SECŢIA A PATRA
CAUZA McCANN împotriva MARII BRITANII
(Cererea nr. 19009/04)
Această versiune a fost modificată la 21 iulie 2009
în temeiul articolului 81 din Regulamentul Curţii
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
13 mai 2008
DEFINITIVĂ
13/08/2008
Textul hotărârii poate fi supus revizuirii editoriale.
Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012. Această traducere a fost efectuată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul prezentului document.
Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
Conseil de l’Europe/Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus de renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
În cauza McCann împotriva Marii Britanii,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia IV), întrunită într-o cameră alcătuită din:
Lech Garlicki, Preşedinte,
Nicolas Bratza,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä, judecători
şi Lawrence Early, grefierul secţiei,
După ce a deliberat la 22 aprilie 2008, în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 19009/04) îndreptată împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, prin care cetăţeanul britanic Dl S. Gerrard McCann (“reclamantul”) a sesizat Curtea, la 20 mai 2004, în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (« Convenţia »).
2. Reclamantul, care a beneficiat de asistenţă judiciară, a fost reprezentat de Dl Gurbinder Gill, avocat care activează în Solihull.
3. Reclamantul s-a plâns că procedura de evacuare aplicată împotriva sa de către autoritatea locală a încălcat articolele 6, 8 şi 14 din Convenţie.
4. Cererea a fost repartizată Secţiei a Patra a Curţii (articolul 52 § 1 din Regulamentul Curţii). În cadrul Secţiei, a fost constituită, în conformitate cu articolul 26 § 1, o Cameră care să examineze cauza (articolul 27 § 1 din Convenţie).
5. La 10 mai 2005, Camera a decis să examineze împreună admisibilitatea şi fondul cauzei (articolele 29 § 3 din Convenţie şi 54A din Regulament). După consultarea părţilor, Camera a decis că nu era necesară organizarea unei audieri cu privire la fondul cauzei (articolul 59 § 3 in fine din Regulament). Fiecare dintre părţi a prezentat observaţii scrise cu privire la observaţiile celeilalte părți.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
6. Reclamantul s-a născut în 1968 şi locuieşte în Birmingham. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, sunt următoarele.
7. În iulie 2008, reclamantul împreună cu soţia au devenit chiriaşi comuni ai unei case de tip familial cu patru odăi (în continuare “casa”), care aparţinea autorităţii locale. Contractul lor de închiriere se afla sub protecţia Legii din 1985 cu privire la locuinţe (a se vedea alineatul 20 de mai jos).
8. Căsătoria acestora s-a destrămat la începutul anului 2010 şi soţia reclamantului a plecat din casă cu doi copii. La 5 aprilie 2001, în urma unui proces contradictoriu la care reclamantul nu a fost reprezentat, instanţa a adoptat un (ordonanță de protecție în MD și ordin de restricție în RO) pe un termen de trei luni şi un ordin de evacuare care obliga reclamantul să părăsească casa, pe care acesta l-a executat. Dna McCann şi copiii s-au întors în casă, dar au părăsit-o din nou când, la 14 aprilie, reclamantul a revenit în casă, a utilizat o rangă pentru a forţa uşa şi, după cum a afirmat dna McCann, pentru a o agresa pe ea şi pe prietenul său. După acest incident, împotriva reclamantului a fost iniţiată o procedură penală, dar s-a încheiat cu achitarea lui din lipsă de probe.
9. La 18 aprilie 2001, Dna McCann a depus la autoritatea locală o cerere pentru relocare din cauza violenţei domestice. La 8 august 2001 ea a restituit autorităţii locale cheile, împreună cu o notă în care menţiona că renunţă la dreptul său la închiriere. În conformitate cu politica locală aplicată în cazul violenţelor în familie, autoritatea locală i-a acordat o altă locuinţă socială, în care ea s-a mutat împreună cu copiii. Autoritatea locală a inspectat casa şi a constatat că majoritatea mobilierului lipsea, astfel încât era necesară o sumă de peste 15.000 lire sterline (GBP) pentru a o face locuibilă. Din acest moment, din punctul de vedere al autorităţii locale, proprietatea era nelocuită.
10. În noiembrie 2001, reclamantul a revenit în casă şi a efectuat lucrări considerabile de renovare. Relaţia lui cu Dna McCann s-a îmbunătăţit şi aceasta a susţinut cererea lui de a face schimb de locuinţe cu un alt locatar social, deoarece casa cu patru odăi era prea mare doar pentru el. Astfel, dl McCann a cerut o altă locuinţă într-o regiune cu Dna McCann care să-i permită întreţinerea vizitelor de contact cu copiii săi.
11. Cererea respectivă, din 4 ianuarie 2002, a fost completată la biroul pentru locuinţe al autorităţii locale. În aceeaşi zi, când şi-a dat seamnă că, de fapt, locuinţa nu era locuită, şi după ce a consultat un jurist, agentul Biroului a venit la Dna McCann şi i-a cerut să rezilieze contractul de închiriere prin semnarea unui aviz de părăsire a locuinţei. Judecătorul de la County Court, fiind sesizat cu o cerere de punere în posesie din partea autorităţii locale, a considerat că Dna McCann nu a fost prevenită şi nu a înţeles că avizul de părăsire ar avea drept efect stingerea dreptului reclamantului de a locui în casă sau de a se muta într-o altă locuinţă socială (a se vedea alineatul 19 de mai jos). Printr-o scrisoare adresată autorităţii locale o săptămână mai târziu, Dna McCann a încercat să-şi retragă avizul de părăsire a locuinţei, dar fără succes.
12. Reclamantul a fost informat despre rezilierea contractului de închiriere şi a fost somat să părăsească locuinţa. La 11 iunie 2002, Comisia de control a agentului responsabil pentru alocaţia fondurilor din cadrul autorităţii locale a decis, printre altele, că în conformitate cu politica privind violenţa în familie, reclamantul nu are dreptul de a închiria fosta locuinţă şi că, deoarece nu trăieşte împreună cu persoane aflate la întreţinerea lui, oricum nu poate pretinde la o locuinţă iniţial atribuită unei familii care îndeplineşte (îndeplinea sau ea, ar îndeplini)condiţiile necesare.
13. La 11 octombrie 2002, autoritatea locală a iniţiat în faţa County Court o acţiune posesorie împotriva reclamantului, care s-a opus acesteia susţinând că evacuarea lui bazată pe avizul de părăsire semnat de Dna McCann a fost contrară dreptului său la respectarea domiciliului în conformitate cu articolul 8 al Convenţiei.
14. În hotărârea din 15 aprilie 2003, judecătorul de la County Court a stabilit că prevederile din dreptul comun şi din legile cu privire la locuinţe (a se vedea alineatele 19-20 de mai jos), nu oferă reclamantului nicio modalitate de apărare împotriva cererii posesorii prezentate de autoritatea locală. Cu toate acestea, în conformitate cu articolul 8, el a citat jurisprudenţa anterioară afirmând că, în aşa tip de cauze, interesele autorităţii locale în calitate de proprietar şi cele ale persoanei care are nevoie de o locuinţă socială au fost, în principiu, luate în considerare (considerație), de către normele de drept comun şi de legislaţie şi că, cu condiţia că autoritatea locală a acţionat în conformitate cu legea, instanţele nu ar putea respinge o cerere posesorie decât în circumstanţe excepţionale, în cazul în care drepturile garantate de către articolul 8 fostului locatar nu au fost luate în considerare în mod corespunzător. El a luat act de circumstanţele în care Dna McCann a semnat avizul de părăsire a locuinţei şi a observat că, dacă aceasta nu ar fi fost determinată să-l semneze, autoritatea locală ar fi trebuit să solicite o ordonanţă de punere în posesie în temeiul articolului 84 al Legii din 1985 cu privire la locuinţe (a se vedea alineatul 20 de mai jos). Persoana ar fi putut încerca să convingă instanţa că nu era rezonabil de a emite o asemenea ordonanţă. Reclamantul şi Dna McCann puteau fi audiaţi cu privire la pretinsa violenţă domestică. Dl McCann ar mai fi putut înainta (invoca) propriile sale probleme locative sau necesitatea de a găzdui copiii atunci când aceştia îl vizitau. Judecătorul a ajuns la concluzia că autoritatea nu a acţionat în conformitate cu exigenţele articolului 8 § 2 din Convenţie şi a respins cererea de punere în posesie cu care a fost sesizat.
