©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Marea Cameră
CAUZA MICALLEF ÎMPOTRIVA MALTEI
(Cererea nr. 17056/06)
Hotărâre
Strasbourg
15 octombrie 2009
Prezenta hotărâre este definitivă, dar poate suferi modificări de formă.
În cauza Micallef împotriva Maltei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Jean-Paul Costa, preşedinte, Christos Rozakis, Françoise Tulkens, Giovanni Bonello, Corneliu Bîrsan, Karel Jungwiert, Anatoly Kovler, Vladimiro Zagrebelsky, Elisabet Fura-Sandström, Khanlar Hajiyev, Egbert Myjer, David Thór Björgvinsson, Dragoljub Popović, Giorgio Malinverni, András Sajó, Zdravka Kalaydjieva, Mihai Poalelungi, judecători, şi Michael O’Boyle, grefier adjunct,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 22 octombrie 2008 şi 9 septembrie 2009,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 17056/06 îndreptată împotriva Maltei, prin care un resortisant maltez, domnul Joseph Micallef („reclamantul”), a sesizat Curtea la 15 aprilie 2006, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul, care a beneficiat de asistenţă judiciară, a fost reprezentat de Dr. T. Azzopardi, avocat în Valetta. Guvernul maltez („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Dr. S. Camilleri, Attorney General.
3. Reclamantul a afirmat că doamnei M. i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, în special prin faptul că nu i s-a oferit posibilitatea de a depune mărturie în faţa unei instanţe imparţiale, contrar art. 6.
4. Cererea a fost repartizată Secţiei a patra a Curţii (art. 52 § 1 din Regulamentul Curţii). La 5 septembrie 2006, o cameră din secţia respectivă, compusă din Sir N. Bratza, preşedinte, J. Casadevall, G. Bonello, M. Pellonpää, L. Garlicki, L. Mijović, şi J. Šikuta, judecători, a hotărât să comunice Guvernului capetele de cerere referitoare la caracterul inechitabil al apelului şi pretinsa lipsă de imparţialitate a Curţii de Apel şi a declarat inadmisibile celelalte capete de cerere. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, camera a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul vor fi examinate împreună. La 15 ianuarie 2008, o cameră din secţia respectivă, compusă din Sir N. Bratza, preşedinte, G. Bonello, K. Traja, L. Garlicki, L. Mijović, J. Šikuta şi P. Hirvelä, judecători, a declarat cu majoritate de voturi restul capetelor de cerere ca fiind admisibile şi, cu 4 voturi la 3, a hotărât că a fost încălcat art. 6 din convenţie. Opinia concordantă a judecătorului G. Bonello şi opinia separată comună a judecătorilor Sir N. Bratza, K. Traja şi P. Hirvelä au fost anexate la hotărâre.
5. La 7 iulie 2008, Colegiul Marii Camere a admis cererea Guvernului de a retrimite Marii Camere această cauză, în conformitate cu art. 43 din convenţie.
6. Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu dispoziţiile art. 43 § 2 şi 3 din convenţie şi art. 24 din Regulamentul Curţii.
7. Atât reclamantul, cât şi Guvernul, au prezentat observaţii cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei. În plus, s-au primit observaţii din partea unui terţ, şi anume Guvernul Republicii Cehe, care a primit încuviinţarea preşedintelui să intervină în procedura scrisă (art. 36 § 2 din convenţie şi art. 44 § 2 din regulament).
8. La 22 octombrie 2008, a avut loc o şedinţă publică în clădirea Curţii Europene a Drepturilor Omului, Strasbourg (art. 59 § 3 din regulament).
Au compărut în faţa Curţii:
a) pentru Guvern
Dr. Silvio Camilleri, Attorney General, agent,
Dr. Peter Grech, Attorney General adjunct, consilier;
b) pentru reclamant
Dr. Tonio Azzopardi, reprezentant.
Curtea a ascultat declaraţiile făcute de Dr. Tonio Azzopardi şi Dr. Silvio Camilleri, precum şi răspunsurile acestora la întrebările adresate de Curte.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
9. Reclamantul s-a născut în 1929 şi locuieşte în Vittoriosa.
A. Istoricul cauzei
10. Reclamantul este fratele doamnei M., care a locuit în apartamentul situat deasupra celui al domnului F.
11. La 17 iulie 1985, domnul F. a formulat o cerere pentru emiterea unei injoncţiuni prin care să i se interzică doamnei M. să întindă rufe la uscat deasupra curţii apartamentului său, ceea ce pretindea a fi o atingere adusă dreptului său de proprietate. Domnul F. a invocat prevederile art. 403 din Codul civil al Maltei în această privinţă.
12. În urma unei şedinţe privind soluţionarea cererii respective pentru emiterea injoncţiunii, după ce doamna M. şi avocatul său, Dr. A., părăsiseră deja sala de şedinţă, preşedintele completului de judecată a modificat data stabilită pentru următoarea şedinţă. În consecinţă, doamna M. nu cunoştea noua dată şi nu a fost prezentă la şedinţă. În absenţa sa, la 29 noiembrie 1985 preşedintele completului de judecată a emis o injoncţiune în favoarea domnului F.
13. Conform legislaţiei malteze în vigoare în acea perioadă, în termen de 4 zile de la emiterea injoncţiunii, domnul F. trebuia să iniţieze procedura în legătură cu dreptul de proprietate care făcea obiectul măsurii conservatorii; în caz contrar, injoncţiunea înceta să producă efecte. În consecinţă, la 5 decembrie 1985, domnul F. a depus o cerere introductivă de instanţă.
14. La 6 martie 1992, instanţa care judeca fondul acţiunii civile introduse de domnul F. s-a pronunţat împotriva doamnei M. şi a emis o injoncţiune cu caracter permanent împotriva acesteia.
B. Procedura în faţa Tribunalului Civil, ca urmare a competenţei ordinare a acestuia
15. La 6 decembrie 1985, doamna M. a introdus o acţiune în faţa Camerei Întâi a Tribunalului Civil cu competenţă ordinară, susţinând că injoncţiunea a fost emisă în absenţa ei şi fără să i se acorde posibilitatea de a depune mărturie (a se vedea infra, pct. 77).
16. Prin hotărârea din 15 octombrie 1990, Tribunalul Civil a admis cererea sa. Instanţa a hotărât că principiul audi alteram partem este aplicabil în cazul procedurii de injoncţiune. Făcând trimitere la art. 873 § 2 din Codul de organizare şi procedură civilă, care prevedea că o injoncţiune nu ar trebui să fie emisă decât dacă instanţa are convingerea că aceasta este necesară pentru apărarea dreptului persoanei care o solicită (a se vedea infra, pct. 27), Tribunalul Civil a stabilit că stabilirea criteriului relevant este la latitudinea instanţei. Cu toate acestea, dacă instanţa a considerat necesară ascultarea părţilor, aceasta ar trebui realizată în conformitate cu principiile justiţiei naturale. În prezenta cauză, instanţa a stabilit că, fără să fi greşit în vreun fel, doamna M. a fost privată de dreptul de a fi ascultată şi prin urmare, injoncţiunea respectivă este nulă şi neavenită.
C. Procedura în faţa Curţii de Apel
17. Domnul F. a formulat apel împotriva hotărârii din 15 octombrie 1990. În primă instanţă, domnul F. a fost asistat de către Dr. U., iar în apel de către fiul acestuia – Dr. C. Curtea de Apel l-a avut ca preşedinte pe Chief Justice, fiind secondat de alţi doi judecători. Chief Justice era fratele Dr. U. şi unchiul Dr. C.
18. În şedinţa desfăşurată în cadrul apelului la data de 12 octombrie 1992, Chief Justice, după ce a adresat câteva întrebări, a invocat lipsa de etică a conduitei Dr. A, care contestase, fără justificare, conduita avocatului domnului F. Atunci când s-a făcut observaţia că în primă instanţă domnul F. l-a avut pe fratele lui Chief Justice ca avocat, Chief Justice a ameninţat că va înainta cauza „autorităţilor competente”. Mai mult, acesta a dictat o notă în acest sens, redactată după cum urmează:
„Instanţa îl întreabă pe Dr. A., care declară el însuşi că data şedinţei în primă instanţă a fost modificată atunci când el şi clientul său părăsiseră deja sala de şedinţă, de ce a afirmat insistent că respectiva modificare a datei s-a făcut ca urmare a cererii unui avocat. Dr. A. a replicat: «Aceasta deduc eu, dat fiind că erau de faţă doi avocaţi: Dr. U. şi cu mine.»
... Avocatul doamnei M. prezintă fapte şi face cu uşurinţă supoziţii cu privire la conduita altui avocat şi a judecătorului, după ce el şi clienta sa au părăsit sala de şedinţă.”
19. Dr. A. a spus ceva în apărarea sa, dar nu au fost ascultate declaraţii orale privind fondul apelului. Chief Justice a suspendat şedinţa şi s-a retras în biroul său. Câteva minute mai târziu, avocaţii ambelor părţi au fost chemaţi în biroul lui Chief Justice. Au fost prezentate explicaţii şi, în aparenţă, nu s-a luat nicio altă măsură.
20. Prin hotărârea din 5 februarie 1993, Curtea de Apel s-a pronunţat împotriva doamnei M. şi a casat hotărârea Tribunalului Civil. Curtea a hotărât că principiile justiţiei naturale nu au caracter obligatoriu şi nu pot fi invocate în proceduri preliminare, care sunt în esenţă condiţionale şi temporare prin natura lor. De asemenea, Curtea de Apel nu a aprobat prezentarea faptelor făcută în hotărârea pronunţată în primă instanţă, în legătură cu modificarea datei, care a cauzat absenţa doamnei M. de la şedinţă. În acest sens, în hotărâre s-a reiterat parţial nota care a fost dictată în cursul şedinţei – „avocatul doamnei M. prezintă fapte şi face cu uşurinţă supoziţii cu privire la conduita altui avocat şi a judecătorului, după ce acesta şi clienta sa au părăsit sala de judecată.” Curtea de Apel a dispus, de asemenea, scoaterea din dosar a unui raport favorabil pretenţiilor doamnei M., care fusese întocmit de către magistratul-asistent numit de Tribunalul Civil.
D. Procedura în faţa Tribunalului Civil, ca urmare a competenţei constituţionale a acestuia
21. La 25 martie 1993, doamna M. a introdus o acţiune în faţa Camerei Întâi a Tribunalului Civil cu competenţă constituţională. Invocând art. 6 din convenţie, aceasta a afirmat că preşedintele Curţii de Apel (Chief Justice) nu a dat dovadă de imparţialitate obiectivă şi că acest fapt este demonstrat de incidentul din 12 octombrie 1992. Remarcând că Curtea de Apel a negat nişte fapte care fuseseră dovedite deja, aceasta a mai declarat că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat.
22. Doamna M. a decedat la 20 ianuarie 2002, înainte de soluţionarea procedurii constituţionale. La 22 mai 2002, reclamantul a intervenit în acţiune în faţa Tribunalului Civil în calitate de frate al petentei.
23. În hotărârea din 29 ianuarie 2004, Tribunalul Civil a respins cererea doamnei M. ca inutilă şi abuzivă. Deşi a observat că petenta a omis să solicite recuzarea lui Chief Justice înainte de pronunţarea hotărârii definitive, instanţa a respins excepţia de neepuizare a căilor de atac ordinare, invocată de Guvern, şi a decis să îşi exercite prerogativele constituţionale. Referitor la fond, instanţa a analizat în detaliu noţiunile şi drepturile care decurg din art. 6 din convenţie, inclusiv egalitatea armelor, însă a acordat o importanţă deosebită cerinţei de imparţialitate din partea Tribunalului Civil. Cu toate acestea, instanţa nu a putut constata nicio legătură între incidentul din 12 octombrie 1992 şi cuprinsul hotărârii din 5 februarie 1993. Aşa cum a confirmat însuşi Dr. A., incidentul a fost aplanat; însă acest fapt nu putea să dea doamnei M. sau avocatului său speranţa că Curtea de Apel se va pronunţa în favoarea sa. De asemenea, Curtea de Apel era compusă din alţi doi judecători, care nu au fost implicaţi în incidentul respectiv, şi nu existau dubii că hotărârea, care părea a fi bine motivată, a fost pronunţată de întregul complet de judecată.
