©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
Cauza MELINTE împotriva ROMÂNIEI
(cererea nr. 43247/02)
Hotărâre
Strasbourg
9 noiembrie 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Melinte contra României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:
Domnii B.M. ZUPANCIC, preşedinte,
J. HEDIGAN,
C. BIRSAN,
Doamna A. GYULUMYAN,
Domnii E. MYJER,
DAVID THOR BJORGVINSSON,
Doamna I. BERRO-LEFEVRE, judecători
şiDomnul V. BERGER, grefierul secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu din 19 octombrie 2006,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 43247/02) îndreptată împotriva României prin care un cetăţean al acestui stat, Domnul Ciprian-Petru Melinte (“reclamant”), a sesizat Curtea la data de 30 noiembrie 1999 în temeiul articolului 34 al Convenţiei de Protecţie a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de Domnul G. Onofrei, Preşedintele Centrului de asistenţă şi de dezvoltare regională, o organizaţie neguvernamentală situată la Iaşi. Guvernul român (“Guvernul”) este reprezentat de împuternicitul său, Doamna Beatrice Ramaşcanu, directoare la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a invocat în special, din punctul de vedere al articolului 3 al Convenţiei, relele tratamente pe care le-ar fi suferit în închisoare din partea gardienilor şi lipsa unei anchete efective asupra acestor acţiuni din partea agenţilor statului.
4. La data de 11 martie 2005, preşedintele secţiei a treia a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenţiei, el a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
5. Atât reclamantul cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (articolul 59 § 1 al regulamentului).
DE FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
6. Reclamantul s-a născut în 1977 şi locuieşte la Iaşi.
1. Procedura penală împotriva reclamantului
7. Pe 3 decembrie 1998 reclamantul a fost arestat preventiv pe o perioadă de treizeci de zile de un procuror de la Judecătoria Iaşi. În ordonanţa redactată cu acest prilej procurorul releva că reclamantul era bănuit de violarea unei minore, infracţiune pedepsită cu închisoare de la cinci la cincisprezece ani de articolul 197 § 2 al codului penal. El nota între altele că existau probe convingătoare împotriva reclamantului şi că menţinerea sa în libertate ar pune în pericol ordinea publică.
8. Reclamantul a fost închis în penitenciarul din Iaşi. La data la care mandatul său de depunere a expirat instanţele competente au prelungit ulterior durata arestului cu încă treizeci de zile, prin sentinţe preliminare pronunţate în şedinţe publice şi supuse căilor de atac.
9. Printr-un rechizitoriu din 18 decembrie 1998 parchetul a trimis reclamantul şi pe alţi doi tineri în faţa judecătoriei Iaşi sub acuzarea de violare a unei minore, în temeiul dispoziţiilor citate anterior ale codului penal.
10. Printr-o sentinţă din 15 februarie 2000, adoptată la sfârşitul unei şedinţe publice la care reclamantul şi avocatul său au asistat şi în timpul căreia au prezentat argumentele pe care le considerau pertinente, judecătoria l-a condamnat pe reclamant la şapte ani de închisoare pentru violarea unei minore şi a obligat-o să plătească victimei, care s-a constituit parte civilă, în solidar cu ceilalţi coinculpaţi, 20 milioane de lei (adică în jur de 1.002 euro (EUR) pentru prejudiciul moral.
Judecătoria a relevat că reclamantul şi ceilalţi doi inculpaţi au susţinut varianta consimţământului victimei pentru a-şi justifica acţiunea faţă de ea şi a calificat drept “surprinzătoare” unele mărturii audiate la cererea apărării. Ea a dezvăluit de asemenea unele contradicţii în mărturiile justificative, ceea ce demonstra, în opinia sa, intenţia coinculpaţilor de a o induce în eroare.
Ea a considerat, în fine, că probele administrate la dosar demonstrau fără îndoială că victima fusese într-adevăr ameninţată de coinculpaţi şi forţată astfel să întreţină relaţii sexuale cu fiecare dintre ei. Pentru a atrage răspunderea penală a reclamantului, judecătoria s-a bazat în special pe declaraţiile victimei, pe cele ale martorilor şi coinculpaţilor, precum şi pe raportul medical redactat de medicul de la spitalul unde minora a fost spitalizată după incident, care atesta că relaţiile sexuale au fost într-adevăr întreţinute şi traumatismele psihice ale victimei.
11. Reclamantul şi ceilalţi condamnaţi au înaintat apel, cerând o reducere a pedepsei lor. Partea civilă a înaintat apel în partea civilă a sentinţei, cerând o mărire a sumei ce i s-a acordat cu titlu de prejudiciu moral.
12. Printr-o hotărâre din 13 iulie 2000 pronunţată la sfârşitul unei şedinţe publice la care reclamantul şi avocatul său din oficiu şi-au putut susţine oral motivele de apel, Curtea de apel Iaşi a confirmat temeinicia părţii penale a sentinţei judecătoriei. Ea a admis în schimb apelul părţii civile şi a mărit la 45 milioane de lei (în jur de 2.255 euro) cifra sumei acordată pentru prejudiciul moral.