15. Apelul depus de autoritatea locală în faţa Curţii de Apel a fost amânat în aşteptarea rezultatului procesului în faţa Camerei Lorzilor în cauza Qazi v. London Borough of Harrow ([2003] UKHL 43 (« cauza Qazi » ; alineatele 22-25 de mai jos). La 9 decembrie 2003, Lordul Justice Mummery a pronunţat hotărârea adoptată de Curtea de Apel în prezenta speţă, care conţine următoarele fragmente relevante:
“ ... Articolul 8 nu poate fi invocat ca mijloc de apărare în cadrul procedurii denunţate de luare în posesie, chiar dacă sediul în cauză ar fi “domiciliul” ocupantului în sensul acestei dispoziţii. Consiliul a acţionat în mod legal şi în cadrul competenţelor sale când a obţinut semnarea avizului de părăsire a locuinţei, care a avut ca efect rezilierea contractului de închiriere protejat. Este de necontestat faptul că acest contract de închiriere a încetat în rezultatul semnării avizului de către [soţia reclamantului]. Normele naţionale de drept comun oferă consiliului un drept absolut şi imediat de a relua în posesie spaţiile după încetarea contractului de închiriere. Procedura prevăzută în articolul 82 al Legii din 1985, care trebuie respectată de orice autoritate publică proprietară care doreşte să înceteze un contract de închiriere protejat, nu va fi aplicabilă dacă rezilierea a avut loc ca efect al unui aviz de părăsire a locuinţei semnat de locatar. Acest anunţ de părăsire a locuinţei a fost efectiv, chiar dacă a fost semnat fără evaluarea consecinţelor pentru persoana care ocupa spaţiul.
Acesta nu este un caz “cu totul excepţional”, cum ar fi, spre exemplu, un eveniment nou care a survenit după semnarea avizului de părăsire şi care să modifice în mod fundamental dreptăţile şi nedreptăţile evacuării propuse şi consiliul să poată fi obligat să argumenteze motivele pentru care nu a ţinut cont de drepturile prevăzute de articolul 8 (a se vedea hotărârea Qazi, alineatul 79 [alineatul 24 de mai jos])”.
16. Reclamantul a înaintat o cerere de revizuire judiciară a deciziilor autorităţii locale din 4 ianuarie 2002, privind obţinerea de la soţia sa a semnăturii pe avizul de părăsire a locuinţei şi din 11 iunie 2002 privind iniţierea unei acţiuni posesorii. Cererea a fost respinsă la 23 septembrie 2004. Judecătorul a constatat, în special că, în încercarea de a formaliza statutul locuinţei pentru chirie prin semnarea unui aviz de părăsire a locuinţei de către soţia reclamantului, autoritatea locală a acţionat în cadrul competenţelor sale şi că decizia acesteia de a urma propria politică în caz de violenţă în familie, deoarece astfel de violenţe au fost stabilite prin adoptarea unei ordonanţe contra molestării şi a unei ordonanţe de evacuare, nu a fost nici ilegală, nici în afara domeniului de aplicare a deciziilor pe care această autoritate le poate lua în mod legitim în orice circumstanţe. Judecătorul a ajuns la următoarea concluzie:
“Sunt de acord (...) că Curtea de Apel a decis în mod efectiv asupra problemelor dintre Dl McCann şi Consiliu şi că cererea Dlui McCann este o încercare de a le resuscita a doua oară. Consiliul are dreptul de a reintra în posesia spaţiilor şi această cerere de revizuire judiciară ar trebui respinsă. ...
Într-un mod mai general, aceasta nu se datorează faptului că o decizie de acest tip poate sau nu poate fi contestată în conformitate cu legislaţia pe care autorităţile publice trebuie s-o exercite în cea mai mare transparenţă posibilă. Nimic nu împiedică ca politica stabilită de autoritate să fie absolut clară şi să explice faptul că o cerere de relocare implică obligaţia de a rezilia contractul de închiriere în vigoare, ceea ce va avea o incidenţă asupra drepturilor chiriaşului sau persoanei care ocupă locuinţa, şi că acesta ar trebui să fie notificat ulterior. Astfel, claritatea ar prevala, iar unele probleme exprimate în speţă ar putea fi evitate.”
17. Permisiunea de a depune apel în faţa Curţii de Apel a fost refuzată la 9 decembrie 2004.
18. Reclamantul a fost evacuat din casă la 22 martie 2005.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
A. Avizul de a părăsi locuinţa în temeiul dreptului comun
19. În dreptul comun, o notificare validă de reziliere a contractului de închiriere formulată în modul cuvenit de un chiriaş individual (colocatar) duce la încetarea chiriei comune, indiferent dacă alt sau alţi chiriaşi comuni au fost informaţi sau dacă au consimţit sau nu (Hammersmith and Fulham London Borough Council v. Monk [1992] 1 All ER 1). Odată ce contractul de închiriere este reziliat în mod corespunzător, orice fost chiriaş rămas în locuinţă se va afla acolo ilegal şi proprietarul are un drept de posesie imediată.
B. Protecția contractelor de închiriere în temeiul Legii din 1985 cu privire la locuinţe
20. Articolul 82 al Legii din 1985 cu privire la locuinţe prevede că orice chiriaş al unei locuinţe protejate ce aparţine unei autorităţi locale sau altei autorităţi publice, cum este reclamantul, beneficiază de o garanţie de ne-evacuare. În conformitate cu articolul 84 § 1 din aceeaşi lege, judecătorul nu poate ordona punerea în posesie a acestui tip de locuinţe decât pentru unul sau mai multe dintre motivele prevăzute în anexa 2 la această lege. Motivul prevăzut la alineatul 2a) din această anexă vizează cazul a două persoane care locuiesc în cuplu într-o asemenea locuinţă, închiriată de către una din ele sau de ambele, dacă una a părăsit locuinţa din cauza violenţelor comise sau a ameninţărilor cu violenţe din partea celeilalte şi dacă judecătorul este convins că persoana plecată probabil nu se va întoarce. Articolul 84 § 2 prevede că punerea în posesie nu poate fi ordonată pentru unul dintre aceste motive “decât în cazul în care judecătorul consideră că este rezonabil de a emite o asemenea ordonanţă”.
C. Politica autorităţii locale în cazurile de violenţă domestică
21. În conformitate cu alineatul 30.8 din manualul privind politica consiliului municipal Birmingham în materie de atribuire a locuinţelor sociale:
“1. În caz de încetare a relaţiei între chiriaşi, cel care a părăsit locuinţa trebuie să fie rugat să semneze un formular de renunţare, care are ca efect încetarea “întregului” contract de închiriere.