E. Procedura în faţa Curţii Constituţionale
24. Reclamantul a formulat recurs la Curtea Constituţională.
25. Prin hotărârea din 24 octombrie 2005, Curtea Constituţională a declarat recursul inadmisibil. Instanţa a reamintit că, în conformitate cu art. 46 § 5 din Constituţie, nu poate fi atacată o decizie privind respingerea unei cereri pe motiv că este inutilă şi abuzivă.
II. Dreptul şi practica interne relevante
26. Art. 403 din Codul civil este redactat după cum urmează:
„(1) Locuinţele situate la nivelurile inferioare sunt obligate, în raport cu cele situate la niveluri superioare, să primească de la acestea din urmă apa şi materiile care curg sau cad în mod natural, fără intervenţia omului.
(2) Este ilegal ca proprietarul unei locuinţe de la un etaj inferior să împiedice scurgerea sau căderea.
(3) Este ilegal, de asemenea, ca proprietarul unei locuinţe de la un etaj superior să ia vreo măsură care aduce atingere folosirii locuinţei aflate la un etaj inferior.”
27. Art. 873 din Titlul VI, subtitlul V din Codul de organizare şi procedură civilă („COPC”), referitor la injoncţiune instituind obligaţia de a nu face, prevede următoarele:
„(1) Obiectul unei injoncţiuni instituind obligaţia de a nu face este de a împiedica o persoană să întreprindă o acţiune care ar putea prejudicia persoana care solicită injoncţiunea.
(2) Instanţa nu va pronunţa o astfel de injoncţiune decât dacă are certitudinea că aceasta este necesară pentru a apăra dreptul persoanei care o solicită şi că prima facie persoana respectivă pare să deţină dreptul respectiv.”
28. Conform legislaţiei malteze, în vigoare la vremea faptelor, un judecător putea fi recuzat sau se putea abţine de la judecarea unei cauze dacă una dintre părţi era reprezentată de fiul/fiica, soţul/soţia sau o rudă pe linie ascendentă a acestuia. Judecătorul nu era împiedicat să judece o cauză dacă unul dintre reprezentanţi era fratele sau nepotul său. Articolele pertinente din COPC, în măsura relevanţei, prevăd următoarele:
Art. 733
„Judecătorii nu pot fi recuzaţi şi nu se pot abţine de la judecarea unei cauze aflate pe rolul instanţei în care au fost numiţi, excepţie făcând motivele menţionate în continuare.”
Art. 734
„(1) Un judecător poate fi recuzat sau se poate abţine de la judecarea unei cauze -
...
(e) dacă acesta sau soţia/soţul are un interes direct sau indirect în cazul unui litigiu;
(f) dacă avocatul sau mandatarul legal care pledează în faţa sa este fiul/fiica, soţul/soţia sau o rudă pe linie ascendentă a judecătorului respectiv;”
29. Articolul relevant din COPC a fost modificat în 2007, adăugându-se încă un motiv:
„(g) dacă avocatul sau mandatarul legal care pledează în faţa sa este fratele sau sora judecătorului respectiv;”
30. Art. 39 § 2 din Constituţie, în măsura relevanţei, este redactat după cum urmează:
„Orice instanţă sau autoritate desemnată prin lege să se pronunţe asupra existenţei sau sferei drepturilor sau obligaţiilor cu caracter civil trebuie să fie independentă şi imparţială;[...]”
III. Dreptul şi practica statelor membre ale Consiliului Europei şi ale Uniunii Europene
A. Sisteme naţionale
31. În baza elementelor de care dispune Curtea în materie de legislaţie a numeroase state membre ale Consiliului Europei, reiese că există un consens larg asupra aplicabilităţii garanţiilor prevăzute de art. 6 în raport cu măsurile provizorii, inclusiv procedura de injoncţiune. Această concluzie se deduce din textele constituţionale, codurile de procedură civilă şi jurisprudenţa internă. În majoritatea statelor (Albania, Austria, Azerbaidjan, Belgia, Bulgaria, Cipru, Croaţia, Elveţia, Estonia, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Polonia, Regatul Unit, Rusia, San Marino, Serbia, Spania, Suedia, Ţările de Jos şi Ungaria), legislaţia arată că garanţiile procedurale prevăzute de art. 6 (în special cerinţa imparţialităţii) se aplică procedurii privind măsurile provizorii şi procedurii de injoncţiune fie pe motiv că legislaţia nu face deosebire în privinţa etapei sau tipului procedurii în care se aplică garanţiile (exemplu: constituţia Spaniei, a Italiei, a Greciei şi a Elveţiei), fie pe motiv că dispoziţiile speciale privind măsurile provizorii reflectă într-un anumit fel garanţiile principale stabilite la art. 6 – ca de exemplu legislaţia care precizează că dispoziţiile privind acţiunile pe fond se aplică mutatis mutandis procedurilor de injoncţiune (exemplu: Polonia), fie că se aplică dacă nu există prevederi contrare (exemplu: Germania). Instanţele belgiene au tratat în mod specific această problemă (a se vedea hotărârile Curţii de Casaţie în cauzele Greenpeace şi Global Action in the Interest of Animals din 14 ianuarie 2005) şi au hotărât că art. 6 din convenţie este aplicabil, în principiu, procedurii privind măsurile vremelnice (référé).
B. Uniunea Europeană
32. Art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene („UE”) garantează dreptul la un proces echitabil. Spre deosebire de art. 6 din convenţie, articolul respectiv din cartă nu limitează acest drept la litigii privind „drepturi şi obligaţii cu caracter civil” sau „orice acuzaţie în materie penală” şi nu face referire la „decizii” cu privire la acestea. În Denilauler împotriva Couchet Frères (CEJ, cauza C-125/79, 21 mai 1980), Curtea Europeană de Justiţie („CEJ”) a hotărât că măsurile provizorii adoptate ex parte, fără ascultarea pârâtului, nu pot fi recunoscute conform jurisprudenţei proprii. Asta sugerează că respectivele garanţii ar trebui să se aplice şi hotărârilor care nu sunt definitive.
În drept
33. Reclamantul a susţinut că Curtea de Apel nu a fost imparţială şi că, în consecinţă, doamnei M. nu i s-a oferit posibilitatea de a depune mărturie, ceea ce constituie o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, prevăzut la art. 6 din convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...].”
34. Guvernul a contestat acest argument.
I. Excepţiile preliminare ridicate de Guvern
35. Guvernul a contestat admisibilitatea cererii din mai multe motive, în temeiul art. 34 şi art. 35 § 1 din convenţie.
Art. 34 prevede:
„Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică [...] care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în convenţie sau în protocoalele sale. [...]”
Art. 35 § 1 prevede:
„Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum se înţelege din principiile de drept internaţional general recunoscute, şi într-un termen de 6 luni, începând cu data deciziei interne definitive.”
A. Calitatea de victimă
1. Concluzia camerei
36. Camera, care a ridicat această problemă din oficiu, a observat că doamna M., victimă directă, a decedat în timp ce parcurgea căile de atac interne, ceea ce arată că intenţiona să sesizeze Curtea în privinţa pretinsei încălcări. De asemenea, camera a observat că, ulterior decesului victimei directe, instanţele interne nu au respins cererea reclamantului de a interveni în procedura constituţională şi apoi de a declara apel în calitate de frate al petentei. Mai mult, Curtea avea competenţa necesară pentru a recunoaşte calitatea de victimă a unui reclamant şi de a continua examinarea unei cereri având ca obiect o problemă de interes general. Camera a considerat că faptul că legislaţia internă nu permitea recuzarea unui judecător pe motivul legăturii de rudenie a acestuia cu avocatul unei părţi constituia o problemă de interes suficient de general. Observând că Guvernul nu a ridicat o excepţie în această privinţă, camera a concluzionat că reclamantul avea calitatea pentru a introduce prezenta cerere.
2. Argumentele Guvernului
37. Guvernul a declarat că reclamantul nu are calitatea de victimă în condiţiile în care nu a fost parte la procedura în litigiu. Singura victimă directă a fost sora acestuia, care a decedat în cursul procedurii constituţionale interne. Guvernul a afirmat că este irelevant faptul că reclamantului i s-a permis să intervină în procedura menţionată în locul surorii sale. Conform legislaţiei Maltei, aceasta este o practică standard bazată pe principiul succesiunii, prevăzut în dreptul civil, conform căruia unui moştenitor i se transmite capacitatea juridică a defunctului, indiferent de calitatea de victimă a moştenitorului respectiv în sensul convenţiei.
38. În plus, Guvernul a contestat interpretarea dată de cameră în ceea ce priveşte competenţa Curţii de a recunoaşte calitatea de victimă în baza unui „interes suficient de general”. În opinia acestuia, interpretarea nu era în conformitate cu art. 34 din convenţie şi ar fi aproape de admiterea unei actio popularis. Cu toate acestea, chiar şi aşa, în prezenta cauză nu exista nicio deficienţă în lege care să justifice exercitarea pretinsei puteri discreţionare de către cameră.
3. Argumentele reclamantului
39. Reclamantul a afirmat în primul rând că faptul că Guvernul a invocat un argument nou în faţa Curţii în acest stadiu al procedurii constituie un abuz de procedură şi o încălcare a principiului subsidiarităţii. Dat fiind că nu a contestat această chestiune în faţa instanţelor interne sau a camerei, ar trebui să fie împiedicat să le conteste acum.
40. În orice caz, reclamantul a afirmat că victima directă a decedat în cursul folosirii căilor de atac interne, condiţie necesară pentru a putea sesiza Curtea. Într-adevăr, în urma decesului doamnei M., instanţele naţionale i-au recunoscut reclamantului locus standi în cadrul procedurii constituţionale în conformitate cu legislaţia internă. În plus, odată ce reclamantul a devenit parte la procedura internă, acesta a fost obligat să suporte cheltuielile de judecată pentru procedura constituţională introdusă de sora sa şi astfel a suferit şi un prejudiciu financiar. Potrivit reclamantului, această calitate – odată dobândită – este ireversibilă.
41. În ultimul rând, reclamantul a afirmat că există o dimensiune morală a cererii care ridică întrebări serioase în legătură cu interpretarea sau aplicarea convenţiei, precum şi o problemă gravă de importanţă generală. Astfel, nu se poate afirma că, în prezenta cauză, nu se aplica criteriul interesului general menţionat de cameră.
4. Argumentele guvernului terţ
42. Guvernul Republicii Cehe a afirmat că Curtea poate acorda locus standi unei rude de gradul I în cazul în care reclamantul decedează în cursul unei acţiuni aflate pe rolul Curţii. Cu toate acestea, dacă victima directă a decedat anterior depunerii cererii, calitatea de victimă poate fi recunoscută doar în cazuri excepţionale. De exemplu, în cazuri în care pretinsa încălcare a împiedicat-o pe victima directă să îşi prezinte pretenţiile personal (Bazorkina împotriva Rusiei, nr. 69481/01, pct. 139, 27 iulie 2006) sau în care persoanele care doresc să li se recunoască calitatea de victimă, de regulă moştenitorii, au fost ei înşişi afectaţi de ceea ce se consideră a fi consecinţele negative ale pretinsei încălcări (Ressegatti împotriva Elveţiei, nr. 17671/02, pct. 25, 13 iulie 2006).
