©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 9 februarie 2016
În cauza Meier împotriva Elveţiei
(Cererea nr. 10109/14)
Strasbourg
definitivă
09/05/2016
Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Meier împotriva Elveţiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Luis López Guerra, preşedinte, Helena Jäderblom, George Nicolaou, Helen Keller, Branko Lubarda, Pere Pastor Vilanova, Alena Poláèková, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 19 ianuarie 2016,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 10109/14 îndreptată împotriva Confederaţiei Elveţiene, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Beat Meier („reclamantul”), a sesizat Curtea la 26 ianuarie 2014 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de B. Rambert, avocat în Zürich. Guvernul elveţian („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, F. Schürmann.
3. Reclamantul susţine, în special, că obligaţia de a munci pe durata detenției după ce a împlinit vârsta de pensionare, este contrară art. 4 şi art. 14 din Convenţie.
4. La 10 iulie 2014, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în anul 1946 şi, în prezent, este internat în Regensdorf.
6. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum urmează.
7. Prin hotărârea din 4 iulie 2003, instanţa superioară („Obergericht”) a cantonului Zürich l-a condamnat pe reclamant pentru acte sexuale multiple cu minori şi pentru constrângeri sexuale multiple la 4 ani şi 4 luni de închisoare cu executare.
8. La 1 martie 2010, instanţa superioară a suspendat executarea pedepsei privative de libertate în favoarea internării (Verwahrung).
9. La 6 decembrie 2011, reclamantul a solicitat să fie scutit de obligaţia de a munci în cadrul executării pedepselor şi a măsurilor. Această cerere a fost respinsă la 19 martie 2012 de Biroul de control judiciar al cantonului Zürich.
10. Printr-o decizie a administraţiei competente a Penitenciarului Pöschwies din data de 29 mai 2012, reclamantului i-au fost aplicate un regim penitenciar mai strict în celulă şi măsura privării de televiziune şi calculator timp de 14 zile, din cauza refuzului său de a munci. Această decizie a fost ulterior anulată de Direcţia justiţie şi afaceri interne, în urma căii de atac formulate de reclamant (decizia din 31 iulie 2012).
11. Printr-o decizie din 20 iunie 2012, Direcţia justiţie şi afaceri interne a cantonului Zürich a respins calea de atac formulată de reclamant împotriva deciziei din 19 martie 2012.
12. La 10 ianuarie 2013, calea de atac formulată de reclamant împotriva deciziei din 20 iunie 2012 a fost respinsă de un tribunal administrativ din cantonul Zürich.
13. Formulând calea de atac din 15 februarie 2013, reclamantul s-a adresat Tribunalului federal, invocând în special aplicarea eronată a art. 74, 75 şi 81 din Codul penal (CP) şi încălcări ale demnităţii fiinţei umane şi libertăţii personale, în sensul art. 7, respectiv art. 10 din Constituţia federală (supra, pct. 15-17).
14. Prin hotărârea 6B_182/2013 din 18 iulie 2013 (publicată sub numărul ATF 139 I 180), adusă la cunoştinţă reclamantului la 31 iulie 2013, Tribunalul federal a respins calea de atac formulată de reclamant.
Tribunalul şi-a exprimat opinia potrivit căreia obligaţia persoanelor private de libertate de a munci pe durata detenţiei nu este în sine este contrară drepturilor omului şi, în special, art. 4 Convenţie (cons. 1.5).
Această instanţă a considerat că obligaţia de a munci în cadrul executării pedepselor sau a măsurilor privative de libertate serveşte dezvoltării, conservării sau favorizării capacităţii de reintegrare în viaţa activă în urma punerii în libertate. Aceasta ar promova obiectivul executării pedepselor, comportamentul social şi capacitatea de a trăi fără a comite infracţiuni. De asemenea, ar avea ca scop să menţină ocupate persoanele private de libertate, să le structureze activitatea zilnică şi să asigure ordinea în unitate (cons. 1.6).
Instanţa a adăugat că odată cu avansarea în vârstă, accentele se deplasează pe obligaţia de a furniza asistenţa necesară (principiul asistenţei necesare), şi pe reducerea efectelor negative ale privării de libertate (principiul răului mai mic). În ceea ce priveşte persoanele private de libertate cu vârsta peste 65 de ani, obligaţia de a munci ar servi pentru a evita consecinţele negative ale privării de libertate, de exemplu, izolarea persoanelor care au atins vârsta de pensionare şi minimizarea degenerării mentale şi fizice. Pe de altă parte, munca trebuie să fie adaptată abilităţilor, instruirii şi intereselor persoanei private de libertate. Prin urmare, este vorba despre a împiedica apariţia unei sarcini excesive pentru persoanele private de libertate cu vârsta peste 65 de ani. În plus, a menţine ocupate persoanele mai puţin performante fizic şi mental poate constitui o ocupaţie terapeutică (cons. 1.6).
De asemenea, Tribunalul federal a considerat că regimul legii privind asigurarea persoanelor în vârstă şi a urmaşilor acestora are ca obiectiv să garanteze persoanelor care, din cauza vârstei lor, nu mai sunt în măsură să muncească, un anumit venit vital. Pe de altă parte, munca în contextul executării unei pedepse privative de libertate nu este comparabilă cu un contract de muncă pe piaţa muncii, care se supune legii concurenţei. Este mai curând vorba despre o ocupaţie într-un sistem cu regim închis. Prin urmare, tribunalul federal a concluzionat că regimul vârstei pensionării nu este aplicabil persoanelor private de libertate (cons. 1.8).
În cele din urmă, Tribunalul federal a considerat, de asemenea, că munca cu titlu voluntar nu ar permite atingerea obiectivelor vizate de obligaţia de a munci pe durata detenţiei (cons. 2.6.2).
II. Dreptul şi practica interne şi internaţionale relevante
A. Dreptul intern relevant
15. Art. 7 din Constituţia federală (Cst.) garantează demnitatea fiinţei umane potrivit termenilor care urmează:
Articolul 7
„Demnitatea fiinţei umane trebuie să fie respectată şi protejată”.
16. Art. 10 din Cst. prevede dreptul la viaţă şi libertate personală:
Articolul 10
„Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă. Se interzice pedeapsa cu moartea.
Orice fiinţă umană are dreptul la libertate personală, în special la integritate fizică şi psihică şi libertatea de mişcare.
Tortura şi alte pedepse şi tratamente crude, inumane sau degradante sunt interzise.”
17. Codul penal elveţian din 21 decembrie 1937 (CP) defineşte principiile executării pedepselor privative de libertate şi a măsurilor care antrenează privarea de libertate după cum urmează:
Articolul 74 – Principii
„Persoana privată de libertate şi persoana care execută o măsură privativă de libertate au dreptul la respectarea demnităţii. Exercitarea drepturilor acestora poate fi limitată numai în măsura impusă de privarea de libertate şi de cerinţele vieţii colective din instituţia respectivă.”
Articolul 75 – Executarea pedepselor privative de libertate/Principii
„1 Executarea pedepsei privative de libertate trebuie să amelioreze comportamentul social al persoanei private de libertate, în special capacitatea acesteia de a trăi fără a comite infracţiuni. Ea trebuie să corespundă pe cât posibil condiţiilor de viaţă obişnuite, să asigure persoanei private de libertate asistenţa necesară, să combată efectele nocive ale privării de libertate şi să ţină seama în mod corespunzător de necesitatea protecţiei comunităţii, personalului şi a celorlalte persoane private de libertate.
2 (...)