2. Dacă locuinţa satisface necesităţile membrilor familiei care rămân acolo, acestora li se poate oferi [un nou contract de închiriere].
3. În caz contrar (spre exemplu, locuinţa are o suprafaţă prea mare), chiriaşilor ar trebui să li se ofere o cazare alternativă ...
Cu toate acestea, dacă au existat violenţe în familie, această politică prevede (§ 3.7.1):
“Violenţa domestică este unul dintre motivele pentru încetarea contractului de închiriere, prevăzute în condiţiile de închiriere revizuite de Departament. Vor fi întreprinse măsuri [împotriva autorilor] violenţei domestice constatate, care ar putea include piederea locuinţelor de către autori sau ca aceştia să fie calificaţi ca persoane fără adăpost în mod intenţionat.”
Orice persoană care şi-a pierdut locuinţa în urma unei acuzaţii de violenţă domestică poate contesta veridicitatea ei şi susţine că a rămas neintenţionat fără adăpost şi autoritatea locală are obligaţia legală de a-i oferi o altă locuinţă.
D. Hotărârea Camerei Lorzilor în cauza Qazi
22. Cauza Qazi v. London Borough of Harrow ([2003] UKHL 43 de asemenea are ca obiect adoptarea unei ordonanţe de punere în posesie cu privire la o locuinţă socială închiriată în comun de un bărbat şi soţia lui. Căsătoria lor s-a destrămat şi contractul de închiriere a fost reziliat după ce Dna Qazi a semnat avizul de părăsire a locuinţei. Autoritatea locală a refuzat să închirieze în mod individual locuinţa dlui Qazi, care totuşi continua să ocupe spaţiul împreună cu noua sa familie şi s-a opus acţiunii posesorii pe motiv că aceasta constituie o ingerinţă în dreptul său la respectarea domiciliului, în conformitate cu articolul 8 al Convenţiei.
23. Camera Lorzilor a hotărât, în unanimitate, că în pofida faptului că contractul de închiriere a fost reziliat, proprietatea a continuat să fie domiciliul Dlui Qazi şi, prin urmare, articolul 8 era aplicabil. Cu toate acestea, majoritatea (Lorzii Hope of Craighead, Millett şi Scott of Foscote) au considerat că articolul 8 nu a putut fi invocat pentru a împiedica exercitarea de către autoritatea locală, în calitatea sa de proprietar sau locator, a dreptului de a reintra în posesie. Acest drept al autorităţii locale fiind imediat şi absolut, nu a existat nicio încălcare a dreptului Dlui Qazi la respectarea domiciliului în temeiul articolului 8 § 1 şi, astfel, nu a apărut nicio altă problemă în temeiul articolului 8 § 2 cu privire la justificarea evacuării. În orice caz, având în vedere natura drepturilor invocate de către autoritatea locală în calitate de proprietar, orice examinare din punctul de vedere al articolului 8 § 2 ar fi în mod inevitabil determinată în favoarea acesteia). Majoritatea judecătorilor au oferit citate variate din anumite decizii, prin care Comisia a declarat plângeri similare ca fiind vădit neîntemeiate, care au avut ca obiect evacuarea foştilor colocatari din locuinţele sociale odată cu rezilierea contractului lor de închiriere (S. împotriva Marii Britanii, nr. 11716/85, decizia Comisiei din 14 mai 1986, Decizii şi rapoarte (DR) 47, p. 274 ; D.P. împotriva Marii Britanii, nr. 11949/86, decizia Comisiei din 1 decembrie 1986, DR 51, p. 195 ; Ure împotriva Marii Britanii, nr. 28027/95, decizia Comisiei din 27 noiembrie 1996 ; Wood împotriva Marii Britanii, nr. 32540/96, decizia Comisiei din 2 iulie 1997).
Lordul Hope, după ce a considerat articolul 8 aplicabil, a continuat:
“... în opinia mea, nu rezultă că, având în vedere faptele speţei, aceasta este o problemă care trebuie soluţionată în cadrul ordinii juridice interne prin trimiterea cauzei în faţa county court pentru ca aceasta să determine dacă vreo ingerinţă a fost permisă în temeiul dispoziţiilor articolului 8 § 2. ...
Eu nu afirm că dreptul la respectarea domiciliului, care rezultă din 8 § 1, este lipsit de relevanţă. Dar eu consider că o astfel de ingerinţă nu încalcă esenţa dreptului la respectarea domiciliului în temeiul articolului 8 § 1, deoarece aceasta rezultă din aplicarea legii care permite autorităţii publice proprietare să-şi exercite dreptul absolut de a reintra în posesia locuinţelor odată ce a fost semnat avizul de reziliere a contractului de închiriere, pentru ca acest imobil să poată fi închiriat altor persoane de pe lista de aşteptare. Această concluzie poate fi, de acum înainte, aplicată în toate cauzele de acest tip. ... Prin urmare, nu este necesar, în cazul speţei, de a trimite cauza în faţa county court pentru ca aceasta să determine dacă oricare ingerinţă a fost permisă în temeiul articolului 8 § 2.”
Lordul Millett în mod similar a considerat că:
“... În opinia mea, impunerea respectării condiţiilor în virtutea cărora reclamantul ocupă locuinţa care constituie domiciliul său nu antrenează în principiu încălcarea articolului 8. Articolul 8 § 1 nu garantează dreptul la un domiciliu, dar “respectarea” domiciliului.”
Cât priveşte exercitarea echilibrată prevăzută de articolul 8 § 2, el a afirmat:
“... Nu este nevoie să se efectueze o asemenea echilibrare atunci când rezultatul acesteia este o concluzie prealabilă. În prezenta cauză ... autoritatea locală a avut un drept imediat de posesie. Locuinţa constituia domiciliul Dlui Qazi şi evacuarea lui ar fi fost în mod evident o ingerinţă în respectarea domiciliului său. Cu toate acestea, dreptul acestuia de a-l ocupa a fost limitat de condiţiile prevăzute de contractul de închiriere, care a fost reziliat. Evacuarea a fost, evident, necesară, pentru protecţia drepturilor autorităţii locale în calitatea sa de proprietar. Obligaţia de a “respecta” domiciliul Dlui Qazi nu a fost încălcată prin impunerea acestuia de a părăsi locuinţa la expirarea perioadei pentru care el a fost de acord s-o ocupe. Pur şi simplu nu trebuia stabilit niciun echilibru ...”
Lordul Scott a fost de acord cu Lorzii Hope şi Millett, deşi din motive puţin diferite:
“În opinia mea, Cureta de Apel, după ce a decis în mod corect că Dl Qazi a avut un “domiciliu” în sensul articolului 8, ar fi trebuit să ajungă la concluzia că dreptul acestuia în temeiul articolului 8 nu putea fi mai important decât dreptul, recunoscut şi de necontestat, al autorităţii locale de a reintra în posesia locuinţei în conformitate cu normele de drept comun privind locuinţa. Aş dori să afirm, din partea mea, că articolul 8 nu este aplicabil în aceste circumstanţe. Dar, s-ar putea la fel de bine spune că ordonanţa de evacuare a fost “prevăzută de lege” şi “necesară” pentru protecţia şi punerea în aplicare a dreptului de proprietate al consiliului ... Dar este vorba de acelaşi lucru. Articolul 8 nu poate fi invocat pentru a anula dreptul oricărui proprietar şi locator de a-şi recăpăta posesia bunurilor sale.”