43. Mai mult, Curtea nu are competenţa de a recunoaşte calitatea de victimă pe motiv că respectivul capăt de cerere vizează o problemă de interes general. Cu toate acestea, Curtea avea competenţa, în temeiul art. 37 § 1 din convenţie, de a continua examinarea cererii chiar şi în lipsa persoanei dornice să finalizeze litigiul început de reclamantul decedat. Aplicarea acestei competenţe în cadrul procedurii începute de o rudă de gradul I, care nu îndeplinea criteriile cazurilor excepţionale sus-menţionate, ar echivala cu a-i acorda Curţii permisiunea de a alege, din oficiu, cererile care ar trebui examinate.
5. Motivarea Curţii
44. Pentru a depune o cerere în temeiul art. 34, orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau orice grup de particulari trebuie să fie în măsură să se pretindă „victimă a unei încălcări [...] a drepturilor recunoscute în convenţie [...]”. Pentru a se pretinde victimă a unei încălcări, persoana trebuie să fie direct afectată de măsura contestată [a se vedea Burden împotriva Regatului Unit (MC), nr. 13378/05, pct. 33, 29 aprilie 2008].
45. Acest criteriu nu trebuie aplicat într-un mod rigid, mecanic şi inflexibil (a se vedea Karner împotriva Austriei, nr. 40016/98, pct. 25, CEDO 2003-IX). Curtea a recunoscut că, în general, are de judecat cauze având ca obiect drepturile omului care totodată au şi o dimensiune morală, iar persoanele apropiate reclamantului pot avea astfel un interes legitim să se facă dreptate chiar şi ulterior decesului reclamantului. Acest lucru este cu atât mai adevărat în cazul în care problema principală în litigiu transcende persoana şi interesele reclamantului şi ale moştenitorilor acestuia în sensul că pot afecta alte persoane [a se vedea Malhous împotriva Republicii Cehe (MC) (dec.), nr. 33071/96, CEDO 2000‑XII].
46. În împrejurări speciale, Curtea are competenţa de a constata că respectarea drepturilor omului aşa cum sunt definite în convenţie şi protocoalele la aceasta necesită continuarea examinării cauzei (art. 37 § 1 in fine din convenţie). Această competenţă depinde de existenţa unei probleme de interes general (a se vedea Karner, citată anterior, pct. 27, şi Marie-Louise Loyen şi Bruneel împotriva Franţei, nr. 55929/00, pct. 29, 5 iulie 2005). Această problemă se poate ivi în special în cazul unei cereri având ca obiect legislaţia sau ordinea ori practica juridică a statului pârât (a se vedea Altun împotriva Germaniei, Decizii şi rapoarte nr. 36, pct. 32, şi, mutatis mutandis, Karner, citată anterior, pct. 26, 28).
47. Curtea permite în mod normal rudelor de gradul I să continue o cerere, cu condiţia ca ruda în cauză să aibă un interes suficient, în cazul în care reclamantul iniţial a decedat ulterior introducerii cererii în faţa Curţii [a se vedea Malhous (MC) (dec.), citată anterior]. Cu toate acestea, situaţia diferă în cazul în care victima directă decedează anterior introducerii cererii sale în faţa Curţii [a se vedea Fairfield împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 24790/04, CEDO 2005‑VI].
48. Curtea interpretează conceptul de „victimă” în mod autonom şi independent de noţiunile valabile la nivel intern, ca de exemplu interesul sau capacitatea de a acţiona [a se vedea Sanles Sanles împotriva Spaniei, (dec.), nr. 48335/99, CEDO 2000‑XI)], deşi Curtea ar trebui să ţină seama de faptul că reclamantul a fost parte la acţiunea internă. Referitor la capetele de cerere întemeiate pe art. 6, Curtea s-a arătat gata să recunoască unei rude calitatea de victimă fie atunci când capetele de cerere erau de interes general şi reclamanţii, în calitate de moştenitori, aveau un interes legitim în menţinerea cererii (a se vedea Loyen, citată anterior, pct. 29, şi, a contrario, Biç şi alţii împotriva Turciei, nr. 55955/00, pct. 23, 2 februarie 2006), fie în baza efectului direct asupra drepturilor patrimoniale ale reclamantului (a se vedea Ressegatti, citată anterior, pct. 25).
49. În prezenta cauză, Curtea observă că victima directă a decedat în timpul procedurii constituţionale, care a durat mai mult de 10 ani în primă instanţă şi era necesară în vederea epuizării căilor de atac interne. Instanţele constituţionale nu au respins cererea reclamantului de a interveni în procedura constituţională în calitate de frate şi moştenitor al petentei şi nici nu au refuzat să se pronunţe cu privire la acţiunea sa. Mai mult, acesta a fost obligat să suporte cheltuielile de judecată pentru litigiul intentat de sora sa şi, în consecinţă, se poate considera că are un interes patrimonial în rambursarea cheltuielilor.
50. Mai mult, Curtea consideră că problema unei pretinse deficienţe în legislaţia relevantă care făcea imposibilă recuzarea unui judecător în baza faptului că avocatul care pledează în faţa sa este nepotul acestuia sau că problema în litigiu are legătură cu conduita fratelui acestuia ridică probleme legate de administrarea echitabilă a justiţiei şi, în consecinţă, reprezintă o problemă importantă de interes general.
51. În concluzie, Marea Cameră, ca şi camera, consideră că din cele două motive sus-menţionate, reclamantul are calitate pentru a introduce prezenta cerere. Prin urmare, obiecţia Guvernului este respinsă.
B. Neepuizarea căilor de atac interne
1. Concluzia camerei
52. Camera a considerat că, în conformitate cu legislaţia Maltei şi în raport cu şedinţa Curţii de Apel din 12 octombrie 1992, nu exista niciun motiv specific în baza căruia să se facă recuzarea judecătorului pentru că este unchiul unuia dintre avocaţii pledanţi şi, în consecinţă, doamna M. nu ar fi putut cere recuzarea judecătorului. Mai mult, reclamantul a introdus acţiunea în faţa Tribunalului Civil cu competenţă constituţională ulterior incidentului în litigiu, iar instanţa respectivă a respins excepţia Guvernului de neepuizare a căilor de atac ordinare şi a judecat fondul cauzei.
2. Argumentele părţilor
53. Guvernul a argumentat că, în şedinţa din 12 octombrie 1992, doamna M. nu a reclamat faptul că nu i s-a acordat posibilitatea de a-şi prezenta argumentele şi nici nu a formulat o cerere pentru a prezenta argumente suplimentare. În mod asemănător, aceasta nu a recuzat judecătorul în niciun stadiu al procedurii şi în cadrul aceleiaşi proceduri a neglijat să invoce în faţa instanţelor competente afirmaţia întemeiată pe art. 6 din convenţie că exista „probabilitatea” ca dreptul său la o instanţă imparţială să fie încălcat. Doamna M. nu a cerut niciodată recuzarea lui Chief Justice în cauza sa; acest capăt de cerere nu ar fi fost soluţionat doar de către Chief Justice, ci de către cei trei judecători desemnaţi în această cauză. Potrivit Guvernului, doamna M. ar fi putut formula o cerere în acest sens în temeiul art. 734 § 1 lit. (e) din COPC (supra, pct. 28), care reflecta principiul general nemo iudex in causa propria. Guvernul a menţionat numeroase decizii interne în care instanţele au acordat în mod repetat importanţă preponderentă faptului că nu trebuie doar să se facă dreptate, ci să se şi vadă că se face dreptate (justice should not only be done but be seen to be done) şi că acesta constituie un motiv legitim recunoscut pentru abţinerea sau recuzarea unui judecător. Cu toate acestea, în şedinţa desfăşurată în faţa Marii Camere, Guvernul a recunoscut că nu există o jurisprudenţă care să demonstreze că o recuzare în temeiul art. 734 § 1 lit. (e) din COPC într-o cauză asemănătoare cu aceasta ar fi avut succes.
54. Reclamantul nu a prezentat observaţii în această privinţă.
3. Motivarea Curţii
55. În conformitate cu art. 35 § 1 din convenţie, Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne. Scopul acestui principiu este de a acorda statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a repara pretinsele încălcări care le sunt imputate înainte ca aceste pretenţii să fie prezentate Curţii [a se vedea, printre multe altele, Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25803/94, pct. 74, CEDO 1999-IV]. În consecinţă, plângerea depusă la Curte necesită în primul rând să fi fost adresată instanţelor interne competente, cel puţin pe fond, în conformitate cu cerinţele de formă din dreptul intern şi în termenele prevăzute [a se vedea Zarb Adami împotriva Maltei (dec.), nr. 17209/02, 24 mai 2005]. Cu toate acestea, regula epuizării căilor de atac interne impune ca reclamantul să recurgă în mod normal la căile de atac interne prevăzute de sistemul juridic intern care sunt disponibile şi suficiente pentru a oferi reparaţii cu privire la încălcările pretinse. Existenţa căilor de atac în cauză trebuie să fie suficient de sigură nu numai în teorie, ci şi în practică, în caz contrar acestea vor fi lipsite de accesibilitatea şi eficienţa necesare. Nu există obligaţia de a folosi căi de atac care nu sunt corespunzătoare sau efective (a se vedea Raninen împotriva Finlandei, 16 decembrie 1997, pct. 41, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑VIII).
56. Marea Cameră, ca şi camera, consideră că reclamantul nu l-ar fi putut recuza pe Chief Justice în temeiul art. 734 din COPC (a se vedea supra, pct. 28), din moment ce la vremea respectivă o legătură de rudenie nepot-unchi între avocat şi judecător nu era inclusă în lista motivelor pentru recuzare. Art. 734 § 1 lit. (f) menţiona în mod expres anumite legături de rudenie (a se vedea supra, pct. 28). Cu toate acestea, se excludeau fraţii sau rudele mai îndepărtate, care ar fi fost menţionate dacă aceasta ar fi fost intenţia legiuitorului. Faptul că legea nu precizează nimic despre legăturile de rudenie respective nu susţine argumentul că se poate presupune că acestea sunt vizate de prevederea legală relevantă în absenţa unei jurisprudenţe specifice în acest sens. De asemenea, Guvernul nu a demonstrat că art. 734 § 1 lit. (e), o prevedere cu caracter mai general, ar fi servit ca temei pentru o cale de atac. Mai mult, în acest sens, Guvernul a recunoscut că nu există o jurisprudenţă care să demonstreze că o recuzare în temeiul art. 734 § 1 lit. (e), într-o cauză asemănătoare cu aceasta, a avut succes vreodată. Rezultă că, în prezenta cauză, nu i se putea cere în mod rezonabil reclamantului să înceapă acest demers.
57. Şi mai important, Curtea observă că, în urma hotărârii atacate, doamna M. şi reclamantul, în calitate de moştenitor, au iniţiat o procedură constituţională în faţa Camerei Întâi a Tribunalului Civil, invocând încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din convenţie având în vedere lipsa de imparţialitate a Curţii de Apel şi neacordarea posibilităţii de a-i prezenta argumente. Ulterior, reclamantul a introdus o acţiune la Curtea Constituţională împotriva hotărârii Tribunalului Civil prin care i se respingea cererea. Curtea consideră că, prin faptul că a sesizat instanţele constituţionale interne, care au respins excepţia de neepuizare a căilor de atac ordinare ridicată de Guvern şi nu au respins cererea pe motive procedurale ci au examinat fondul acesteia, reclamantul a folosit în mod normal căile de atac care îi erau accesibile şi care vizau, în fond, faptele denunţate în faţa Curţii Europene [a se vedea, mutatis mutandis, Zarb Adami (dec.), citată anterior].
58. Simplul fapt că reclamantul ar fi putut încerca să repare pretinsa încălcare prin metode alternative în diverse etape ale procedurii sau că a aşteptat până la finalizarea procedurii pentru a formula acest capăt de cerere, aşa cum permitea dreptul intern, nu afectează această concluzie. Conform jurisprudenţei consacrate, atunci când s-a folosit o cale de atac, nu este necesară folosirea altei căi de atac care are, în esenţă, acelaşi obiectiv [a se vedea, inter alia, Kozacıoğlu împotriva Turciei (MC), nr. 2334/03, pct. 40, 19 februarie 2009].
