Aceasta hotărâre va deveni definitivă în condiţiile prevăzute de articolul 44 § 2 din Convenţie. Ea poate fi supusă unei revizuiri editoriale.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
CAUZA MEHDI ZANA contra TURCIEI
Cererea nr. 29851/96
Hotărâre
6 martie 2001
în cauza Mehdi Zana împotriva Turciei
(cererea nr. 29851/96)
În cauza Mehdi ZANA contra Turciei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia III), constituită în Cameră având următoarea componenţă:
dl J.-P. Costa, preşedinte,
dl. W. Fuhrmann,
dl P. Kūris,
dna F. Tulkens,
dl K. Jungwiert,
dl K. Traja,- judecători,
dl F. Gölcüklü, judecător ad-hoc, şi dna S. Dollé, grefier secţie,
după deliberarea care a avut în camera de consiliu la data de 18 septembrie 2005 şi apoi la data de 13 februarie 2001,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:
PROCEDURALa originea cauzei se află cererea nr. 29851/96 introdusă împotriva Republicii Turcia, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Mehdi Zana („reclamantul”) a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la data de 1 septembrie 1995, în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
Reclamantul este reprezentat de domnul Sergin Tanrikulu, avocat din Diyarbakir (Turcia). Guvernul („Guvern”) nu a desemnat un agent pentru a participa la audiere în faţa Curţii.
Reclamantul a pretins, în special, că condamnarea lui a constituit o ingerinţă nejustificată în dreptul la libertatea de exprimare şi că refuzul de a beneficia de un proces echitabil a fost cauzat de prezenţa unui judecător militar în completul de judecată a tribunalului Securităţii de Stat din Istambul.
Cererea a fost repartizată celei de a treia secţii a Curţii (conform articolului 52 alin. 1 din Regulament). În cadrul acestei secţii, Camera desemnată să examineze cererea (conform art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituită în conformitate cu dispoziţiile articolului 26 alin. 1 din Regulamentul Curţii (dl Riza Türmen, judecător ales din partea Turciei, s-a retras din Cameră (Regula 28). Guvernul l-a desemnat, prin urmare, pe domnul Feyyat Gölcükülu să participe la examinarea cazului în calitate de judecător ad hoc (articolul 27 alin 2 din Convenţie şi Regula 29 alin.1).
În conformitate cu decizia din 19 septembrie 2000, Camera a declarat plângerea reclamantului inadmisibilă în temeiul articolului 9 şi 10 din Convenţiei şi a reţinut cererea formulată în temeiul articolul 6 alin. 1 pentru examinarea fondului.
Reclamantul şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (Regula 59 alin. 1) Camera a decis, în urma consultării părţilor, că nu era necesară examinarea fondului cauzei (Regula 59 alin. 2 in fine)
ÎN FAPT
CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de către părţi, pot fi rezumate după cum urmează.La 28 iunie 1992, reclamantul a participat la o întrunire organizată la Bursa de un partid politic, Partidul Popular al Muncii (Halkin Emek Partzisi, HEP). La această întrunire el a ţinut un discurs asupra problemei Kurzilor.Procurorul general şef la Tribunalul Securităţii de Stat din Istambul a institut o procedură penală împotriva reclamantului, acuzându-l de diseminarea propagandei cu caracter separatist împotriva indivizibilităţii Statului. Acuzaţiile au fost aduse în conformitate cu capitolul 8 alin. 1 din Legea privind Prevenirea Torturii din 1991 (în continuare „ Legea din 1991”).La audierea în faţa Tribunalului Securităţii de Stat de la Istambul, reclamantul a respins acuzaţiile aduse şi a solicita achitarea sa. El a declarat că a pronunţat discursul în litigiu, deorece s-a simţit responsabil pentru problema Kurzilor.În hotărârea din 14 aprilie 1994, Tribunalul Securităţii de Stat de la Istambul a declarat reclamantul vinovat de comiterea unei infracţiuni prevăzute de capitolul 8 alin. 1 din Legea din 1991 şi l-a condamnat la 2 ani de privaţiune de libertate şi la o amendă de 100, 000, 000 lire turceşti (TRL). Tribunalul a hotărât că următorul fragment din alocuţiunea reclamantului contravine dispoziţiilor capitolului 8 din Actul din 1991:
„Noi ştim cum să ne sacrificăm viaţa pentru cauza noastră şi chiar o sacrificăm... O, Kurzilori! uniţi-vă, daţi lumii un martir în fircare zi... noi vom fi fideli cauzei noastră comune până o realizăm... vom opri această opresiune şi vom dobândi drepturile noastre prin luptă...dacă actualul Guvern nu spune „stop” acestei opresiuni, o vom opri noi inşine... am depus jurământul să nu luptăm pentru cauza noastră comună până la ultimul la ultima suflare... Kurdistanul se vede la orizont...”
