©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A PATRA
Hotărârea
din 12 aprilie 2016
În Cauza M.C. şi A.C. împotriva României
(Cererea nr. 12060/12)
Strasbourg
definitivă la 12/07/2016
Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza M.C. și A.C. împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din András Sajó, președinte, Vincent A. De Gaetano, Nona Tsotsoria, Krzysztof Wojtyczek, Egidijus Kūris, Iulia Antoanella Motoc, Gabriele Kucsko-Stadlmayer, judecători, și Fatoș Aracı, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 1 martie 2016,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 12060/12) îndreptată împotriva României, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale (Convenţia), prin care doi resortisanţi români, M.C. și A.C. („reclamanţii”), au sesizat Curtea la 6 februarie 2012. Președintele secţiei a încuviinţat cererea reclamanţilor pentru păstrarea anonimatului (art. 47 § 4 din Regulamentul Curţii).
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de doamna R.I. Ionescu, avocat în București. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii au pretins, în special, că anchetarea acuzaţiilor lor de rele tratamente motivate de discriminarea împotriva persoanelor LGBTI (lesbiene, gay, bisexuali, transgen și intersexuale) nu a fost efectivă.
4. La 30 ianuarie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului.
5. Atât reclamanţii, cât și Guvernul au prezentat observaţii scrise. În plus, comentarii de la terţe părţi au fost primite de la Federaţia Internaţională a Ligilor Drepturilor Omului (FIDH), filiala europeană a Asociaţiei pentru persoane lesbiene, gay, bisexuale, transgen și intersexuale (ILGA-Europe), Centrul de Consiliere pentru Drepturile Individuale în Europa (AIRE Centre) – toate reprezentate de ILGA – și Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, Comitetul Helsinki (APADOR-CH), cărora președintele le-a permis să transmită Curţii observaţii în procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenţie și art. 44 § 3 din Regulamentul Curţii).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamanţii s-au născut în 1978 şi, respectiv, în 1986 și locuiesc în București, respectiv în Curtea de Argeș.
A. Incidentele astfel cum sunt descrise de reclamanţi
7. La 3 iunie 2006, reclamanţii au participat la marșul gay anual din București. Acesta a fost organizat de Asociaţia ACCEPT, organizaţie neguvernamentală ce are scopul de a furniza informaţii și de a sprijini comunitatea LGBTI. Marșul avea asigurată protecţie din partea poliţiei. Mai multe persoane care și-au exprimat în mod activ dezaprobarea faţă de marșul gay au fost oprite de poliţie şi fotografiate, iar actele lor de identitate au fost verificate și notate.
8. În jurul orei 7 p.m., la finalul marșului, reclamanţii și alţi patru participanţi au părăsit zona, folosind căile și mijloacele de transport recomandate de autorităţi în pliantele cu recomandări pregătite de organizatori pentru participanţii la marș. Așa cum se recomanda în același pliant, nu purtau haine distinctive sau insigne care i-ar fi putut identifica drept participanţi la marș.
9. După îmbarcarea în trenul metroului, au fost atacaţi de un grup format din șase bărbaţi tineri și o femeie, care purtau hanorace cu glugă. Atacatorii s-au apropiat direct de victime și au început să le lovească, în zona capului și a feţei. De asemenea, se prindeau de barele de metal de deasupra capetelor lor, lovindu-și victimele cu picioarele. În timpul atacului, strigau în continuu: „Poponarilor, duceţi-vă în Olanda!”
10. Victimele au fost împinse într-un colţ al vagonului. Una dintre ele a încercat să le protejeze pe celelalte cu propriul corp, dar al doilea reclamant a rămas expus și a încasat mai multe lovituri.
11. Atacul a durat timp de aproximativ două minute. În timp ce ieșeau din vagon, atacatorii au lovit-o din nou în faţă pe prima reclamantă.
12. În timpul atacului, ceilalţi pasageri s-au retras spre partea opusă a vagonului. Printre ei se afla un fotograf, Z.E., care fusese, de asemenea, la marș. Victimele l-au rugat să facă fotografii ale incidentului, ceea ce acesta a și făcut. Drept urmare, atacatorii l-au lovit și pe el.
B. Examenele medicale
13. În aceeași seară, însoţite de un reprezentant al ACCEPT, victimele au mers la Institutul Naţional de Medicină Legală Mina Minovici și la Spitalul de Urgenţă Bagdasar-Arseni, pentru consultaţii medicale.
14. Certificatul medico-legal constata că prima reclamantă avea vânătăi care ar fi putut fi produse prin lovituri cu un obiect dur; acestea nu necesitau „zile de îngrijiri medicale”.
15. Al doilea reclamant a fost diagnosticat cu multiple contuzii (având legătură cu incidentele), traumatism cranio-cerebral minor, contuzie pe umărul stâng și pe partea stângă a feţei, precum și vânătăi. Nu s-a constatat nicio fractură a oaselor. Certificatul medico-legal concluziona că, în cazul reclamantului, erau necesare una sau două zile de îngrijiri medicale.
C. Ancheta penală
16. Mai târziu, în noaptea de 3 spre 4 iunie 2006, victimele, inclusiv reclamanţii, și un reprezentant al ACCEPT au mers la Secţia nr. 25 de Poliţie București. Au formulat o plângere penală împotriva atacatorilor și au declarat că atacul s-a bazat pe orientarea sexuală a victimelor. Au reafirmat că nu purtau semne vizibile care să dezvăluie faptul că se întorceau de la marșul gay. Au susţinut că atacatorii îi identificaseră în timpul marșului (întrucât nu purtau măști) și, ulterior, i-au urmat, cu intenţia de a le face rău. Au informat poliţia despre remarcile ofensatoare făcute în timpul atacului.
17. Potrivit reclamanţilor, agenţii de poliţie au fost surprinși când și-au dat seama că reclamanţii și celelalte victime, deși de orientare homosexuală, erau persoane cu situaţie financiară foarte bună, cu locuri de muncă stabile și poziţii de conducere. Agenţii de poliţie au încercat să-i descurajeze să depună plângere, avertizându-i că vor fi obligaţi să se confrunte cu agresorii lor în instanţă.
18. La 5 iunie 2006, reprezentantul reclamanţilor a prezentat la poliţie o serie de fotografii ale atacului făcute de Z.E. În unele dintre imagini, feţele atacatorilor erau vizibile, glugile fiind date jos. Fotograful a dat declaraţii și a putut identifica pe unul dintre atacatori.
19. Primei reclamante i-au fost arătate, de asemenea, fotografii făcute de poliţie în timpul marșului. Ea a putut identifica două dintre acele persoane, din fotografii. Poliţia avea notate numele și adresele suspecţilor.
20. Victimele au dat declaraţii poliţiei.
21. La 8 iunie 2006, poliţia a primit copii după 15 rapoarte ale poliţiei întocmite în ziua marșului, cu privire la amenzile administrative aplicate contrademonstranţilor.
22. Din cauza unei reorganizări în cadrul poliţiei, dosarul a fost mutat de la o secţie de poliţie la alta, iar la 4 aprilie 2007 a fost înregistrat la Serviciul de Poliţie Metrou.
23. Întrucât părea că nimic nu se întâmplă în cauză, reclamanţii au solicitat informaţii cu privire la evoluţia anchetei, prin intermediul scrisorilor trimise de ACCEPT la 25 septembrie 2006, la 28 martie 2007 și la 20 iulie 2011. La 19 martie 2007, s-au plâns, de asemenea, Ministerului Afacerilor Interne cu privire la lipsa unei anchete efective în cauză, dar fără niciun rezultat.
24. La 27 aprilie 2007, au fost informaţi că, în urma reorganizării din cadrul poliţiei, dosarul a fost în cele din urmă înregistrat la Serviciul de Poliţie Metrou. Scrisoarea îi informa, de asemenea, pe reclamanţi că ancheta era în curs de desfășurare și că erau luate măsuri pentru a-i identifica pe cei vinovaţi.
25. În aceeași zi, poliţia a înaintat o cerere Serviciului Român de Informaţii („SRI”) pentru a confirma dacă R.S.A. – ofiţer SRI care fusese identificat printre atacatori – se afla în misiune oficială în acea noapte. La 24 mai 2007, SRI a solicitat clarificări cu privire la natura cererii. Abia în septembrie 2007 poliţia a reușit să obţină o declaraţie din partea lui R.S.A., care a declarat că era în afara serviciului în ziua respectivă și a oferit informaţii cu privire la o altă persoană din grupul de atacatori. Acţiunile întreprinse de poliţie pentru a identifica celelalte persoane au rămas fără succes.
26. Poliţia Metrou a primit, la 12 iunie 2007, o listă cu 45 de nume și date de identificare ale persoanelor care fuseseră amendate de poliţie în timpul marșului gay.
27. Întrucât se credea că unul dintre suspecţi este suporter al clubului de fotbal Steaua, anchetatorii au participat la 29 de meciuri de fotbal între 16 septembrie 2007 și 13 decembrie 2009, în încercarea de a-l identifica. La 12 februarie, 14 mai, 4 august și 7 decembrie 2010 și la 10 martie 2011, anchetatorii au încercat să identifice suspecţii în staţiile de metrou. În perioada 12 iunie 2007–6 iulie 2011, procurorul a prelungit de 8 ori termenul limită pentru finalizarea anchetei, la cererea anchetatorilor.
28. La 10 iunie 2011, organele de poliţie au declarat că, în opinia acestora, ancheta trebuie clasată și s-a solicitat parchetului neînceperea urmăririi penale în cauză. Poliţia a dat următoarea explicaţie pentru respectiva solicitare:
„[...] ancheta a fost îngreunată de faptul că dosarul a ajuns la Serviciul de Poliţie Metrou [...] la aproximativ un an după producerea incidentelor, iar agenţii de poliţie [...] care fuseseră însărcinaţi cu cercetarea cauzei până în septembrie 2006 nu au putut să continue ancheta, întrucât SRI a refuzat să coopereze și să permită ca agentul său – singurul martor identificat în evenimente – să fie interogat; trebuie amintit faptul că poliţia și-a pierdut motivarea de a utiliza informaţiile pentru a descoperi adevărul în acest caz, pentru a-i identifica și a-i judeca pe cei vinovaţi. În plus, într-o anumită măsură, victimele și-au pierdut interesul cu privire la modul în care era tratată plângerea lor [nu au [...] prezentat certificatele medicale [...] care fuseseră obţinute, la cererea poliţiei [...] la 27 octombrie 2009, când s-a constatat că niciuna dintre victime nu a necesitat mai mult de două zile de îngrijiri medicale]. Se constată că toate metodele de colectare a probelor pentru acest tip de infracţiune au fost epuizate și, având în vedere timpul care s-a scurs de la data la care au fost formulate plângerile, validitatea și relevanţa probelor colectate [...] a scăzut, lăsând ancheta privind identitatea vinovaţilor fără rezultat. În același timp, se observă că [...] faptele penale s-au prescris, înlăturând răspunderea penală a vinovaţilor.”
29. La 9 august 2011, ca răspuns la o cerere de informaţii din partea reclamanţilor, Poliţia Metrou i-a informat despre intenţia de a cere neînceperea urmăririi penale pe motivul intervenţiei prescripţiei speciale. Poliţia a explicat că ancheta a fost îngreunată de faptul că dosarul nu a fost transmis la Serviciul de Poliţie Metrou decât după un an de la producerea evenimentelor. În plus, toate acţiunile întreprinse de poliţie de a-i identifica pe pretinșii făptuitori au eșuat.
30. Prin rezoluţia din 4 octombrie 2011, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București a susţinut propunerea poliţiei și a decis încetarea urmăririi penale. Această decizie a fost comunicată la domiciliul primei reclamante la 27 februarie 2012.
