poate o greşeală gravă, deoarece obligaţia de fidelitate este indispensabilă pentru angajamentul conjugal. Dar această geşeală, dacă trebuie să fie sancţionată, nu poate fi decât în persoana celor care au comis-o, dar cu siguranţă, în opinia noastră, nu de persoana copiului care este rezultatul ei. Este contradictoriu de a afirma responsabilitatea egală a părinţilor faţă de copiii lor, oricare ar fi modalitatea aleasă de ei de a-şi trăi viaţa de cuplu, şi de a face ca un copil să suporte, din cauza că el este adulterin, consecinţele infidelităţii autorului său.

Mai exact, plasarea pe terenul succesorial a sancţionării obligaţiilor acceptate în căsătorie nu pare a fi nici justă nici oportună. Pe de o parte, relaţiile între soţi deseori sunt rupte cu mult înainte de naşterea acestui copil, şi este un fel de ipocrizie de a impune legăturile unui angajament unor persoane care demult s-au îndepărtat. Pe de altă parte, chiar dacă relaţia conjugală s-a păstrat până la sfârşit, nu ar fi inutil să sperăm că un avantaj succesorial ar putea repara o despărţire care prin natura sa se află pe un plan absolut diferit? De altfel, la etapa actuală a dreptului, practic întotdeauna este posibil ca autorul copilului „să şteargă” această reducere de drepturi prin intermediul unei legitimări – după divorţ şi recăsătorire sau, fără a divorţa, printr-un ordin al instanţei judecătoreşti – sau chiar a unei adopţii. Departe de a pronunţa o reglementare mai uşor suportabilă, această posibilitate are drept rezultat faptul de a lăsa la discreţia părintelui adulter soarta finală a copilului. Astfel, dispoziţiile actuale au ca efect multiplicarea inegalităţilor, fără a ajunge la afirmarea hotărâtă a sensului angajamentului conjugal.

Să adăugăm că noi nu suntem în favoarea unei soluţii intermediare prin care să fie abrogată protecţia asigurată copiilor născuţi în căsătorie de legea actuală (în special articolele 760 şi 915) menţinând totodată protecţia de care beneficiază soţul înşelat, victima directă a adulterului, prin intermediul articolelor 759 şi 767 alineatul 2. Astfel ne vom conforma „a minima” convenţiilor internaţionale a căror unică preocupare este cea a egalităţii între copii, pe când protecţia corespunzătoare a soţului este aplicată, prin definiţie, doar în lipsa altor urmaşi ai răposatului. Această soluţie hibridă nu ar fi decât o modalitate de a nu soluţiona dezbaterea. Ceea ce constituie actualmente o problemă nu este doar egalitatea materială între copii născuţi din diferite relaţii la împărţirea averii părintelui lor comun, dar, într-o modalitate mai abstractă şi mai importantă, identitatea drepturilor oferite de legătura de filiaţie.

Propunere:

-          De a abroga limitările drepturilor succesoriale ale copilului adulterin.”

ÎN DREPT

23. Reclamantul pretinde că a fost victima unei încălcări a articolelor 8 şi 14 din Convenţie, precum şi a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din cauza faptului că dispoziţiile aplicabile în dreptul civil francez au limitat drepturile sale succesoriale asupra averii mamei sale în raport cu cele ale demi-fratelui său.

24. Curtea consideră că, succesiunea fiind deja deschisă în timpul introducerii plângerii, în primul rând ar trebui exeminată plângerea din punctul de vedere al atentatului pretins la dreptul la respectarea bunurilor reclamantului combinat cu principiul nediscriminării (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Inze c. Austriei din 28 octombrie 1987, seria A nr. 126, pag. 17, § 38).

 CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 COMBINAT CU ARTICOLUL 14 DIN CONVENŢIE

25. Reclamantul se plânge că, datorită aplicării articolului 760 din codul civil de către jurisdicţiile franceze, el a primit din averea mamei sale o parte mai mică decât cea pe care a obţinut-o demi-fratele său, din cauza că era un copil adulterin.