3 Regulamentul instituţiei prevede că planul de executare a pedepsei este stabilit împreună cu persoana privată de libertate. Planul include în special asistenţa oferită, posibilitatea de a munci şi de a dobândi instruire sau perfecţionare, repararea prejudiciului, relaţiile cu lumea exterioară şi pregătirea punerii în libertate.
4 Persoana privată de libertate trebuie să participe activ la eforturile de resocializare puse în aplicare şi la pregătirea pentru punerea sa în libertate.
5 Trebuie luate în considerare preocupările şi necesităţile persoanelor private de libertate, în funcţie de sex.”
Articolul 81 – Munca
„1 Persoana privată de libertate este obligată să muncească. Munca trebuie să corespundă, pe cât posibil, abilităţilor sale, instruirii şi intereselor.
2 Dacă sunt împreună de acord, persoana privată de libertate poate munci pentru un angajator privat.”
Articolul 90 – Executarea măsurilor privative de libertate
„1-2 (...)
3 Dacă persoana în cauză este aptă de muncă, trebuie să fie încurajată să muncească atât timp cât tratamentul instituţional sau condiţiile necesită sau permit. În acest caz, art. 81 – 83 sunt aplicabile prin analogie.”
18. La pct. 103, ordonanţa cantonului Zürich privind executarea pedepselor din 6 decembrie 2006 (Justizvollzugsverordnung ; JVV) defineşte obligaţia de a munci după cum urmează:
Punctul 103 Obligaţia de a munci [...]
„1 În vederea executării pedepselor şi a măsurilor, fie în condiţii de regim închis sau de liberare condiţionată, persoanele condamnate sunt obligate să facă muncile care le-au fost atribuite. Atunci când se atribuie o anumită muncă, se vor lua în considerare, în măsura în care este posibil şi rezonabil, abilităţile acestora.
2 (...).”
B. Practica internă relevantă
19. O delegaţie a Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT) a efectuat ultima sa vizită în Elveţia în octombrie 2011. Delegaţia a vizitat, printre altele, Penitenciarele Pöschwies, Bochuz şi Bostadel. În raportul său către Consiliul federal elveţian privind vizita în aceste două penitenciare, CPT a constatat următoarele:
„58. Cu excepţia derogărilor, persoanele private de libertate care beneficiază de un regim de detenţie obişnuit sunt obligate să muncească, de obicei, cu normă întreagă, într-unul din cele 11 ateliere ale Penitenciarului Bochuz (activităţi de tipografie, de vopsitorie, privind instalaţiile electrice, de tâmplărie, etc.) sau în cele 9 ateliere ale Penitenciarului Bostadel (activităţi de tâmplărie, de metalurgie etc.). Ar putea fi făcute modificări pentru persoanele private de libertate cu vârsta peste 65 de ani (posibilitatea de a munci cu fracţiune de normă în Penitenciarul Bochuz, de exemplu). Cu toate acestea, anumite persoane private de libertate, în vârstă, întâlnite în timpul vizitei, au fost chestionate insistent cu privire la obligaţia legală de a munci după vârsta de pensionare, în mediu liber, în condiţiile unei mobilităţi extrem de reduse. CPT doreşte să primească observaţii din partea autorităţilor elveţiene asupra acestui subiect.” (sublinierea aparţine Comitetului)
20. În răspunsul său din 10 octombrie 2012 la acest raport, Consiliul federal elveţian s-a pronunţat după cum urmează:
„Conform art. 81 din Codul penal elveţian (CP, RS 311.0), persoana privată de libertate este obligată să muncească. Obligaţia de a munci a fost menţinută în CP în cursul modificării părţii generale, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007. În fapt, acesta este un instrument adecvat şi necesar pentru ca persoana privată de libertate să-şi menţină capacităţile personale şi profesionale. În plus, a fost considerată un instrument indispensabil pentru garantarea ordinii şi administrării economice a centrelor de detenţie.
Obligaţia de a munci se referă la toate persoanele private de libertate, indiferent de vârstă. În plus, este evident că nu se aplică decât persoanelor private de libertate efectiv capabile de muncă. Munca trebuie să corespundă, pe cât posibil, abilităţilor, instruirii şi intereselor persoanelor private de libertate (art. 81 alin. 1, CP). Prin muncă, care, în temeiul art. 83 CP, conferă de asemenea dreptul la remunerare, nu se înţelege doar o activitate lucrativă în sensul restrâns al termenului, ci şi, de exemplu, îngrijirea propriilor copii de către o persoană privată de libertate (în interiorul sau în afara centrului de detenţie). În plus, participarea unei persoane private de libertate la cursuri de formare şi dezvoltare este asimilată muncii şi remunerată în temeiul art. 83 alin. (3) CP.
Conform art. 75 alin. (1) CP, executarea pedepsei privative de libertate trebuie să corespundă, în măsura în care este posibil, condiţiilor de viaţă obişnuite. În ceea ce priveşte persoanele private de libertate aflate la vârsta de pensionare, sunt căutate soluţii de la caz la caz, în cadrul prevederilor citate anterior.
Obligaţia de a munci nu se aplică tuturor persoanelor private de libertate în aceeaşi măsură; aceasta trebuie să fie adaptată, potrivit circumstanţelor, la abilităţile, dar mai ales la capacitatea de muncă şi starea de sănătate a persoanei private de libertate. Persoanele cu dizabilităţi psihice nu au obligaţia de a face decât munci uşoare, iar acestea sunt realizate, de regulă, doar într-o mică măsură. În caz de incapacitate de muncă certificată de un medic, persoana privată de libertate este exonerată de obligaţia de a munci. Problema numărului tot mai mare de persoane private de libertate aflate la vârsta de pensionare a fost recunoscută, chiar dacă acest număr este încă foarte scăzut. O secţie specială pentru persoane private de libertate aflate la vârsta de pensionare a fost deschisă în 2012, în noul penitenciar central din Lenzburg. Biroul de control judiciar al cantonului Zürich a lansat un proiect specific consacrat acestei probleme.”
C. Dreptul internaţional
21. Convenţia nr. 29 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM) din 28 iunie 1930, la care Elveţia este stat-parte, prevede următoarele în partea sa relevantă:
Articolul 1
„1. Orice membru al Organizaţiei Internaţionale a Muncii care ratifică prezenta convenţie se angajează să desfiinţeze folosirea muncii forţate sau obligatoriii, sub toate formele ei, în termenul cel mai scurt posibil.
[...]”
Articolul 2
„1. În sensul prezentei convenţii, termenul «muncă forţată sau obligatorie» va înseamna orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie.
2. Totuşi, termenul «muncă forţată sau obligatorie» nu va cuprinde, în sensul prezentei convenţii:
[...]
(c) orice muncă sau serviciu pretins unui individ ca urmare a unei condamnări pronunţate printr-o hotărâre judecătorească, cu condiţia ca această muncă sau serviciul să fie executat sub supravegherea şi controlul autorităţilor publice şi ca numitul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziţia unor particulari, societăţi sau unor persoane morale private;
[...]”
22. Regulile penitenciare europene sunt recomandări ale Comitetului de Miniştri către statele membre ale Consiliului Europei cu privire la standardele minime de aplicat în închisori. Statele sunt încurajate să se inspire din aceste reguli în elaborarea legislaţiei şi politicilor proprii şi să asigure larga lor difuzare către autorităţile judiciare precum şi către personalul din penitenciar şi către persoanele private de libertate. Au fost adoptate de Comitetul de Miniştri la 12 februarie 1987.
23. La 11 ianuarie 2006, Comitetul de Miniştri a adoptat o nouă versiune a Regulilor penitenciare europene [Recomandarea Rec(2006)2 – „Regulamentul din 2006”], arătând că se impunea ca Regulile din 1987 să fie revizuite şi actualizate în profunzime pentru a reflecta evoluţiile survenite în materie de politică penală, practicile privind condamnările, precum şi administrarea penitenciarelor, în general, din Europa.