59. Rezultă că plângerea nu poate fi respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne; în consecinţă, excepţia ridicată de Guvern este respinsă.
C. Incompatibilitatea rationae materiae
1. Concluzia camerei
60. Făcând distincţie între procedura de injoncţiune care a decurs din acţiunea principală şi procedura în litigiu, camera a considerat-o pe cea din urmă ca fiind o„procedură ulterioară unei injoncţiuni”, adică o procedură nouă şi diferită prin care puteau fi contestate deficienţele procedurii de injoncţiune . Atât instanţa de prim grad, cât şi Curtea de Apel au examinat fondul plângerii doamnei M. şi au soluţionat în consecinţă litigiul referitor la „dreptul de a fi ascultat” în procedura de injoncţiune. Astfel, reclamantul putea pretinde din motive cel puţin întemeiate că procedura intra sub incidenţa art. 6. Mai mult, atunci când reclamantul s-a plâns în cele din urmă de inechitatea acţiunilor „ulterioare unei injoncţiuni”, instanţa constituţională a cercetat fondul plângerii reclamantului privind lipsa de imparţialitate a Curţii de Apel şi, în consecinţă, a recunoscut aplicabilitatea art. 6 în procedura respectivă. Camera a reamintit că, în conformitate cu hotărârea Curţii în cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei [(MC), nr. 63235/00, 19 aprilie 2007, pct. 61], independent de aplicarea autonomă de către Curte a art. 6, aplicabilitatea acestuia va fi recunoscută de Curte dacă sistemul intern a recunoscut această aplicabilitate în mod oficial: „dacă un sistem intern împiedică accesul la instanţă, Curtea va verifica dacă litigiul este într-adevăr de natură să justifice exceptarea de la garanţiile prevăzute de art. 6. Dacă nu se justifică, atunci nu există nicio problemă şi se aplică art. 6 § 1”. Mai mult, conceptul de „drept cu caracter civil” prevăzut de art. 6 § 1 nu ar putea fi interpretat ca limitând un drept aplicabil în dreptul intern în sensul art. 53 din convenţie (a se vedea Okyay şi alţii împotriva Turciei, nr. 36220/97, pct. 68, CEDO 2005‑VII). În consecinţă, art. 6 era aplicabil în prezenta cauză.
2. Argumentele Guvernului
61. Guvernul a declarat că, aşa cum o dovedesc documentele prezentate Marii Camere, a contestat aplicabilitatea art. 6 în cadrul procedurii interne, deşi nu conform argumentelor iniţiale prezentate instanţei interne. Cu toate acestea, conform dreptului intern, Guvernului nu îi este interzis să ridice această excepţie într-o etapă ulterioară a procedurii interne. Mai mult, singurul motiv pentru care instanţa internă nu s-a ocupat de această chestiune a fost acela că a admis excepţia preliminară în baza argumentului că respectiva cauză este inutilă şi abuzivă.
62. Procedura în litigiu vizează acuzaţia că dreptul de a fi ascultat a fost încălcat în cursul procedurii de injoncţiune. În primul rând, aceasta din urmă nu intră sub incidenţa art. 6 deoarece constituie o măsură preventivă preliminară în care nu se judecă fondul unui drept sau al unei obligaţii invocate. Indiferent de faptul că petentul a reuşit sau nu să obţină o injoncţiune, acesta/aceasta poate introduce acţiunea corespunzătoare pentru a formula pretenţii pe fond. Rezulta că orice acţiune care rezultă în urma unei proceduri de injoncţiune nu hotăra totodată nimic în materie de drepturi sau obligaţii. Chiar dacă, în conformitate cu dreptul procesual, se impunea iniţierea acestei proceduri printr-o acţiune separată, aceasta constituia o continuare a procedurii de injoncţiune, echivalentă cu un apel formulat împotriva acestei injoncţiuni; prin urmare, aceasta nu putea soluţiona fondul capătului de cerere iniţial.
63. Mai mult, legislaţia malteză nu prevede dreptul de a fi ascultat în cadrul procedurii de injoncţiune. Conform jurisprudenţei interne, se poate renunţa la astfel de garanţii în cadrul procedurii de injoncţiune avându-se în vedere cerinţele speciale, ca de exemplu celeritatea, ale unei asemenea proceduri. Faptul că doamna M. a avut câştig de cauză în faţa Camerei Întâi a Tribunalului Civil, care a declarat că dreptul de a fi ascultat exista atunci când avea loc o şedinţă în cadrul procedurii de injoncţiune, nu este suficient pentru a conferi reclamantului un motiv întemeiat şi a conferi aplicabilitate art. 6 în cadrul acestei proceduri, din moment ce aceasta nu implică o hotărâre cu privire la încălcarea drepturilor cu caracter civil.
64. Singurul drept cu caracter civil în litigiu în diversele tipuri de proceduri iniţiate în prezenta cauză este acela de a întinde rufele la uscat, care este esenţa capătului de cerere iniţial ce a făcut obiectul unei hotărâri definitive la 6 martie 1992, necontestată în apel. Într-adevăr, aşa cum a declarat Curtea de Apel, argumentele referitoare la dreptul de a fi ascultat în cadrul procedurii de injoncţiune ar fi putut fi prezentate cu uşurinţă în cadrul acţiunii pe fond; structura procedurii impunea acest lucru.
65. Referitor la interpretarea dată de cameră hotărârii Eskelinen şi art. 53 din convenţie, Guvernul este de acord cu opiniile separate formulate de cei trei judecători şi anexate la hotărârea camerei, precum şi cu observaţiile intervenientului.
3. Argumentele reclamantului
66. Reclamantul a argumentat că o injoncţiune instituind obligaţia de a nu face, odată emisă, continuă să producă efecte până la soluţionarea procedurii dacă nu este revocată până atunci. În consecinţă, procedura în cadrul căreia s-a emis injoncţiunea afecta drepturile cu caracter civil ale părţilor, deşi provizoriu, pe o anumită perioadă de timp. Astfel, având în vedere efectele de importanţă considerabilă determinate de injoncţiune, se aplica art. 6 din convenţie, mai ales în contextul din Malta.
67. Cu toate acestea, procedura în litigiu era diferită de procedura de injoncţiune şi intra, de asemenea, sub incidenţa art. 6. Aceasta constituia o procedură ad hoc formală, iniţiată printr-o cerere introductivă de instanţă, urmată de apel şi soluţionată printr-o hotărâre pronunţată în primă instanţă şi altă hotărâre pronunţată în apel. Într-adevăr, a fost programată pentru audiere în faţa unei instanţe diferite, nu în faţa judecătorului care s-a pronunţat în procedura de injoncţiune. Dreptul cu caracter civil în litigiu în procedura respectivă era „dreptul de a fi ascultat”, iar natura cauzei nu era diferită faţă de orice altă cauză de pe rolul instanţelor interne ordinare.
68. Reclamantul a declarat că faptul că procedura iniţială, având ca obiect dreptul de a întinde rufe la uscat, a fost soluţionată la 6 martie 1992, nu anulează efectele practice ale hotărârii contestate. Într-adevăr, domnul F. este cel care a formulat apelul şi care nu a încercat retragerea lui ulterior judecării fondului plângerii iniţiale, reconfirmând astfel utilitatea şi natura separată a acestei acţiuni. De asemenea, din moment ce Guvernul nu a prezentat corect această excepţie în cadrul procedurii interne şi instanţele interne nu au ridicat-o din oficiu, Guvernului nu ar trebui să i se permită să ridice această excepţie acum, altminteri s-ar afla într-o poziţie mai avantajoasă decât reclamantul, care a trebuit să epuizeze toate căile de recurs interne.
69. Reclamantul a precizat că hotărârea Eskelinen nu trebuie invocată în prezenta cauză deoarece art. 6 este oricum aplicabil din motivele sus-menţionate. Mai mult, acesta a subscris la interpretarea dată de cameră art. 53 din convenţie, prin care protecţia acordată drepturilor omului în această materie nu ar putea fi mai redusă în faţa Curţii decât în faţa instanţelor naţionale.
4. Argumentele terţului intervenient
70. Guvernul Republicii Cehe a afirmat că Curtea ar trebui să rămână fidelă jurisprudenţei sale, conform căreia art. 6 nu se aplica procedurii referitoare la măsurile provizorii sau conservatorii din cauza caracterului provizoriu al acestora. Acesta a afirmat că măsurile provizorii nu pot fi considerate proceduri independente, ci proceduri în cadrul acţiunii principale. În consecinţă, o abatere de la jurisprudenţa Curţii în materie ar fi acceptabilă în condiţiile în care aspectul provizoriu nu mai constituie un motiv valid pentru „această parte a procedurii” care nu intră sub incidenţa art. 6. În consecinţă, art. 6 ar fi aplicabil măsurilor provizorii; cu toate acestea, o încălcare ar exista doar în cazul în care o deficienţă din cadrul procedurii măsurii provizorii conferă un caracter inechitabil procedurii în ansamblu. Rezultă că ar fi greu de imaginat constatarea unei încălcări în cazul în care în acţiunea principală s-a pronunţat o hotărâre definitivă.
71. Mai mult, art. 6 ar trebui să fie aplicabil numai cu condiţia ca măsura provizorie solicitată să vizeze, deşi cu titlu provizoriu, o contestaţie cu privire la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil sau la existenţa, sfera de aplicare sau condiţiile corespunzătoare acestor drepturi şi obligaţii. Acest lucru este valabil şi pentru o procedură incidentală faţă de procedura privind măsurile provizorii, deşi este dificil ca un drept procesual (precum, în prezenta cauză, dreptul de a fi ascultat) să fie considerat drept cu caracter civil.
72. Guvernul a mai afirmat că hotărârea pronunţată în cauza Vilho Eskelinen se limita la o procedură ce implica funcţionari publici şi statul în legătură cu dreptul de acces la instanţă. Mai mult, acordarea protecţiei la nivel intern nu însemna că art. 6 era aplicabil şi că faptul că aplicabilitatea a fost contestată sau nu în procedura internă era un factor irelevant care nu ar trebui examinat de către Curte.
73. Referitor la art. 53 din convenţie, Guvernul ceh a afirmat că această dispoziţie a fost concepută pentru a împiedica reducerea nivelului atins în apărarea drepturilor omului sub pretextul că un anumit drept nu este garantat de convenţie. Acesta a reamintit că instanţelor interne nu le este interzisă depăşirea normelor stabilite de convenţie.
5. Motivarea Curţii
a) Principii generale
74. Curtea reaminteşte că, pentru ca elementul „cu caracter civil” al art. 6 § 1 să fie aplicabil, trebuie să existe un litigiu („dispute” în versiunea engleză, „contestation” în versiunea franceză) referitor la un „drept cu caracter civil” despre care se poate considera, cel puţin din motive întemeiate, că este recunoscut în legislaţia internă, indiferent dacă este apărat sau nu şi de convenţie. Litigiul trebuie să fie real şi serios; poate avea legătură nu numai cu existenţa actuală a unui drept, ci şi cu sfera şi modalitatea de exercitare a acestuia; în cele din urmă, rezultatul procedurii trebuie să fie decisiv în mod direct pentru dreptul în litigiu, simplele conexiuni fragile sau efecte depărtate nefiind suficiente pentru a implica art. 6 § 1 [a se vedea, inter alia, Mennitto împotriva Italiei (MC), nr. 33804/96, pct. 23, CEDO 2000-X; şi Gülmez împotriva Turciei, nr. 16330/02, pct. 28, 20 mai 2008]. În consecinţă, natura legislaţiei în temeiul căreia se soluţionează problema (civilă, comercială, administrativă etc.) şi cea a autorităţii cu competenţă în materie (instanţă ordinară, organ administrativ etc.) prezintă o importanţă redusă (a se vedea J.S. şi A.S. împotriva Poloniei, nr. 40732/98, pct. 46, 24 mai 2005).