31. La 19 martie 2012, reclamanţii au contestat la prim-procurorul parchetului rezoluţia din 4 octombrie 2011. Ei au susţinut că procurorul ar fi trebuit să ancheteze infracţiunea mult mai gravă de asociere pentru săvârșirea de infracţiuni, care nu se prescrisese. De asemenea, s-au plâns de faptul că anchetatorii nu au făcut cercetări privind acuzaţia conform căreia atacul ar fi fost motivat de orientarea lor sexuală.
Prin rezoluţia din 18 iunie 2012, prim-procurorul a respins contestaţia.
32. Reclamanţii și-au reiterat obiecţiile împotriva ambelor rezoluţii ale parchetului prin două plângeri separate depuse la Judecătoria de sector București.
33. La 9 august 2012, judecătoria a respins plângerea reclamanţilor împotriva rezoluţiei procurorului din 4 octombrie 2011. Instanţa a formulat următoarele observaţii:
„Este adevărat că autorităţile nu au depus aparent suficientă diligenţă în a efectua, într-un termen rezonabil, o anchetă efectivă care să identifice și să-i pedepsească pe făptuitori (perioadele lungi de inactivitate ale poliţiei, transferul dosarelor, lipsa de cooperare din partea anumitor autorităţi, toate au fost constatate în mod corespunzător). Pe de altă parte, această situaţie – cu toate că nu este imputabilă [reclamanţilor] – nu poate împiedica aplicarea prescripţiei răspunderii penale.”
34. La 12 noiembrie 2012, judecătoria a respins plângerea depusă împotriva rezoluţiei procurorului din 18 iunie 2012 ca o simplă reiterare a soluţiei hotărârii din 9 august 2012.
35. Pe parcursul procedurii, reclamanţii au solicitat în repetate rânduri să consulte dosarul de urmărire penală. Acesta a fost acordat parţial la 9 mai 2012, iar reclamanţii au dobândit deplin acces la dosar odată ce obiecţiile lor au fost formulate în faţa instanţei.
II. Dreptul și practica interne relevante
A. Dreptul și practica interne
36. Conform art. 250 C. proc. pen., inculpatul are dreptul de a lua cunoștinţă de materialul de urmărire penală după punerea în mișcare a acţiunii penale dacă au fost efectuate toate actele de urmărire necesare. Din prevederile referitoare la cercetarea şi urmărirea penală reiese că, înainte de data respectivă, conţinutul dosarului penal nu este public (a se vedea Cășuneanu împotriva României, nr. 22018/10, pct. 38, 16 aprilie 2013).
37. Articolul relevant din Codul de procedură penală este redactat după cum urmează:
Art. 173
„Apărătorul părţii vătămate, al părţii civile și al părţii responsabile civilmente are dreptul de a formula cereri și de a depune memorii. Apărătorul are dreptul să asiste la efectuarea următoarelor acte de urmărire penală: ascultarea părţii pe care o apără, cercetări la faţa locului, percheziţii și autopsii, prelungirea duratei arestării, iar la efectuarea altor acte de urmărire poate asista cu încuviinţarea organului de urmărire penală.”
38. Noul Cod de procedură penală, aplicabil din februarie 2014, reglementează în mod explicit dreptul victimei sau al apărătorului său de a consulta dosarul de urmărire și să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală (cu puţine excepţii) (art. 81, art. 93 și art. 94).
39. Prevederile relevante din Codul penal, aplicabile la momentul incidentului, care interzic violenţa sub diverse forme, în funcţie de gravitatea rănilor provocate victimelor, pot fi găsite în Ciorcan și alţii împotriva României (nr. 29414/09 și 44841/09, pct. 73, 27 ianuarie 2015). În plus, art. 323 interzicea asocierea în scopul săvârșirii de infracţiuni după cum urmează:
Art. 323
„(1) Fapta de a se asocia sau de a iniţia constituirea unei asocieri în scopul săvârșirii uneia sau mai multor infracţiuni [...], ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel de asocieri, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani, fără a se putea depăși pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea ce intră în scopul asocierii.
(2) Dacă fapta de asociere a fost urmată de săvârșirea unei infracţiuni, se aplică celor care au săvârșit infracţiunea respectivă pedeapsa pentru acea infracţiune, în concurs cu pedeapsa prevăzută în alin. (1).”
40. Începând cu 11 august 2006, art. 317 din Codul penal pedepseşte instigarea la ură:
Art. 317 Instigarea la discriminare
„(1) Instigarea la ură pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.”
Înainte de data menţionată și la momentul incidentului, orientarea sexuală nu era inclusă printre motivele de discriminare sancţionate. În prezent, incitarea la ură sau discriminare este în prezent sancţionată de art. 369 din noul Cod penal.
41. Începând cu octombrie 2006, art. 247 C. pen. privind abuzul în serviciu menţionează orientarea sexuală ca temei sancţionat pentru îngrădirea drepturilor; infracţiunea se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Acest aspect nu era menţionat în formularea anterioară a articolului respectiv. Art. 297 din noul Cod penal impune, la rândul său, sancţiuni pentru abuzul în serviciu: „fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situaţie de inferioritate pe temei de [...] sex, orientare sexuală [...]” se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică. În plus, noul cod a menţinut la art. 77 circumstanţa agravantă prevăzută la art. 75 în vechiul cod, pentru cazul infracţiunilor săvârșite cu intenţia de a discrimina, inclusiv motive de orientare sexuală.
42. Actul normativ împotriva discriminării (Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancţionarea tuturor formelor de discriminare) consolidează dreptul oricărei persoane de a beneficia de un tratament egal în faţa instanţelor judecătoreşti și a altor organe jurisdicţionale și de a obţine protecţia statului împotriva violenţei sau maltratărilor din partea oricărui individ, grup sau instituţie [art. 1 alin. (2) lit. b)].
Art. 2 alin. (7) descrie victimizarea drept „orice tratament advers, venit ca o reacţie la o plângere sau o acţiune în justiţie cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal și al nediscriminării.” Victimizarea constituie contravenţie, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale. Refuzarea acordării serviciilor publice – administrative sau juridice – pe motive de discriminare constituie contravenţie [art. 10 lit. (a)], dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale.
43. Orice persoană care se consideră victimă a discriminării poate depune o plângere fie în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) – în termen de un an de la data săvârșirii faptei – fie direct în faţa instanţelor civile – în termen de trei ani de la aceeași dată (art. 20 şi, respectiv, art. 27). Ordonanţa se aplică persoanelor fizice și juridice, precum și instituţiilor publice (art. 3).
44. La 28 martie 2012, CNCD a adoptat decizia nr. 108. Plângerea respectivă a fost formulată de către o persoană particulară care a pretins că poliţia a refuzat să o asiste sau să ia în considerare plângerea sa împotriva persoanelor care au supus-o la rele tratamente pe motive de orientare sexuală. CNCD a considerat că nu are competenţa de a examina faptele care nu intră în domeniul de aplicare al contravenţiilor și nici acţiunile organelor de poliţie care urmează să fie soluţionate la nivel intern. De asemenea, a reiterat faptul că avea competenţa de a stabili existenţa unei discriminări și, eventual, de a impune sancţiuni contravenţionale.
B. Texte relevante ale Consiliului Europei
45. La 31 martie 2010, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a adoptat textul Recomandării CM/Rec(2010)5 către statele membre privind măsurile de combatere a discriminării pe motive de orientare sexuală sau identitate de gen.
46. Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei a elaborat un studiu care a examinat discriminarea pe motive de orientare sexuală sau identitate de gen (a doua ediţie a studiului a fost publicată în septembrie 2011). Studiul realizează o evaluare generală a opiniei publice și protecţiei acordate de state persoanelor homosexuale din toată Europa. Studiul conţine date relevante cu privire la atitudinile și practicile discriminatorii și cu privire la măsurile legislative în vigoare în statele europene, inclusiv în România, în domeniu. Părţile relevante referitoare la situaţia din România sunt următoarele (notele de subsol au fost omise):
Studii europene
„În ceea ce privește opiniile privind întrebarea «Cum te-ai simţi personal dacă ai avea un vecin homosexual?», un raport din 2008 a concluzionat că, în cazul statelor membre ale Uniunii Europene, „media europeană se simte în mare parte confortabilă cu ideea de a avea ca vecin o persoană homosexuală”. Există însă diferenţe mari între ţări, respondenţii din Suedia (9,5), Ţările de Jos și Danemarca (9,3) declarându-se mult mai confortabili cu această idee (a se vedea harta 1.1) pe o «scară a confortului» de la 1 la 10. Respondenţii din România (4,8), Bulgaria (5,3), Letonia (5,5) și Lituania (6,1) au declarat că s-ar simţi mai puţin confortabil. Alte studii de măsurare a atitudinilor și a «distanţei sociale» au constatat modele similare.
În ceea ce privește întrebarea dacă o persoană homosexuală ar putea deţine cea mai înaltă funcţie politică din ţară, în 2008 s-a constatat că oamenii din Suedia, Danemarca și Ţările de Jos au avut atitudinea cea mai pozitivă în timp ce oamenii din Bulgaria, Cipru și România au avut atitudinea cea mai negativă. Întrebarea a fost reluată în 2009, iar cele mai multe răspunsuri negative au fost găsite în Bulgaria, România și Turcia.”
Protecţie: violenţă și azil
„Există o cantitate tot mai mare de probe care demonstrează că un număr semnificativ al persoanelor LGBTI din statele membre ale Consiliului Europei se confruntă cu violenţa fizică, hărţuirea sau agresiunea din cauza orientării sexuale și a identităţii lor de gen, reală sau percepută. O astfel de violenţă poate lua diferite forme, dar este adesea determinată de ură profundă, intoleranţă, dezaprobare sau respingere a orientării sexuale sau a identităţii de gen a persoanei. Un termen utilizat în mod obișnuit în acest sens este «infracţiune motivată de ură» sau «violenţă motivată de ură», care poate fi alimentată de discursuri și expresii publice care răspândesc, incită, promovează sau justifică ura, discriminarea sau ostilitatea faţă de persoanele LGBT. Un astfel de discurs poate fi exprimat de cetăţeni, dar și de lideri politici și religioși sau alţi formatori de opinie, indiferent dacă circulă prin presă sau pe Internet. Uneori, actori statali sunt implicaţi în acte de violenţă sau hărţuire împotriva persoanelor LGBT și, în unele cazuri, asupra membrilor familiei. [...]
Incitarea la ură, violenţă sau discriminare pe motive de orientare sexuală este considerată infracţiune doar în 18 state membre (Andorra, Belgia, Croaţia, Danemarca, Estonia, Franţa, Islanda, Irlanda, Lituania, Monaco, Ţările de Jos, Norvegia, Portugalia, România, Slovenia, Spania, Suedia și Regatul Unit). În mod similar, intenţia homofobă este acceptată ca factor agravant în infracţiunile de drept comun doar în 15 state membre: Andorra, Belgia, Croaţia, Danemarca, Franţa, Grecia, Lituania, Olanda, Norvegia, Portugalia, România, Slovenia, Spania, Suedia și Regatul Unit.
Un proiect-pilot în nouă ţări europene (Danemarca, Franţa, Germania, Irlanda, Letonia, Portugalia, România, Suedia și Regatul Unit) a fost creat pentru a se urmări modul în care poliţia abordează infracţiunile motivate de ură. Proiectul a dezvoltat un set de instrumente pentru a aborda infracţiunile motivate de ură, inclusiv o bază de date pentru raportare, un website cu informaţii despre infracţiuni motivate de ură, materiale de instruire pentru poliţie și materiale de informare pentru persoanele LGBT.”