26. Articolele 1 din Protocolul nr. 1 şi 14 din Convenţie au următorul conţinut:

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

Articolul 14 din Convenţie

„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de (...) Convenţie trebuie să fie asigurată, fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”

27. Reclamantul reaminteşe că demi-fratele său era un copil natural care a fost legitimat prin căsătoria părinţilor săi. El consideră că diferenţierea, în ceea ce priveşte drepturile succesoriale, între copilul natural legitimat prin căsătorie şi copilul adulterin concurent nu corespunde unui scop legitim. În plus, el afirmă că, chiar fiind situat în aria protejată de instituţia tradiţională a căsătoriei şi familiei, diferenţa de tratament rezervată copilului adulterin în raport cu copilul natural legitim este inacceptabilă, deoarece, în ambele cazuri, copilul este conceput în afara legăturilor căsătoriei. Astfel, egalitatea de drept nu ar contraveni deloc reglementării unei situaţii care nu este edificată în cadrul căsătoriei, dar în afara căsătoriei. În afară de aceasta, în circumstanţele cauzei nu se are în vedere protecţia soţului care este victima adulterului, deoarece divorţul fusese pronunţat la 4 iulie 1944.

28. Reclamantul a mai adăugat că neglijarea de către jurisdicţiile interne a intenţiei răposatei de a-i face un cadou face şi mai nelegitimă diferenţierea drepturilor sale succesoriale faţă de demi-fratele său.

29. Reclamantul consideră că mijloacele utilizate pentru protejarea familiei legitime erau neproporţionale în raport cu scopul urmărit.

30. El reaminteşte că Convenţia, care poartă un caracter dinamic şi implică obligaţii pozitive din partea Statelor, este un instrument viabil, ce trebuie interpretat în lumina condiţiilor actuale, şi că Statele membre ale Consiliului Europei acordă de acum înainte importanţă egalităţii, în materie de drepturi cu caracter civil, între copiii născuţi în căsătorie şi copiii născuţi în afara căsătoriei. Astfel, doar motive foarte serioase ar putea face ca o distincţie fondată pe naşterea în afara căsătoriei să fie considerată compatibilă cu Convenţia.

31. Având la bază dreptul european comparat, reclamantul relevă, în ceea ce priveşte argumentele înaintate de Guvern, că Franţa, prin faptul că menţine o poziţie excesiv de restrictivă şi discriminatorie privind această problemă, devine un caz special în cadrul Consiliului Europei.

32. Cât priveşte marja de apreciere a Statului, reclamantul consideră că, în limita moralităţii, nu pot fi acceptate nici motivele, nici dovezile înaintate pentru justificarea cazului special al Franţei, caz special care face imposibilă punerea în aplicare a principiului egalităţii permanent afirmat.

33. Guvernul a expus că dispoziţiile articolului 760 din codul civil au la bază motive foarte solide care corespund unui scop legitim şi respectă raportul de proporţionalitate impus de Curte. El a adăugat că, conform jurisprudenţei, o distincţie este discriminatorie dacă ea este lipsită de justifiare obiectivă şi rezonabilă.

34. Cât priveşte justificarea, Guvernul subliniază că în spiritul legii din 3 ianuarie 1972 care recunoaşte egalitatea filiaţiilor, articolul 760 din codul civil este o excepţie introdusă în scopul de a proteja familia legitimă care se bazează pe căsătoria din care decurg drepturi şi obligaţii, cum ar fi obligaţia de fidelitate.

35. El a adăugat că oferirea copilului adulterin unei stricte egalităţi de drepturi cu copilul legitim ar însemna a nu se ţine deloc cont de situaţia care este edificată pe încrederea conjugală şi că protecţia familiei legitime este astfel asigurată prin intermediul unei protecţii particulare a membrilor acesteia care sunt în special afectaţi de adulter, mai exact soţul şi copiii legitimi.

36. Guvernul conchide că un asemenea scop este legitim.

37. El mai menţionează că mijloacele utilizate sunt proporţionale cu scopul legitim vizat şi subliniază că Statul dispune în această materie de o marjă de apreciere.

38. El adaugă că nu există o abordare comună a Statelor membre ale Consiliului Europei cu privire la drepturile copiilor adulterini şi că Curtea a luat în considerare acest fapt în hotărârea Rasmussen c. Danemarcei (hotărârea din 28 noiembrie 1984, seria A nr. 87).