24. În ceea ce priveşte problema căilor de atac, în cazuri excepţionale, Lordul Hope s-a referit (în alineatul 79 al hotărârii) la cauza Sheffield City Council v. Smart [2002] EWCA Civ 4, care a avut ca obiect evacuarea dintr-o locuinţă socială, din cauza problemelor cu vecinii, a unui locatar neprotejat şi în care Curtea de Apel a considerat că decizia luată de autoritatea locală de a-i da un aviz de părăsire a locuinţei putea fi contestat, în temeiul articolului 8 din Convenţie, prin intermediul unei proceduri de revizuire judiciară iniţiată în timp util. Lordul Hope a citat în continuare constatările Curţii de Apel în cauza Smart:
“în situaţii rare, când survine un eveniment absolut excepțional ulterior notificării avizului de părăsire şi care afectează în mod radical chiriaşii şi se ajunge la evacuarea solicitată, judecătorul de la county court care cunoaşte procedura de luare în posesie ar putea fi obligat, să decidă în hotărârea sa dacă poate fi justificată emiterea unei ordonanţe de punere în posesie ... Aş dori să-mi rezerv opinia asupra punctului de a şti dacă un chiriaş ar putea, într-un caz cu totul excepţional, aborda aceste întrebări în faţa county court sesizată cu o cerere de punere în posesie în urma unui aviz de părăsire notificat de autoritatea respectivă, având în vedere că, după cum a subliniat Lordul Millet, sensul unui act de acest tip este o decizie care poate fi atacată în faţa Curţii Supreme, cu condiţia respectării termenelor limită aplicabili. Situaţia în speţă este diferită, contractul de închiriere fiind reziliat în urma unui aviz de părăsire dat de unul dintre colocatari”.
Lord Millett de asemenea a menţionat:
“În caz excepţional, când chiriaşul consideră că autoritatea locală a acţionat neloial, din motive ilegale sau meschine, reclamantul poate sesiza Curtea Supremă cu o cerere de revizuire judiciară. Existenţa acestui recurs, însoţit de imposibilitatea de evacuare a ocupantului în lipsa unei decizii judiciare, ceea ce permite instanţei să examineze dacă proprietarul poate pretinde la dreptul de posesie, este suficient pentru a conferi domiciliului său o protecţie necesară şi adecvată.”
25. Judecătorii disidenţi minoritari (Lorzii Bingham of Cornhill şi Steyn) au considerat că în cazul în care a existat o ingerinţă în dreptul persoanei la respectarea domiciliului, problema justificării acestei ingerinţe, în măsura în care a apărut, nu trebuia să fie examinată, dar trebuia, în cazul speţei, să fie trimisă în faţa county court. Amândoi au fost de acord cu următorul fragment din hotărârea Curţii de Apel în cauza Sheffield City Council v. Smart (citată în alineatul 24 de mai sus):
“26. ... Noţiunea de “domiciliu” are un înţeles autonom în sensul Convenţiei şi nu depinde de vreun statut juridic al proprietarului. De asemenea, în cauzele prezente, imobilele situate în Sheffield şi Sunderland erau, fără îndoială, domiciliul femeilor. Deoarece efectul ordonanţelor de punere în posesie a fost expulzarea acestor persoane, în opinia mea, aceste ordonanţe au constituit, în mod inevitabil, o ingerinţă în dreptul apelantelor la respectarea domiciliului lor. Am menţionat deja că singurul obiect al acestei cauze a fost articolul 8, dar mai exact, alineatul 2 al articolului 8.
27. Înainte de a examina problemele apărute în temeiul articolului 8 § 2, aş dori să clarific motivul, probabil mai profund, pentru care cred că nu se poate concluziona în speţă despre lipsa încălcării articolului 8 § 1. Este vorba de relaţia între cele două alineate ale articolului 8. Am considerat că evacuarea acestor apelante a constituit o ingerinţă prima facie în exercitarea dreptului lor la respectarea domiciliului. Dar această concluzie nu este doar rezultatul unui proces judiciar de zi cu zi, şi anume, aplicarea anumitor dispoziţii interpretate în mod corect (în cazul dat, dispoziţiile articolului 8 § 1), la un anumit set de fapte. Mai degrabă, ea are un scop foarte specific. Instanţa trebuie să ajungă la o alegere judiciară între două posibilităţi, o alegere care depăşeşte căutarea sensului literal al legislaţiei. Prima opţiune ... este de a evalua dacă exigenţele Convenţiei au fost respectate la etapa articolului 8 § 1 ... Cea de-a doua opţiune (acceptând o încălcare prima facie a articolului 8 § 1), pe care o prefer, constă în afirmarea că trebuie să fie îndeplinite criterii mai stricte şi mai precise ale articolului 8 § 2 pentru ca instanţa să poată concluziona că evacuările sunt compatibile cu drepturile apelantelor garantate de Convenţie. Integrarea Convenţiei în dreptul nostru intern este oarecum mai puţin avansată, dacă a fost folosită prima opţiune, şi nu a doua. Una dintre sarcinile instanţei constă în stabilirea cât de departe trebuie să ajungă această integrare în circumstanţele speţei. Deci, eu resping prima opţiune nu doar pentru că eu consider că a doua opţiune reflectă mai natural sensul obişnuit al cuvintelor utilizate în articolul 8 § 1. Se pare că, este într-adevăr esenţial de a verifica dacă procedurile prevăzute de legislaţia naţională, în contextul căilor de atac în cazul speţei, îndeplinesc exigenţele articolului 8 § 2. Această examinare este necesară pentru protecţia şi punerea în aplicare a drepturilor prevăzute în Convenţie, care sunt raţiunea de a fi a [Legii din 1998 cu privire la Drepturile Omului]. Acest lucru este impus de sistemul nostru naţional de protecţie a drepturilor omului.”
Lordul Bingham a subliniat totuşi, că administrarea publică a locuinţelor, în baza diferitor dispozitive legale, a fost în mod corespunzător încredinţată autorităţilor locale competente şi că judecătorul, în două cazuri cu totul excepţionale, putea justifica refuzul de a ordona punerea în posesie. El a concluzionat:
“Dacă, contrar deciziei majorităţii Camerei Lorzilor, opinia mea ar prevala, sunt convins că serviciul din cadrul autorităţilor locale ce se ocupă de gestionarea locuinţelor și care ar pune în aplicare cu bună-credinţă dispozitivele prevăzute de lege şi administrate de el, nu ar resimți vreo creştere prea mare a sarcinii sale litigioase”.
E. Hotărârea Camerei Lorzilor în cauza Kay
26. În cauza Kay v. Lambeth Borough Council; Price v. Leeds County Council, 8 martie 2006, [2006] UKHL 10, Camera Lorzilor s-a întrunit într-o formațiune din şapte judecători, în loc de cinci judecători ca de obicei, pentru a reexamina decizia sa în cauza Qazi în lumina hotărârilor pronunţate de Curte în cauzele Connors împotriva Marii Britanii (nr. 66746/01, §§ 81-84, 27 mai 2004) şi Blečić v. Croaţia (nr. 59532/00, 29 iulie 2004; ultima hotărâre fusese trimisă ulterior în faţa Marii Camere care a decis, la 8 martie 2006, că nu poate examina fondul cauzei deoarece nu au fost epuizate căile interne de recurs). Lorzii au considerat, în unanimitate, că examinarea lor trebuie să se limiteze la cazurile în care proprietarul este o autoritate publică.