În Partea I, Regulile din 2006 consacră principiile fundamentale următoare:
Principii fundamentale
„1. Toate persoanele private de libertate vor fi tratate prin respectarea drepturilor omului.
2. Persoanele private de libertate îşi păstrează toate drepturile care nu le-au fost retrase prin lege, în urma deciziei de condamnare la pedeapsa cu închisoarea sau de arestare preventivă.
3. Restricţiile impuse persoanelor private de libertate trebuie să se reducă la strictul necesar şi vor fi proporţionale cu obiectivele legitime pentru care au fost impuse.
4. Condiţiile de detenţie care încalcă drepturile omului nu pot fi justificate prin lipsa de resurse.
5. Viaţa în penitenciar trebuie să se apropie cât mai mult posibil de aspectele pozitive ale vieţii din exteriorul penitenciarului.
6. Fiecare perioadă de detenţie trebuie să fie gestionată astfel încât să faciliteze reintegrarea persoanelor private de libertate în societatea liberă.
7. Cooperarea cu serviciile sociale externe şi participarea societăţii civile la viaţa din penitenciar trebuie încurajate pe cât posibil.
8. Personalul din penitenciar desfăşoară o importantă misiune a serviciului public, iar angajarea, pregătirea şi condiţiile de muncă ale acestuia trebuie să-i permită să ofere un nivel ridicat de asistenţă persoanelor private de libertate.
9. În mod regulat, toate persoanele private de libertate trebuie să facă obiectul unei inspecţii guvernamentale şi unui control exercitat de o autoritate independentă.
(...)”
24. Comentariul referitor la Regulamentul din 2006 indică faptul că principiul fundamental 2 (regula nr. 2) subliniază că pierderea dreptului la libertate nu trebuie înţeleasă ca implicând în mod automat faptul că persoanele private de libertate îşi pierd drepturile politice, civile, sociale, economice şi culturale, ci că restricţiile ar trebui să fie cât mai puţine posibil. Orice restricţie suplimentară trebuie să fie prevăzută de lege şi să fie introdusă numai în cazul în care este esenţială pentru menţinerea ordinii, siguranţei şi securităţii în penitenciare. Restricţiile impuse nu trebuie să deroge de la noile Reguli penitenciare europene.
25. Comentariul precizează, cu privire la regula nr. 5, că aceasta din urmă subliniază aspectele pozitive ale „normalizării”, adăugând că, deşi viaţa în penitenciar nu poate fi identică cu viaţa într-o societate liberă, trebuie intervenit în mod activ astfel încât condiţiile de viaţă din penitenciar să se apropie cât mai mult de viaţa normală şi să se asigure că această normalizare nu are drept consecinţă condiţii de detenţie inumane.
26. Regula nr. 26 se referă la munca persoanelor private de libertate, în general:
Munca
„26.1 Munca în penitenciar trebuie să fie considerată ca un element pozitiv al regimului penitenciar şi nu trebuie să fie niciodată impusă ca pedeapsă.
26.2 Autorităţile penitenciare trebuie să depună efortul de a oferi persoanelor private de libertate o muncă utilă şi corespunzătoare.
26.3 Această muncă trebui să permită, pe cât posibil, menţinerea sau creşterea capacităţii persoanei private de libertate de a-şi câştiga existenţa după liberare.
26.4 În conformitate cu regula nr. 13, nicio discriminare de tip sexual nu trebuie să fie exercitată la atribuirea unui tip de muncă.
26.5 O activitate productivă care include formarea profesională trebuie să fie propusă persoanelor private de libertate în măsură să profite de aceasta, în special tinerilor.
26.6 Pe cât posibil, persoanele private de libertate trebuie să poată alege tipul de muncă pe care doresc să-l presteze, în limitele unei selecţii profesionale adecvate şi ale exigenţelor de ordine şi disciplină.
26.7 Organizarea şi metodele de lucru din penitenciare trebuie să semene cât mai mult posibil cu cele din comunitate, cu scopul de a pregăti persoanele private de libertate pentru condiţiile unei vieţi profesionale normale.
26.8 Deşi profitul financiar adus instituţiei poate constitui un scop pentru ridicarea standardelor şi îmbunătăţirea calităţii şi relevanţei formării, interesele persoanelor private de libertate nu trebuie să fie subordonate acestui scop.
26.9 Munca persoanelor private de libertate trebuie să fie asigurată de către autorităţile penitenciarului, cu sau fără concursul firmelor private, în interiorul sau exteriorul penitenciarului.
26.10 În orice caz, munca persoanelor private de libertate trebuie să fie remunerată în mod echitabil.
26.11 Persoanelor private de libertate li se va permite să cheltuiască cel puţin o parte din câştiguri pentru achiziţionarea de obiecte autorizate de uz personal şi să trimită o parte din câştiguri familiei.
26.12 Persoanele private de libertate trebuie să fie încurajate să economisească o parte din câştigurile lor pe care o pot recupera la ieşirea din penitenciar sau o pot folosi în alte scopuri permise.
26.13 Măsurile aplicate în domeniul sănătăţii şi siguranţei trebuie să asigure o protecţie eficientă a persoanelor private de libertate şi nu pot fi mai puţin riguroase decât cele de care aplicate muncitorilor în exterior.
26.14 Trebuie să existe prevederi pentru asigurarea persoanelor private de libertate împotriva accidentelor de muncă, inclusiv a bolilor profesionale, la fel de favorabile ca cele menţionate în legislaţia internă pentru muncitorii din exterior.
26.15 Numărul maxim de ore de lucru, pe zi şi pe săptămână, pentru persoanele private de libertate, trebuie stabilit în conformitate cu normele locale sau cu uzanţa care reglementează angajarea muncitorilor liberi.
26.16 Persoanele private de libertate trebuie să aibă cel puţin o zi de odihnă pe săptămână şi timp suficient pentru educaţie şi alte activităţi.
26.17 În măsura în care este posibil, persoanele private de libertate care muncesc trebuie să fie incluse în sistemele naţionale de asigurări sociale.”
27. Regula nr. 105 este consacrată, mai specific, muncii persoanelor private de libertate condamnate:
Munca persoanelor private de libertate condamnate
„105.1 Un program sistematic de muncă va contribui la realizarea obiectivelor urmărite prin regimul persoanelor private de libertate condamnate.
105.2 Persoanele private de libertate condamnate care nu au ajuns vârsta normală de pensionare pot fi supuse obligaţiei de a munci, ţinându-se cont de aptitudinile lor fizice şi psihice ale acestora, constatate de către medic.
105.3 Dacă persoanele private de libertate condamnate sunt supuse obligaţiei de a munci, condiţiile de muncă trebuie să fie conforme cu normele şi supravegherea aplicate în exterior.
(...)”
28. Comentariul reaminteşte că regula nr. 105 reflectă rolul important al muncii în regimul penitenciar pentru persoanele private de libertate condamnate, dar subliniază, de asemenea, că munca nu trebuie să constituie în niciun caz o formă de pedeapsă suplimentară. Comentariul precizează că regula nr. 105 trebuie lecturată în contextul regulii nr. 26 care reglementează munca persoanelor private de libertate, în general. Toate garanţiile enunţate la regula nr. 26 se aplică şi persoanelor private de libertate condamnate.