Participare: libertatea de întrunire, de exprimare și de asociere
„Începând din anul 2004, în cel puţin 12 state membre au existat cazuri de interdicţii și/sau obstacole administrative în ceea ce privește evenimentele Pride sau alte evenimente culturale LGBT cu participare mare (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Moldova, Polonia, România, Federaţia Rusă, Serbia, Turcia, Ucraina și «Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei»). [...]
Interziceri ale paradelor Pride și a altor evenimente culturale LGBT începând cu anul 2004 s-au produs într-o serie de state membre, în special paradele Pride din Letonia (în 2005 și 2006), Lituania (în 2007 și 2008), România (în 2005) și din «Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei» (în 2007, atunci când un eveniment LGBT din Skopje nu a primit autorizaţie). [...]
Contrademonstraţiile ca reacţie la paradele Pride nu sunt un lucru neobișnuit în statele membre și pot fi organizate de comunităţi religioase, de grupuri naţionaliste sau de extrema dreaptă. Deși cele mai multe dintre aceste contrademonstraţii se desfășoară în limitele dreptului la libertatea de întrunire, altele iau forma unor atacuri organizate asupra participanţilor la paradele Pride, având ca rezultat ciocniri și incidente. Acest lucru s-a întâmplat în cel puţin 15 state membre, începând cu anul 2004 (Bosnia și Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Italia, Letonia, Moldova, Polonia, România, Federaţia Rusă, Serbia, Suedia și Ucraina). Uneori, contrademonstraţiile au avut o rază mai largă și au fost promovate și susţinute de personalităţi politice sau religioase. Instituţiile europene, inclusiv Comisarul pentru Drepturile Omului, și-au exprimat îngrijorarea faţă de violenţa și limitările privind dreptul la libertatea de întrunire a persoanelor LGBT. Ciocnirile violente afectează în mod grav posibilitatea ca persoanele LGBT să demonstreze în mod pașnic pentru drepturile omului pe care le au și contribuie la promovarea ostilităţii și a prejudecăţilor. OSCE a elaborat un set de linii directoare pentru a oferi recomandări statelor cu privire la modul în care trebuie respectată libertatea de întrunire. Liniile directoare conţin principiul nediscriminării din partea autorităţilor pentru a garanta exercitarea dreptului la libertatea de întrunire, inclusiv pe motive de orientare sexuală, în condiţiile în care se face referire la identitatea de gen.”
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3, art. 8 și art. 14 din Convenţie și a art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie
47. Reclamanţii s-au plâns, în temeiul art. 3, art. 6, art. 8 și art. 14 din Convenţie și în temeiul art. 1 din Protocolul 12, despre neefectuarea în mod corespunzător a unei anchete privind plângerile penale referitoare la acte de violenţă motivate de ură împotriva homosexualilor și, la nivel mai general, despre lipsa unor măsuri legislative și de altă natură adecvate pentru a combate infracţiunilor motivate de ură îndreptate împotriva minorităţii LGBTI. De asemenea, s-au plâns de faptul că, la momentul efectuării anchetei, autorităţile nu au luat în considerare faptul că infracţiunile săvârșite împotriva lor erau motivate de orientarea lor sexuală. Prin urmare, autorităţile nu au respectat obligaţiile procedurale consacrate în articolele sus-menţionate.
48. Curtea poate face o caracterizare în drept a faptelor cauzei și nu se limitează la caracterizarea făcută de un reclamant sau de un guvern [printre cele mai recente hotărâri, Gherghina împotriva României (dec.) (MC), 42219/07, pct. 59, 18 septembrie 2015]. Prin urmare, atunci când au fost comunicate plângerile, s-a considerat că ar fi mai adecvat să fie examinate în temeiul art. 3, art. 8 și art. 14 din Convenţie și al art. 1 din Protocolul nr 12 la Convenţie (protocol care a devenit aplicabil în ceea ce privește România la 1 noiembrie 2006), care se citesc după cum urmează:
Art. 3 (interzicerea torturii)
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
Art. 8 (Dreptul la respectarea vieţii private și de familie)
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăţilor altora.”
Art. 14 (interzicerea discriminării)
„Exercitarea drepturilor și libertăţilor recunoscute de [prezenta] Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naștere sau orice altă situaţie.”
Art. 1 din Protocolul nr. 12 (interzicerea generală a discriminării)
„1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naștere sau oricare altă situaţie.
2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menţionate în paragraful 1.”
A. Cu privire la admisibilitate
1. Obiecţii preliminare
49. Guvernul a ridicat două excepţii preliminare, în ceea ce privește neepuizarea căilor de atac interne și termenul-limită de 6 luni pentru depunerea cererii în faţa Curţii.
a) Neepuizarea căilor de atac interne
(i) Argumentele părţilor
(α) Guvernul
50. Guvernul a susţinut că reclamanţii nu au epuizat toate căile de atac interne disponibile pentru presupusa discriminare atât în ceea ce privește motivele din spatele incidentului, cât și atitudinile pretins rasiste ale anchetatorilor. Guvernul a enumerat toate legile interne care reglementează discriminarea și a susţinut că reclamanţii ar fi trebuit să depună o plângere la CNCD. O decizie favorabilă din partea Consiliului le-ar fi permis să solicite despăgubiri în faţa instanţelor interne.
51. În plus, a a susţinut că reclamanţii ar fi invocat Decretul nr. 31/1954, coroborat cu art. 998-999 din vechiul Cod civil, în vigoare la data relevantă, cu scopul de a solicita despăgubiri pentru o presupusă încălcare a drepturilor lor morale. Reclamanţii nu au făcut referire la jurisprudenţa internă prezentată în Man și alţii împotriva României, nr. 39273/07 (cauză comunicată la 4 octombrie 2012 guvernului pârât).
52. De asemenea, Guvernul a susţinut că reclamanţii ar fi trebuit să depună plângeri penale împotriva anchetatorilor atât pentru tergiversarea anchetei, cât și pentru presupusa discriminare a reclamanţilor.
(β) Reclamanţii
53. Reclamanţii au subliniat faptul că Guvernul nu a făcut altceva decât să facă trimitere la legislaţia în vigoare în loc să ofere citate relevante din jurisprudenţă care să sprijine pretinsa eficacitate a măsurilor corective invocate.
54. De asemenea, au susţinut că obiecţia ridicată se referea exclusiv la plângerea legată de discriminare și nu la cauză în ansamblul său.
55. Reclamanţii consideră că au făcut tot ceea ce ar ar fi putut rezonabil face pentru a epuiza căile de atac interne, au formulat toate plângerile la nivel intern și au urmat căile alese până la finalizarea acestora. Au susţinut că, în calitate de victime ale infracţiunilor motivate de ură, au fost obligaţi să aibă exclusiv încredere în ancheta penală, autorităţile fiind singurele care aveau mijloacele de a-i face pe cei vinovaţi să răspundă pentru faptele lor. Din acest motiv, singurul cale de atac internă efectivă este o anchetă penală efectuată în timp util și capabilă să identifice și să tragă la răspundere vinovaţii. Niciuna dintre căile de atac indicate de Guvern nu a fost așadar efectivă. În plus, în măsura în care este adusă în discuţie pretinsa discriminare în cadrul anchetei, aceste căi de atac ar fi ar fi putut să fie folosite doar la sfârșitul anchetei, atunci când reclamanţii ar fi știut cine era responsabil pentru fiecare etapă a anchetei. Reclamanţii au reiterat faptul că accesul la dosar penal le-a fost refuzat timp de 6 ani (până în 2012). A iniţia noi proceduri în faţa instanţelor civile sau a CNCD la acel moment ar fi fost fără eficienţă, din cauza perioadei lungi de timp care se scursese de la data evenimentelor.
56. În cele din urmă, au indicat faptul că CNCD nu putea examina infracţiuni precum cele săvârşite în speţă, întrucât Poliţia și Ministerul Public sunt singurele autorităţi cu competenţe în acest domeniu. Totodată, Consiliul a declarat că orice presupusă discriminare comisă în cadrul poliţiei se află în afara domeniului de aplicare al activităţii sale. Reclamanţii au făcut trimitere la decizia CNCD nr. 108 din 28 martie 2012 (supra, pct. 44).
ii) Motivarea Curţii
(α) Principii generale
57. Guvernul reamintește că o caracteristică fundamentală a mecanismului de protecţie instituit de Convenţie este faptul că acesta este subsidiar sistemelor naţionale de apărare a drepturilor omului. Curtea se ocupă de supravegherea punerii în aplicare, de către statele contractante, a obligaţiilor acestora în temeiul Convenţiei. Nu trebuie să își asume rolul acestora, a căror responsabilitate este de a se asigura că drepturile și libertăţile fundamentale consacrate prin Convenţie sunt respectate și protejate la nivel intern. Regula epuizării căilor de atac interne se bazează pe supoziţia – reflectată în art. 13 din Convenţie, cu care prezintă o afinitate strânsă – că este disponibilă o cale de atac efectivă în raport cu pretinsa încălcare. Regula constituie așadar o parte indispensabilă a funcţionării acestui sistem de protecţie [a se vedea Akdivar și alţii împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, pct. 65, Culegere 1996–IV; Gherghina, citată anterior, pct. 83; Mocanu și alţii împotriva României (MC), nr. 10865/09, 45886/07 și 32431/08, pct. 220, CEDO 2014 (extrase); și Vučković și alţii împotriva Serbiei (obiecţii preliminare) (MC), nr. 17153/11 și alte 29 de cauze, pct. 69, 25 martie 2014].
58. Obligaţia epuizării căilor de atac interne impune așadar unui reclamant să folosească normal căile de atac care sunt disponibile și suficiente cu privire la capetele sale de cerere formulate în temeiul Convenţiei. Existenţa căilor de atac în cauză trebuie să fie suficient de sigură nu numai în teorie, ci și în practică; în caz contrar, acestea vor fi lipsite de accesibilitatea și eficienţa necesare [a se vedea Akdivar și alţii, citată anterior, pct. 66, Gherghina (dec.) (MC), citată anterior, pct. 85; și Vučković și alţii, citată anterior, pct. 71].
59. Cu toate acestea, Curtea a subliniat adesea în mod frecvent necesitatea de a aplica regula epuizării cu un anumit grad de flexibilitate și fără un formalism excesiv [a se vedea Akdivar și alţii, citată anterior, pct. 69; Kurić și alţii împotriva Sloveniei (MC), nr. 26828/06, pct. 286, CEDO 2012 (extrase); Vučković și alţii, citată anterior, pct. 76; și Gherghina (dec.) (MC), citată anterior, pct. 87].
60. Referitor la sarcina probei, este obligaţia guvernului care invocă neepuizarea căilor de atac să convingă Curtea că respectiva cale de atac era efectivă și disponibilă atât în teorie, cât și în practică, la acel moment. Odată ce sarcina probei a fost îndeplinită, reclamantul este cel care are obligaţia de a stabili că acea cale de atac menţionată de Guvern a fost epuizată în fapt ori că aceasta, dintr-un anumit motiv, nu era adecvată sau nu era efectivă în raport cu circumstanţele specifice ale cauzei, sau că au existat circumstanţe speciale care îl scuteau de cerinţa respectivă [a se vedea McFarlane împotriva Irlandei (MC), nr. 31333/06, pct. 117 și 120, 10 septembrie 2010; Vučković și alţii, citată anterior, pct. 77; și Gherghina (dec.) (MC), citată anterior, pct. 88].