27. Majoritatea (Lorzii Hope, Scott şi Brown, precum şi baroneasa Hale), a decis că hotărârea în cauza Connors nu a fost incompatibilă cu opinia majorităţii în cauza Qazi, astfel nu era necesar ca county courts să se pronunţe asupra chestiunilor în temeiul articolului 8 § 2, odată ce legea prevede în mod expres un răspuns în această speţă. În astfel de cazuri, o examinare în fond ar fi inutilă şi orice mijloc de apărare în temeiul articolului 8 ar trebui să fie pur şi simplu radiat. Totodată, majoritatea a subliniat că, având în vedere hotărârile în cauzele Connors şi Blečić, un apărător în procedura de luare în posesie putea să se opună, ca excepţie, acesteia, fie pledând asupra incompatibilităţii legislaţiei naţionale cu articolul 8 (ca în cauza Connors), fie contestând acţiunile autorităţii publice, în baza dreptului public, pentru exces de putere.
28. Minoritatea (Lorzii Bingham, Nicholls şi Walker) au considerat că apărătorul într-o procedură de luare în posesie iniţiată de către o autoritate publică trebuie să aibă, în principiu, posibilitatea de a invoca articolul 8 ca mijloc de apărare în faţa county court sesizate. Lordul Bingham s-a exprimat astfel:
“Eu nu sunt de acord, contrar afirmaţiilor apelanţilor, că autoritatea publică trebuie să invoce şi să dovedească de la bun început că ordonanţa de punere în posesie este justificată. Aceasta ar fi, în majoritatea cazurilor împovărător şi inutil. Este suficient ca autoritatea publică să-şi expună cererea în conformitate cu legislaţia internă cu privire la proprietate. Dacă ocupantul doreşte să invoce articolul 8 ca mijloc de apărare pentru a preveni sau a întârzia emiterea unei ordonanţe de punere în posesie, autoritatea publică va trebui să respingă acest mijloc de apărare dacă, şi în măsura în care, ea este chemată să facă acest lucru. În majoritatea covârşitoare a cazurilor aceasta nu va constitui o împovărare. În cazuri rare şi excepţionale acest lucru nu va fi inutil.”
ÎN DREPT
I. ADMISIBILITATEA PLÂNGERILOR
A. Articolul 6 § 1 din Convenţie
29. Reclamantul pretinde la o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie, afirmând că autoritatea locală nu a fost o instanţă independentă şi imparţială, atunci când a reziliat contractul său de închiriere a locuinţei.
Articolul 6 § 1 prevede următoarele:
“Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)”
30. Articolul 6 § 1 oferă garanţii procedurale la stabilirea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil. “Drepturile şi obligaţiile” în cauză sunt cele care rezultă din relaţia locator-chiriaş între, pe de o parte, reclamant şi soţia sa, şi pe de altă parte, autoritatea locală. Avizul de părăsire semnat de soţia reclamantului la 4 ianuarie 2002 a dus, în mod sigur, la încetarea acestei relaţii. Dar, anume instanţele naţionale, mai exact county court din Birmingham prin hotărârea din 15 aprilie 2003 şi Curtea de Apel prin hotărârea din 9 decembrie 2003, s-au pronunţat cu privire la drepturile şi obligaţiile civile în cauză. Numai procedura în faţa acestor instanţe poate fi obiectul unei plângeri în temeiul articolului 6. Or, reclamantul nu a pretins că procesele în faţa instanţelor nu au fost echitabile şi nu a susţinut că vreun element extern ar fi putut avea vreun impact asupra acestora.
31. Prin urmare, această parte a cererii este vădit neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie, şi trebuie să fie respinsă în conformitate cu articolul 35 § 4.
B. Articolul 8 al Convenţiei
32. Reclamantul a pretins, de asemenea, o încălcare a articolului 8 din Convenţie, susţinând că, din cauza modalităţii în care autoritatea locală a obţinut avizul de părăsire în speţă, şi din cauza că desfăşurarea proceselor s-a limitat la probleme doar cu privire la dreptul de proprietate, dreptul său la respectarea domiciliului nu a fost respectat.
Articolul 8 al Convenţiei prevede, în măsura în care sunt relevante, următoarele:
“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private (...), a domiciliului (...)
2. Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru (...) bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, (...) a drepturilor şi libertăţilor altora.”
33. Curtea consideră că această parte a cererii impune probleme de drept care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de examinarea fondului. Nu a fost stabilit niciun alt motiv pentru a o declara inadmisibilă. Prin urmare, cererea trebuie să fie declarată admisibilă. În conformitate cu articolul 29 § 3 din Convenţie, Curtea va examina în continuare temeinicia acestei plângeri.
C. Articolul 14 din Convenţie combinat cu articolul 8
34. În cele din urmă, susţinând că situaţia sa este comparabilă cu cea a soţului unui chiriaş care a părăsit locuinţa din cauza destrămării relaţiei, fără vreo presupusă violenţă domestică, reclamantul consideră că aplicarea de către autoritatea locală a diferitor politici în funcţie de faptul dacă astfel de pretenţii au fost făcute sau nu, a dus la încălcarea articolului 14 din Convenţie combinat cu articolul 8. Articolul 14 :
“Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
35. Curtea observă că, în faţa instanţei naţionale, reclamantul nu a invocat problema articolului 14 şi nici nu a contestat această diferenţă de politici pe un alt temei. Este deci destul de dubios faptul că, în această privinţă, reclamantul a epuizat căile interne de atac, în conformitate cu articolul 35 din Convenţie.
36. Oricum, situaţiile care implică violenţa domestică nu sunt similare cu cele care nu implică violenţa domestică, astfel încât o diferenţă de tratament în funcţie de aceste cazuri nu poate, ca atare, să fie discriminatorie în sensul articolului 14 din Convenţie.
37. Prin urmare, această parte a cererii este vădit neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie, şi trebuie să fie respinsă în conformitate cu articolul 35 § 4.
II. EXAMINAREA ÎN FOND A CAPETELOR DE CERERE ÎN TEMEIUL ARTICOLULUI 8
A. Argumentele părţilor
38. Părţile au fost de acord că, având în vedere faptele cauzei, a existat o încălcare a dreptului reclamantului la respectarea domiciliului, garantat de articolul 8 al Convenţiei. Totuşi, ele au avut păreri diferite în privinţa dacă măsura litigioasă a fost “necesară într-o societate democratică”.
1. Guvernul
39. Guvernul a afirmat că orice ingerinţă în exercitarea de către reclamant a drepturilor garantate de articolul 8 § 1 a fost justificată în sensul articolului 8 § 2. Deciziile prin care autoritatea locală a cerut Dnei McCann să semneze avizul de părăsire a locuinţei şi a iniţiat o procedură de luare în posesie, au fost luate în conformitate cu legea şi au urmărit anumite scopuri legitime, cum ar fi 1) protecţia drepturilor autorităţii locale în calitatea sa de proprietar al imobilului responsabil de gestionarea fondului de locuinţe sociale; protecţia drepturilor şi libertăţilor altora, în special ale persoanelor incluse pe lista de aşteptare a autorităţii locale pentru obţinerea uneia dintre aceste locuinţe în conformitate cu nevoile lor; şi c) bunăstarea economică a ţării. Mai mult decât atât, într-o democraţie ar fi necesară stabilirea unui regim clar şi sigur care să reglementeze dreptul de proprietate, iar normele de drept comun în această materie au oferit autorităţii locale un drept absolut de a-şi relua posesia asupra imobilului aflat în litigiu. Astfel, Guvernul consideră că ingerinţa care a rezultat din recunoaşterea şi punerea în aplicare a acestor drepturi de către instanţe a fost “necesară într-o societate democratică” şi proporţională cu scopurile legitime urmărite.