29. La 22 mai 2015, la Viena, Comisia Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Criminalităţii şi Justiţia Penală a adoptat o modificare majoră a regulilor internaţionale privind tratamentul persoanelor private de libertate, în vigoare de 60 de ani (E/CN.15/2015/L.6/Rev.1). Regulile au fost adoptate de Adunarea generală la 17 decembrie 2015. Regulile nr. 96-103 se referă la munca persoanelor private de libertate:
Regula nr. 96
„1. Persoanele private de libertate condamnate trebuie să aibă posibilitatea să muncească şi să participe activ la reabilitarea lor, cu condiţia obţinerii unui aviz în ceea ce priveşte aptitudinile lor fizice şi psihice, emis de un medic sau de cadru medical care deţine calificare necesare.
2. Persoanelor private de libertate trebuie să li se ofere o activitate productivă suficientă pentru a munci pe durata normală a unei zile de lucru.”
Regula nr. 97
„1. Munca penitenciară nu va avea un caracter punitiv.
2. Persoanele private de libertate nu vor fi ţinute în sclavie sau în condiţii de aservire.
3. Nicio persoană privată de libertate nu este obligată să lucreze în beneficiul personal sau privat al unui membru al personalului penitenciarului.”
Regula nr. 98
„1. Munca din penitenciar trebuie să permită, pe cât posibil, menţinerea sau creşterea capacităţii persoanelor private de libertate de a-şi câştiga existenţa în mod cinstit după liberare.
2. Trebuie să fie oferită formarea profesională persoanelor private de libertate în măsură să profite de aceasta, în special tinerilor.
3. În limitele compatibile cu o selecţie profesională adecvată şi cu exigenţele administraţiei şi disciplinei penitenciare, persoanele private de libertate trebuie să poată alege tipul de muncă pe care doresc să-l presteze.”
Regula nr. 99
„1. Organizarea şi metodele de lucru din mediul penitenciar trebuie să semene cât mai mult posibil cu cele din comunitate, cu scopul de a pregăti persoanele private de libertate pentru condiţiile unei vieţi profesionale normale.
2. Cu toate acestea, interesele persoanelor private de libertate şi ale formării lor profesionale nu trebuie să nu fie subordonate scopului de a obţine un profit financiar în urma unei activităţi desfăşurate în mediul penitenciar.
[...].”
D. Dreptul comparat
30. Curtea a considerat util să efectueze o analiză comparativă, ţinând seama de soluţiile legislative din 28 de state membre ale Consiliului Europei în ceea ce priveşte problema obligaţiei persoanelor private de libertate de a munci după împlinirea vârstei de pensionare.
31. Această cercetare a permis să se concluzioneze că, în şaisprezece state membre, persoanele private de libertate condamnate nu sunt obligate să muncească după împlinirea vârstei de pensionare (Azerbaidjan, Belgia, Estonia, Federaţia Rusă, Finlanda, Germania, Italia, Letonia, Lituania, Moldova, Portugalia, Regatul Unit, Slovacia, Suedia, Ucraina şi Ungaria).
În treisprezece dintre aceste state, scutirea de la îndeplinirea obligaţiei de a munci pentru persoanele private de libertate care au împlinit vârsta de pensionare decurge direct din legislaţia în vigoare. În alte trei (Finlanda, Italia, Portugalia), problema se soluţionează prin trimiterea la dispoziţiile aplicabile din dreptul muncii. Cu alte cuvinte, obligaţia de a munci încetează odată cu vârsta de pensionare, după cum prevede Codul muncii.
32. În celelalte douăsprezece state membre examinate, problema nu este reglementată în mod expres în dreptul intern (Austria, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Irlanda, Luxemburg, Polonia, România, Serbia, Slovenia şi Turcia). Rezultă din cele de mai sus că nu există nicio interdicţie formală ca persoanele private de libertate condamnate să muncească după împlinirea vârstei pensionării. În schimb, cele mai multe dintre aceste ţări prevăd, în practică, excepţii de la obligaţia persoanelor private de libertate de a munci, în special în funcţie de capacitatea şi de vârsta acestora.
În Bulgaria, de exemplu, toate persoanele private de libertate sunt examinate de către un medic atunci când ajung la vârsta de pensionare, pentru a verifica dacă sunt apte de muncă. Un regim similar se aplică în Irlanda şi în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei.
În Slovenia, nu există niciun obstacol juridic formal ca o persoană privată de libertate să muncească după împlinirea vârstei de pensionare. În schimb, decizia de a continua munca trebuie să se facă în funcţie de şi în cadrul planului de asistenţă individual al fiecărei persoane private de libertate, care trebuie ţină seama în mod corespunzător de situaţia personală a acesteia.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 4 § 2 din Convenţie
33. Reclamantul pretinde încălcarea dreptului său de a nu fi supus la o muncă forţată sau obligatorie. În fapt, el se plânge că a fost obligat să muncească în contextul executării pedepselor şi măsurilor, în ciuda faptului că atinsese deja vârsta de pensionare. Invocă art. 4 § 2 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire.
2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie.
3. Nu se consideră «muncă forţată sau obligatorie» în sensul prezentului articol:
a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de art. 5 din [...] Convenţie sau pe durata libertăţii condiţionate.”
[...].”
34. Guvernul contestă acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
35. Guvernul susţine că reclamantul nu a prezentat capătul de cerere întemeiat pe încălcarea art. 4 din Convenţie în faţa Tribunalului federal. Aşadar nu a epuizat căile de atac interne. Reclamantul contestă acest argument.
36. Curtea reaminteşte că nu este necesar ca dreptul consacrat de Convenţie să fie invocat în mod explicit în procedura internă, cu condiţia ca respectivul capăt de cerere să fie invocat „cel puţin pe fond” [a se vedea, între altele, Castells împotriva Spaniei, pct. 32, seria A, nr. 236; Ahmet Sadik împotriva Greciei, 15 noiembrie 1996, pct. 33, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑V ; Ahmet Sadik împotriva Greciei, pct. 33; sau Azinas împotriva Ciprului (MC), nr. 56679/00, pct. 40-41, CEDO 2004‑III].
37. Curtea observă că reclamantul nu a făcut referire în mod explicit, în memoriul său depus în cadrul recursului în faţa Tribunalului federal din 15 februarie 2013, la art. 4 din Convenţie. În schimb, a invocat demnitatea umană şi libertatea personală, în sensul art. 7, respectiv art. 10 din Constituţia federală, coroborate cu art. 81 CP, care reglementează munca în cazul persoanelor private de libertate. În consecinţă, Curtea consideră că, cel puţin pe fond, reclamantul a epuizat căile de atac interne în privinţa esenţei capătului de cerere întemeiat pe art. 4.
38. În plus, trebuie constatat că Tribunalul federal a procedat, proprio motu, la o anumită reîncadrare a capătului de cerere al reclamantului făcând referire, printre altele, la art. 4 din Convenţie. Rezultă că nu se poate susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 4 [a se vedea, mutatis mutandis, Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) împotriva Elveţiei (nr. 2) (MC), nr. 32772/02, pct. 43–45, CEDO 2009].
39. De altfel, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, Curtea îl declară admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
a) Reclamantul
40. Reclamantul susţine că riscă sancţiuni disciplinare importante dacă nu se supune obligaţiei de a munci. În acest sens, face referire la decizia luată de administrația competentă a Penitenciarului Pöschwies, din data de 29 mai 2012, din care reiese că reclamantului i-au fost aplicate un regim penitenciar mai strict în celulă şi măsura privării de televiziune şi calculator timp de 14 zile, din cauza refuzului său de a munci (supra, pct. 10).