39. Guvernul consideră mutatis mutandis că lipsa unei abordări comune în cadrul Consiliului Europei trebuie să conducă la recunoaşterea pentru State a unei marje de apreciere suficiente pentru a le permite să determine măsurile destinate să protejeze membrii familiei legitime, dacă ei concurează cu copiii adulterini pentru averea părintelui lor. El subliniază totodată existenţa intereselor morale care se iau în considerare în astfel de situaţii.

40. În orice caz, Guvernul consideră că măsurile luate nu sunt neproporţionale cu scopul urmărit.

În rezultat, limitarea drepturilor copilului adulterin este prevăzută doar într-o modalitate excepţională, în cazul în care concurează cu un copil legitim sau cu un copil natural obişnuit. El adaugă că soţul adulterin dispune de mai multe mijloace pentru a face să dispară această inegalitate prin legitimare, prin căsătorie sau prin ordin judiciar.

41. Curtea reaminteşte în primul rând că articolul 1 din Protocolul nr. 1 garantează în esenţă dreptul de proprietate (hotărârea Inze precitată, pag. 17, § 38).

42. În măsura în care mama reclamantului era decedată la epoca faptelor, Curtea constată că reclamantul primise în mod automat, în virtutea articolelor 745, 757 şi 760 din codul civil francez, drepturi ereditare asupra averii. Patrimoniul era deci proprietatea comună a reclamantului şi a demi-fratelui său.

43. Astfel, faptele cauzei se referă la articolul 1 din Protocolul nr. 1, iar articolul 14 din Convenţie poate fi aplicat în combinaţie cu acesta.

 Cu privire la existenţa unei diferenţe de tratament

44. Curtea menţionează din start că Guvernul nu contestă faptul că, prin aplicarea articolelor pertinente din codul civil, cei doi demi-fraţi nu se aflau în aceeaşi situaţie vis-a-vis de averea mamei lor.

45. Ea constată că din cauza condiţiei sale de copil adulterin reclamantul a fost lipsit de jumătate, în profitul demi-fratelui său, din partea averii la care el ar fi avut dreptul dacă ar fi fost copil natural sau legitim şi că această diferenţă de tratament este expres prevăzută de către articolul 760 din codul civil.

46. Curtea reaminteşte, cu privire la acest punct, prin exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de către Convenţie, articolul 4 interzice tratarea în mod diferit, cu excepţia unei justificări obiective şi rezonabile, a persoanelor plasate în situaţii comparabile (hotărârea Hoffmann c. Austriei din 23 iunie 1993, seria A nr. 255-C, pag. 58, § 31).

47. În continuare ar trebui de stabilit dacă diferenţa de tratament pretinsă era justificată.

 Cu privire la justificarea diferenţei de tratament

48. În viziunea articolului 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă ea „este lipsită de justificare obiectivă şi rezonabilă”, altfel spus dacă ea nu urmăreşte un „scop legitim” sau dacă nu există „un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat” (vezi în special hotărârile Inze, precitată, pag. 18, § 41, şi Karlheinz Schmidt c. Germaniei din 18 iulie 1994, seria A nr. 291-B, pag. 32-33, § 24).

49. Curtea reaminteşte în acest context că Convenţia este un instrument viabil, care trebuie interpretat în lumina condiţiilor actuale (vezi în special hotărârea Johnston şi alţii c. Irlandei din 18 decembrie 1986, seria A nr. 112, pag. 24-25, § 53). Or, Statele membre ale Consiliului Europei atribuie în prezent o importanţă egalităţii, în materie de drepturi cu caracter civil, între copiii născuţi în căsătorie şi copiii născuţi în afara căsătoriei. O dovadă este Convenţia europeană din 1975 cu privire la statutul juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei, care nu a fost ratificată de Franţa. Deci numai motive foarte importante ar putea face să fie considerată compatibilă cu Convenţia o distincţie fondată pe naşterea în afara căsătoriei (vezi, mutatis mutandis, hotărârile Abdulaziz, Cabales şi Balkandali c. Regatului Unit din 28 mai 1985, seria A nr. 94, pag. 37-38, § 78, şi Inze precitată, pag. 18, § 41).

50. Curtea consideră că nu este exclus ca scopul invocat de către Guvern, mai exact protecţia familiei tradiţionale, să poată fi considerat legitim.

