©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Medvedyev şi alţii împotriva Franţei (MC) - 3394/03
Hotărârea din 29.03.2010
Art. 5 § 1: Lipsire de libertate - Proceduri legale
Consemnarea la bord a echipajului unei nave sub pavilion străin şi arestate în marea liberă : încălcare
Art. 5 § 3: Adus de îndată înaintea judecătorului sau a altui magistrat
Persoane lipsite de libertate aduse în faţa unei autorităţi judecătoreşti după 13 zile de detenţie, ca urmare a arestării unei nave în marea liberă: neîncălcare
În fapt – Reclamanţii, resortisanţi ucraineni, români, greci şi chilieni făceau parte din echipajul unui cargou numit Winner, sub pavilion cambodgian. În cadrul luptei internaţionale împotriva traficului de stupefiante, autorităţile franceze au fost informate că această navă era suspectă de transportul unor cantităţi importante de droguri. Prin nota verbală din 7 iunie 2002, Cambodgia a autorizat intervenţia autorităţilor franceze. În consecinţă, autorităţile maritime au procedat la arestarea cargoului în marea liberă, în largul insulelor Capului Verde şi apoi la direcţionarea sa către portul Brest (Franţa).
Prin hotărârea din 10 iulie 2008, o cameră a Curţii a constatat în unanimitate încălcarea art. 5 § 1, apreciind că nu se poate afirma dacă reclamanţii au fost lipsiţi de libertate conform procedurilor legale. De asemenea, aceasta a constatat neîncălcarea art. 5 § 3 prin 4 voturi la 3. Curtea a reţinut că reclamanţii nu au fost aduşi înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit de lege să exercite atribuţii judiciare, decât în momentul înfăţişării lor înaintea judecătorului de libertăţi şi detenţie, în vederea arestării provizorii, după 15 sau 16 zile de lipsire de libertate. Cu toate acestea, Curtea a apreciat că durata lipsirii de libertate la care au fost supuşi reclamanţii este justificată de circumstanţele excepţionale.
În drept – Art. 5 § 1
a) Aplicabilitate - Reclamanţii au fost supuşi controlului forţelor militare speciale şi lipsiţi de libertate pe durata întregii traversări, în timp ce ruta urmată de navă era impusă de militarii francezi. Situaţia lor după arestarea navei a constituit într-adevăr o lipsire de libertate în sensul art. 5.
b) Fond - Cu privire la lupta împotriva traficului de stupefiante în marea liberă, dreptul public internaţional menţine principiul competenţei statului sub pavilionul căruia se află nava, în speţă, Cambodgia.
Convenţia de la Montego Bay* nu poate oferi temei legal pentru intervenţia autorităţilor franceze, întrucât Cambodgia nu a aderat la această Convenţie şi deci nu a acţionat în conformitate cu aceasta, atunci când a transmis nota verbală din 7 iunie 2002. Pe de altă parte, cererea de cooperare trimisă Cambodgiei de către Franţa nu se justifica prin faptul că aceasta din urmă suspecta o navă sub pavilion francez de trafic de stupefiante. În plus, nu s-a stabilit că o practică constantă a statelor de natură să stabilească existenţa unei norme de drept internaţional cutumiar ar conferi o autorizaţie generală de intervenţie oricărui stat care are motive serioase pentru a suspecta o navă sub pavilionul altui stat că practică trafic de stupefiante. De altfel, nu se poate susţine că ipoteza cu privire la posibilitatea ca o navă de război să aresteze o navă dacă are motive serioase pentru a suspecta că este fără naţionalitate, se poate aplica în circumstanţele speţei care nu coroborează astfel de afirmaţii.