40. Guvernul a susţinut că prezenta cauză nu poate fi comparată cu cauza Connors împotriva Marii Britanii (nr. 66746/01, §§ 81-84, 27 mai 2004; a se vedea, printre altele, alineatul 49 de mai jos), în care trei elemente esenţiale au determinat Curtea să constate încălcarea articolului 8: primul, vulnerabilitatea ţiganilor (rromilor) în calitate de minoritate, care a impus statului obligaţia pozitivă de a le facilita modul de viaţă; al doilea, lipsa garanţiilor procedurale, care au permis autorităţilor locale să expulzeze rromii din așezări autorizate în lipsa oricărui control judiciar; şi, al treilea, faptul că, în conformitate cu dreptul intern, între rromii care locuiau pe situri private şi cei care locuiau pe situri publice, exista, în mod nejustificat, o discriminare de tratament. Spre deosebire de cauza Connors, nimeni niciodată nu a afirmat în speţă că legislaţia internă ce reglementa relaţiile dintre proprietar şi chiriaş a fost în sine incompatibilă cu articolul 8.
41. Autoritatea locală, prin faptul că a cerut Dnei McCann să semneze avizul de părăsire, a încercat pur şi simplu să reglementeze situaţia, pe care această persoană a creat-o plecând din această locuinţă şi solicitând alta. Prin urmare, autoritatea locală a acţionat în modul cuvenit şi nu a fost obligată să explice Dnei McCann toate consecinţele semnării acestui aviz. În caz de destrămare a relaţiei dintre chiriaşi, autoritatea locală este obligată să ceară locatarului care pleacă să semneze un aviz de părăsire a locuinţei (alineatul 21 de mai sus). Această politică a fost eminamente raţională, din moment ce a permis autorităţii locale proprietare să-şi reia posesia asupra locuinţei sale şi, astfel, să administreze în mod eficient resursele sale imobiliare limitate. Garanţiile procedurale ce oferă protecţie împotriva rezilierii unui contract de închiriere protejat, prevăzute în articolele 82-84 din Legea din 1985 (alineatul 20 de mai sus), sunt aplicabile doar în cazul în care proprietarul încearcă să rezilieze contractul de închiriere. În prezenta speţă, contractul a fost reziliat din cauza că soţia reclamantului a semnat avizul de părăsire a locuinţei.
42. Argumentul principal al reclamantului fiind faptul că autoritatea locală a acţionat necorespunzător cerând Dnei McCann să semneze avizul de părăsire, controlul jurisdicţional a oferit reclamantului o cale de recurs corespunzătoate şi adecvată. În plus, acum este clar, având în vedere decizia Camerei Lorzilor în cauza Kay (alineatele 26-28 de mai sus), că o persoană aflată în situaţia dlui McCann care ar dori să formuleze un asemenea recurs pertinent pentru dreptul public, nu ar trebui să sesizeze judecătorul cu asemennea cerere de control judiciar. Asemenea obiecţii de acum înainte pot fi invocate în cadrul unei proceduri de luare în posesie în faţa county court. Precizările expuse în hotărârea Kay au servit la sublinierea ariei de aplicare a garanţiilor procedurale acordate persoanelor aflate în situaţia celei vizate. În acest sens, prezenta speţă diferă radical de cauza Connors, în care argumentul reclamantului, conform căruia el nu a fost responsabil pentru pretinsul comportament antisocial, nu s-a referit la abuzul de putere al autorităţii locale şi în care cererea reclamantului de control judiciar a fost respinsă.
2. Reclamantul
43. Reclamantul a susţinut că, ţinând cont de condiţiile în care a fost obţinut avizul de părăsire, evacuarea sa a constituit o ingerinţă nejustificată în dreptul său la respectarea domiciliului. Articolul 8 a fost aplicabil deoarece soţia reclamantului nu ar fi semnat avizul de părăsire dacă persoana responsabilă din partea autorităţii locale nu i-ar fi cerut acest lucru şi deoarece autoritatea locală ştia că avizul avea ca efect încetarea contractului de închiriere, fără nicio oportunitate pentru reclamant de a contesta în mod eficient pierderea domiciliului. Mai mult decât atât, rezilierea contractului de închiriere a afectat relaţia reclamantului cu copiii săi, care rămâneau la el trei nopţi pe săptămână. În luarea deciziei de a cere Dnei McCann semnarea unui aviz de părăsire, autoritatea locală nu a ţinut deloc cont de drepturile reclamantului în temeiul articolului 8.
44. Singura dată când instanţa a examinat circumstanţele din punctul de vedere al aplicabilităţii Convenţiei, aceasta a considerat că dreptul reclamantului la respectarea domiciliului nu a fost respectat în mod suficient. Cu toate acestea, decizia county court a fost anulată în apel în urma hotărârii pronunţate de Camera Lorzilor în cauza Qazi, şi cererea de control judiciar înaintată ulterior de reclamant a fost respinsă pe motiv că Curtea de Apel deja s-a pronunţat asupra problemei.
45. În cadrul unei proceduri prevăzute de articolele 82-84 din Legea din 1985 cu privire la locuinţe (a se vedea alineatul 20 de mai sus), county court a fost obligată să examineze şi să se pronunţe cu privire la toate aspectele de fapt şi nu putea pune imobilul în posesia proprietarului numai “în cazul în care considera rezonabil acest lucru”. Cu toate acestea, prin obţinerea semnăturii Dnei McCann pe avizul de părăsire, autoritatea locală a ocolit, în mod efectiv, acest mecanism pe care Parlamentul l-a creat pentru a proteja chiriaşii, cum ar fi reclamantul. Deşi admite că sunt rare cazurile când punerea proprietarului în posesie este refuzată în temeiul articolului 8, reclamantul a susţinut că excluderea posibilităţii ca o evacuare să fie neproporţională din cauza circumstanţelor individuale a privat Convenţia de orice efect.
B.Aprecierea Curţii
46. Curtea a constatat cu mai multe ocazii că calificarea de “domiciliu” dată unui imobil este o chestiune de fapt şi nu depinde de respectarea de către ocupant a regulilor de drept intern (a se vedea, spre exemplu, cauza Buckley împotriva Marii Britanii (hotărârea din 25 septembrie 1996, § 54, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV), în care reclamantul a locuit pe propriul teren aproximativ opt ani, fără permisiunea de planificare). În speţă, aşa cum au stabilit instanţele interne şi cum au acceptat părţile, locuinţa socială închiriată anterior de către reclamant împreună cu soţia sa, dar unde acesta a locuit singur după noiembrie 2001, a rămas “domiciliul” său în sensul articolului 8 § 1 chiar dacă, după avizul de părăsire semnat de Dna McCann, el nu a avut dreptul, conform legislaţiei interne, să locuiască acolo. Curtea este de acord cu această analiză.
47. De asemenea, a fost admis că, prin efectul său, avizul de părăsire în cauză, împreună cu procedura de luare în posesie iniţiată de către autoritatea locală, a dus la o ingerinţă în exercitarea dreptului reclamantului la respectarea domiciliului.