(β) Aplicarea acestor principii în cauză
61. Revenind la faptele prezentei cauze, Curtea observă că, deși obiecţia Guvernului se referă în primul rând la plângerea legată de discriminare, atinge și acuzaţiile legate de lipsa unei anchete efective. Curtea va examina argumentele pe cale de consecinţă. Observă că reclamanţii au depus plângeri în faţa instanţelor interne în care au ridicat atât problema relelor tratamente, cât și problema discriminării. Atunci când este realizată în mod corespunzător, ancheta penală constituie o cale de atac intern efectivă pentru plângeri: violenţe precum cele suferite de reclamanţi sunt pedepsite de dreptul penal intern, încadrarea lor juridică fiind dependentă de circumstanţele concrete ale cauzei și de gravitatea rănilor provocate victimelor (supra, pct. 39). Toate elementele dosarului, inclusiv acuzaţiile de motive rasiste ale infracţiunilor, trebuie, de asemenea, să fie luate în considerare de anchetatori. Reclamanţii nu aveau niciun motiv să se îndoiască de eficacitatea acestei căi de atac.
62. În plus, CNCD consideră că nu are competenţa să examineze ambele aspecte ale plângerii reclamanţilor legată de discriminare: primul aspect – violenţa – întrucât este o infracţiune, iar al doilea, atitudinea poliţiei – care ar trebui examinată intern de către șefii din poliţie (supra, pct. 44). Reclamanţii nu puteau face apel la CNCD decât odată ce identitatea autorilor era stabilită și, prin urmare, era necesar ca ei să aștepte ca procedurile penale să se încheie înainte de a putea deschide orice acţiune în faţa Consiliului. Întrucât ancheta s-a încheiat fără a se identifica o persoană răspunzătoare atât în ceea ce privește atacul iniţial, cât și modul în care a fost efectuată ancheta, în practică, această cale de atac nu a fost la dispoziţia reclamanţilor.
63. În opinia Curţii, a nu se reuși stabilirea identităţii atacatorilor face ca orice cale de atac de drept civil să fie inutilă în ceea ce privește acuzaţiile de discriminare. Referitor la căile de atac rămase disponibile, Guvernul nu a reușit să demonstreze eficacitatea lor în cauză.
64. Din aceste motive, Curtea consideră că reclamanţii s-au folosit de căile de atac care erau disponibile și suficiente pentru scopul acestei cereri. În consecinţă, respinge excepţia preliminară a Guvernului.
b) Regula termenului de 6 luni
(i) Argumentele părţilor
(α) Guvernul
65. Guvernul a susţinut că reclamanţii au așteptat prea mult pentru a prezenta cererea în faţa Curţii și, în special, că aceștia probabil erau conștienţi de ineficienţa anchetei penale cu mult înainte să depună o petiţie în faţa procurorului la 19 martie 2012. Din cauza neglijenţei acestora nu a acţionat mai expeditiv [Bayram și Yıldırım împotriva Turciei, (dec.), nr. 38587/97, CEDO 2002-III]. Mai precis, pretinsa lipsă de acţiune din partea autorităţilor judiciare trebuie să fi devenit treptat evidentă până în 2007, când reclamanţii au fost informaţi că dosarul lor a fost înregistrat la Serviciul de Poliţie Metrou. Reclamanţii nu au luat nicio măsură după acea dată pentru a afla informaţii despre evoluţia anchetei, chiar dacă ar fi fost în interesul lor să le afle, în special, dat fiind faptul că cererea lor iniţială fusese depusă împotriva unor persoane neidentificate.
66. Prin urmare, reclamanţii aveau sarcina să se asigure că cererile au fost prezentate atât în faţa autorităţilor interne relevante, cât și a Curţii cu suficientă rapiditate, pentru a se asigura că sunt soluţionate în mod corect și echitabil. Cu toate acestea, reclamanţii au așteptat până 9 august 2011, când, fără a face trimitere la noi evoluţii, au contactat autorităţile, formulând o acţiune oarecum tardivă, după o perioadă de acalmie de aproape 4 ani.
(β) Reclamanţii
67. Reclamanţii au contestat poziţia Guvernului și acuzaţiile acestui de lipsă de interes în cadrul procedurilor interne. Au reiterat că au depus plângere penală în aceeași zi în care au fost supuși la rele tratamente, că au prezentat majoritatea probelor în cauză și au identificat două persoane din grupul de atacatori, pe unul dintre ei și după nume (supra, pct. 19). Autorităţile au început cercetările și-au păstrat dosarul deschis în tot acest timp; ultima acţiune de cercetare a fost înregistrată la 10 martie 2011.
68. Reclamanţii au susţinut că nu au avut niciun motiv să pună la îndoială eficacitatea căii de atac. Ei au subliniat că, de regulă, anchetele penale durează o lungă perioadă de timp în România. În plus, nu a existat nicio comunicare regulată între autorităţi și victime: acestea din urmă au depus mărturie la începutul anchetei și au fost apoi informate la final cu privire la rezultat, dar nu au avut acces la dosarul de urmărire penală înainte de sfârșitul procedurilor. Au reiterat faptul că nu au primit acces la dosar decât la 9 mai 2012.
ii) Motivarea Curţii
(α) Principii generale
69. Curtea reiterează că, de regulă, perioada de 6 luni începe de la data pronunţării hotărârii definitive în procedura de epuizare a căilor de atac interne. Totuși, în cazurile în care este evident de la început că, pentru reclamant, nu există nicio cale de atac efectivă, perioada începe de la data actelor sau a măsurilor denunţate sau de la data luării la cunoștinţă despre actul în cauză sau efectul său asupra ori prejudiciul adus reclamantului [printre alte autorităţi, Mocanu și alţii împotriva României (MC), nr. 10865/09, 45886/07 și 32431/08, pct. 259, CEDO 2014 (extrase)]. Art. 35 § 1 nu poate fi interpretat într-o manieră care ar impune unui reclamant să sesizeze Curtea cu cererea sa înainte ca situaţia sa legată de cauză să fi fost soluţionată definitiv la nivel intern, în caz contrar, s-ar aduce atingere principiului subsidiarităţii. În cazul în care un reclamant se prevalează de o cale de atac aparent disponibilă și abia ulterior află de existenta unor circumstanţe care o fac ineficientă, poate fi indicat, în sensul art. 35 § 1 să se considere că termenul de 6 luni a început să curgă la data la care reclamantul a luat sau ar fi trebuit să ia la cunoștinţă de aceste circumstanţe [a se vedea idem, pct. 260, și Varnava și alţii împotriva Turciei (MC), nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 și 16073/90, pct. 157, CEDO 2009].
70. În cazurile de „situaţie continuă”, termenul reîncepe în fiecare zi și, în general, termenul de 6 luni începe să curgă efectiv abia atunci când situaţia respectivă încetează. Totuși, nu toate situaţiile continue sunt identice. Atunci când factorul timp este esenţial în soluţionarea problemelor unei cauze, reclamantul are obligaţia să se asigure că pretenţiile sale sunt ridicate în faţa Curţii cu celeritatea necesară pentru a se asigura că pot fi soluţionate în mod corect și echitabil (a se vedea Varnava și alţii, citată anterior pct. 160). Acest lucru se aplică în special în ceea ce privește plângerile referitoare la obligaţia, în temeiul Convenţiei, de a ancheta anumite fapte. Întrucât probele se deteriorează odată cu timpul, trecerea timpului are efect nu doar asupra capacităţii statului de a-și îndeplini obligaţia de a cerceta, ci și asupra capacităţii Curţii de a efectua o examinare pertinentă și efectivă. Un reclamant trebuie să acţioneze de îndată ce devine clar că nu se va efectua o anchetă efectivă, adică odată ce devine evident că statul pârât nu își va îndeplini obligaţia care îi revine în temeiul Convenţiei (a se vedea Mocanu și alţii, citată anterior, pct. 261-262, cu trimiterile suplimentare).
71. Curtea a hotărât deja că, în cazul unor anchete privind rele tratamente, la fel ca în cele privind decesul suspect al unei rude, este de așteptat ca reclamanţii să ia măsuri pentru a fi informaţi despre evoluţia, sau despre stagnarea anchetei, și să introducă cererile cu celeritatea corespunzătoare, din momentul în care iau, sau ar trebui să ia la cunoștinţă despre lipsa unei anchete penale efective [a se vedea Bayram și Yıldırım împotriva Turciei (dec.), nr. 38587/97, CEDO 2002-III].
72. Conform principiului subsidiarităţii, este cel mai bine ca faptele cauzei să fie analizate și problemele să fie soluţionate, pe cât posibil, la nivel intern. Este în interesul reclamantului, precum și pentru eficienţa sistemului Convenţiei, ca autorităţile interne, care sunt cele mai în măsură să facă acest lucru, să acţioneze pentru remedierea oricăror pretinse încălcări ale Convenţiei (a se vedea Varnava și alţii, citată anterior, pct. 164).
73. Rezultă că obligaţia de diligenţă care le revine reclamanţilor implică două aspecte diferite, deși strâns legate: pe de o parte, persoanele în cauză trebuie să solicite prompt autorităţilor interne informaţii cu privire la evoluţia anchetei – ceea ce implică necesitatea sesizării acestora cu diligenţă, deoarece orice întârziere riscă să compromită eficienţa anchetei, și, pe de altă parte, aceștia trebuie să sesizeze prompt Curtea, din momentul în care își dau seama sau ar fi trebuit să își dea seama, că ancheta nu este efectivă (a se vedea Mocanu și alţii, citată anterior, pct. 264 cu referinţe ulterioare).
(β) Aplicarea acestor principii în cauză
74. Revenind la faptele din prezenta cauză, Curtea observă că reclamanţii au acţionat cu promptitudine informând autorităţile despre presupusele infracţiuni, depunând plângere penală în termen de câteva ore de la incident [supra, pct. 16, și, a contrario, Vartic împotriva României (dec.), nr. 27631/12, pct. 48, 52 și 53, 6 mai 2014, și Manukyan împotriva Georgiei (dec.), nr. 53073/07, pct. 33, 9 octombrie 2012]. În zilele următoare, au prezentat autorităţilor toate probele materiale de care dispuneau și care ar fi putut contribui la identificarea autorilor și la încadrarea corectă a infracţiunilor pretins săvârşite.
75. Ancheta și-a urmat cursul și, la 4 octombrie 2011, procurorul a decis neînceperea urmăririi penale în cauză. Această decizie nu a fost nici provocată, nici influenţată în vreun fel de activitatea reclamanţilor (sau lipsa acesteia) în cursul anchetei, în special în ceea ce privește cererile lor de informaţii, ultimele fiind cele din 9 august 2011 (supra, pct. 29).
76. Reclamanţii au folosit toate căile de atac pe care le aveau la dispoziţie și au contestat decizia procurorului. Obiecţia lor a dus la reexaminarea respectivei decizii, iniţial de către procurorul-șef și apoi de către instanţe. Oricare dintre aceste instanţe avea puterea de a casa decizia procurorului și de trimite cauza înapoi, spre reexaminare. Simplul fapt că decizia a fost confirmată la toate nivelurile nu face, ca atare, ca respectiva cale de atac să nu fie efectivă [a contrario, Bayram și Yıldırım, citată anterior; Mehmet Yaman împotriva Turciei, nr. 36812/07, pct. 43-49, 24 februarie 2015, Tekpetek împotriva Turciei (dec.), nr. 40314/08, pct. 40, 25 noiembrie 2014].
77. În condiţiile în care ancheta penală de către poliţie reprezintă, în mod normal, un mijloc eficient de a aborda acuzaţiile de rele tratamente și discriminare, era normal ca reclamanţii să-și fi pus încrederea în sistem și să aștepte sfârșitul anchetei înainte de a depune o plângere în faţa Curţii. Fără a ţine seama de cele de mai sus, Curtea va examina dacă reclamanţii și-au îndeplinit obligaţia de a se menţine la curent cu progresul anchetei.