41. Reclamantul susţine că Regulile penitenciare europene (supra, pct. 22 şi următoarele) reflectă o tendinţă în rândul statelor europene, în ciuda caracterului lor neobligatoriu. Din regula nr. 105.2 rezultă că persoanele private de libertate condamnate care nu au împlinit vârsta normală de pensionare pot fi supuse obligaţiei de a munci, ţinându-se cont de aptitudinile lor fizice şi psihice ale acestora. Or, reclamantul concluzionează că art. 81 CP (supra, pct. 17), astfel cum a fost interpretat de Tribunalul federal, se dovedeşte a fi contrar regulii amintite.
42. Reclamantul nu contestă faptul că munca în penitenciar are ca scop resocializarea persoanelor private de libertate. Cu toate acestea consideră că, având în vedere statutul său de persoană care a împlinit vârsta de pensionare și în privința căreia s-a dispus aplicarea măsurii internării, această idee trebuie să fie adaptată circumstanţelor situaţiei sale personale. Or, el este convins că, având în vedere că a ajuns la o vârstă înaintată, nu se va mai reintegra în plan profesional.
43. De asemenea, reclamantul reaminteşte că, în temeiul art. 3 din Regulile penitenciare europene (supra, pct. 23), restricţiile impuse persoanelor private de libertate trebuie să fie reduse la minimul necesar și să fie proporţionale cu obiectivele legitime pentru care au fost impuse, ceea ce rezultă, de asemenea, şi din art. 74 CP (supra, pct. 17). Reclamantul susţine că, în cazul său, obligaţia de a continua să muncească după împlinirea vârstei de pensionare nu poate contribui în niciun fel la îndeplinirea obiectivului de resocializare sau a celui de prevenire a degenerării fizice sau psihice, nici nu îndeplineşte obligaţia de asistenţă din partea autorităţilor, evocată de către Tribunalul federal.
44. Reclamantul nu contestă faptul că viaţa zilnică a persoanelor private de libertate necesită o anumită structurare. Totuși, nu este de acord cu opinia autorităţilor atunci când acestea apreciază că structurarea ar trebui să fie realizată printr-o obligaţie de a munci, cel puţin pentru persoanele care au împlinit vârsta de pensionare. El consideră că trebuie să fie găsite şi alte mijloace de ocupare pentru persoanele private de libertate.
45. Reclamantul face referire în continuare la regula nr. 5 din Regulile penitenciare europene potrivit căreia viaţa în penitenciar trebuie să se apropie cât mai mult posibil de aspectele pozitive ale vieţii din exteriorul penitenciarului. Reclamantul consideră că această regulă are corolarul în art. 75 CP (supra, pct. 17), potrivit căruia privarea de libertate trebuie să corespundă, pe cât posibil, condiţiilor de viaţă obişnuită. Potrivit reclamantului, din cele de mai sus rezultă că condiţiile de detenţie trebuie să fie orientate spre starea actuală şi tendinţele societăţii moderne. Obligaţia de a munci în penitenciar după împlinirea vârstei de pensionare nu ar fi compatibilă cu acest principiu.
46. Reclamantul adaugă că el a contribuit la asigurarea pentru limită de vârstă şi pensia de urmaş în timpul detenţiei în Penitenciarul Pöschwies. Or, deşi el continuă să fie supus obligaţiei de a munci chiar şi după împlinirea vârstei de pensionare, nu este sigur că într-o zi s-ar putea bucura de beneficiile acestei asigurări. Obligaţia de a contribui la asigurarea pentru limită de vârstă şi pensia de urmaş ar intra astfel în conflict cu obligaţia de a continua să muncească după împlinirea vârstei de pensionare.
47. Reclamantul ia notă de observaţiile detaliate ale Guvernului cu privire la situaţia referitoare la dreptul la muncă în cele cinci penitenciare calificate drept „reprezentative” (supra, pct. 55 şi următoarele). Reaminteşte totodată că a cerut întotdeauna exonerarea sa deplină de la munca obligatorie. Întrebarea care se pune în acest context nu este aceea de a şti care sunt condiţiile de muncă corespunzătoare, ci mai degrabă dacă poate fi obligat să muncească pur şi simplu.
48. Reclamantul nu contestă faptul că scutirea de la munca obligatorie este prevăzută de lege în cazul în care persoana privată de libertate nu mai este în măsură să realizeze, din motive fizice şi psihice, o muncă reglementată. Cu toate acestea, legea nu prevede scutirea de la muncă obligatorie în funcţie de vârsta persoanei private de libertate. În măsura în care statul pârât susţine că munca în penitenciar nu este în niciun caz comparabilă cu munca în libertate, dată fiind simplitatea acesteia şi exigenţele minime în ceea ce priveşte forţa fizică necesară, reclamantul susţine că un astfel de argument nu poate disimula faptul că este într-adevăr vorba despre o muncă sau un serviciu pretins unei persoane sub ameninţare pedepsei, pentru care persoana respectivă nu este disponibilă în mod voluntar. Potrivit reclamantului, situația se încadrează aşadar în domeniul de aplicare a art. 2 din Convenţia nr. 29 a OIM (supra, pct. 21).
49. În măsura în care Guvernul susţine că activităţile propuse reclamantului nu sunt comparabile cu munca obişnuită, ci mai degrabă comparabile cu cele propuse persoanelor cu probleme fizice şi mentale de către clinicile de psihiatrie sau atelierele protejate, reclamantul consideră că nu are nevoie de un astfel de atelier.
50. Reclamantul susţine că, potrivit art. 4 din Convenţie, conceptul de demnitate umană este cel care defineşte în primul rând dacă o anumită muncă poate fi considerată ca fiind o muncă forţată sau obligatorie. În acest sens, reaminteşte că art. 74 CP evocă două principii fundamentale referitoare la executarea pedepselor, şi anume principiul demnităţii şi principiul proporţionalităţii (supra, pct. 17). De asemenea, adaugă că toate naţiunile civilizate occidentale sunt de acord că este inuman să i se ceară unei fiinţe umane să muncească până când aceasta este foarte în vârstă, bolnavă sau pe moarte. De aceea, toate aceste naţiuni deţin mecanisme şi reglementări sociale pentru a asigura supravieţuirea economică a persoanelor în vârstă.
51. Din aceste motive, reclamantul concluzionează că munca obligatorie după împlinirea vârstei de pensionare încalcă demnitatea umană. În consecinţă, munca impusă reclamantului se încadrează în categoria muncii forţate sau obligatorii potrivit art. 4 din Convenţie şi, prin urmare, s-a produs o încălcare a acestei prevederi.
b) Guvernul
52. Guvernul aminteşte de la bun început că obligaţia de a munci în cazul persoanelor private de libertate se bazează pe art. 81 alin. (1) şi art. 90 alin. (3) PC, precum şi pe pct. 103 din ordonanţa cantonului Zürich privind executarea pedepselor din 6 decembrie 2006 (supra, pct. 17-18).
53. Guvernul aminteşte că, potrivit mesajului Consiliul federal din 1998 cu privire la art. 75 CP (pct. 17),
„[d]ezvoltarea unui «comportament» social al persoanei private de libertate, în special a capacităţii sale de a respecta legea, reprezintă primul dintre obiectivele care trebuie îndeplinite în momentul executării pedepsei. Prin urmare, se poate deduce că sarcina autorităţilor de executare va fi în primul rând de a pune în aplicare un proces de socializare. La acelaşi alineat, se pune, de asemenea, accent asupra creării condiţiilor de viaţă care sunt cele mai apropiate posibil de cele ale vieţii de zi cu zi, pe asistenţa, pe reducerea efectelor nefaste ale privării de libertate şi pe protecţia colectivităţii [...]” [(Feuille fédérale (FF) 1999 1787, 1917].