48. Curtea consideră că această ingerinţă a fost prevăzută de lege şi a avut drept scop legitim protecţia drepturilor şi libertăţilor altora în două privinţe. În primul rând, aceasta a protejat dreptul autorităţii locale de a recâştiga posesia proprietăţii împotriva unei persoane care nu avea niciun drept, contractual sau de altă natură, să se afle acolo. Instanţele naţionale au acordat o importanţă considerabilă acestui aspect, aplicabil în egală măsură tuturor proprietarilor care încearcă să-şi reia în posesie bunurile. Dar ingerinţa în cauză a avut şi scopul de a garanta aplicarea corectă a mecanismului legal de atribuire a locuinţelor sociale. “Alţii” într-un astfel de caz reprezintă beneficiarii vizaţi de mecanismul complex stabilit în special prin legislaţia cu privire la locuinţe. Curtea recunoaşte că doar prin limitarea protecţiei oferite prin aceste legi categoriilor pe care acestea le vizează, obiectivele urmărite ar putea fi realizate în modul cuvenit.
49. Întrebarea esenţială care se pune în cazul dat este dacă ingerinţa a fost proproţională cu scopul urmărit şi, prin urmare, dacă a fost “necesară într-o societate democratică”. Este cazul de a reaminti că această exigenţă prevăzută de alineatul 2 al articolului 8 se aplică atât pe plan procedural, cât şi material. În hotărârea Connors citată mai sus, pronunţată după decizia Qazi a Camerei Lorzilor (alineatele 22-25 de mai sus), dar înainte de decizia Kay (alineatele 26-28 de mai sus), Curtea a enunţat principiile aplicabile atunci când trebuie să se evalueze necesitatea unei ingerinţe în dreptul la “domiciliu” prin iniţierea unei proceduri sumare de posesie, în felul următor:
“81. O ingerinţă va fi considerată “necesară într-o societate democratică” pentru a atinge un scop legitim dacă răspunde unei “ necesităţi sociale presante” şi, în special, dacă este proporţională cu scopul legitim urmărit. Deşi autorităţile naţionale beneficiază de o marjă de apreciere în stabilirea necesităţii, evaluarea finală aparţine Curţii, pentru a stabili dacă motivele invocate sunt relevante şi suficiente, în conformitate cu cerinţele Convenţiei ...
82. Din această cauză, o marjă de apreciere este lăsată, inevitabil, autorităţilor naţionale, care datorită contactului direct şi continuu cu forţele vitale ale statului membru, sunt mai bine poziţionate decât o curte internaţională atunci când evaluează nevoile locale şi condiţiile. Această marjă variază în funcţie de natura dreptului protejat de Convenţie, de importanţa acestuia pentru individ şi de natura activităţilor supuse restricțiilor, precum şi de natura scopului urmărit de aceste restricții. Această marjă este cu atât mai restrânsă cu cât dreptul în cauză este mai important pentru exercitarea efectivă individuală a drepturilor fundamentale sau de ordin “intim” care îi sunt recunoscute (...) Pe de altă parte, Curtea acordă autorităţilor naţionale o marjă de apreciere mai largă atunci când sunt implicate politici sociale sau economice, la fel ca în cazul planificării, când Curtea a constatat că “în măsura în care exercitarea unei puteri discreţionare care implică o multitudine de factori locali este inerentă în alegerea şi punerea în aplicare a politicilor de planificare, autorităţile naţionale, în principiu, beneficiază de o marjă largă de apreciere (...). Curtea, de asemenea, a declarat că, în domenii care ocupă un loc central în politicile sociale şi economice ale societăţilor moderne, cum ar fi cel al locuinţelor, aceasta va respecta modalitatea în care legiuitorul naţional a conceput exigenţele de interes general, cu excepţia cazului în care hotărârea acestuia s-a dovedit a fi vădit lipsită de un temei rezonabil (...). Totuşi, trebuie remarcat faptul, că aceste cauze se refereau la articolul 1 din Potocolul nr. 1, şi nu la articolul 8, care protejează drepturi de o importanţă crucială pentru identitatea persoanei, autodeterminarea acesteia, integritatea sa fizică şi morală, menţinerea relaţiilor sociale, precum şi stabilitatea şi siguranţa poziţiei sale în cadrul societăţii (...). Când consideraţiile de politică generală socială şi economică intervin în contextul art. 8 din Convenţie, scopul marjei de apreciere depinde de contextul cauzei, îndeosebi de legătura cu amploarea ingerinţei în sfera personală a reclamantului. ... .
83. Garanţiile procedurale disponibile pentru o persoană sunt îndreptate în mod special spre a stabili dacă statul membru a respectat marja de apreciere atunci când a fixat cadrul principal al dispoziţiei legale. În special, Curtea trebuie să examineze dacă procesul ce a condus la decizia de evacuare a fost echitabil şi a respectat interesele garantate de art. 8 (...)”
50. Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului, care consideră că raţionamentul urmărit în hotărârea Connors se limitează doar la cazurile de evacuare a ţiganilor (rromilor) sau la cele în care reclamantul încearcă să conteste mai degrabă legea propriu-zisă, decât aplicarea acesteia în cazul său particular. Pierderea unei locuinţe este una dintre cele mai extreme forme de ingerinţă în dreptul la respectarea domiciliului. Orice persoană care riscă să fie victimă în acest sens trebuie, în principiu, să poată obţine examinarea proporţionalităţii acestei măsuri de către o instanţă independentă în lumina principiilor relevante ce rezultă din articolul 8 al Convenţiei, chiar dacă dreptul său de a ocupa locuinţa a încetat prin aplicarea dreptului intern.
51. Curtea observă că, mai ales, prin intermediul legislaţiei cu privire la locuinţe, legiuitorul din Marea Britanie a stabilit un sistem complex de alocare a locuinţelor sociale, despre care reclamantul nu se plânge. În virtutea articolului 84 al Legii din 1985 cu privire la locuinţe (alineatul 20 de mai sus), acest sistem acordă o protecţie specială chiriaşilor acestor locuinţe, cum este, spre exemplu, reclamantul în contextul contractului său de închiriere. În conformitate cu această dispoziţie, o instanţă nu poate permite unei autorităţi publice proprietare să-şi reia în posesie imobilul ocupat de un chiriaş protejat, decât în unul dintre cazurile expres prevăzute de acest text şi, în afară de aceasta, dacă ea este convinsă că o asemenea decizie este rezonabilă. Dacă autoritatea locală a încercat să evacueze reclamantul în temeiul acestei legislaţii, acesta a putut, spre exemplu, cere judecătorului să determine dacă soţia sa într-adevăr a părăsit domiciliul familiei din cauza violenţelor conjugale şi să examineze dacă, ținând cont de situaţia sa personală, în special de necesitatea de a găzdui copiii în cazul în care, de mai multe ori pe săptămână, aceștia rămâneau să doarmă la el, era rezonabil de a ordona punerea în posesie.
52. Cu toate acestea, în prezenta cauză, autoritatea locală a ales să ocolească mecanismul legal, solicitând Dnei McCann să semneze un aviz de părăsire, reglementat de dreptul comun, efectul imediat al căruia a fost lipsirea soţului acesteia de dreptul de a rămâne în casă. Se pare că autoritatea, în cursul acestei proceduri, nu a luat deloc în considerare dreptul reclamantului la respectarea domiciliului. Mai mult decât atât, în cadrul procedurilor sumare, cum ar fi cele introduse împotriva reclamantului, county court nu este autorizată, în temeiul dreptului intern, să examineze chestiunile ce ţin de proporţionalitatea ordonanţei de evacuare decât în cazuri excepţionale, spre exemplu, aşa cum Curtea de Apel s-a pronunţat în prezenta cauză, atunci când survine “un eveniment nou după semnarea avizului de părăsire şi care afectează în mod radical chiriaşii şi se ajunge la evacuarea solicitată” (a se vedea opiniile judecătorilor majoritari în cauzele Qazi şi Kay, alineatele 22-28 de mai sus). Or, în prezenta cauză nu putea fi invocată nicio circumstanţă excepţională de acest fel. În plus, locatorul său fiind o autoritate publică, reclamantul a putut iniţia o procedură de control judiciar pentru a contesta deciziile prin care a fost solicitată semnarea avizului de părăsire şi a fost angajată procedura de luare în posesie, dar această cerere a fost respinsă pe motiv că autoritatea locală a acţionat în mod legal.