78. Curtea observă că, în timp ce dosarul era mutat între diverse secţii de poliţie, reclamanţii au adresat întrebări cu privire la evoluţia cauzei. Este adevărat că, odată ce, în cele din urmă, competenţa a fost atribuită Serviciului de Poliţie Metrou, a existat o perioadă de aparentă inactivitate din partea reclamanţilor. Totuși, din această atitudine nu ar trebui deduse consecinţe negative, în măsura în care faza de anchetă în procedura penală – nefiind nici publică, nici contradictorie – presupune un minim de reacţie din partea victimelor, odată ce au dat declaraţii și au prezentat toate probele de care dispuneau (supra, pct. 36 și 37). Este normal ca anchetatorii, poliţia sau procurorul să nu aibă niciun contact cu părţile până la sfârșitul anchetei; este, de asemenea, de așteptat ca autorităţile să acţioneze din oficiu [a se vedea Mocanu și alţii, citată anterior, pct. 321; Georgescu împotriva României (dec.), nr. 4867/03, pct. 25, 22 octombrie 2013; Bucureșteanu împotriva României, nr. 20558/04, pct. 42, 16 aprilie 2013; și, mutatis mutandis, Poede împotriva României, nr. 40549/11, pct. 56-57, 15 septembrie 2015]
79. Nu se poate considera că reclamanţii și-au pierdut interesul în privinţa cauzei, în măsura în care se pare că au cerut informaţii noi cu privire la progresul acesteia, au adresat întrebări cu privire la cauză și au primit răspunsuri în acest sens (supra, pct. 29). În plus, era în interesul lor să aștepte rezultatul anchetei înainte de a iniţia orice altă acţiune (de exemplu, să solicite repararea prejudiciului suferit ca urmare a relelor tratamente sau discriminării), pentru a cunoaște identitatea vinovaţilor (a se vedea Varnava și alţii, citată anterior, pct. 164).
80. În sensul art. 35 din Convenţie, rezultă că termenul de 6 luni începe să curgă de la data hotărârii definitive pronunţate în cauză, adică din 9 august 2012 (supra, pct. 33). În consecinţă, formulând plângerea în faţa Curţii la 6 februarie 2012, reclamanţii au respectat termenul de 6 luni în cauză.
Prin urmare, obiecţia Guvernului trebuie respinsă.
2. Alte motive de inadmisibilitate
81. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
(a) Reclamanţii
82. Reclamanţii au susţinut că relele tratamente la care au fost supuși au atins pragul minim de gravitate necesar pentru a intra sub incidenţa art. 3. Au repetat detaliile atacului și au susţinut că atât modul în care s-a desfășurat atacul, cât și motivul pentru care au fost vizaţi le-au provocat sentimente de stres, anxietate și înjosire. Au fost nevoiţi să facă terapie de grup timp de mai multe săptămâni pentru a se recupera în urma atacurilor.
83. în continuare, au susţinut că se ridică o problemă separată din perspectiva art. 8 din Convenţie, în măsura în care, la momentul respectiv, legea penală nu a abordat în mod adecvat infracţiunile motivate de ură, iar autorităţile însărcinate cu aplicarea legii nu acordau suficientă atenţie acestor infracţiuni (în special supra, pct. 40 și 41). Au reamintit faptul că homosexualii sunt printre cele trei cele mai discriminate grupuri din România.
84. În ceea ce privește modul în care a fost efectuată ancheta, reclamanţii au subliniat faptul că chiar autorităţile au recunoscut că ancheta a fost îngreunată de faptul că dosarul nu a ajuns la Serviciul de Poliţie Metrou decât la aproape un an de la producerea evenimentelor. În plus, au obiectat faţă de modul în care a fost tratată situaţia martorului R.S.A. de către anchetatori, care nu au reușit să clarifice contradicţiile dintre declaraţiile acestuia și probele existente. De asemenea, el a fost considerat singurul martor, chiar dacă fusese însoţit la momentul respectiv de prietena lui și amândoi aparţineau grupului care îi atacase pe reclamanţii și în ciuda faptului că Z.E. a fost la rândul său martor ocular și a dat declaraţii poliţiei în această calitate.
85. Reclamanţii au afirmat, în continuare, că ancheta a durat prea mult timp și că perioada mare de timp a acesteia nu se justifica, în măsura în care faptele care făceau obiectul anchetei nu erau foarte complexe. Ei au reiterat faptul că procurorul a avut nevoie de 10 luni pentru a decide care secţie de poliţie avea competenţa să se ocupe de cauză. De asemenea, au subliniat faptul că fazele principalele ale anchetei s-au efectuat în perioade relativ scurte de timp: între 3 și 26 iunie 2006, între 27 aprilie și 12 iunie 2007 și în octombrie 2009, perioadele rămase nefiind contabilizate.
86. De asemenea, s-au plâns că, din moment ce dosarul de urmărire penală a rămas secret, nu au avut posibilitatea să conteste acţiunile întreprinse decât după ce procurorul a emis o soluţie în cauză. La momentul respectiv, se împlinise prescripţia și nu au avut posibilitatea de a cere continuarea anchetei sub o încadrare juridică diferită a infracţiunilor săvârşite. De exemplu, au sugerat că, dacă procurorul ar fi examinat faptele din perspectiva prevederilor art. 323 C. pen., care interzice asocierea în scopul săvârșirii de infracţiuni (supra, pct. 39), nu ar mai fi intervenit prescripţia. De asemenea, au reiterat faptul că nu au avut acces deplin la dosarul de urmărire penală până în toamna anului 2012.
87. Reclamanţii au susţinut totodată că autorităţile nu au luat în considerare caracterul sensibil al cauzei, în special gravitatea atacului, actele comise de grupurile de contrademonstranţi și rolul lui R.S.A. în producerea incidentelor.
88. Au afirmat, în continuare, că statul pârât nu a tratat infracţiunile cu suficientă seriozitate pentru a genera o descurajare efectivă împotriva unor astfel de acte. Acest fapt a creat persoanelor și grupurilor expuse la infracţiunile motivate de ură și discriminare un sentiment general de vulnerabilitate. Au reamintit faptul că homosexualii sunt printre cele trei cele mai discriminate grupuri din România. Ei au făcut trimitere la studiul juridic privind homofobia și discriminarea pe motive de orientare sexuală și identitate de gen, efectuat de Agenţia pentru Drepturi Fundamentale, în ceea ce privește România. De asemenea, au subliniat concluziile Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii potrivit cărora anchetarea plângerilor privind presupuse infracţiuni motivate de ură sunt de obicei clasate ca urmare a duratei procedurilor, autorii rămânând neidentificaţi sau neavând capacitate juridică procesuală (de ex., minori, beţivi, persoane cu probleme mintale). Potrivit aceleiași analize, jurnalismul extremist este considerat a fi o expresie a libertăţii de exprimare.
b) Guvernul
89. Guvernul a susţinut că reclamanţii nu au reușit să prezinte probe suficiente pentru a infirma concluziile instanţelor interne, care, prin urmare, nu ar trebui să fie puse în discuţie. Guvernul a considerat că plângerea avea un caracter de „recurs la o instanţă de gradul al patrulea de jurisdicţie” și că ar fi necesar ca această Curte să ţină seama să de natura subsidiară a rolului său și să se abţină de la a examina cauza pe fond.
90. Chiar presupunând că pretenţiile ridicate s-ar susţine, Guvernul afirmă că ancheta a fost efectivă și aprofundată și că s-au depus eforturi pentru aflarea adevărului. Guvernul a reiterat faptul că reclamanţii înșiși păruseră a fi neinteresaţi o lungă perioadă de timp, în măsura în care nu au solicitat informaţii cu privire la evoluţia cazului. De asemenea, a arătat că, în ciuda afirmaţiilor contrare ale reclamanţilor, identitatea autorilor nu a fost cunoscută anchetatorilor. În plus, a susţinut Guvernul, reclamanţii au dat declaraţii contradictorii în cursul anchetei.
91. Autorităţile au dat dovadă de diligenţă în cadrul anchetei: au obţinut numele și fotografiile persoanelor care au fost amendate în timpul marșului homosexualilor si au audiat declaraţiile martorilor. De asemenea, la 9 mai 2012, autorităţile au permis accesul reprezentantului reclamanţilor la dosarul de urmărire penală.
92. Guvernul a recunoscut că autorităţile aveau o responsabilitate suplimentară de a lua toate măsurile rezonabile pentru a stabili dacă ura sau prejudecata în ceea ce privește orientarea sexuală diferită a jucat sau nu un rol în producerea evenimentelor. Guvernul a considerat că probele din dosar nu pot duce la concluzia că incidentul a avut caracterul unei infracţiuni motivate de ură. Nici autorităţile nu au demonstrat lipsă de voinţă sau rezistenţă în a iniţia o anchetă penală. În plus, nu a reieșit că i-ar fi descurajat pe reclamanţi să-și urmeze plângerea.
93. De asemenea, Guvernul a susţinut că nu există niciun motiv pentru care Curtea să examineze plângerea formulată în temeiul art. 8. din Convenţie, deoarece, în opinia sa, esenţa plângerii reclamanţilor intră în sfera de aplicare a obligaţiilor procedurale prevăzute la art. 3.
94. Din aceleași motive, a mai susţinut că nu ar trebui ca această Curte să efectueze o examinare separată a plângerii formulate în temeiul art. 14 din Convenţie și al art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie. De asemenea, a reiterat faptul că reclamanţii au avut la dispoziţie o cale de atac efectivă pentru a se plânge de existenţa unei discriminări sub forma legii împotriva discriminării.
95. Pe baza faptelor cauzei, Guvernul a susţinut că probele au dus la concluzia că incidentele au constituit un eveniment izolat. Prin urmare, sarcina probei le revenea reclamanţilor, care nu au reușit să aducă dovezi că au fost discriminaţi.
96. În cele din urmă, Guvernul a susţinut că plângerea formulată în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie este identică cu plângerea formulată în temeiul art. 14.
(c) Terţii intervenienţi
(i) APADOR-CH
97. APADOR-CH a explicat că, în urma formulării unei plângeri penale în temeiul art. 221-222 C. proc. pen., organul de anchetă poate desfășura acte premergătoare în temeiul art. 224 din acelaşi cod. Această fază a procedurii penale a fost gândită să constituie o simplă verificare preliminară și, prin urmare, nu era reglementată în detaliu prin Codul de procedură penală. Trimiterea la drepturile și obligaţiile participanţilor în cadrul procedurii penale se face, de regulă, în faza urmăririi penale, care începe prin emiterea unei decizii oficiale care urmează fazei actelor premergătoare. Această situaţie a creat o „zonă gri” în ceea ce privește actele premergătoare, cu o lipsă de claritate în ceea ce privește drepturile și obligaţiile părţilor implicate în această fază.
98. APADOR-CH a susţinut, în continuare, că, datorită cerinţei ca termenul special de prescripţie să fie respectat, eficacitatea anchetei și a procesului depinde direct de operativitatea autorităţilor implicate și a afirmat că procurorul avea sarcina să se asigure că anchetele sunt efectuate la timp și că organele de anchetă (cu alte cuvinte, poliţia) joacă un rol activ în această privinţă.
99. APADOR-CH a mai subliniat că, din propria experienţă, urmărirea penală ar putea fi blocată ani de zile, în special în cazuri sensibile precum cele care implicau violenţa și moartea cauzate de agenţi ai statului. În astfel de cazuri domnea o cultură generală a impunităţii, în privinţa poliţiștilor care abuzau de poziţia lor, și a discriminării victimelor infracţiunilor pe baza originii lor etnice, orientării sexuale sau a credinţelor. Conform APADOR-CH, practica organelor de urmărire penală era aceea de a păstra dosarele deschise și de a desfășura proceduri de cercetare limitate, deși nu instituiau oficial urmărirea penală. La un moment dat, o decizie oficială de neîncepere a urmăririi penale era emisă de procuror și comunicată victimei. Până la acel moment, care putea să nu se întâmple decât la câţiva ani de la producerea presupusei infracţiuni, victima nu avea acces la dosar.