75. În mod normal, nu se consideră că procedurile preliminare, precum cea având ca obiect adoptarea unei măsuri provizorii de tipul injoncţiunii, soluţionează un litigiu în materie de drepturi şi obligaţii cu caracter civil şi, prin urmare, nu intră în mod obişnuit sub incidenţa protecţiei conferite prin art. 6 [a se vedea, inter alia, Wiot împotriva Franţei, (dec.), nr. 43722/98, 15 martie 2001; APIS a.s. împotriva Slovaciei, (dec.), nr. 39794/98, 13 ianuarie 2002; Verlagsgruppe News GMBH împotriva Austriei, (dec.), nr. 62763/00, 16 ianuarie 2003; şi Libert împotriva Belgiei, (dec.), nr. 44734/98, 8 iulie 2004]. Rezultă că, în cauzele referitoare la durata procedurilor, Curtea a aplicat art. 6 numai de la iniţierea acţiunii pe fond, nu de la cererea preliminară privind aceste măsuri [a se vedea Jaffredou împotriva Franţei, (dec.), nr. 39843/98, 15 decembrie 1998, şi Kress împotriva Franţei (MC), nr. 39594/98, pct. 90, CEDO 2001‑VI]. Cu toate acestea, în anumite cauze, Curtea a aplicat art. 6 procedurilor privind măsurile vremelnice, în special pe motiv că acestea se pronunţă asupra drepturilor cu caracter civil ale reclamantului (a se vedea Aerts împotriva Belgiei, 30 iulie 1998, Culegere 1998‑V, şi Boca împotriva Belgiei, nr. 50615/99, CEDO 2002‑IX). Mai mult, Curtea a decis că se impune o excepţie de la principiul neaplicabilităţii art. 6 în cazul în care natura deciziei provizorii o cere, în mod excepţional, deoarece măsura solicitată este drastică, soluţionează acţiunea principală în proporţie considerabilă şi dacă nu este anulată în apel ar avea consecinţe asupra drepturilor legale ale părţilor pentru o perioadă considerabilă de timp [a se vedea Markass Car Hire Ltd împotriva Ciprului, (dec.), nr. 51591/99, 23 octombrie 2001].
b) Clasificarea procedurii în prezenta cauză
76. Prezenta cauză presupune patru niveluri de procedură: (i) procedura de injoncţiune; (ii) procedura prin care se contestă caracterul echitabil al injoncţiunii (apelul împotriva acesteia constituie obiectul plângerii adresate Curţii); (iii) acţiunea principală referitoare la cererea doamnei F.; (iv) procedura constituţională.
77. Spre deosebire de cameră, Marea Cameră consideră preferabil să adopte o abordare globală la examinarea procedurilor. Injoncţiunea solicitată a fost emisă ca măsură preliminară, după care a urmat acţiunea principală privind fondul cauzei. Între timp, au fost declanşate alte proceduri în contestarea caracterului echitabil al injoncţiunii. Marea Cameră, ca şi Guvernul, consideră că aceasta din urmă este analogă procedurii care în alte ordini juridice ar fi calificată ca apel împotriva injoncţiunii. Nu s-a contestat faptul că la vremea faptelor, sistemul juridic maltez nu prevedea posibilitatea de a declara apel împotriva unei astfel de injoncţiuni. Exista totuşi posibilitatea contestării unei astfel de măsuri în cadrul unui set „nou” de proceduri, care includea două grade jurisdicţie, şi anume: Camera Întâi a Tribunalului Civil cu competenţă ordinară şi Curtea de Apel. În consecinţă, procedura de injoncţiune şi contestaţia subsecventă referitoare la caracterul echitabil nu pot fi considerate diferite una de alta. Acestea constituiau o singură procedură în raport cu fondul cauzei, care făcea obiectul acţiunii principale. Faptul că această procedură a implicat trei grade de jurisdicţie nu înseamnă că ar trebui să fie considerată altceva decât o procedura de injoncţiune tradiţională. În consecinţă, Marea Cameră se va pronunţa asupra aplicabilităţii art. 6 în prezenta cauză în conformitate cu acest principiu.
c) Cu privire la necesitatea unei evoluţii a jurisprudenţei
78. Curtea observă că există un consens larg între statele membre ale Consiliului Europei, care prevăd implicit sau explicit aplicabilitatea garanţiilor prevăzute de art. 6 la măsurile provizorii, inclusiv injoncţiunile (conform explicaţiei de la pct. 31 supra). În mod similar, astfel cum reiese din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene („CEJ”), această instanţă consideră că măsurile provizorii trebuie să se subordoneze garanţiilor unui proces echitabil, în special dreptul de a fi ascultat.
79. Excluderea măsurilor provizorii din domeniul de aplicare a art. 6 a fost justificată până acum de faptul că acestea nu constituie în principiu hotărâri privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil. Cu toate acestea, în împrejurările în care multe state membre se confruntă cu restanţe semnificative la nivelul sistemelor lor juridice supraîncărcate, ceea ce conduce la proceduri excesiv de lungi, decizia unui judecător în cadrul procedurii de injoncţiune va echivala adeseori cu o decizie privind fondul cererii pentru o perioadă considerabilă de timp, uneori definitiv în cazuri excepţionale. Rezultă că adeseori măsurile provizorii şi acţiunea principală se pronunţă asupra aceloraşi „drepturi şi obligaţii cu caracter civil” şi au aceleaşi efecte pe termen lung sau permanente.
80. În acest context, Curtea nu mai consideră justificat să considere automat procedura de injoncţiune ca nefiind decisivă în materie de drepturi şi obligaţii cu caracter civil. Aceasta nu are nici convingerea că o deficienţă a acestei proceduri ar fi remediată în mod necesar într-o etapă ulterioară, şi anume, în acţiunea pe fond reglementată de art. 6 din moment ce orice prejudiciu suferit între timp a devenit ireversibil şi cu o probabilitate realistică redusă de a repara prejudiciul cauzat, cu excepţia poate a posibilităţii de a acorda despăgubiri pecuniare.
81. Prin urmare, Curtea consideră că, din motivele sus-menţionate, se impune o modificare a jurisprudenţei. Deşi este în interesul securităţii juridice, al previzibilităţii şi egalităţii în faţa legii ca în lipsa unui motiv întemeiat Curtea să nu se abată de la precedentele stabilite în cauzele anterioare, incapacitatea Curţii de a menţine o abordare dinamică şi progresivă ar risca să devină o piedică pentru reformă sau ameliorare [a se vedea, mutatis mutandis, Mamatkulov şi Askarov împotriva Turciei (MC), nr. 46827/99 şi 46951/99, pct. 121, CEDO 2005-I, şi Vilho Eskelinen (MC), citată anterior, pct. 56]. Trebuie reamintit că scopul convenţiei este „să garanteze drepturi care sunt practice şi efective şi nu drepturi teoretice sau iluzorii” [a se vedea, inter alia, Folgerø şi alţii împotriva Norvegiei (MC), nr. 15472/02, pct. 100, CEDO 2007‑..., şi Salduz împotriva Turciei (MC), nr. 36391/02, pct. 51, 27 noiembrie 2008].
82. În acest context, faptul că deciziile provizorii care se pronunţă totodată asupra drepturilor sau obligaţiilor cu caracter civil nu intră sub incidenţa art. 6 din convenţie necesită o abordare nouă.
d) Noua abordare
83. Astfel cum s-a remarcat anterior, elementul „cu caracter civil” al art. 6 se aplică numai procedurilor având ca obiect drepturi şi obligaţii cu caracter civil. Nu toate măsurile provizorii se pronunţă asupra acestor drepturi şi obligaţii, iar aplicabilitatea art. 6 va depinde de îndeplinirea anumitor condiţii.
84. În primul rând, dreptul în litigiu atât în acţiunea principală, cât şi în procedura de injoncţiune ar trebui să aibă „caracter civil” în sensul autonom al noţiunii prevăzute la art. 6 din convenţie [a se vedea, inter alia, Stran Greek Refineries şi Stratis Andreadis împotriva Greciei, 9 decembrie 1994, pct. 39, seria A nr. 301‑B; König împotriva Germaniei, 28 iunie 1978, pct. 89-90, seria A nr. 27; Ferrazzini împotriva Italiei (MC), nr. 44759/98, pct. 24-31, CEDO 2001-VII; şi Roche împotriva Regatului Unit (MC), nr. 32555/96, pct. 119, CEDO 2005‑X].
85. În al doilea rând, natura, obiectul şi scopul măsurii provizorii, precum şi efectele acesteia asupra dreptului în litigiu ar trebui examinate în detaliu. De fiecare dată când o măsură provizorie poate fi considerată că se pronunţă efectiv asupra dreptului sau obligaţiei cu caracter civil în litigiu, indiferent de intervalul de timp în care este în vigoare, art. 6 va fi aplicabil.
86. Cu toate acestea, Curtea acceptă faptul că în cazuri excepţionale - în care, de exemplu, eficacitatea măsurii solicitate depinde de un proces decizional rapid - se poate dovedi imposibilă respectarea imediată a tuturor cerinţelor prevăzute la art. 6. În consecinţă, în asemenea cazuri specifice, deşi independenţa şi imparţialitatea instanţei sau judecătorului în cauză constituie o garanţie indispensabilă şi inalienabilă în cadrul procedurii, se pot aplica garanţii procedurale numai în măsura în care sunt compatibile cu natura şi scopul procedurii de injoncţiune în litigiu. În orice procedură subsecventă în faţa Curţii, Guvernului îi va reveni sarcina de a stabili că, pentru buna desfăşurare a procedurii în litigiu într-o anumită cauză, nu puteau fi aplicate una sau mai multe dintre garanţiile procedurale specifice fără a aduce atingere în mod nejustificat atingere obiectivelor urmărite prin măsura provizorie în litigiu.
e) Aplicabilitatea art. 6 în prezenta cauză
87. Curtea observă că acţiunea principală avea ca obiect, în esenţă, folosirea de către vecini a dreptului de proprietate în conformitate cu legislaţia Maltei şi, prin urmare, un drept cu caracter civil în conformitate atât cu legislaţia internă, cât şi cu jurisprudenţa Curţii [a se vedea Ferrazzini împotriva Italiei (MC), citată anterior, pct. 27, şi Zander împotriva Suediei, 25 noiembrie 1993, pct. 27, seria A nr. 279‑B]. Scopul injoncţiunii era de a se pronunţa, deşi pe o perioadă limitată, asupra aceluiaşi drept ca şi cel contestat în acţiunea principală şi era executorie de îndată. Rezultă că procedura de injoncţiune în prezenta cauză îndeplineşte criteriile pentru aplicabilitatea art. 6, iar Guvernul nu a stabilit niciun motiv pentru a limita domeniul de aplicare a acestuia sub niciun aspect (a se vedea pct. 86 supra).
88. Curtea observă că plângerea reclamantului avea ca obiect apelul soluţionat prin hotărârea din 5 februarie 1993, într-un moment în care fondul acţiunii principale fusese soluţionat deja în hotărârea din 6 martie 1992. În consecinţă, Curtea este conştientă că la vremea hotărârii contestate litigiul fusese deja soluţionat. Cu toate acestea, în 1990, când a fost iniţiată procedura, fondul cererii nu fusese încă judecat şi art. 6 era aplicabil, în principiu, după cum s-a stabilit mai sus. Curtea nu vede niciun motiv pentru ca art. 6 să nu se aplice în continuare aceleiaşi proceduri într-o etapă ulterioară. Mai mult, conform observaţiei Curţii, continuarea procedurii nu era cauzată de nicio eroare imputabilă doamnei M. deoarece domnul F. este cel care a declarat apel.