51. Rămâne întrebarea de a şti, referitor la mijloacele utilizate, dacă instaurarea unei diferenţe de tratament între copiii adulterini şi copiii legitimi sau naturali, cât priveşte averea părinţilor lor, este proporţională şi adecvată în raport cu scopul urmărit.

52. Curtea menţionează în primul rând că instituţia familiei nu este rigidă, fie pe plan istoric, sociologic sau chiar juridic. Astfel, legea din 3 ianuarie 1972 a constituit un progres important în evoluţia dreptului familiei şi situaţiei copiilor nelegitimi, reglementând problema stabilirii filiaţiei pentru toţi copiii. La 20 noiembrie 1989 a fost adoptată Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului care consacră interzicerea discriminării fondată pe naştere (paragraful 18 de mai sus). În rezultat, în mai 1990, Consiliul de Stat a publicat un raport care preconiza, având la bază date sociodemografice, reprimarea discriminării succesoriale care afectează copiii adulterini (paragraful 19 de mai sus). În decembrie 1991, un proiect de lege a propus de a egala situaţia succesorială a copiilor adulterini cu cea a altor copii (paragraful 20 de mai sus). În 1998, au fost lansate succesiv două misiuni la iniţiativa Ministerului Justiţiei, pe de o parte, pentru a lua în considerare evoluţiile familiei pe plan sociologic şi, pe de altă parte, de a ţine cont, din punct de vedere juridic, de evoluţia faptelor. Primul raport, înaintat la 14 mai 1998, critica statutul inegalitar al copiilor adulterini (paragraful 21 de mai sus) pe când cel de-al doilea raport, înaintat la 14 septembrie 1999, preconiza abrogarea restricţiilor la drepturile succesoriale ale copilului adulterin (paragraful 22 de mai sus). În ceea ce priveşte situaţia în alte State membre ale Consiliului Europei, Curtea menţionează, în contradicţie cu afirmaţiile Guvernului (paragraful 38 de mai sus), o tendinţă evidentă spre dispariţia discriminărilor faţă de copiii adulterini. Ea nu ar trebui să neglijeze o asemenea evoluţie în interpretarea numaidecât dinamică a dispoziţiilor litigioase ale Convenţiei. În această viziune, referinţa făcută de Guvern la hotărârea Rasmussen (paragraful 38 de mai sus) nu este convingătoare, circumstanţele de fapt şi de timp nefiind aceleaşi.

Cât priveşte argumentul care rezultă din dimensiunea intereselor morale (paragraful 39 de mai sus), Curtea nu poate decât să releveze datele sociodemografice la epoca faptelor, precum şi, în special, proiectul de lege din 1991 care tindea spre reprimarea oricărei discriminări.

53. Curtea nu este obligată să se pronunţe asupra punctului de a şti dacă mama reclamantului a încălcat sau nu angajamentele care decurg din căsătoria sa, vis-a-vis de celula familială legitimă. Ea pur şi simplu menţionează că mama reclamantului şi soţul ei erau de fapt separaţi la momentul naşterii primului copil, această naştere fiind curând urmată de divorţ (paragraful 8 de mai sus).

54. Unica problemă înaintată Curţii se referă la întrebarea succesiunii unei mame de către cei doi copii ai săi, unul natural şi unul adulterin. Or, Curtea nu găseşte, în speţă, nici un motiv care să justifice o discriminare fondată pe naşterea în afara căsătoriei. În orice caz, copilului adulterin nu ar trebui să-i fie reproşate faptele de care el nu este responsabil: totodată ar trebui de constatat că reclamantul, din cauza statutului său de copil adulterin, era penalizat la împărţirea întregii averi.

55. Luând în considerare toate aceste elemente, Curtea conchide că nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat.

Astfel, a avut loc o violare a articolului 1 din Protocolul nr 1 combinat cu articolul 14 din Convenţie.

 CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLELOR 8 ŞI 14 COMBINATE DIN CONVENŢIE

56. Având în vedere concluziile care figurează în paragraful precedent şi ţinând cont de faptul că argumentele avansate de părţi sunt similare cu cele examinate în contextul articolului 1 din Protocolul nr. 1 combinat cu articolul 14 din Convenţie, Curtea nu consideră necesar de a examina această plângere.

 CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

57. În termenii articolului 41 din Convenţie.