100. APADOR-CH a afirmat că durata procedurii penale era deosebit de importantă în cazurile de vătămare, vătămare corporală și vătămare corporală gravă, în cazul cărora termenele de prescripţie erau mai curând scurte, variind de la trei la zece ani. Cu toate acestea, din statisticile oficiale furnizate de Consiliul Superior al Magistraturii și de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reieșea că doar un procent foarte mic de astfel de cauze erau soluţionate din cauza termenului de prescripţie (0,1% din totalul cazurilor soluţionate de procurori în 2011 și 2012). APADOR-CH a concluzionat că victimele acestor infracţiuni ar trebui să se aștepte ca plângerea lor să fie rezolvată după o perioadă mai lungă de timp (mai ales în cazurile mai speciale), dar în termenul de prescripţie.
(ii) ILGA
101. ILGA a prezentat mai multe rapoarte ale instanţelor internaţionale care dezvăluie un climat general de ostilitate faţă de persoanele LGBTI în Europa. ILGA a subliniat că, în statul pârât, nivelul de discriminare pe motive de orientare sexuală este, ca mărime, al cincilea în Uniunea Europeană.
102. În continuare, ILGA a subliniat faptul că atât Curtea, în jurisprudenţa sa relevantă, cât și Comitetul de Miniștri, în recomandarea sa, recunosc necesitatea adoptării de legi penale pentru a proteja persoanele împotriva tratamentelor contrare art. 3 și împotriva motivelor discriminatorii din spatele unor astfel de atacuri. A nu proteja persoanele LGBTI de atacuri violente sau a nu ancheta acuzaţii de infracţiuni motivate de ură și a nu-i aduce pe făptuitori în faţa justiţiei ameninţă, în opinia ILGA, nu numai drepturile victimelor, ci și drepturile membrilor comunităţii LGBTI, în ansamblu, deoarece aceștia s-ar putea teme să nu devină victime ale infracţiunilor violente homofobe. ILGA a făcut referire la Modinos împotriva Ciprului, 22 aprilie 1993, seria A nr. 259.
103. ILGA a subliniat faptul că simpla adoptare de legi care pedepsesc infracţiunile discriminatorii sau care cresc pedepsele în cazul acestora nu este suficientă pentru a proteja persoanele LGBTI împotriva atacurilor, după cum reiese din mai multe infracţiuni motivate de ură care au fost săvârşite în ţările în care aceste infracţiuni au fost explicit interzise. Pentru a răspunde cerinţelor Convenţiei în acest domeniu, statele trebuie să asigure o protecţie reală prin anchete efective și condamnarea celor vinovaţi. Obligaţia de a efectua o anchetă efectivă are o deosebită importanţă în cazul în care un tratament contrar art. 3 din Convenţie a reprezentat o infracţiune motivată de ură pe baza unor prejudecăţi, inclusiv a prejudecăţilor bazate pe orientarea sexuală sau identitatea de gen. A nu asigura eficienţa unei astfel de interdicţii în practică ar transmite mesajul că discriminarea în cauză nu a fost luată în serios și ar putea chiar să sugereze aprobarea tacită a acţiunilor agresorilor din cauza unei prejudecăţi pe care și autorităţile de anchetă o împărtășesc.
104. ILGA a susţinut că este necesar ca toate agenţiile care aplică legea să beneficieze de formare adecvată în domeniul drepturilor LGBTI și al infracţiunilor motivate de ură, argumentând că incapacitatea de a asigura o astfel de formare ar trebui să fie considerată de Curte ca o nereușită în a oferi o protecţie adecvată împotriva infracţiunilor motivate de ură. În acest sens, ILGA a făcut referire la cauza Opuz împotriva Turciei (nr. 33401/02, pct. 192-198, CEDO 2009).
2. Motivarea Curţii
A. Domeniul de aplicare al cauzei
105. Curtea consideră că obligaţia autorităţilor de a preveni violenţa motivată pe ură din partea unor persoane particulare și de a ancheta existenţa oricărui motiv posibil discriminatoriu în spatele unui act de violenţă poate intra sub incidenţa obligaţiilor pozitive prevăzute la art. 3 și 8 din Convenţie, dar poate fi, de asemenea, considerată ca făcând parte din responsabilităţile pozitive ce le revin autorităţilor în temeiul art. 14 din Convenţie de a garanta valorile fundamentale protejate de art. 3 și art. 8, fără discriminare. Drept urmare a interacţiunii dintre prevederile de mai sus, probleme precum cele din prezenta cauză ar putea într-adevăr să fie examinate doar în temeiul uneia dintre aceste două prevederi – fără ca o problemă distinctă să rezultă în temeiul oricăreia din ele – sau ar putea impune o examinare simultană în temeiul mai multor aspecte ale acestor articole. Aceasta este o problemă care trebuie soluţionată de la caz la caz, în lumina faptelor și a naturii acuzaţiilor formulate [a se vedea Ciorcan și alţii împotriva României, nr. 29414/09 și 44841/09, pct. 158, 27 ianuarie 2015; Identoba și alţii împotriva Georgiei, nr. 73235/12, pct. 63 și 64, 12 mai 2015; Bekos și Koutropoulos împotriva Greciei, nr. 15250/02, pct. 70, CEDO 2005-XIII (extrase); B.S. împotriva Spaniei, nr. 47159/08, pct. 59-63, 24 iulie 2012; a se compara cu Begheluri și alţii împotriva Georgiei, nr. 28490/02, pct. 171-179, 7 octombrie 2014].
106. În circumstanţele particulare ale prezentei cauze, având în vedere afirmaţiile reclamanţilor potrivit cărora actele de violenţă comise împotriva lor au avut conotaţii homofobe complet trecute cu vederea de către autorităţi în cursul anchetei, Curtea consideră că modul cel mai adecvat de a proceda ar fi acela de a supune plângerile reclamanţilor unei examinări duble simultane, în temeiul art. 3 și art. 8 coroborate cu art. 14 din Convenţie (a se vedea Identoba și alţii, citată anterior, pct. 64) și, dacă este necesar, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie.
(b) Principii generale
107. Curtea reamintește de la bun început că relele tratamente trebuie să atingă un prag minim de severitate pentru a intra sub incidenţa art. 3. Evaluarea acestui minim este relativă: ea depinde de toate circumstanţele cauzei, cum ar fi natura și contextul tratamentului, durata sa, efectele sale fizice și psihice și, în unele cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei [de exemplu, Bouyid împotriva Belgiei (MC), nr. 23380/09, pct. 86, CEDO 2015; M. și M. împotriva Croaţiei, nr. 10161/13, pct. 131, 3 septembrie 2015; A. împotriva Regatului Unit, 23 septembrie 1998, pct. 20, Culegere de hotărâri și decizii 1998–VI; Costello-Roberts împotriva Regatului Unit, 25 martie 1993, pct. 30, seria A nr. 247-C].
108. Tratamentul a fost considerat de Curte ca fiind „degradant” – și, prin urmare, ca intrând în domeniul de aplicare al interdicţiei prevăzute la art. 3 din Convenţie – în cazul în care produce victimelor sentimente de frică, angoasă și inferioritate [de exemplu, Irlanda împotriva Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, pct. 167, seria A nr. 25, și Stanev împotriva Bulgariei (MC), nr. 36760/06, pct. 203, CEDO 2012], în cazul în care umilește sau înjosește un individ [umilinţă în proprii ochi ai victimei, a se vedea Raninen împotriva Finlandei, 16 decembrie 1997, pct. 32, Culegere 1997-VIII, și/sau în ochii altor oameni, a se vedea Gutsanovi împotriva Bulgariei, nr. 34529/10, pct. 136, CEDO 2013 (extrase)], indiferent dacă acesta a fost sau nu scopul [a se vedea Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 120, CEDO 2000-IV], în cazul în care distruge rezistenţa fizică sau morală a persoanei sau o face să acţioneze împotriva voinţei sau conștiinţei sale [a se vedea Jalloh împotriva Germaniei (MC), nr. 54810/00, pct. 68, CEDO 2006-IX], sau în cazul în care demonstrează lipsă de respect faţă de sau diminuează demnitatea umană [a se vedea Svinarenko și Slyadnev împotriva Rusiei (MC), nr. 32541/08 și 43441/08, pct. 138, 17 iulie 2014).
109. Obligaţia înaltelor părţilor contractante, în temeiul art. 1 din Convenţie, de a asigura tuturor persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile și libertăţile definite în Convenţie, coroborată cu art. 3, impune statelor să ia măsuri destinate să asigure că persoanele aflate sub jurisdicţia lor nu sunt supuse relelor tratamente, inclusiv relelor tratamente administrate de persoane fizice [a se vedea M.C. împotriva Bulgariei, nr. 39272/98, pct. 149, CEDO 2003-XII, confirmată mai recent în O’Keeffe împotriva Irlandei (MC), nr. 35810/09, pct. 144, CEDO 2014 (extrase)].
110. Mai mult, absenţa unei răspunderi directe a statului pentru acte de violenţă astfel încât să angajeze art. 3 din Convenţie nu scutește statul de obligaţiile care îi revin în temeiul acestei prevederi. În astfel de cazuri, art. 3 impune ca autorităţile să efectueze o urmărire penală oficială efectivă a pretinselor rele tratamente, chiar dacă aceste tratamente au fost aplicate de persoane fizice (a se vedea M.C., citată anterior, pct. 151, C.A.S. și C.S. împotriva României, nr. 26692/05, pct. 69, 20 martie 2012; și Denis Vasilyev împotriva Rusiei, nr. 32704/04, pct. 98-99, 17 decembrie 2009).
111. Chiar dacă domeniul obligaţiilor pozitive ale statului ar putea diferi între cazurile în care tratamentul contrar art. 3 a fost aplicat prin implicarea agenţilor statului și cazurile în care violenţa este aplicată de persoane fizice, cerinţele unei urmăriri penale oficiale sunt similare. Pentru ca ancheta să fie considerată „efectivă” trebuie, în principiu, să fie de natură să conducă la stabilirea faptelor cauzei și la identificarea și pedepsirea persoanelor răspunzătoare. Aceasta nu este o obligaţie în ceea ce privește rezultatele care trebuie obţinute, ci în ceea ce privește mijloacele care urmează să fie folosite. Autorităţile ar fi trebuit să ia măsurile rezonabile disponibile pentru a asigura strângerea probelor cu privire la incident, inclusiv, printre altele, depoziţiile martorilor oculari, probele medico-legale și altele. Orice nereguli ale anchetei care afectează posibilitatea de a stabili cauza vătămării sau identitatea persoanelor răspunzătoare riscă să contravină acestei norme, iar cerinţa de promptitudine și termen rezonabil este implicită în acest context. În cazurile prevăzute la art. 2 și art. 3 din Convenţie, în care eficienţa urmăririi penale oficiale a fost în discuţie, Curtea a luat adesea în considerare dacă autorităţile au reacţionat prompt la plângerile de la momentul respectiv. S-a acordat atenţie momentului începerii cercetărilor, întârzierilor în luarea declaraţiilor și duratei necesare anchetei iniţiale (a se vedea Bouyid, citată anterior, pct. 119-123, Mocanu și alţii, citată anterior, pct. 322, Identoba și alţii, citată anterior, pct. 66; Begheluri și alţii, citată anterior, pct. 99, Denis Vasiliev, citată anterior, pct. 100, cu referinţe ulterioare; și Stoica împotriva României, nr. 42722/02, pct. 67, 4 martie 2008). Un răspuns prompt din partea autorităţilor constând în anchetarea acuzaţiilor de rele tratamente poate fi considerat în general ca fiind esenţial pentru a menţine încrederea publicului în respectarea statului de drept și pentru a preveni orice aparentă complicitate la acţiuni contrare legii sau orice aparentă toleranţă faţă de acestea. Tolerarea de către autorităţi a unor astfel de acte nu poate decât să submineze încrederea publicului în principiul legalităţii și în menţinerea de către stat a preeminenţei dreptului (a se vedea Membrii Congregaţiei din Gldani a Martorilor lui Iehova și alţii împotriva Georgiei, nr. 71156/01, pct. 97, 3 mai 2007).