Curtea Securităţii de Stat din Istambul a considerat că discursul în litigiu, în ansamblul său, a constituit propagandă, inclusiv violenţă, împotriva integrităţii a Statului. Ea a constatat că reclamantul a acuzat Statul de opresiune şi aplicare de tortură. Curtea a declarat că această afirmaţie a constituit un pericol evident şi real, din moment ce reclamantul a furnizat informaţii incorecte despre incidentele şi politicile guvernului din sud-estul ţării. Reclamantul a depus recurs împotriva sentinţei de condamnare.
La 31 ianuarie 1995, Curtea de Casaţie a susţinut hotărârea Curţii Securităţii de Stat de la Istambul. Reclamantul a aflat despre deizie în iulie 1995, timp în care el se afla în detenţie.În conformitate cu amendamentele introduse de Legea nr. 4126 din 27 octombrie 1995 la Actul din 1991, Curtea Securităţii Naţionale a reexaminat ex-officio cazul reclamantului. La 16 februarie 1996, curtea a confirmat acuzaţiile aduse reclamantului, dar a redus sentinţa impusă reclamantului. În final, reclamantului a fost condamnat la un an de privaţiune de libertate şi la o amendă de 100,000,000 TRL. Relamantul a depus recurs împortiva acestei decizii.La 12 ianuarie 1998, Curtea de Casaţie a respins apelul întrodus de reclamant, susţinând concluziile Curţii Securităţii de Stat Istambul şi evaluarea probelor.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ APLICABILE
O descriere detaliată a legislaţiei naţionale relevante se conţine în hotărârea Sürek (nr.1) c. Turciei ([GC], nr. 26682/95, §§ 23-36, CEDO 1999 –IV).
ÎN DREPT
Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie
Reclamantul susţine că prin prezenţa unui judecător militar în compeneţa completului de judecată a Curţii Securităţii de Stat care l-a judecat şi l-a condamnat i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, ceea ce constituie încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie, care prevede:
„Orice persoană are dreptul la un proces... echitabil....de către un tribunal independent şi imparţial, instituit prin lege....care va hotărâ asupra....oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa...”
Reclamantul a făcut trimitere la concluziile adoptate de către Curte în hotărârea Încal c. Turciei din 9 iunie 1998 (Rapoarte cu privire la Hotărâri şi Decizii 1998 –IV, p.1547) şi a pretins că nu fusese judecat de către un tribunal independent şi imparţial.
În răspunsul său Guvernulu a afirmat că regulile în vigoare în perioada vizată, care reglementau desemnarea judecătorilor militari în componenţa completului de judecată a Curţilor Securităţii Naţionale şi garanţiile de care ei se bucurau în exerciţiul funcţiilor judiciare pe bancă erau de aşa natură încât să asigure respectarea deplină a exigenţelor de independenţă şi imparţialitate în sensul Articolului 6 § 1. Ei au subliniat faptul că orice încercare a funcţionarilor publici de a influenţa exercitarea funcţiilor judiciare de către un judecător militar constituia o infracţiune în conformitate cu Articolul 112 din Codul Militar. Mai mult decît atât, evaluarea carierei judecătorilor militari este legată numai de obligaţiunile nejudiciare: Judecătorii militari au acces la rapoartele lor de evaluare şi sunt capabili de a contesta conţinutul lor în faţa Tribunalului Militar Administrative Suprem. Acţionând în capacitate judiciară, un judecător militar este evaluat la acelaşi nivel cu un judecător civil.
Cuvernul a susţinut că prezenţa unui judecător militar în componenţa Curţii Naţionale de Securitate nu a diminuat echitatea judecăţii reclamantului. Superiorii judecătoului militar, precum şi autorităţile publice care l-au desemnat în componenţa curţii nu au urmărit scopul de a influenţa judecata sau rezultatul cazului.Guvernul, de asemenea, a impus Curţii necesitatea de ţine cont în mod special de contextul securităţii în care decizia de a crea Curţile Securităţii Naţionale a fost adoptată, în conformitate cu articolul 143 din Constituţie. În lumina experineţei forţelor armate în campania anti-teroristă, autorităţile au considerat necesar de a consolida aceste tribunale prin includerea unui judecător militar în scopul furnizării unei expertize şi cunoştinţelor necesare pentru lichidarea oricărei ameninţări securităţii şi integrităţii statului.