Cu privire la legislaţia franceză, în afara faptului că vizează în mod esenţial să transpună în dreptul intern, prevederile tratatelor internaţionale şi mai ales ale Convenţiei de la Viena**, aceasta nu poate face inaplicabile respectivele tratate şi nici principiul competenţei exclusive a statului pavilionului. Astfel, întrucât Cambodgia nu a aderat la convenţiile transpuse în dreptul intern, iar nava Winner nu se află sub pavilion francez şi niciun membru al echipajului nu era de naţionalitate franceză, legea franceză nu se poate aplica în acest caz. Nu se poate susţine că legea franceză era suficientă pentru principiul general al securităţii juridice, pentru că nu îndeplineşte condiţia de previzibilitate şi accesibilitate cerută pentru a satisface criteriul de legalitate: nu se poate pretinde în mod rezonabil că echipajul unei nave sub pavilion cambodgian şi care naviga în marea liberă putea să prevadă, chiar şi cu ajutorul unor experţi, că este susceptibilă de a intra sub jurisdicţie franceză în circumstanţele cauzei. De altfel, dacă Convenţia de la Montego Bay avea în special drept obiective codificarea dreptului cutumiar al mării sau consolidarea acestuia, dispoziţiile sale privitoare la lupta împotriva traficului ilegal de stupefiante în marea liberă dovedesc, după modelul Convenţiei de la Viena care vine să o completeze pentru a organiza cooperarea internaţională fără a impune constrângeri, prin lipsa atât a consensului cât şi a regulilor şi practicilor precise şi recunoscute în materie la nivel internaţional.
Cu toate acestea, independent de Convenţiile de la Montego Bay şi de la Viena, precum şi de legislaţia franceză, Cambodgia şi-a dat acordul pentru intervenţia autorităţilor franceze printr-o notă verbală. Deşi în speţă, Convenţia de la Montego Bay nu poate fi aplicată, aceasta nu interzice statelor să prevadă alte modalităţi de colaborare în lupta împotriva traficului de stupefiante în marea liberă. De altfel, notele verbale constituie un izvor de drept internaţional care poate fi calificat drept tratat sau acord atunci când conţin consimţământul între autorităţile în cauză, o poziţie mutuală cu privire la anumite chestiuni sau exprimarea unei dorinţe sau a unui angajament unilateral. În aceste condiţii, nota verbală în cauză constata acordul autorităţilor cambodgiene pentru interceptarea navei Winner. În textul notei verbale se menţiona „vasul Winner, sub pavilion cambodgian” care făcea unicul său obiect şi pentru care confirma în mod formal autorizaţia de interceptare, control şi de declanşare a urmăririi în justiţie. Astfel, soarta membrilor echipajului nu era acoperită suficient de precis de conţinutul acestei note şi nu s-a stabilit dacă lipsirea lor de libertate făcea obiectul unui acord între cele două state, susceptibil de a reprezenta un drept „clar definit” în sensul jurisprudenţei Curţii. Nota verbală nu răspunde nici cerinţei de „previzibilitate”. Nu s-a demonstrat existenţa unei practici curente şi continue între Cambodgia şi Franţa în lupta împotriva traficului de stupefiante în marea liberă vizând navele aflate sub pavilion cambodgian, chiar din contră, şi împreună cu lipsa de ratificare a convenţiilor pertinente de către Cambodgia, realizarea unui acord ad hoc prin notă verbală, în lipsa oricărui tratat sau acord bilateral sau multilateral care să implice în mod permanent aceste două state, dovedeşte caracterul excepţional sau cel puţin punctual al măsurii de cooperare adoptate în speţă. În orice caz, pentru un infractor, caracterul previzibil al anchetei pentru trafic de stupefiante nu se va confunda cu previzibilitatea normei legale care oferă temei intervenţiei. În caz contrar, orice activitate susceptibilă de a fi calificată drept infracţiune de către dreptul intern scuteşte statele de obligaţia de a adopta norme cu calităţile cerute, în special, cu privire la art. 5 § 1 din Convenţia europeană şi prin urmare, acesta din urmă ar fi lipsit de substanţă.