112. În plus, în cazul în care ancheta oficială a condus la instituirea unor proceduri în faţa instanţelor naţionale, procedura în ansamblu, inclusiv faza de judecată, trebuie să îndeplinească cerinţele art. 3 din Convenţie. În această privinţă, Curtea a hotărât deja că mecanismele de protecţie disponibile în temeiul dreptului intern ar trebui să funcţioneze în practică într-un mod care să permită examinarea fondului unei anumite cauze într-un termen rezonabil de timp (de exemplu, W. împotriva Sloveniei, nr. 24125/06, pct. 65, 23 ianuarie 2014).
113. Atunci când anchetează incidente violente, cum ar fi relele tratamente, autorităţile statului au obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru a descoperi orice posibile motive discriminatorii, ceea ce Curtea recunoaște că este o sarcină dificilă. Obligaţia statului pârât de a ancheta posibilele motive discriminatorii ale unui act de violenţă este obligaţia de a folosi cele mai bune metode, dar nu este una absolută. Autorităţile trebuie să facă ceea ce este rezonabil în circumstanţele respective pentru a colecta și asigura probele, pentru a explora toate metodele practice de descoperire a adevărului și pentru a pronunţa decizii temeinic motivate, imparţiale și obiective, fără omiterea unor fapte suspecte, care pot indica acte de violenţă induse, de exemplu, de intoleranţa rasială sau religioasă, sau violenţă motivată de discriminare pe bază de gen [a se vedea Nachova și alţii împotriva Bulgariei (MC), nr. 43577/98 și 43579/98, pct. 160, CEDO 2005-VII; Membrii Congregaţiei din Gldani a Martorilor lui Iehova și alţii împotriva Georgiei, pct. 138-142, citată anterior; și Mudric împotriva Republicii Moldova, nr. 74839/10, pct. 60-64, 16 iulie 2013, reamintită recent în Identoba și alţii, citată anterior, pct. 67]. Examinarea cazurilor de violenţă și brutalitate care rezultă din atitudini discriminatorii de pe o poziţie de egalitate cu cauzele care nu au astfel de conotaţii ar însemna să fie ignorată natura specifică a unor acte cu efecte deosebit de distructive pentru drepturile fundamentale. A nu face diferenţa între modul în care sunt abordate situaţii fundamental diferite poate constitui un tratament nejustificat, care contravine art. 14 din Convenţie (a se vedea, de exemplu, Begheluri și alţii, citată anterior, pct. 173).
114. În plus, obligaţiile pozitive ale statului sunt inerente în dreptul la respectarea efectivă a vieţii private în temeiul art. 8; aceste obligaţii pot implica chiar adoptarea de măsuri în domeniul relaţiilor dintre indivizi. Deși alegerea mijloacelor pentru a asigura respectarea art. 8 în domeniul protecţiei împotriva faptelor indivizilor ţine, în principiu, de marja de apreciere a statului, descurajarea eficientă a unor fapte grave, unde valorile fundamentale și aspectele esenţiale ale vieţii private reprezintă miza, impune dispoziţii de drept penal eficiente. Copiii și alte persoane vulnerabile, în special, au dreptul la o protecţie eficientă [în special, Söderman împotriva Suediei (MC), nr. 5786/08, pct. 81, CEDO 2013; C.A.S. și C.S., pct. 71, și M.C., pct. 150, hotărâri citate anterior; mutatis mutandis, O’Keeffe, pct. 144, și Identoba și alţii, pct. 72-73 și 94, hotărâri citate anterior].
115. Curtea reamintește că nu a exclus posibilitatea ca obligaţia pozitivă a statului în temeiul art. 8 de a proteja integritatea fizică a individului să se poate extindă la chestiuni referitoare la eficacitatea unei cercetări penale (a se vedea C.A.S. și C.S., pct. 72, și M.C., pct. 152, hotărâri citate anterior).
(c) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
(i) Cu privire la pragul de gravitate
116. În măsura în care reclamanţii s-au plâns că autorităţile nu au reușit să efectueze o anchetă efectivă în ceea ce privește acuzaţiile lor potrivit cărora actele de violenţă săvârșite împotriva lor au avut conotaţii homofobe, Curtea observă că reclamanţii au fost atacaţi pe drumul spre casă de la un marș al homosexualilor. Marșul fusese însoţit de contrademonstranţi care, în ciuda protecţiei poliţiei acordate participanţilor, s-a încheiat cu amendarea mai multor persoane pentru tulburarea evenimentului (supra, pct. 21 și 26). Reclamanţii au fost atacaţi de un grup de persoane care, consideră reclamanţii, i-au observat în timpul marșului și i-au urmat apoi la metrou. Atacatorii au venit direct către ei și i-au abuzat atât fizic, cât și verbal (supra, pct. 9). Ambii reclamanţi au suferit vătămări corporale (supra, pct. 14 și 15) și au făcut terapie de grup pentru a face faţă traumelor psihologice suferite (supra, pct. 82). Ei au descris sentimentele de suferinţă, anxietate și înjosire pe care le-au suferit ca urmare a atacului.
117. Curtea consideră că scopul abuzului fizic și verbal a fost, probabil, acela de a-i speria pe reclamanţi astfel încât ei să se abţină să-și mai exprime public sprijinul pentru comunitatea LGBTI (a se vedea Identoba și alţii, citată anterior, pct. 70). Sentimentele de stres emoţional ale reclamanţilor trebuie să fi fost exacerbate de faptul că, deși au urmat ad litteram instrucţiunile date de organizatorii marșului pentru a evita să devină victime ale agresiunii (supra, pct. 8) și nu purtau semne distinctive, au fost atacaţi pentru că au participat la marșul homosexualilor și, prin urmare, pentru că își exercitau drepturile garantate de Convenţie.
118. Având în vedere rapoartele menţionate mai sus la pct. 46 și 101, Curtea ia act de faptul că, în statul pârât, comunitatea LGBTI se află într-o situaţie precară, fiind supusă unor atitudini negative faţă de membrii săi.
119. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că tratamentul, descris în mod convingător de reclamanţi, la care au fost supuși și care i-a vizat direct și le-a provocat sentimente de frică, neliniște și nesiguranţă (a se compara cu Identoba și alţii, citată anterior, pct. 71, și Begheluri și alţii, citată anterior, pct. 108 și 117) nu a fost compatibil cu respectarea demnităţii lor umane și a atins pragul necesar de severitate pentru a se încadra în domeniul de aplicare al art. 3 coroborat cu art. 14 din Convenţie.
(ii) Caracterul efectiv al anchetei
120. Curtea reamintește că reclamanţii au formulat plângere penală în noaptea producerii incidentelor și că, în decurs de câteva zile, au prezentat toate probele de care dispuneau, care – în opinia lor – făceau posibilă identificarea unora dintre membrii grupului de atacatori (supra, pct. 16, 18 și 19). Cu toate acestea, nu au fost luate măsuri semnificative în cadrul anchetei timp de aproape un an, din iunie 2006 – data la care a fost depusă plângerea penală – până în aprilie 2007, data la care dosarul a fost în cele din urmă alocat Serviciului de Poliţie Metrou. Chiar și în momentul în care ancheta a fost oficial clasată de procuror, la peste 5 ani de la data plângerii penale iniţiale, poliţia nu stabilise identitatea vinovaţilor (supra, pct. 30). În plus, Curtea nu poate ignora faptul că în cursul anchetei au existat perioade semnificative de inactivitate din partea autorităţilor. Întregul proces a durat până la 9 august 2012, adică o perioadă totală de peste 6 ani, perioadă de timp de natură nu numai să submineze o anchetă, ci și să compromită definitiv șansele de a fi vreodată finalizată (supra, pct. 111).
121. Curtea este pregătită să accepte faptul că ancheta nu a fost facilă, având în vedere numărul semnificativ de persoane implicate în contrademonstraţie și etapele necesare pentru identificarea lor; în plus, modificările organizatorice din cadrul forţelor de poliţie s-au adăugat la dificultăţile întâmpinate în soluţionarea cazului. Modificările organizatorice și restructurarea, cu toate acestea, nu suspendă obligaţiile care îi revin statului în temeiul Convenţiei. În plus, Curtea observă mai multe deficienţe în cadrul anchetei, unele dintre ele recunoscute de către autorităţile naţionale înseși (în special, supra, pct. 28 și 33). În special, trebuie notat faptul că, pe parcursul anchetei, poliţia nu a făcut altceva decât să audieze declaraţia unui martor, R.A.S., și să participe la 29 de meciuri de fotbal și să facă verificări aleatorii la staţiile de metrou, în 5 rânduri (supra, pct. 25 și 27). Nu pare să fi folosit în mod semnificativ probele prezentate de reclamanţi, în special declaraţiile, fotografiile și identificarea unor persoane din grupul de atacatori (supra, pct. 18 și 19). Curtea observă, în special, că, deși reclamanţii i-au identificat pe unii dintre atacatori, autorităţile interne (supra, pct. 28), și Guvernul, în înscrisurile prezentate în faţa Curţii (supra, pct. 90), au continuat să susţină imposibilitatea efectuării unei anchete în speţă, întrucât autorii actelor de violenţă nu au putut fi identificaţi (a se vedea Membrii Congregaţiei din Gldani a Martorilor lui Iehova și alţii, citată anterior, pct. 118). În plus, Curtea nu poate accepta că actele premergătoare anchetei întreprinse de autorităţile interne ar putea fi considerate măsuri adecvate în vederea identificării și pedepsirii celor vinovaţi pentru incident, în special întrucât măsurile au fost luate la o perioadă atât de mare de timp de la producerea evenimentelor iniţiale.
122. În plus, trebuie remarcat faptul că autorităţile nu au început la niciun moment urmărirea penală împotriva presupușilor vinovaţi. Curtea a hotărât deja că neînceperea urmăririi penale – chiar și atunci când relele tratamente au fost provocate de agenţi ai statului – poate compromite validitatea probelor colectate în timpul fazei preliminare a anchetei (a se vedea Poede, citată anterior, pct. 60, cu referinţe ulterioare). Curtea nu vede niciun motiv să judece altfel în împrejurările prezentei cauze, în care relele tratamente au fost comise de persoane particulare, dar ancheta intra sub incidenţa obligaţiilor pozitive ale statului în ceea ce privește art. 3.
123. Curtea observă că, tergiversând ancheta, autorităţile interne au permis, de asemenea, ca prescripţia să intervină (a se vedea Membrii Congregaţiei din Gldani a Martorilor lui Iehova și alţii, citată anterior, pct. 119). Acestea au refuzat să examineze faptele din perspectiva altor articole din Codul penal, în ciuda cererii exprese a reclamanţilor în acest sens, care a rămas fără răspuns (supra, pct. 31). Curtea reţine că cererea reclamanţilor nu era neîntemeiată, deoarece ar fi existat și alte prevederi ale Codului penal care ar fi putut descrie mai bine infracţiunile anchetate (supra, pct. 39).