Potrivit aceluiaşi mesaj, art. 90 alin. (3) CP relativizează obligaţia de a munci prevăzută de art. 81 CP. Anumite persoane care execută o măsură privativă de libertate nu vor fi deloc apte să muncească. Cu toate acestea, pentru cei care pot munci, tratamentul nu numai că va autoriza munca, astfel cum e cazul măsurilor pentru tinerii adulţi, dar o va şi impune (ibidem, 1930).
54. Guvernul, invocând hotărârea Tribunalului federal pronunţată în speţă, subliniază că, odată cu avansarea în vârstă, accentele se deplasează pe obligaţia de a furniza asistenţa necesară (principiul asistenţei necesare) şi pe reducerea efectelor negative ale privării de libertate (principiul răului mai mic). Prima constă în a furniza persoanei private de libertate asistenţa necesară în ceea ce priveşte nevoile sale în materie de sănătate, cele sociale, religioase, economice şi juridice. A doua obligaţie presupune ca organele de executare să ia toate măsurile necesare pentru a contracara şi a minimiza efectele nocive ale privării de libertate sau ale impactului negativ al acesteia asupra personalităţii şi aptitudinilor sociale ale persoanei private de libertate.
55. Guvernul precizează în continuare că imaginea de ansamblu a practicii prezentate în cadrul următoarelor puncte se bazează pe informaţiile primite de la cinci centre de detenţie cu regim închis (Pöschwies, Lenzburg, Bostadel, Bochuz şi Hindelbank). Acestea ar putea fi considerate reprezentative deoarece acolo sunt cazate persoane private de libertate cu vârsta peste 65 de ani, precum şi persoane private de libertate care execută pedepse privative de libertate pe termen lung. Guvernul adaugă că cele cinci centre de detenţie cu regim închis cunosc obligaţia de a munci care incumbă persoanelor private de libertate cu vârsta peste 65 de ani şi o consideră ca fiind utilă şi adecvată în măsura în care obligaţia de a munci are efecte pozitive asupra stării psihice şi sociale a persoanelor private de libertate cu vârsta peste 65 de ani.
56. La fel ca şi Tribunalul federal, Guvernul subliniază că munca prestată în cadrul executării pedepselor şi măsurilor privative de libertate nu corespunde pieţei muncii convenţionale, ci este vorba despre o muncă într-un sistem închis. Guvernul adaugă că munca impusă prizonierilor cu vârsta peste 65 de ani în acest sistem închis este caracterizată prin trei elemente esenţiale: în primul rând, toate cele cinci centre de detenţie cu regim închis caută soluţii individuale pentru persoanele private de libertate cu vârsta peste 65 de ani pentru a identifica o activitate adecvată şi corespunzătoare abilităţilor acestora. În al doilea rând, munca pe care persoanele private de libertate cu vârsta peste 65 de ani o prestează are, de regulă, foarte puţin în comun cu munca obişnuită prestată de către persoanele salariate care se află în libertate sau de către persoanele private de libertate care nu au împlinit vârsta de pensionare. În al treilea rând, se pune accent pe structurarea programului zilnic şi pe continuarea unei activităţi adecvate. Cu alte cuvinte, obligaţia persoanelor private de libertate cu vârsta peste 65 de ani de a munci vizează cel mai înalt grad de autonomie şi păstrarea capacităţilor cognitive, intelectuale şi motorii ale persoanelor private de libertate.
57. Guvernul subliniază în continuare că Penitenciarul Pöschwies, în care se află reclamantul, are în prezent cazate şase persoane private de libertate care au împlinit vârsta de pensionare, inclusiv reclamantul. Cinci dintre aceste persoane private de libertate, inclusiv reclamantul, se află în „divizia persoane dependente şi pensionate” (Abteilung für Sucht und Pensionäre). Potrivit Guvernului, activităţile acestor persoane private de libertate sunt adaptate la abilităţile lor fizice şi psihice, indiferent de natura şi durata pedepsei sau măsurii privative de libertate. Date fiind simplitatea lor şi exigenţele minime în ceea ce priveşte forţa fizică necesară, activităţile impuse acestei divizii nu sunt comparabile cu munca din alte ateliere ale penitenciarului. În realitate, aceste activităţi sunt mai degrabă comparabile cu cele propuse de clinicile de psihiatrie sau atelierele protejate, pentru persoanele cu dificultăţi fizice şi psihice.
58. De asemenea, Guvernul subliniază faptul că toate persoanele private de libertate cu vârsta peste 65 de ani ale căror capacităţi sunt reduse primesc un certificat de la un medic al Penitenciarului Pöschwies, astfel încât capacitatea lor de muncă se reduce şi mai mult, în funcţie de situaţia lor personală. În cazul în care se acordă reducerea timpului de muncă din motive medicale, interesaţii nu suferă nicio pierdere de venituri.
59. În ceea ce priveşte situaţia specifică a reclamantului, Guvernul susţine că reclamantul nu a arătat în faţa Curţii că munca i-ar depăşi abilităţile. Pe de altă parte, Guvernul consideră că munca prestată de reclamant este perfect adaptată vârstei sale. Din momentul în care a împlinit vârsta de pensionare, reclamantul s-a aflat în detenţie – cu excepţia perioadei cuprinse între 4 iulie 2012 şi 17 iulie 2013, când se afla în grupa „integrare” – în „divizia persoane dependente şi pensionate” a Penitenciarului Pöschwies.
60. Guvernul a observat că grupa de activitate din care reclamantul face parte în prezent este obligată să presteze activităţi supravegheate şi asistate. Acesta precizează că reclamantul a beneficiat de un certificat medical care îi atesta o capacitate de muncă de 50%. Prin urmare, urma să presteze activităţi în medie de 3 ore pe zi de muncă. Timpii de muncă s-ar ridica aşadar la 18 ore şi 20 de minute pe săptămână. Guvernul adaugă că reclamantul nu este obligat să participe decât la activităţi supravegheate, de exemplu, colorarea de mandale, curăţenie în celulă sau sculptură în lemn. Această activitate ar viza doar stabilizarea situaţiei actuale şi menţinerea structurii zilnice. Pe de altă parte, reclamantul ar fi acceptat de mai multe ori şi în mod voluntar să presteze activităţi suplimentare după-amiaza, cu toate că nu este obligat să participe la activităţile de după-amiază.
61. Guvernul concluzionează că munca pe care reclamantul era obligat să o presteze era adaptată vârstei şi că obligaţia de a munci era proporţională. Reiterând argumentul Tribunalului federal (supra, pct. 14), Guvernul consideră că munca cu titlu voluntar nu ar permite atingerea obiectivelor vizate. În aceste condiţii, munca impusă reclamantului este reglementată de art. 4 § 3 a) din Convenţie şi nu constituie muncă forţată sau obligatorie în sensul art. 4 § 2. Prin urmare, capătul de cerere întemeiat pe o încălcare a art. 4 este în mod vădit nefondat.
2. Motivarea Curţii
a) Principiile generale şi expunerea jurisprudenţei relevante
62. Curtea aminteşte că art. 4 consacră una din valorile fundamentale ale societăţilor democratice. Primul său alineat nu prevede restricţii, fiind astfel în contrast cu majoritatea clauzelor normative ale Convenţiei si ale Protocoalelor nr. 1 şi 4, şi potrivit art. 15 § 2, nu admite nicio derogare, chiar şi în caz de pericol public care ameninţă viaţa naţiunii (Siliadin împotriva Franţei, nr. 73316/01, CEDO 2005‑VII, şi Rantsev împotriva Ciprului şi Rusiei, nr. 25965/04, pct. 283, CEDO 2010).