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante cu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

 Prejudicii

58. Reclamantul pretinde, în calitate de prejudiciu material, diferenţa între suma care i-a fost acordată şi cea care i-ar fi revenit în cazul unui partaj în jumătate. Guvernul nu s-a opus. În aceste condiţii, Curtea a decis să i se acorde reclamantului suma de 376 034,61 franci francezi (FRF) în calitate de prejudiciu material.

59. Reclamantul pretinde de asemenea o indemnizaţie a prejudiciului său moral pe care îl estimează la 100 000 FRF. Guvernul s-a opus acestei pretenţii. În rezultatul unei evaluări echitabile, Curtea a decis să i se acorde reclamantului 20 000 FRF în calitate de prejudiciu moral.

 Costuri şi cheltuieli

60. Reclamantul pretinde rambursarea tuturor costurilor pe care le-a achitat, atât în faţa jurisdicţiilor interne, cât şi în faţa organelor Convenţiei, care constituie 55 322,69 FRF şi, respectiv, 72 360 FRF.

61. Guvernul consideră că doar costurile referitoare la procedura europeană şi justificate în mod adecvat, ar putea fi luate în considerare.

62. Curtea este de părerea că costurile suportate, atât în faţa jurisdicţiilor interne, precum şi în faţa organelor Convenţiei, vizau redresarea pretinsei încălcări a Convenţiei. În mod echitabil, ea a acordat suma globală de 100 000 FRF în această calitate.

 Interese moratorii

63. În conformitate cu informaţiile de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Franţa la data adoptării prezentei hotărâri este de 3,47 % pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

 Hotărăşte, în unanimitate, că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 combinat cu articolul 14 din Convenţie;

 Hotărăşte, cu cinci voturi împotriva la două, că nu este necesar de a examina plângerea în baza articolelor 8 şi 14 combinate din Convenţie;

 Hotărăşte, în unanimitate,

a)     că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni începând din ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume:376 034,61 FRF (trei sute şaptezeci şi şase mii treizeci şi patru franci francezi şi şaizeci şi unu centime) pentru prejudiciu material;20 000 FRF (douăzeci de mii franci francezi) pentru prejudiciul moral;100 000 (una sută de mii franci francezi) pentru costuri şi chltuieli;

b)     că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă anuală de 3,47 % începând din ziua expirării acestei perioade şi până la achitarea plăţii;

 Respinge, în unanimitate, cererea de satisfacere echitabilă pentru surplus.

Alcătuită în franceză, apoi comunicată în scris la 1 februarie 2000, în aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din regulament.

S. DolleN. Bratza

GrefierPreşedinte

La prezenta hotărâre este anexată, în conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenţie şi 74 § 2 din regulament, expunerea opiniei comune parţial separate a Dlui Loucaides şi Dnei Tulkens.

OPINIA COMUNĂ PARŢIAL

SEPARATĂ A Dlui LOUCAIDES ŞI Dnei TULKENS,

JUDECĂTORI

Dacă am votat în favoarea încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1, combinat cu articolul 14 din Convenţie, în schimb noi nu suntem de acord cu decizia majorităţii conform căreia „nu este necesar de a examina plângerea în baza articolelor 8 şi 14 combinate din Convenţie”. Această decizie ne surprinde în măsura în care examinarea acestei cauze, precum şi întrebarea adresată părţilor în vederea audierii, se referea în mod principal la plângerea reclamantului în baza articolului 8 din Convenţie, combinat cu articolul 14. În pofida avizului Curţii exprimat în paragraful 56 din hotărâre, noi credem că era necesar de a statua, în primul rând, asupra întrebării referitoare la dreptul la respectarea vieţii de familie, chiar dacă a fost conchis că nu se impune nici o problemă distinctă din punctul de vedere al articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Noi ne vom limita la evocarea a două considerente care, în speţă, sunt legate şi se sprijină reciproc.

 Primul considerent se referă la respectul datorat reclamantului. Pe toată durata cauzei, atât în faţa jurisdicţiilor interne, cât şi în faţa Curţii, reclamantul nu a dorit să reducă litigiul doar la aspectul financiar al problemei, dar să-l prezinte ca o problemă de discriminare relativă la statutul „copiilor naturali a căror tată sau mamă erau, la momentul conceperii lor, angajaţi în relaţii de căsătorie cu o altă persoană” şi pe deasupra calificaţi spre regret ca copii naturali „adulterini”. Acesta este de altfel motivul pentru care el a respins o propunere de reglementare amiabilă care se limita doar la aspectul patrimonial al litigiului.