124. Mai important cu privire la acest aspect, Curtea consideră că autorităţile nu au luat măsuri rezonabile pentru a examina rolul jucat de posibilele motive homofobe aflate în spatele atacului. Necesitatea efectuării unei anchetări adecvate a posibilităţii ca discriminarea să fi fost motivaţia atacului era indispensabilă, având în vedere ostilitatea împotriva comunităţii LGBTI în statul pârât (supra, pct. 46) și în lumina declaraţiilor reclamanţilor potrivit cărora vorbe pline de ură, în mod clar homofobe, au fost rostite de atacatori în timpul incidentului. Autorităţile ar fi trebuit să facă acest lucru – în ciuda faptului că discursul care incită la ură nu era pedepsit la momentul în care au avut loc incidentele (supra, pct. 40) – deoarece infracţiunilor li s-ar fi dat o încadrare juridică care ar fi permis o bună administrare a justiţiei. Curtea consideră că, fără o astfel de abordare riguroasă din partea autorităţilor de aplicare a legii, infracţiunile motivate de prejudecăţi sunt în mod inevitabil, tratate pe picior de egalitate cu cauzele care nu implică astfel de conotaţii, iar indiferenţa rezultată ar fi echivalentă cu încuviinţarea oficială, sau chiar complicitate la infracţiunile motivate de ură (a se vedea Identoba și alţii, citată anterior, pct. 77, și, mutatis mutandis, Ciorcan și alţii, citată anterior, pct. 167). În plus, fără o anchetă adecvată, ar fi dificil ca statul pârât să pună în aplicare măsuri care vizează îmbunătăţirea păstrării ordinii în cazul unor demonstraţii pașnice similare, în viitor, prejudiciind astfel încrederea publicului în politica antidiscriminare a statului (a se vedea Identoba și alţii, citată anterior, pct. 80 in fine).
125. Consideraţiile precedente sunt suficiente pentru a-i permite Curţii să concluzioneze că ancheta privind acuzaţiile de rele tratamente nu a fost efectivă, deoarece a durat prea mult timp, a fost marcată de deficienţe grave și nu a luat în considerare posibilele motive discriminatorii.
În consecinţă, a fost încălcat art. 3 (sub aspect procedural) din Convenţie, coroborat cu art. 14 din Convenţie, cu privire la acest punct.
126. Această concluzie înseamnă că nu este necesar să mai fie examinat de Curte restul acestui capăt de cerere – formulat în temeiul art. 3 și art. 14 din Convenţie – și anume că poliţia a prelungit în mod intenţionat ancheta în ceea ce privește motivele homofobe și afirmaţiile făcute în temeiul art. 8 din Convenţie și al art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie.
II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenţiei
127. Reclamanţii s-au plâns de faptul că, în măsura în care au fost victime ale unei agresiuni în timpul participării la o întrunire pașnică, prin faptul că nu a efectuat o anchetă efectivă, statul și-a încălcat obligaţiile pozitive care îi revin în temeiul art. 11 din Convenţie, considerat separat sau coroborat cu art. 14. În continuare, au susţinut că nu au avut la dispoziţie nicio cale de atac efectivă pentru a se plânge fie cu privire la faptul că infracţiunile săvârșite împotriva lor au fost motivate de orientarea lor sexuală, fie că urmărirea penală a durat prea mult timp și a fost ineficientă, împiedicându-i astfel să aibă acces la căi de atac civile. Plângerile au fost comunicate Guvernului pârât în temeiul art. 11, art. 13 și art. 14, care se citesc după cum urmează:
Art. 11 (libertatea de întrunire și de asociere)
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii și prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor și libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.”
Art. 13 (dreptul la un recurs efectiv)
„Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăţi recunoscute de [prezenta] convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
128. Părţile au prezentat observaţii cu privire la acest aspect.
129. Având în vedere faptele din cauză, declaraţiile părţilor și constatările sale referitoare la art. 3 și art. 14 din Convenţie (supra, pct. 125), Curtea consideră că a examinat principalele probleme de drept invocate în prezenta cerere și că nu este necesar să pronunţe o altă hotărâre cu privire la celelalte capete de cerere [pentru cea mai recentă hotărâre, Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României (MC), nr. 47848/08, pct. 156, CEDO 2014, cu referinţe ulterioare].
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
130. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
131. Reclamanţii au pretins fiecare 15 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
132. Guvernul a susţinut că sumele solicitate erau excesive și că, în orice caz, constatarea unei încălcări ar trebui să constituie o reparaţie suficientă pentru prejudiciul moral pretins suferit.
133. Curtea observă că încălcările constatate în prezenta cauză le-au provocat cu siguranţă reclamanţilor sentimente de suferinţă și frustrare care nu pot fi compensate prin simpla constatare a unei încălcări. Prin urmare, ţinând seama de jurisprudenţa anterioară și pronunţându-se în echitate, Curtea acordă fiecărui reclamant suma de 7 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
134. De asemenea, reclamanţii au pretins în comun următoarele sume pentru cheltuielile de judecată efectuate:
– 50,36 EUR pentru cheltuieli de judecată efectuate în faţa instanţelor interne, în special cheltuieli judiciare de timbru și cheltuieli pentru examinare medico-legală.
– 116,66 EUR pentru cheltuieli de judecată efectuate în faţa instanţelor interne, în special cheltuieli judiciare de timbru și cheltuieli pentru examinare medico-legală.
– 3 696 EUR reprezentând onorarii în vederea pregătirii a două seturi de observaţii în cadrul procedurilor desfășurate în faţa Curţii.
Aceștia au prezentat facturile aferente.
135. Guvernul a contestat validitatea acestor pretenţii. Guvernul a susţinut că respectivele chitanţe nu erau lizibile și că nu permiteau stabilirea vreunei legături de cauzalitate cu prezentele proceduri. Guvernul a susţinut că onorariul avocaţilor era exorbitant și supraevaluat.
136. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ţinând seama de documentele de care dispune și de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 3 863,02 EUR pentru toate cheltuielile.
C. Dobânzi moratorii
137. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA
1. Declară, în unanimitate, cererea admisibilă;
2. Hotărăște, în unanimitate, că au fost încălcate art. 3 și art. 14 din Convenţie interpretate coroborat, în ceea ce privește capătul de cerere referitor la anchetarea acuzaţiilor de rele tratamente;
3. Hotărăște, cu șase voturi la unu, că nu este necesar să examineze restul capetelor de cerere.
4. Hotărăște, în unanimitate:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
(i) 7 000 EUR (șapte mii de euro) fiecărui reclamant, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
ii) 3 863,02 EUR (trei mii opt sute șaizeci și trei de euro și doi eurocenţi), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamanţi cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menţionat și până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge, cu șase voturi la unu, cererea reclamanţilor de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 12 aprilie 2016, în temeiul art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul Curţii.
Fatoș AracıAndrás Sajó
Grefier adjunctPreședinte
În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie și cu art. 74 § 2 din Regulamentul Curţii, următoarele opinii separate sunt anexate la prezenta hotărâre:
(a) opinia concordantă a domnului judecător Wojtyczek;
(b) opinia parţial separată a domnului judecător Kūris.
A.S.
F.A.
Opinia concordantă a domnului judecător Wojtyczek
Suntem de acord cu soluţia prezentei cauze; totuși, am dori să introducem câteva nuanţe la motivare.
Dificultatea speţei rezultă din faptul că autorităţile interne nu au reușit să stabilească circumstanţele cauzei relevante. În astfel de situaţii, Curtea trebuie să manifeste prudenţă deosebită în evaluarea faptelor. Având în vedere incertitudinea în ceea ce privește cursul detaliat al evenimentelor, este deosebit de dificil să se stabilească efectele relelor tratamente asupra reclamanţilor (a se vedea pct. 119). Acest aspect ar fi trebuit să fie anchetat de autorităţile interne. Tot ce poate afirma Curtea este că reclamanţii au o plângere credibilă în temeiul art. 3, care declanșează obligaţia de a efectua o anchetă efectivă. În plus, nu există nicio îndoială că, într-adevăr, autorităţile române nu au reușit să desfășoare o anchetă corespunzătoare.
Hotărârea face o legătură între necesitatea efectuării unei anchetări adecvate a posibilităţii ca discriminarea să fi fost motivaţia atacului și ostilitatea împotriva comunităţii LGBTI în statul pârât (a se vedea pct. 124). Nu suntem convinși de acest argument. Argumentul ar da impresia că abordarea Curţii în cauzele legate de discriminare poate varia de la un stat la altul. Oricare ar fi situaţia generală într-o anumită ţară, în cazul în care se aplică art. 3, atunci autorităţile naţionale au obligaţia de a stabili toate circumstanţele relevante pentru răspunderea penală, inclusiv motivele agresorilor.
Opinia parţial separată a domnului judecător Kūris
1. Am votat împotriva pct. 3 din dispozitivul hotărârii. Nu suntem de acord cu majoritatea în privinţa faptului că celelalte acuzaţii în afara celor formulate în temeiul art. 3 și al art. 14 (în măsura în care plângerea se referea la anchetarea acuzaţiilor de rele tratamente) nu trebuie să fie examinate. Problemele ridicate de reclamanţi în temeiul art. 8, art. 11 și art. 13, interpretate separat sau coroborat cu art. 14, nu ar fi trebuit să fie imediat respinse. Cel puţin o parte din acestea ar fi meritat o examinare atentă. Un singur aspect legat de pretinsa încălcare a art. 3 și art. 14 a fost examinat în prezenta cauză, în timp ce pretinsa încălcare a art. 11 nu a fost examinată deloc Prin comparaţie, în Identoba împotriva Georgiei (nr. 73235/12, pct. 106, 12 mai 2015), Curtea a hotărât că „capetele de cerere [...] ale reclamanţilor, în temeiul art. 8, formulate fie separat, fie coroborat cu art. 13 și art. 14 din Convenţie, precum și repetarea specifică a plângerilor în ceea ce privește lipsa de eficienţă a anchetei penale în temeiul art. 13” „doar [reiterează] problemele deja examinate în temeiul lex specialis – art. 3 și art. 11, ambele coroborate cu art. 14”. Pe baza acestei consideraţii, Curtea a declarat o parte a cererii „în mod vădit nefondată” și a respins-o în temeiul art. 35 § 3 și al art. 35 § 4 din Convenţie. S-ar putea spune că „reiterarea” anumitor plângeri examinate deja în cadrul altor capete de cerere nu permite, în sine, să se concluzioneze că acestea sunt „nefondate”, „în mod vădit”. Dar aspectul menţionat se referă la respectiva cauză, nu la cea prezentă. Totuși, în prezenta cauză, majoritatea s-a limitat la simpla afirmaţie că „Curtea nu trebuie să se examineze restul plângerii”, dar nu a declarat acea parte a cererii „în mod vădit nefondată”.
2. În opinia noastră, dacă acea parte a cererii ar fi fost examinată, este mai mult decât probabil să nu fi fost constatată o încălcare în ceea ce privește cel puţin o parte din capetele de cerere formulate în temeiul art. 8, art. 11 și art. 13, considerate separat sau coroborat cu art. 14. Iar o astfel de constatare ar fi avut efect asupra cuantumului despăgubirii cu titlu de prejudiciu moral acordate reclamanţilor.
Alternativ, în cazul în care Curtea concluzionează că nu este „necesar să examineze” o parte a cererii, la fel ca în speţă, aceste capete de cerere nu pot fi pur și simplu ignorate, mai ales în lumina cerinţei lipsite de echivoc de la art. 45 § 1. Regretăm să observăm că motive prea laconice de a respinge „restul capetelor de cerere” au devenit o practică îndelungată a Curţii, nu doar în cauzele în care necesitatea unei astfel de respingeri este de la sine înţeleasă, ci și în cauze în care ar merita o atenţie mai explicită. Personal credem că prezenta cauză aparţine în mod clar acestei din urmă categorii.
3. Am votat împotrivă la pct. 3 însă nu am putut să nu votăm împotrivă și la pct. 5 din dispozitivul hotărârii.
Full & Egal Universal Law Academy