63. Art. 4 § 2 din Convenţie interzice „munca forţată sau obligatorie”. Pentru a interpreta această dispoziţie, Curtea a luat în considerare în cauzele anterioare convenţiile OIM relevante, care sunt obligatorii în aproape toate statele membre ale Consiliului Europei, inclusiv Elveţia, în special Convenţia nr. 29 din 1930 privind munca forţată (Van der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, pct. 32, seria A, nr. 70, şi Siliadin, pct. 115).
64. Curtea a constatat în cauzele amintite că exista o asemănare izbitoare, care nu era întâmplătoare, între art. 4 § 3 din Convenţie şi art. 2 § 2 din Convenţia nr. 29 a OIM. Primul alineat al acestei ultime dispoziţii prevede că, „în sensul” Convenţiei nr. 29, expresia „muncă forţată sau obligatorie” desemnează „orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie (Siliadin, citată anterior, pct. 116). Curtea a considerat că această definiţie ar putea constitui un punct de plecare pentru interpretarea art. 4 din Convenţie, adăugând că este important să nu se piardă din vedere nici caracteristicile particulare ale acestuia, nici caracterul său de instrument viu, care trebuie interpretat „în lumina condiţiilor de viaţă actuale şi a concepţiilor predominante în zilele noastre în statele democratice” (Van der Mussele, citată anterior, pct. 32).
65. Curtea a observat structura specifică a art. 4, al cărei alineat 3 nu are scopul de a „limita” exercitarea dreptului garantat de alineatul 2, ci de a „delimita” însuşi conţinutul acestui drept, deoarece formează un întreg împreună cu alineatul 2 şi indică ceea ce nu se consideră a reprezenta „muncă forţată sau obligatorie”. Astfel, alineatul 3 contribuie la interpretarea alineatului 2. Cele patru alineate, dincolo de diversitatea lor, sunt fundamentate pe ideile majore de interes general, de solidaritate socială şi de normalitate (Van der Mussele, citată anterior, pct. 38; a se vedea, de asemenea, Karlheinz Schmidt împotriva Germaniei, 18 iulie 1994, pct. 22, seria A, nr. 291‑B, şi Zarb Adami împotriva Maltei, nr. 17209/02, pct. 44, CEDO 2006‑VIII).
66. Jurisprudenţa Curţii privind munca în penitenciar nu este abundentă. Într-una dintre primele sale cauze, Curtea a trebuit să examineze munca impusă unei persoane private de libertate, recidivist, a cărei punere în libertate a fost suspendată pentru acumularea unei anumit cuantum de economii. Deşi a admis că munca respectivă era obligatorie, Curtea nu a constatat nicio încălcare a art. 4 din Convenţie, pe motiv că cerinţele art. 4 § 3 a) erau îndeplinite. În opinia Curţii, munca impusă reclamantului nu a depăşit limitele „normale” în materie, întrucât avea scopul de a ajuta persoana interesată să se reintegreze în societate și avea ca temei legal dispoziții care își găseau echivalent în alte state membre ale Consiliului Europei (Van Droogenbroeck împotriva Belgiei, 24 iunie 1982, pct. 59, seria A, nr. 50, cu trimitere la De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva Belgiei, 18 iunie 1971, pct. 89–90, seria A, nr. 12).
67. În cauza Stummer împotriva Austriei (MC), nr. 37452/02, pct. 132 şi urm., CEDO 2011, Marea Cameră a considerat că nu exista suficient consens cu privire la problema afilierii la sistemul de pensii pentru limită de vârstă a persoanelor private de libertate care prestează o muncă, pentru a putea da naştere unei obligaţii în temeiul art. 4 din Convenţie. În consecinţă, munca obligatorie prestată de reclamant în timpul detenţiei fără ca acesta să fi fost afiliat la sistemul de pensii pentru limită de vârstă a trebuit să fie considerată o „muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei”, în sensul art. 4 § 3 a) din Convenţie.
b) Aplicarea principiilor sus-menţionate
68. Problema obligaţiei de a munci pe durata detenției după împlinirea vârstei de pensionare pare să fie adresată Curţii pentru prima dată.
69. Curtea trebuie să examineze dacă, în speţă, a existat „muncă forţată sau obligatorie” contrară art. 4 din Convenţie. Curtea observă că reclamantul a fost obligat să muncească în temeiul art. 81 § 1 CP. Dacă refuza să presteze munca atribuită, era găsit vinovat şi trebuia să suporte consecinţele, după cum reiese din decizia autorităţii competente a Penitenciarului Pöschwies din 29 mai 2012, prin care i-au fost aplicate un regim penitenciar mai strict în celulă şi măsura privării de televiziune şi calculator timp de 14 zile, din cauza refuzului său de a munci (supra, pct. 10). Deşi decizia menţionată a fost ulterior anulată, Curtea admite că sancţiunea aplicată reclamantului pare destul de severă.
70. În orice caz, luând drept punct de plecare definiţia muncii forţate sau obligatorii de la art. 2 § 1 din Convenţia nr. 29 a OIM pentru interpretarea art. 4 § 2 din Convenţie (Van der Mussele, citată anterior, pct. 32-34, şi Stummer, citată anterior, pct. 125), Curtea nu se îndoieşte că reclamantul a prestat o muncă „sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pentru care [el] nu s-a oferit de bună voie”.
71. Deşi părţile par să fie de acord asupra acestui punct, sunt totuşi în dezacord în ceea ce priveşte problema dacă trebuie să se considere că munca prestată de reclamant era acoperită de formularea art. 4 § 3 a) din Convenţie, care exclude din conceptul de „muncă forţată sau obligatorie” „orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de art. 5 din Convenţie”.
72. Curtea observă de la bun început că textul Convenţiei nu oferă nicio indicaţie cu privire la problema obligaţiei persoanelor private de libertate de a munci după împlinirea vârstei de pensionare. Cu toate acestea, Curtea consideră că problema de a şti dacă art. 4 § 3 a) din Convenţie se aplică într-o astfel de situaţie trebuie să fie examinată în lumina scopului muncii impuse, a naturii, a amplorii şi a modalităţilor sale de executare.
73. În ceea ce priveşte scopul muncii impuse, Curtea acceptă argumentul Guvernului potrivit căruia obligaţia persoanelor private de libertate de a continua să muncească şi după împlinirea vârstei de pensionare face parte din obiectivul reducerii efectelor nocive ale detenţiei. Admite că o muncă adaptată şi rezonabilă poate contribui la structurarea vieţii zilnice şi la menţinerea unei activităţi adecvate, care sunt obiective importante pe termen lung pentru bunăstarea unei persoane private de libertate. În acest sens, Curtea consideră că autorităţile interne au oferit motive suficiente pentru a demonstra diferenţa dintre, pe de o parte, munca în contextul executării pedepselor sau măsurilor privative de libertate, care corespunde unui sistem închis, şi munca în libertate, care se supune regulilor pieţei libere a muncii, pe de altă parte.
74. În ceea ce priveşte natura muncii prestate de către persoanele private de libertate care au împlinit vârsta de pensionare, din observaţiile Consiliului federal din 10 octombrie 2012 în răspuns la raportul CPT privind vizita în Elveţia în octombrie 2011 (supra, pct. 19-20) rezultă că obligaţia de a munci nu în aceeaşi măsură se aplică tuturor persoanelor private de libertate şi că trebuie adaptată, în funcţie de circumstanţe, la abilităţile, dar mai presus de toate la capacitatea de muncă şi la starea de sănătate a persoanei private de libertate. Pe de altă parte, persoanele cu dizabilităţi psihice nu au obligaţia de a face decât munci uşoare, iar acestea sunt realizate, de regulă, doar într-o mică măsură. În caz de incapacitate de muncă certificată de un medic, persoana privată de libertate este exonerată de obligaţia de a munci. În ceea ce priveşte situaţia specifică a reclamantului, munca sa pare să urmeze aceste reguli; într-adevăr, din observaţiile Guvernului rezultă că reclamantul nu este obligat să participe decât la activităţi supravegheate, în special colorarea de mandale, prestarea curăţeniei în celulă sau sculptura în lemn. Curtea este de acord cu opinia Guvernului potrivit căreia este vorba despre activităţi adaptate vârstei şi capacităţilor psihice ale acestuia, afirmaţie pe care reclamantul nu o contestă.