89. Rezultă că art. 6 este aplicabil procedurii contestate; în consecinţă, excepţia ridicată de Guvern trebuie respinsă.
II. Pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din convenţie
A. Concluzia camerei
90. Camera nu s-a convins că există dovezi suficiente că Chief Justice a dat dovadă de preferinţe personale. Cu toate acestea, a constatat că strânsele legături de rudenie dintre avocatul părţii adverse şi judecător erau suficiente pentru a justifica obiectiv temerea reclamantului că preşedintele completului de judecată nu este imparţial şi că faptele specifice prezentei cauze nu risipeau deloc îndoielile reclamantului. Prin urmare, camera a constatat o încălcare a art. 6 § 1 (lipsa imparţialităţii instanţei) şi a hotărât că nu este necesară examinarea separată a capătului de cerere referitor la principiul egalităţii armelor.
B. Argumentele reclamantului
91. Reclamantul a afirmat că prezenta cauză reflectă părtinirea, subiectivă dar şi obiectivă, manifestată de Chief Justice, ceea ce contravine art. 6 din convenţie. Chief Justice a fost părtinitor prin faptul că fratele său a fost avocatul părţii adverse în cadrul procedurii de somaţie de plată. Părtinirea sa este dovedită de incidentul din 12 octombrie 1992, care i-a lăsat fără replică pe ceilalţi membri ai completului de judecată, dar şi de hotărârea definitivă. Aceasta din urmă a fost pronunţată împotriva doamnei M. şi a dispus scoaterea din dosar a unui raport favorabil doamnei M., care a fost întocmit de către magistratul-asistent şi care menţiona acţiunile avocatului acesteia faţă de fratele lui Chief Justice (a se vedea supra, pct. 20). Într-adevăr, din moment ce imparţialitatea personală a unui judecător era presupusă până la proba contrară, reclamantul nu avusese niciun motiv să ceară recuzarea judecătorului până când nu au avut loc evenimentele sus-menţionate. Cu toate acestea, Chief Justice ar fi trebuit să ştie că el însuşi ar fi ridicat problema legată de fratele său şi prin urmare, ar fi trebuit să se abţină din proprie iniţiativă. Mai mult, reclamantul a afirmat că atitudinea lui Chief Justice în timpul incidentului şi legătura de fraternitate nu constituiau probleme separate, ci constituiau faţete ale aceleiaşi medalii.
C. Argumentele Guvernului
92. Guvernul a declarat că nu există nicio problemă de imparţialitate în prezenta cauză. Dacă avocatul s-ar fi temut de presupusa părtinire, în mod evident direcţia de acţiune ar fi fost cererea de recuzare a judecătorului, însă nu a făcut acest lucru. Din contră, avocatul a recunoscut că incidentul a fost aplanat în urma întâlnirii cu Chief Justice în biroul acestuia. Într-adevăr, în faţa instanţelor interne, reclamantul nu şi-a bazat acuzaţia privind lipsa unui proces echitabil pe motive precum pretinsa încălcare a dreptului de a prezenta argumente, pe legătura de rudenie cu Chief Justice; această conexiune s-a făcut doar în faţa Curţii. Mai mult, hotărârea Curţii de Apel nu dădea dovadă de părtinire din partea lui Chief Justice şi, chiar şi aşa dacă ar fi fost, acest fapt nu putea cauza temeri ex post facto. Curtea de Apel a fost imparţială în sensul art. 6 § 1 din convenţie, în pofida legăturilor de rudenie dintre Chief Justice şi avocaţii părţii adverse doamnei M.
D. Motivarea Curţii
1. Principii generale
93. Imparţialitatea denotă în mod normal lipsa prejudecăţii sau părtinirii, iar existenţa sau absenţa acesteia se poate verifica în mai multe moduri. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, existenţa imparţialităţii pentru buna aplicare a art. 6 § 1 se stabileşte în baza unui demers subiectiv, în cadrul căruia se acordă atenţie convingerilor personale şi comportamentului unui judecător - cu alte cuvinte, dacă judecătorul a dat dovadă de prejudecăţi personale sau părtinire într-o cauză; există şi un demers obiectiv, în cadrul căruia se verifică dacă instanţa în sine şi, printre alte aspecte, compunerea acesteia, prezintă suficiente garanţii pentru excluderea oricărei îndoieli legitime în legătură cu imparţialitatea acesteia (a se vedea, inter alia, Fey împotriva Austriei, 24 februarie 1993, seria A nr. 255, pct. 27, 28 şi 30, şi Wettstein împotriva Elveţiei, nr. 33958/96, pct. 42, CEDO 2000-XII).
94. În cadrul demersului subiectiv, principiul conform căruia o instanţă trebuie considerată ca lipsită de prejudecăţi sau părtinire este de multă vreme stabilit de jurisprudenţa Curţii [a se vedea, de exemplu, Kyprianou împotriva Ciprului (MC), nr. 73797/01, pct. 119, CEDO 2005‑...]. Curtea a hotărât că imparţialitatea personală a unui judecător trebuie presupusă până când apar dovezi în sens contrar (a se vedea Wettstein, citată anterior, pct. 43). Referitor la tipul de probă necesară, Curtea a încercat, de exemplu, să stabilească dacă un judecător a dat dovadă de ostilitate sau rea-voinţă din motive personale (a se vedea De Cubber împotriva Belgiei, 26 octombrie 1984, seria A nr. 86, pct. 25).
95. În marea majoritate a cauzelor având ca obiect problema imparţialităţii, Curtea s-a axat pe demersul obiectiv. Cu toate acestea, nu există o delimitare ermetică între imparţialitatea subiectivă şi imparţialitatea obiectivă deoarece comportamentul unui judecător poate nu doar să genereze îndoieli justificate din punct de vedere obiectiv cu privire la imparţialitatea sa, din punctul de vedere al unui observator extern (demers obiectiv), ci poate viza şi chestiunea opiniei personale (demers subiectiv) (a se vedea Kyprianou, citată anterior, pct. 119). În consecinţă, în unele cauze în care poate fi dificilă găsirea unor dovezi care să infirme prezumţia de imparţialitate subiectivă a judecătorului, cerinţa privind imparţialitatea obiectivă conferă o garanţie suplimentară importantă (a se vedea Pullar împotriva Regatului Unit, 10 iunie 1996, Culegere 1996-III, pct. 32).
96. În ceea ce priveşte demersul obiectiv, este necesar să se stabilească dacă, spre deosebire de conduita judecătorului, există fapte verificabile care pot ridica îndoieli privind imparţialitatea sa. Rezultă că, pentru a se pronunţa într-o cauză dacă există un temei legitim pentru a se teme de lipsa de imparţialitate a unui judecător sau a unui complet de judecată, punctul de vedere al persoanei implicate este important dar nu decisiv. Elementul decisiv constăîn a şti dacă temerea respectivă poate fi considerată justificată obiectiv (a se vedea Wettstein, citată anterior, pct. 44, şi Ferrantelli şi Santangelo împotriva Italiei, 7 august 1996, Culegere 1996-III, pct. 58).
97. Demersul obiectiv se axează în principal pe legăturile ierarhice sau de altă natură dintre judecător şi alţi actori implicaţi în procedură (a se vedea cauzele curţilor marţiale, de exemplu, Miller şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 45825/99, 45826/99 şi 45827/99, 26 octombrie 2004; a se vedea şi cauzele privind rolul dual al judecătorului, de exemplu, Mežnarić împotriva Croaţiei, nr. 71615/01, 15 iulie 2005, pct. 36 şi Wettstein, citată anterior, pct. 47, în care avocatul care îi reprezenta pe adversarii reclamantului l-a judecat ulterior pe reclamant în cadrul unui set de proceduri şi, respectiv, al unei proceduri concomitente) care justificau obiectiv îndoielile cu privire la imparţialitatea instanţei şi, în consecinţă, nu respectă normele din convenţie conform demersului obiectiv (a se vedea Kyprianou, citată anterior, pct. 121). Prin urmare, este necesar să se stabilească în fiecare cauză dacă legătura respectivă este de natură şi în măsură să indice o lipsă de imparţialitate din partea instanţei (a se vedea Pullar, citată anterior, pct. 38).
98. În această privinţă, chiar şi aparenţele pot prezenta o oarecare importanţă sau, altfel spus, „nu trebuie doar să se facă dreptate, ci să se şi vadă că se face dreptate” (a se vedea De Cubber, citată anterior, pct. 26). Punctul de interes îl constituie încrederea pe care instanţele dintr-o societate democratică trebuie să o insufle populaţiei. În consecinţă, orice judecător faţă de care există un motiv întemeiat pentru temerea că acesta nu este imparţial trebuie să se abţină (a se vedea Castillo Algar împotriva Spaniei, 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, pct. 45).
99. Mai mult, pentru ca instanţele să poată insufla populaţiei încrederea indispensabilă, este necesar să se ţină seama de considerentele de organizare internă [Piersack, citată anterior, pct. 30 lit. (d)]. Existenţa unor proceduri naţionale pentru a garanta imparţialitatea, şi anume a unor norme privind recuzarea judecătorilor, constituie un factor relevant. Aceste norme denotă preocuparea legiuitorului naţional pentru a elimina orice îndoială privind imparţialitatea judecătorului sau instanţei în cauză şi constituie o încercare de a asigura imparţialitatea prin eliminarea cauzelor acestor preocupări. Pe lângă asigurarea absenţei unei părtiniri reale, acestea sunt menite să elimine orice aparenţă de parţialitate şi astfel să contribuie la promovarea încrederii pe care instanţele dintr-o societate democratică trebuie să o insufle populaţiei (a se vedea Mežnarić, citată anterior, pct. 27). Curtea va lua în considerare aceste norme pentru a aprecia dacă instanţa a fost imparţială şi, în special, dacă temerile reclamantului pot fi considerate justificate obiectiv (a se vedea, mutatis mutandis, Pescador Valero împotriva Spaniei, nr. 62435/00, pct. 24-29, CEDO 2003-VII).
2. Aplicarea principiilor sus-menţionate în prezenta cauză
100. Curtea observă că art. 734 din COPC prevede norme specifice privind recuzarea judecătorilor (supra, pct. 28). Marea Cameră, ca şi camera, nu are altă posibilitate decât să constate că dreptul maltez, în forma în care era în vigoare la vremea faptelor, era deficient în două privinţe. În primul rând nu exista o obligaţie automată pentru un judecător să se abţină în cauzele în care se ridica problema imparţialităţii, chestiune care a rămas nemodificată în cadrul dreptului în vigoare în prezent. În al doilea rând, la vremea faptelor specifice prezentei cauze, dreptul nu considera problematică - şi în consecinţă motiv de recuzare - o legătură de fraternitate între judecător şi avocat, cu atât mai puţin o legătură de rudenie de grad inferior precum cea dintre unchi/mătuşă şi nepot/nepoată. În consecinţă, Marea Cameră, ca şi camera, consideră că dreptul în sine nu prezenta garanţii corespunzătoare privind imparţialitatea subiectivă şi imparţialitatea obiectivă.
101. Curtea nu s-a convins că există dovezi suficiente că Chief Justice a dat dovadă de părtinire. Prin urmare, preferă să examineze cauza în cadrul demersului obiectiv, care prezintă o garanţie suplimentară.
102. Referitor la demersul obiectiv, acest capăt de cerere priveşte o deficienţă a dreptului relevant, în baza căruia nu era posibilă recuzarea judecătorilor pe motivul legăturii de rudenie cu avocatul unei părţi decât dacă exista o legătură de rudenie sau o alianţă de gradul I (a se vedea supra, pct. 28). În consecinţă, în prezenta cauză, doamna M. s-a confruntat cu un complet de trei judecători, dintre care unul era unchiul avocatului părţii adverse şi fratele avocatului care a reprezentat partea adversă în cadrul procedurii în primă instanţă, a cărui conduită a făcut obiectul apelului. Marea Cameră consideră că strânsele legături de rudenie dintre avocatul părţii adverse şi Chief Justice erau suficiente pentru a justifica obiectiv temerea că preşedintele completului de judecată nu este imparţial. Nu se poate trece cu vederea faptul că Malta este o ţară mică şi că existenţa unor familii întregi de practicieni ai dreptului este un lucru comun. Într-adevăr, Guvernul a recunoscut totodată că aceasta a devenit o problemă recurentă, care a necesitat anumite acţiuni ce au condus la modificarea legislaţiei relevante, care include acum legăturile de fraternitate ca motiv pentru recuzare (supra, pct. 29).