Este regretabil că lupta internaţională împotriva traficului de stupefiante în marea liberă nu este coordonată mai bine, ţinând cont de mondializarea în creştere a problemei. Aceasta fiind situaţia, atunci când statul pavilionului nu face parte din Convenţiile de la Montego Bay sau de la Viena, precum în speţă, Cambodgia, insuficienţa acestor texte, în lipsa unor iniţiative regionale sau bilaterale, nu are consecinţe reale. Astfel de iniţiative nu sunt susţinute întotdeauna de state în ciuda posibilităţii pe care acestea le oferă de a acţiona într-un cadru juridic bine definit. În orice caz, fiind vorba de state care nu au semnat convenţiile menţionate anterior, un răspuns potrivit ar putea consta în aplicarea unor acorduri bilaterale sau multilaterale cu alte state. Cu privire atât la gravitatea, cât şi la amploarea problemei puse de traficul de stupefiante, o evoluţie a dreptului internaţional public care ar consacra principiul conform căruia toate statele ar avea competenţă ca excepţie de la regula statului pavilionului, ar reprezenta un progres semnificativ în lupta împotriva acestei activităţi ilegale. Acest lucru ar permite alinierea dreptului internaţional cu privire la traficul de stupefiante la măsurile care există de mult timp pentru piraterie.
Ţinând cont de cele menţionate anterior şi de faptul că numai o interpretare cu un cadru restrâns este conformă scopului şi obiectului art. 5 § 1, lipsirea de libertate a reclamanţilor de la reţinerea navei până la sosirea navei în Brest nu a fost „obişnuită”, în lipsa unui temei legal cu calităţile necesare satisfacerii principiului general al securităţii juridice.
Concluzie: încălcare (zece voturi la şapte).
Art. 5 § 3: Arestarea şi lipsirea de libertate a reclamanţilor a început o dată cu interceptarea navei în marea liberă la 13 iunie 2002. Reclamanţii nu au fost reţinuţi decât la 26 iunie 2002, după sosirea lor în Franţa. Pentru prima dată în timpul procedurii, Guvernul a adus în faţa Marii Camere informaţii justificate cu privire la prezentarea reclamanţilor, în aceeaşi zi, înaintea judecătorilor de instrucţie însărcinaţi cu cauza. Prin urmare, această prezentare înaintea judecătorilor de instrucţie, care cu siguranţă pot fi calificaţi drept „judecător sau alt magistrat însărcinat prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare” în sensul art. 5§ 3 nu a avut loc decât la 13 zile după arestarea lor. În momentul interceptării, nava Winner se afla în marea liberă, în largul insulelor Capului Verde şi deci departe de coasta franceză. Pe de altă parte, nimic nu arată că ruta spre Franţa a durat mai mult decât era necesar, având în vedere mai ales condiţiile meteorologice şi starea de degradare avansată a navei Winner care făceau imposibilă o navigare mai rapidă. În plus, reclamanţii nu susţin că era posibil să fie predaţi unor autorităţi dintr-un stat aflat mai aproape decât Franţa, unde ar fi putut să fie trimişi rapid în faţa unei autorităţi judecătoreşti. Cu privire la ipoteza unui transfer pe o navă a Marinei naţionale pentru o repatriere mai rapidă, nu este de competenţa Curţii să evalueze fezabilitatea unei astfel de operaţiuni în circumstanţele cauzei. În fine, reclamanţii nu au fost reţinuţi decât aproximativ 8-9 ore după sosirea lor în Franţa înainte de a fi aduşi în faţa unui judecător. Trebuie să se constate că această perioadă de 8-9 ore este compatibilă cu noţiunea de „înfăţişat de îndată” enunţată în art. 5 § 3 şi cu jurisprudenţa Curţii. [A se vedea Rigopoulos împotriva Spaniei (dec.), 37388/97, 12.01.99]
Concluzie: neîncălcare (nouă voturi la opt).
* Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind dreptul mării, semnată la Montego Bay, la 10 decembrie 1982 şi intrată în vigoare la 16 noiembrie 1994.
** Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante şi de substanţe psihotrope, semnată la Viena, la 20 decembrie 1988 şi intrată în vigoare la 11 noiembrie 1990.
Full & Egal Universal Law Academy