53. Ca şi în cauza Connors, posibilitatea oferită reclamantului de a solicita un control judiciar şi de a obţine ca instanţa să examineze legalitatea şi caracterul rezonabil al deciziilor luate de autoritatea locală nu au constituit o “garanţie procedurală” care, în temeiul articolului 8, este necesară pentru ca să poată fi evaluată proporţionalitatea ingerinţei. Procedura de control judiciar nu este potrivită pentru reglementarea situaţiilor delicate care este mai bine să fie încredinţate unei county court care este responsabilă de procedura de luare în posesie. În cazul speţei, procedura de control judiciar, cum ar fi luarea în posesie, nu a oferit nicio posibilitate unei instanţe independente să examineze dacă pierderea domiciliului reclamantului a fost proporţională, în temeiul articolului 8 § 2, cu scopul legitim urmărit.
54. Curtea nu este de acord că oferirea ocupantului dreptului de a ridica o problemă în temeiul articolului 8 ar avea consecinţe grave asupra funcţionării sistemului sau asupra normelor de drept intern care reglementează relaţiile dintre proprietar şi chiriaş. După cum a observat unul dintre judecătorii minoritari în cauza Kay (alineatul 28 de mai sus), doar în cazuri foarte rare un reclamant ar putea reuşi să-şi prezinte cauza destul de argumentat încât să oblige instanţa s-o examineze; în majoritatea cazurilor, în rezultatul unei proceduri sumare este adoptată o ordonanţă de punere în posesie.
55. În scopul prezentei cauze, nu are importanţă dacă a înţeles sau nu Dna McCann sau dacă şi-a dorit efectele avizului de părăsire pe care l-a semnat. În rezultatul procedurii sumare disponibilă oricărui proprietar care a primit un aviz de părăsire de la chiriaş, reclamantul a fost deposedat de domiciliul său fără să fi avut cea mai mică posibilitate de a obţine evaluarea proporţionalităţii acestei măsuri de către o instanţă independentă. Astfel, din lipsa de garanţii procedurale adecvate, în acest caz a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenţie.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
56. Reclamantul a pretins o reparaţie echitabilă în temeiul articolului 41 din Convenţie, care prevede:
“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A.Prejudiciul moral
57. Reclamantul a solicitat o sumă totală de 50.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, inclusiv 20.000 euro pentru pierderea domiciliului său, 20.000 euro pentru perturbarea relaţiei lui cu copiii săi și 10.000 euro pentru suferința și stresul prilejuit de umilința de a fi evacuat cunoscând faptul că judecătorul de la county court a constatat ca această măsură a fost nejustificată.
58. Guvernul a susţinut că, spre deosebire de reclamantul din cauza Connors, care a fost evacuat pe termen scurt din domiciliului său pe care l-a ocupat timp de cincisprezece ani şi căruia Curtea i-a acordat 14.000 euro pentru prejudicial moral, dl McCann a locuit în casa litigioasă doar trei ani până la destrămarea căsătoriei şi el a fost obligat s-o părăsească în conformitate cu ordonanța de protecție din aprilie 2001. În plus, la 4 ianuarie 2002, reclamantul a solicitat un schimb de locuinţe, cea în care locuia fiind prea mare, având în vedere necesităţile sale. În aceste condiţii, şi deoarece nu este posibil de a spune care ar fi fost situaţia reclamantului dacă nu ar fi fost încălcat articolul 8 (violare pe care, în orice caz, Guvernul o contestă), stabilirea încălcării ar fi în sine o reparaţie echitabilă suficientă sau, ca alternativă, ar trebui acordată o sumă mult mai mică decât cea oferită în cauza Connors.
59. Curtea notează că a constatat încălcarea articolului 8 doar sub aspect procedural. Având în vedere acuzaţiile de violenţă domestică împotriva reclamantului, faptul că acesta locuia singur (deşi el dorea să menţină relaţii cu copiii oprindu-i la el peste noapte) şi lipsa locuinţelor sociale în localitate, este foarte dificil de spus dacă instanţa naţională a fost în măsură să evalueze proporţionalitatea evacuării şi să nu ordone punerea în posesie. Cu toate acestea, reclamantul a fost lipsit de domiciliul său fără să fi avut posibilitatea de a obţine o decizie cu privire la aceste probleme în temeiul articolului 8, şi, astfel, Curtea concluzionează că el a suferit un prejudiciu moral, mai ales, din cauza sentimentelor de frustrare şi de nedreptate, care nu sunt suficient compensate prin constatarea încălcării Convenţiei (a se vedea, Connors, § 114). După o evaluare echitabilă, Curtea decide să-i acorde reclamantului 2.000 euro pentru acest capăt.
B. Costuri şi cheltuieli
60. De asemenea, reclamantul a pretins pentru costurile şi cheltuielile suportate în cadrul procedurilor interne şi a celor de la Strasbourg o sumă totală de 75 570,18 GBP, dintre care 7 691,32 GBP pentru costurile în faţa Curţii, calculate conform ratei naţionale inter partes.
61. Guvernul a considerat că sumele de 45 000 GBP, pentru costuri suportate în faţa instanţelor naţionale şi 6 000 GBP, pentru costurile suportate în faţa Curţii, ar fi mai mult decât suficiente.
62. Curtea acordă 75 000 euro pentru costuri şi cheltuieli, plus orice eventuală taxă pe valoarea adăugată, fără 850 euro pe care reclamantul i-a primit de la Consiliul Europei cu titlu de asistenţă judiciară.
C. Penalităţi
63. Curtea consideră că este rezonabil ca penalităţile de întârziere să fie calculate în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei procente.
.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. Declară admisibilă plângerea în temeiul articolului 8 al Convenţiei;
2. Declară restul plângerii inadmisibilă;
3. Hotărăşte că avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenţie;
4. Hotărăşte (a) ca statul pârât să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data adoptării acestei hotărâri, 2 000 euro (două mii euro) pentru prejudicial moral şi 75 000 euro (şaptezeci şi cinci de mii euro) pentru costuri şi cheltuieli, fără 850 euro (opt sute cincizeci euro) deja plătiţi de Consiliul Europei cu titlu de asistenţă judiciară, plus orice eventuală taxă datorată de reclamant, care vor fi convertiţi în lire sterline conform ratei aplicabile la data reglementării;
(b) ca, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la reglementare, să fie plătită o dobândă simplă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
5. Respinge restul pretențiilor reclamantului cu privire la satisfacția echitabilă.
Redactată în limba engleză şi notificată în scris la 13 mai 2008, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Lawrence EarlyLech Garlicki
GrefierPreşedinte
Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Această traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Poate fi reproducă în scop necomercial, cu condiţia ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior la Fondul fiduciar pentru drepturile omului. Dacă intenţionaţi să utilizaţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2012
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
Full & Egal Universal Law Academy