103. Considerentele sus-menţionate sunt suficiente Curţii pentru a ajunge la concluzia conform căreia compunerea instanţei nu era de natură să garanteze imparţialitatea acesteia şi că nu respectă normele din convenţie conform demersului obiectiv.
104. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie.
105. Întrucât a constatat încălcarea acestei dispoziţii, Curtea consideră că nu mai este necesară o decizie separată privind capătul de cerere conform căruia conduita judecătorului a adus atingere dreptului doamnei M. de a prezenta argumente.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
106. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
1. Hotărârea camerei
107. Camera a considerat că simpla constatare a încălcării constituie în sine o reparaţie echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit reclamantul.
2. Argumentele părţilor
108. Reclamantul şi-a menţinut pretenţia la 5 000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
109. Guvernul a afirmat că nu există motive să revină asupra concluziei camerei.
3. Decizia Curţii
110. Marea Cameră consideră, ca şi camera, că în privinţa neplăcerilor pe care reclamantul pretinde că le-a suferit în contextul prezentei cauze, constatarea încălcării constituie în sine o reparaţie echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit reclamantul (a se vedea Chmelíř împotriva Republicii Cehe, nr. 64935/01, pct. 74, CEDO 2005-IV, şi Coyne împotriva Regatului Unit, 24 septembrie 1997, Culegere, pct. 64).
B. Cheltuieli de judecată
1. Hotărârea camerei
111. Camera a respins cererea de rambursare a cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanţă şi în apel deoarece nu au fost efectuate pentru prevenirea sau repararea încălcărilor constatate. De asemenea, aceasta a respins cererea de rambursare a onorariului avocatului plătit pentru procedura constituţională deoarece reclamantul nu a putut dovedi plata concretă a onorariului. Cu toate acestea, a considerat că reclamantul a efectuat anumite cheltuieli, atât în faţa instanţelor naţionale, cât şi în faţa instanţei europene, pentru repararea încălcării convenţiei şi i-a acordat reclamantului 2 000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa instanţelor interne şi a instanţei europene.
2. Argumentele părţilor
112. Reclamantul a solicitat 1 177 EUR pentru procedura în faţa camerei, din care 850 EUR pentru observaţiile scrise, 250 EUR pentru traducerea documentelor şi 77 EUR pentru cheltuieli administrative, precum şi 2 193 EUR pentru procedura în faţa Marii Camere, din care 850 EUR pentru observaţiile scrise, 350 EUR pentru pregătirea cererii pentru asistenţă juridică, 300 EUR pentru pregătirea pledoariei în faţa Marii Camere, 250 EUR pentru traducerea observaţiilor scrise, 300 EUR pentru participarea la şedinţă şi 143 EUR pentru cheltuieli administrative.
113. Guvernul a precizat că suma solicitată pentru procedura în faţa camerei este inferioară sumei acordate de către cameră, iar suma solicitată pentru procedura în faţa Marii Camere este excesivă, diverse rubrici fiind facturate de două ori.
3. Decizia Curţii
114. Marea Cameră observă că suma acordată de cameră acoperea cheltuielile de judecată aferente procedurilor interne şi procedurii în faţa Curţii până la hotărârea camerei; în consecinţă, confirmă suma de 2 000 EUR acordată de cameră.
115. Referitor la cheltuielile de judecată aferente procedurilor în faţa Marii Camere, Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, având în vedere criteriile sus-menţionate şi informaţiile de care dispune, în special faptul că reclamantul nu a prezentat nicio dovadă în susţinerea pretenţiilor sale şi lipsa unor informaţii detaliate privind numărul de ore lucrate şi onorariul per oră perceput, Curtea nu este convinsă că toate cheltuielile de judecată suportate în cadrul procedurii în faţa Marii Camere au fost efectuate în mod necesar şi erau rezonabile. Ţinând seama de suma de 1 854,86 EUR cu titlu de asistenţă judiciară în cadrul procedurii în faţa Marii Camere, plătită de Consiliul Europei, Curtea nu acordă nicio sumă cu acest titlu.
116. În consecinţă, Curtea confirmă suma de 2 000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată aferente procedurii în faţa camerei.
C. Dobânzi moratorii
117. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea
Respinge cu 11 voturi pentru şi 6 împotrivă excepţiile preliminare ridicate de Guvern;
Hotărăşte cu 11 voturi pentru şi 6 împotrivă că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie în ceea ce priveşte cerinţa de imparţialitate;
Hotărăşte în unanimitate că nu este necesară examinarea separată a capătului de cerere referitor la dreptul doamnei M. de a prezenta observaţii;
Hotărăşte cu 11 voturi pentru şi 6 împotrivă
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, suma de 2 000 EUR (două mii de euro), pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limbile engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţă publică în clădirea Curţii Europene a Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 15 octombrie 2009.
Michael O’BoyleJean-Paul Costa
Grefier adjunctPreşedinte
În conformitate cu art. 45 § 2 din convenţie şi cu art. 74 § 2 din Regulamentul Curţii, următoarele opinii separate sunt anexate la prezenta hotărâre:
– opinia separată comună a judecătorilor Costa, Jungwiert, Kovler şi Fura;
– opinia parţial separată a judecătorilor Björgvinsson şi Malinverni;
– opinia concordantă comună a judecătorilor Rozakis, Tulkens şi Kalaydjieva.
J-P.C.
M. O.B.
Opinia separată comună a judecătorilor Costa, Jungwiert, Kovler şi Fura
(Traducere)
Din mai multe motive, nu am putut fi de acord cu majoritatea Marii Camere în această cauză.
1. În primul rând, nu considerăm că doamna M., sora (decedată a) reclamantului a suferit un prejudiciu semnificativ în acest litigiu banal între vecini, iar respectarea drepturilor omului nu ni s-a părut că impune Curţii să examineze pe fond această cauză. Desigur, Protocolul nr. 14 (semnat şi ratificat de Malta) nu a intrat încă în vigoare. Cu toate acestea, fără a aştepta modificarea art. 35 § 3 din convenţie care va rezulta în urma intrării protocolului în vigoare, este surprinzător că, deşi este supraaglomerată de cereri, Curtea nu declară această cerere inadmisibilă, şi mai ales „abuzivă” în sensul art. 35 § 3 in fine din textul actual. Este suficient să reamintim cum a fost declanşată cauza în 1985, printr-o injoncţiune emisă pentru a-i interzice doamnei M. să întindă rufele la uscat deasupra curţii vecinului. Ulterior, Tribunalul Civil a pronunţat două ordine, apoi o hotărâre, urmate de o hotărâre a Curţii de Apel, apoi de o acţiune constituţională a doamnei M.; fratele acesteia – reclamantul – a preluat cazul la 9 ani de la depunerea cererii introductive de instanţă, în urma decesului surorii sale. Tribunalul Civil şi Curtea Constituţională s-au pronunţat 2 şi, respectiv, 3 ani mai târziu. În ultimul rând, o cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu majoritate de 4 voturi pentru şi 3 împotrivă, a declarat cererea admisibilă şi a constatat o încălcare a art. 6 § 1 din convenţie. Disproporţia dintre banalitatea faptelor şi folosirea pe larg – ba chiar în exces – a procedurilor judecătoreşti constituie un afront pentru bunul simţ, mai ales că în numeroase state membre există încălcări grave ale drepturilor omului. Curtea a fost cumva înfiinţată pentru a judeca asemenea cauze?
2. În al doilea rând, nu suntem deloc convinşi că reclamantul are calitate de victimă. În această privinţă, suntem complet de acord cu opinia foarte bine elaborată a colegilor noştri Björgvinsson şi Malinverni.
Indiferent de importanţa relaţiei de fraternitate, nu vedem un interes suficient, pentru reclamant, ca să sesizeze Curţii o pretinsă imparţialitate a instanţelor interne, la 14 ani de la decesul doamnei M. Suntem foarte aproape de actio popularis aici. Şi din această perspectivă există un oarecare abuz de dreptul de recurs deoarece, chiar dacă imparţialitatea, element fundamental al procesului echitabil, este o problemă de interes general, domnul Micallef nu o poate invoca fără să fi suferit personal un prejudiciu. Mai mult, Curtea Europeană, care nu are competenţa de a se autosesiza, a avut întotdeauna grijă să se pronunţe in concreto şi nu să soluţioneze in abstracto problemele juridice.
3. Trecem peste excepţia preliminară a Guvernului, întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne, deşi este discutabilă.
4. Totuşi, nu putem considera că art. 6 § 1 este aplicabil în prezenta cauză. În mod clar nu este aplicabil sub aspect penal. Sub aspect civil, suntem complet de acord cu opinia separată anexată la hotărârea camerei (opinia domnului judecător Bratza, la care au subscris domnul judecător Traja şi doamna judecător Hirvelä). În fond, considerăm că Marea Cameră extinde fără limită, sau aproape fără limită, noţiunea litigiului privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil, şi că se bazează în mod nejustificat pe cauza Eskelinen, care se limita la extinderea aplicabilităţii art. 6 § 1 în cadrul litigiilor privind situaţia funcţionarilor publici, revenind asupra hotărârii pronunţate în cauza Pellegrin (a se vedea pct. 61 din hotărârea Eskelinen, citată la pct. 11 din sus-menţionata opinie separată a domnului judecător Bratza).
Am remarcat, de asemenea, următoarea anomalie procedurală. În prezenta cauză Micaleff, Tribunalul Civil a pronunţat o hotărâre pe fond (nu în cadrul procedurii privind măsurile vremelnice) la 6 martie 1992. Prin această hotărâre, instanţa a recunoscut temeinicia pretenţiilor formulate de către vecin, domnul F., şi a obligat-o pe doamna M. la plata cheltuielilor de judecată. Aceasta nu a formulat apel împotriva hotărârii, care a rămas definitivă. S-ar fi putut recunoaşte aplicabilitatea art. 6 § 1 în cadrul aceste proceduri. Preferând însă continuarea procedurii având ca obiect cererea de măsuri vermenice, doamna M. şi ulterior reclamantul – fratele său – au preferat o procedură care, în opinia noastră, nu vizează un litigiu privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil şi, în niciun caz, nu îl soluţionează. Aşa cum a explicat colegul nostru, domnul judecător Bratza, procedura privind măsurile vremelnice nu ar trebui decât în cazuri excepţionale să angajeze art. 6 § 1 deoarece acesta prevede că instanţa va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil (determination of his civil rights în engleză, décide d’une contestation în franceză). Nu a fost cazul aici. Acest argument se adaugă celor exprimate în excelenta opinie separată anexată la hotărârea camerei şi le susţine.
5. Deci – presupunând că domnul Micallef poate fi considerat victimă (a ce?) – art. 6 § 1 este inaplicabil. Prin urmare, nu putea fi încălcat.
Opinia parţial separată a judecătorilor Björgvinsson şi Malinverni
(Traducere)
1. În dezacord cu majoritatea, considerăm că, în prezenta cauză, reclamantul nu se putea pretinde victima unei încălcări a art. 6. Astfel, conform jurisprudenţei, pentru a se pretinde victimă a unei încălcări a convenţiei, persoana trebuie să fie direct afectată de măsura contestată [a se vedea Burden împotriva Regatului Unit (MC), nr. 13378/05, pct. 33, 29 aprilie 2008].