Doar faptul că succesiunea era deja deschisă la momentul introducerii cererii, ceea ce în viziunea Curţii justifică examinarea acesteia din punctul de vedere al atentatului pretins la dreptul la respectarea bunurilor (paragrafele 24, 42 şi 43 din hotărâre), după cum cerea Guvernul, nu ne pare decisiv. Comisia pentru dreptul familiei creată în 1998, în special pentru a evita „crearea unei prăpastii între aspiraţiile [cetăţenilor] şi drept”, consideră pe bună dreptate, în raportul său din 14 septembrie 1999, că plasarea problemei doar pe terenul succesorial „nu pare a fi nici corectă, nici oportună”, deoarece „nu ar fi inutil să sperăm că un avantaj succesorial ar putea repara o despărţire care prin natura sa se află pe un plan absolut diferit?” (paragraful 22 din hotărâre).

 Cel de-al doilea considerent se referă la limitarea drepturilor succesoriale aşa cum sunt prevăzute în articolul 760 din codul civil. Această limitare, considerată pe bună dreptate de către Curte ca contrară articolului 1 din Protocolul nr 1 combinat cu articolul 14 din Convenţie, îşi găseşte cauza în statutul de inferioritate a copilului „adulterin”, care există şi în alte dispoziţii ale codului civil (articolele 334-7, 759, 761, 767, alineatul 3, 908, 915-2, 1097-1) în rezultatul reformei nerealizate de legea din 3 ianuarie 1972. Deci anume acolo, la nivelul vieţii de familie, apare problema: o discriminare fondată pe filiaţie. Acelaşi raport al comisiei cu privire la dreptul de familie din 14 septembrie 1999, pe care l-am evocat la punctul precedent, a perceput-o corect odată ce a preconizat „desăvârşirea egalităţii filiaţiilor” şi, în acest scop, consideră că este necesar „de a realiza egalitatea statutelor” (paragraful 22 din hotărâre). Limitându-se la una din consecinţele acestui statut, în speţă restricţiile drepturilor succesoriale ale copiilor „adulterini”, referitor la aborgarea cărora există de altfel în consens larg, Curtea nu examinează problema în termenii în care este susceptibil de a găsi sensul său în dreptul de filiaţie, mai exact menţinerea inegalităţilor fondate pe condiţiile naşterii. În speţă, alegerea lex specialis riscă să se asemene cu o formă de „minimalism” judiciar sau, pentru a relua termenii raportului comisiei prezidată de profesorul Dekeuwer-Defossez, la o „soluţie hibridă”, deoarece „ceea ce constituie cauza, în efect, nu este doar egalitatea concretă între copiii rezultaţi din legături diferite la împărţirea averii părintelui lor comun, dar, într-o modalitate mai abstractă şi mai importantă, identitatea drepturilor ataşate legăturii de filiaţie” (paragraful 22 in fine din hotărâre). În afară de aceasta, hotărârea Curţii lasă incertă problema de a şti dacă ea consideră, după cum sugerează Guvernul, că vocaţia succesorială este străină respectării vieţii private şi de familie recunoscute de articolul 8 din Convenţie, fapt ce poate fi privit ca un regres în raport cu hotărârile anterioare.

În lumina importanţei pe care Statele membre ale Consiliului Europei o atribuie egalităţii, în materie de drepturi civile, între copiii născuţi în căsătorie şi copiii născuţi în afara căsătoriei, claritatea jurisprudenţei noastre, esenţială pentru executarea şi punerea în aplicare a hotărârilor Curţii, precum şi contribuţia lor la garantarea colectivă a drepturilor omului, credem că este o exigenţă care trebuie reamintită. Totodată noi credem că această hotărâre va permite obţinerea unei evoluţii care este aşteptată de mult timp şi de a realiza astfel egalitatea filiaţiilor.

[1] Nota grefierului: decizia Curţii este disponibilă la grefă.

Full & Egal Universal Law Academy