Curtea a reiterat faptul că în hotărârea adoptată în cazul Incal c. Turcia din 9 iunie 1998 (p. 1547) şi în cazul Çirklar c. Turciei din 28 octombrie 1998 (Rapoarte 1998-VII, p. 3071), ea trebuia să examineze argumente similare cu cele avansate de guvern în prezentul caz. În aceste hotărâri Curtea a notat, pe de-o parte , că statutul judecătorilor militari în calitate de membri ai Curţilor Securităţii Naţionale acorda nişte garanţii de independenţă şi imparţialitate ( a se vedea jotărârea Incal , p. 1571, §65). Pe de altă parte, Curtea a constatat că anumite aspecte ale statutului acestor judecători puneau la dubii caracterul independent şi imparţial. (ibid §65): spre exemplu, faptul că ei sunt membri ai forţelor armate, care rprimesc ordine de la Executiv; faptul că ei se supun disciplinei militare; şi faptul că deciziile care vizau nemijlocit desemnarea lor în funcţie erau în majoritatea cazurilor adoptate de către autorităţile administrative şi armată. Reclamantul a menţionat unele din aceste deficienţe în observaţiile depuse.
Similar cu hotărârea în cazul Incal, Curtea consideră că sarcina ei nu constă în determinarea in abstracto a necesităţii de creare a Curţilor Securităţii Naţionale în lumina justificărilor avansate de către Guvern. Sarcina ei este de a evalua dacă maniera în care Curtea Securităţii Naţionale Istambul a funcţionat la epoca faptelor a violat dreptul reclamantului la un proces echitabil, în special, dacă el avea un motiv legitim de a crede că curtea l-a judecat nu era independent şi imparţial (a se vedea hotărârea Incal, p.1572, § 70, şi hotărîrea Çiraklar, p. 3072, §).
Referitor la această întrebare, Curtea nu vede vre-un motiv pentru care ar adopta o cocluzie diferită de cea adoptată în cazurile dlui Incal şi a dlui Çiraklar, ambii fiind civili la fel şi prezentul reclamant. Este acceptabil faptul că reclamantul – urmărit în justiţie de Curtea Securităţii Naţionale pentru diseminarea propagandei menită să submineze securitatea naţională şi siguranţa publică – trebuia să fi fost alarmat de faptul că este judecat de un tribunal care includea un ofiţer al armatei regulate şi un membru al serviciilor juridice militare. Pentru acest motiv, reclamantul putea în mod justificat îngrijorat că Tribunalul Securităţii Naţionale Istambul ar putea influenţat de consideraţiunile care nu erau relevante la considerearea cauzei. Cu alte cuvinte, temerile reclamantului cu privire la lipsa de idependenţă şi imparţialitate a tribunalului pot fi considerate ca fiind obiectiv justificate. Procedura în faţa Curţii de Casaţiei nu a putut înlătura aceste temeri din moment ce tribunalul nu dispunea de jurisdicţie deplină (a se vedea hotărârea Incal, p. 1573 § 72 in fine).
Respectiv, Curtea a conchis că Articolul 6 § 1 din Convenţie nu a fost încălcat.
II CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
Articolul 41 din Convenţie prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a vut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
La momentul inaintării cererii, reclamantul nu a revendicat despăgubirea pentru daune morale sau costuri de judecată. Oricum, el nu a furnizat informaţii detaliate vizavi de aceste revendicări în conformitate cu Regula 60 din Regulamentul Curţii, cu toate că i s-a solicitat să procedeze respectiv (a se vedea, printre alte autorităţi, hotărârea în cazul Motiere c. Franţei din 5 decembrie 2000, nr. 39615/98, § 26, CEDO 2000).Curtea consideră că constatarea unei încălcări constituie o compensaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantul (a se vedea hotărârea Incal, p. 1575, § 82 şi hotărârea Çiraklar, p. 3074, § 45).Cât priveşte cheltuielile de judecată , în absenţa oricărei revendicări cantitative, Curtea nu acordă despăgubiri.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEAdecide, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie;decide, în unanimitate, că constatarea unei încălcări constitue în sine o reparaţie sufucientă echitabilă a prejudiciul moral suferit de reclamant;respinge, în unanimitate, alte cereri de satisfacţie echitabilă.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris la data de 6 martie 2001, în aplicare regulei 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
.
Full & Egal Universal Law Academy