75. În plus, Curtea consideră că domeniul de aplicare a obligaţiei de a munci este, de asemenea, adecvat situaţiei şi circumstanţelor personale ale reclamantului, în măsura în care acesta nu munceşte decât aproximativ 3 ore pe zi, adică 18 ore şi 20 de minute pe săptămână.
76. În cele din urmă, în ceea ce priveşte modalităţile de prestare a muncii, Curtea aminteşte că reclamantul face parte, împreună cu alte persoane private de libertate care au împlinit vârsta de pensionare, din „divizia persoane dependente şi pensionate” a Penitenciarului Pöschwies. Pe de altă parte, munca reclamantului este remunerată şi, potrivit Guvernului, reclamantul nu suferă nicio pierdere de salariu în cazul în care nivelul muncii se reduce din motive medicale. În ceea ce priveşte alegaţia reclamantului potrivit căreia nu este sigur că va primi beneficii din partea AVS, având în vedere faptul că este în continuare obligat să muncească, Curtea consideră că reclamantul nu a probat în niciun fel acest argument, cel puţin nu prin trimiterile făcute la decizii ale autorităţilor pentru a-şi susţine teza.
77. Pentru a stabili ce ar trebui să fie considerată o „muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei”, Curtea va lua, de asemenea, în considerare normele care prevalează în prezent în statele membre (Van Droogenbroeck, citată anterior, pct. 59, şi Stummer, citată anterior, pct. 131 şi urm.). În ceea ce priveşte practica statelor membre ale Consiliului Europei, Curtea observă că studiul comparativ efectuat în 28 de ţări a permis să se concluzioneze că, în şaisprezece state membre, persoanele private de libertate condamnate nu sunt obligate să muncească după împlinirea vârstei de pensionare. În celelalte douăsprezece state membre examinate, problema în litigiu nu este reglementată în mod expres de lege. În schimb, aceste ţări prevăd în mod normal excepţii de la obligaţia persoanelor private de libertate de a munci, în special în funcţie de capacitatea şi de vârsta acestora. Sistemele puse în aplicare de aceste ţări se aseamănă, prin urmare, cu soluţia adoptată în Elveţia. Curtea concluzionează din cele de mai sus că, în absenţa unui consens suficient între statele membre ale Consiliului Europei cu privire la obligaţia persoanelor private de libertate de a munci după împlinirea vârstei de pensionare, autorităţile elveţiene se bucură de o marjă considerabilă de apreciere (a se vedea, mutatis mutandis, Stummer, citată anterior, pct. 132).
78. Pe de altă parte, Curtea reaminteşte că prevederile Convenţiei nu trebuie să fie interpretate izolat, ci astfel încât să fie conciliate cu principiile generale ale dreptului internaţional. În temeiul art. 31 § 3 c) din Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, interpretarea unui tratat trebuie să se facă ţinând seama de „orice normă relevantă de drept internaţional, aplicabilă relaţiilor dintre părţi”, în special de cele referitoare la protecţia internaţională a drepturilor omului [a se vedea, între altele, Neulinger şi Shuruk împotriva Elveției (MC), nr. 41615/07, pct. 131, CEDO 2010; şi Golder împotriva Regatului Unit (MC), 21 februarie 1975, pct. 29, seria A, nr. 18].
În acest sens, Curtea aminteşte că regula nr. 105.2 din Regulile penitenciare europene (supra, pct. 27) indică faptul că [p]ersoanele private de libertate condamnate care nu au împlinit vârsta normală de pensionare pot fi supuse obligaţiei de a munci, ţinându-se cont de aptitudinile lor fizice şi psihice ale acestora, constatate de către medic”.
Or, deşi regulile penitenciare citate anterior nu au forţă juridică obligatorie, Curtea le-a acordat întotdeauna o importanţă considerabilă în jurisprudenţa sa. În ceea ce priveşte cazul concret, observă că regula 105.2 este formulată destul de deschis şi nu impune un regim uniform în privinţa obligaţiei de a munci pentru persoanele private de libertate care au împlinit vârsta de pensionare. În orice caz, Curtea consideră că nu este neapărat necesar să interpreteze această regulă ca impunând statelor membre o interdicţie absolută a muncii pentru persoanele private de libertate care au împlinit vârsta de pensionare. În speţă, Curtea nu se consideră obligată să răspundă definitiv la această întrebare, reamintind că statele membre se bucură de o anumită marjă de apreciere în ceea ce priveşte punerea în aplicare a acestei recomandări de către administrația penitenciarelor, care sunt oricum mai bine plasate decât Curtea pentru a se pronunţa asupra aspectelor legate de condiţiile şi tratamentul persoanelor private de libertate. În acest sens, Curtea este de părere că este în primul rând la latitudinea autorităţilor interne modul în care stabilesc condiţiile şi modalităţile efective şi practicabile în vederea organizării sistemelor lor penitenciare, respectând în acelaşi timp cerinţele Convenţiei.
79. În concluzie, mai ales în absenţa unui consens între statele membre ale Consiliului Europei cu privire la obligaţia persoanelor private de libertate de a continua să muncească după împlinirea vârstei de pensionare, din cele de mai sus nu rezultă existenţa unei interdicţii absolute în temeiul art. 4 din Convenţie. În consecinţă, munca obligatorie prestată de reclamant în timpul detenţiei, inclusiv cea prestată după împlinirea vârstei de pensionare, poate fi considerată o „muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei” în sensul art. 4 § 3 a) din Convenţie. Prin urmare, nu constituie „muncă forţată sau obligatorie” în sensul art. 4 § 2 din Convenţie.
80. Având în vedere cele de mai sus, Curtea, constatând că reclamantul s-a limitat, în speţă, la a contesta însuşi principiul obligaţiei de a munci, impusă persoanelor private de libertate care au împlinit vârsta de pensionare, fără să se plângă de modalităţile de executare a muncii care i-a fost atribuită de autorităţile elveţiene, concluzionează că nu a fost încălcat art. 4 din Convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 14 coroborat cu art. 4 din Convenţie
81. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, de discriminarea la care a fost supus, având vedere în special situaţia sa de persoană privată de libertate care a împlinit vârsta de pensionare, în comparaţie cu o persoană aflată în libertate care nu este obligată să continue să lucreze. În sprijinul acestui capăt de cerere, invocă art. 14 din Convenţie, care este formulat după cum urmează:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de [...] Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
82. Guvernul susţine că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în ceea ce priveşte acest capăt de cerere.
83. Reclamantul contestă acest argument.
84. Curtea observă că reclamantul, reprezentat în mod legal de un avocat, nu a prezentat în faţa unui tribunal federal, fie şi pe fond, plângerea întemeiată pe tratamentul discriminatoriu a cărui victimă se consideră a fi.
85. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne în temeiul art. 35 § 1 şi § 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 4 şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. hotărăşte că nu a fost încălcat art. 4 din Convenţie.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 9 februarie 2016, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.
PREŞEDINTE,Grefier adjunct,
LUIS LÓPEZ GUERRA Marialena Tsirli
Full & Egal Universal Law Academy