Într-adevăr, Curtea a afirmat întotdeauna că conceptul de victimă nu trebuie aplicat într-un mod rigid, mecanic şi inflexibil (a se vedea Karner împotriva Austriei, nr. 40016/98, 24 iulie 2003, pct. 25, CEDO 2003-IX). De exemplu, Curtea a recunoscut că are de judecat cauze care totodată au şi o latură morală, iar persoanele apropiate reclamantului pot avea astfel un interes legitim să se asigure că se face dreptate. Acest lucru este cu atât mai adevărat în cazul în care problema principală în litigiu transcende persoana şi interesele reclamantului şi poate afecta alte persoane.
Ştim, de asemenea, de competenţa Curţii de a decide, în anumite împrejurări, că respectarea drepturilor omului garantate de convenţie şi protocoalele acesteia o obligă să continue examinarea cauzei (art. 37 § 1 in fine din convenţie), în cazul în care aceasta ridică o problemă de interes general (a se vedea Karner împotriva Austriei, citată anterior, şi Marie-Louise Loyen şi Bruneel împotriva Franţei, nr. 55929/00, pct. 29, 5 iulie 2005). Această problemă se poate ivi în special în cazul unei cereri având ca obiect legislaţia, ordinea ori practica juridică a statului pârât (a se vedea Altun împotriva Germaniei, Decizii şi rapoarte nr. 36, pct. 36, şi, mutatis mutandis, Karner, citată anterior, pct. 26 şi 28).
Referitor în special la capetele de cerere întemeiate pe art. 6, Curtea a recunoscut calitatea de victimă a unei rude fie atunci când capetele de cerere erau de interes general şi reclamanţii, în calitate de moştenitori, aveau un interes legitim în menţinerea cererii (a se vedea Marie-Louise Loyen şi Bruneel, citată anterior, pct. 29, şi, a contrario, Biç şi alţii împotriva Turciei, nr. 55955/00, pct. 23, 2 februarie 2006), fie în baza efectului direct asupra drepturilor patrimoniale ale reclamantului (a se vedea Ressegatti împotriva Elveţiei, nr. 17671/02, 13 iulie 2006, pct. 25).
2. În baza, în principal, a considerentelor sus-menţionate, majoritatea Marii Camere, ca şi camera, a hotărât că reclamantul avea calitate procesuală pentru a adresa o cerere Curţii (pct. 49-51 din hotărâre).
3. Subliniem, în ceea ce ne priveşte, că deşi la aprecierea calităţii de victimă Curtea ia în considerare faptul că reclamantul, precum în prezenta speţă, a fost parte la procedura internă, Curtea interpretează conceptul de victimă în mod autonom [a se vedea Sanles Sanles împotriva Spaniei (dec.), nr. 48335/99, 26 octombrie 2000, CEDO 2000-XI].
4. În prezenta cauză, victima directă, doamna M., a decedat în timpul procedurii constituţionale interne.
Pentru a aprecia calitatea de victimă a reclamantului în caz de deces al victimei directe, jurisprudenţa face distincţie între decesul survenit anterior şi cel survenit ulterior introducerii cererii în faţa Curţii.
a) În cazul în care victima directă a decedat ulterior sesizării Curţii, aceasta acordă membrilor familiei încuviinţarea de a menţine cererea, cu condiţia ca aceştia să aibă un interes suficient.
Astfel, în cauza Malhous împotriva Republicii Cehe [(dec.), nr. 33071/96, 13 decembrie 2000, CEDO 2000-XII], Curtea a recunoscut calitatea de victimă a nepotului reclamantului, care solicitase menţinerea cererii adresate Curţii de către reclamant, pe motiv că acesta din urmă îl desemnase legatar universal şi că exista o posibilitate de recunoaştere într-un final a acestei calităţi, caz în care ar beneficia de cel puţin o parte din bunurile reclamantului.
În mod similar, în cauza Dalban împotriva României (nr. 28114/95, 8 februarie 2005), Curtea i-a recunoscut calitatea de victimă văduvei reclamantului, care nu făcuse decât să continue procedura introdusă în faţa Curţii de către soţul său înainte de a deceda.
b) Situaţia diferă însă în cazul în care victima a decedat anterior sesizării Curţii. Astfel, în cauza Fairfield împotriva Regatului Unit [(dec.) nr. 24790/04, 8 martie 2008, CEDO 2005-VI], Curtea nu a recunoscut calitatea de victimă fiicei şi executorilor testamentari ai unei persoane decedate – cererea fiind introdusă în numele acesteia ulterior decesului – deşi executorii testamentari primiseră încuviinţarea de a continua apelul în cadrul procedurii interne.
Reiese aşadar din jurisprudenţă că, în cazul în care victima directă a decedat anterior sesizării Curţii, aceasta din urmă nu recunoaşte calitatea de victimă membrilor familiei acesteia decât în cazuri excepţionale. Un astfel de caz este, de exemplu, acela în care însăşi natura pretinsei încălcări a împiedicat-o pe victima directă să formuleze personal capetele de cerere. Astfel, membrii familiei unei persoane dispărute şi prezumate decedate au calitate procesuală pentru a invoca art. 2.
Un caz asemănător poate fi acela în care reclamantul este el însuşi afectat de ceea ce consideră consecinţe negative ale pretinsei încălcări. În cauza Ressegatti împotriva Elveţiei, citată anterior (pct. 25), Curtea a hotărât că pretinsa încălcare a dreptului la un proces echitabil a avut un efect direct asupra drepturilor patrimoniale ale reclamanţilor, dat fiind că, în virtutea calităţii lor de moştenitori, hotărârea devenise obligatorie pentru ei şi că, în virtutea principiului res judicata, aceştia nu mai puteau obţine alte decizii în aceeaşi cauză.
5. În opinia noastră, condiţiile sus-menţionate nu erau întrunite în prezenta cauză. Întrucât conceptul de victimă este autonom, este în primul rând irelevant, în opinia noastră, faptul că instanţele interne nu au respins cererea pe care reclamantul a introdus-o pentru a interveni în procedură în calitate de frate şi moştenitor al petentei şi că acestea nu au refuzat să soluţioneze cererea sa.
Este adevărat că problema juridică ridicată de prezenta cauză viza buna administrare a justiţiei şi putea fi considerată o problemă de interes general însă, în opinia noastră, nu de natură să extindă în asemenea măsură conceptul de victimă. Merită menţionat în acest sens faptul că, în hotărârea din 29 ianuarie 2004, Tribunalul Civil a respins cererea doamnei M. ca inutilă şi abuzivă (a se vedea pct. 23). Astfel cum a afirmat Curtea în mod corect în cauza Fairfield împotriva Regatului Unit, art. 34 nu instituie în beneficiul persoanelor un fel de actio popularis pentru interpretarea convenţiei şi nu le permite nici să facă plângere împotriva unei legi.
Prezenta cauză nu este comparabilă nici cu cauza Ressegatti, citată anterior, în măsura în care în această cauză reclamantul a trebuit să plătească doar cheltuielile de judecată aferente procedurii iniţiate de sora sa.
6. În ultimul rând, este discutabil faptul dacă reclamantul încă se mai putea prevala, în mod legitim, de un interes actual din moment ce la 6 martie 1992 instanţa cu competenţa de a judeca fondul acţiunii civile introduse de doamna M. s-a pronunţat împotriva doamnei M., şi din moment ce în absenţa unui apel, hotărârea a rămas definitivă la 24 martie 1992 (a se vedea pct. 14).
7. Aici încetează dezacordul nostru cu opinia majorităţii. În schimb, aprobăm şi salutăm evoluţia jurisprudenţei pe care o inaugurează prezenta hotărâre, în măsura în care extinde aplicarea art. 6 asupra măsurilor provizorii, inclusiv a injoncţiunilor (a se vedea pct. 78-89).
Opinia concordantă comună a judecătorilor Rozakis, Tulkens şi Kalaydjieva
Deşi suntem de acord cu raţionamentul şi concluziile majorităţii, prezentate în hotărâre, regretăm că trebuie să contestăm o declaraţie făcută de Curte cu privire la „noua abordare” ce trebuie urmată cu privire la compatibilitatea ratione materiae a măsurilor provizorii cu art. 6 din convenţie, abordare reflectată în special la pct. 83 din hotărâre.
Atunci când se pronunţă asupra întrebării dacă procedurile referitoare la măsuri provizorii de protecţie intră în domeniul de aplicare a art. 6 sub aspect civil, Curtea a concluzionat în mod corect că „[n]u toate măsurile provizorii se pronunţă asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil” şi, prin urmare, garanţiile prevăzute de art. 6 nu se aplică fără deosebire în toate cauzele care au ca obiect măsuri provizorii. La pct. 83 din hotărâre se precizează că trebuie întrunite anumite condiţii pentru a-i permite Curţii să ajungă la concluzia că drepturile şi obligaţiile în cauză beneficiază de protecţia prevăzută la art. 6.
Aprobăm în întregime concluzia Curţii, formulată la pct. 85 din hotărâre, conform căreia „natura, obiectul şi scopul măsurii provizorii, precum şi efectele acesteia asupra dreptului în litigiu ar trebui examinate în detaliu. De fiecare dată când o măsură provizorie poate fi considerată că se pronunţă efectiv asupra dreptului sau obligaţiei cu caracter civil în litigiu, indiferent de intervalul de timp în care este în vigoare, art. 6 va fi aplicabil.”
Însă această afirmaţie – generală şi bine gândită – pare să fie infirmată de poziţia exprimată de Curte la pct. 84 din hotărâre, adică înaintea declaraţiei generale de la pct. 85, formulată astfel:
„[Pentru ca art. 6 să fie aplicabil într-o cauză având ca obiect o măsură provizorie] dreptul în litigiu atât în acţiunea principală, cât şi în procedura de injoncţiune ar trebui să aibă «caracter civil» în sensul autonom al acestei noţiuni prevăzut la art. 6 din convenţie”.
Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă că, dacă o procedură având ca obiect măsuri provizorii se raportează la un subiect care în mod evident are caracter civil, în vreme ce acţiunea principală are ca obiect chestiuni care nu au în sine caracter civil – nici măcar potrivit interpretării autonome şi extinse pe care Curtea o dă conceptului de „caracter civil” – procedura de injoncţiune nu se încadrează în domeniul de aplicare a art. 6 din convenţie.
Este indicată adoptarea acestei abordări restrictive într-un moment în care lucrăm la evoluţia noii jurisprudenţe în materie?
În opinia noastră, răspunsul este nu, mai ales dacă avem în vedere faptul că, în pofida interpretării generoase şi extinse date conceptului „drepturi şi obligaţii cu caracter civil”, graţie căreia proceduri care nu sunt considerate „civile” în ordinea juridică internă a statelor contractante beneficiază în prezent de garanţiile oferite de convenţie, anumite categorii de proceduri sunt în continuare excluse de la această protecţie în conformitate cu jurisprudenţa noastră actuală. De ce trebuie, impunând această condiţie indezirabilă, să excludem de la protecţia prevăzută de art. 6 – uneori, conform concluziei Curţii, în mod definitiv – proceduri având ca obiect măsuri provizorii care, prin natura lor, implică hotărâri asupra „drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil”? Care este raţiunea acestei condiţii şi care este interesul ei real?
Poziţia noastră este clară: dacă se stabileşte că o măsură provizorie implică o hotărâre asupra unui drept sau a unei obligaţii cu caracter civil, atunci măsura respectivă trebuie să intre sub incidenţa art. 6, indiferent de natura acţiunii principale. Întrucât considerăm că măsurile provizorii pot implica o hotărâre asupra unor astfel de drepturi sau obligaţii – uneori cu repercusiuni grave asupra persoanei căreia i se aplică măsurile – administrarea justiţiei trebuie să se facă respectând cerinţa de independenţă şi imparţialitate a instanţei, precum şi celelalte garanţii consacrate de art. 6.
Full & Egal Universal Law Academy