Curtea a relevat în special că victima a suferit un traumatism psihic grav, că a fost internată, de mai multe ori de la comiterea faptelor atribuite condamnaţilor în spitale de psihiatrie cu diagnosticul de “melancolie anxioasă interpretativă” şi că exista o legătură directă de cauzalitate între infracţiunea comisă de condamnaţi şi afecţiunea sa psihică, ceea ce justifica acordarea unei sume mai ridicate cu titlu de prejudiciu moral.
13. Printr-o hotărâre definitivă din 24 noiembrie 2000, pronunţată la sfârşitul unei şedinţe publice la care au asistat reclamantul şi avocatul său din oficiu, Curtea Supremă de Justiţie a confirmat temeinicia hotărârii Curţii de apel. Ea a considerat că instanţa inferioară a făcut o individualizare corectă a pedepsei aplicate, interpretând cu justeţe elementele de probă administrate la dosar care demonstrau cinismul condamnaţilor şi dispreţul lor faţă de dreptul victimei de a a avea liber şi fără constrângere propria sa viaţă sexuală.
2. Relele tratamente pe care le-ar fi suferit reclamantul în penitenciarul din Iaşi şi plângerile sale penale pentru reţinere abuzivă şi rele tratamente
14. La data de 2 iunie 1999 reclamantul a înaintat la Parchetul militar Iaşi o plângere împotriva ofiţerului de poliţie G., acuzându-l de reţinere abuzivă. S-a deschis un dosar de către Parchetul militar de pe lângă tribunalul teritorial Bucureşti. După mai multe acte de instrumentare, printre care confruntarea reclamantului cu partea vătămată şi audierea mai multor martori, s-a luat o hotărâre de neîncepe a urmării penale faţă de ofiţerul de poliţie G. la data de 10 mai 2000. Plângerea reclamantului împotriva acestei hotărâri a fost respinsă la 24 aprilie 2003 ca neîntemeiată.
15. La data de 29 mai 2001, Parchetul militar teritorial Bucureşti a constatat că reclamantul s-a plâns, pe 7 septembrie 1999, împotriva colonelului B., invocând relele tratamente pe care acesta l-ar fi făcut să le sufere în perioada 1 – 7 iulie 1999. La Parchetul militar Iaşi s-a deschis un dosar.
16. La data de 3 octombrie 2001 reclamantul, audiat de un procuror militar al respectivului parchet, şi-a retras plângerea penală împotriva colonelului B., menţionând următoarele:
La 1 iulie 1999, în urma unei cereri de întrevedere cu colonelul B., comandantul penitenciarului din Iaşi, căruia intenţiona să i se plângă de ilegalitatea prelungirilor ulterioare a arestului său preventiv, reclamantul a fost primit de căpitanul D., care i-a explicat că din documentele prezentate la dosarul penitenciarului reieşea că reclamantul fusese informat aşa cum trebuie asupra deciziilor ulterioate de prelungire a duratei depunerii sale, decizii pe care el însuşi le semnase. Reclamantul a contestat că ar fi văzut şi semnat aceste documente. Se pare că atunci ar fi fost lovit şi înjurat de patru gardieni la ordinul căpitalului D. După o jumătate de oră i s-au pus cătuşele şi a fost dus în biroul colonelului B., căruia i-a spus din nou că nu luase cunoştinţă de deciziile de prelungire a arestului său preventiv şi l-a informat că va cere la Parchetul militar o anchetă şi o expertiză grafologică asupra semnăturilor pe care se susţine că le-ar fi aplicat pe documentele de la penitenciar.
Conform declaraţiilor reclamantului, comandantul B., uimit de curajul său, ar fi ordonat atunci gardianului P. să-l ducă în celula destinată prizonierilor care se autoflagelau şi să-i pună cătuşe la mâini şi la picioare. Se pare că a fost lipsit de apă, de hrană şi de aer curat. Nu a fost dus la toaletă decât o dată pe zi şi nu a avut dreptul să-şi primească corespondenţa, în special un pachet sosit din străinătate.
Pe 7 iulie 1999 reclamantul a fost readus în celula sa. În ciuda stării sale de inconştienţă, nu a fost examinat de un medic. Cu toate acestea colegii săi de celulă l-au îngrijit şi l-au ajutat să-şi revină.
17. La data de 4 octombrie 2001 dosarul a fost trimis la Parchetul militar teritorial Bucureşti, competent să instrumenteze cauza ţinând cont de gradul de colonel al persoanei acuzate de reclamant.
18. După ce a audiat pe colonelul B. şi pe ceilalţi membri ai personalului din penitenciar precum şi pe deţinuţii care au ocupat aceeaşi celulă cu reclamantul la data faptelor denunţate în plângerea sa penală şi în urma unei examinări a fiişei sale medicale întocmite de medicii închisorii şi a registrelor penitenciarului, Parchetul militar a pronunţat la 13 decembrie 2001 o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale, considerând că faptele denunţate de reclamant nu se confirmau.
19. Reclamantul a fost pus în libertate la o dată neprecizată.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
20. Dispoziţiile şi practica interne pertinente asupra statutului procurorilor militari sunt descrise la § 40 al hotărârii Barbu Anghelescu contra României (nr. 46430/99, § 70, 5 octombrie 2004).
21. O lege nr. 293 din 28 iunie 2004, publicată în Monitorul Oficial din 30 iunie 2004, a reglementat reorganizarea Direcţiei generale a penitenciarelor, instituţii care au fost demilitarizate şi subordonate Ministerului Justiţiei. Personalul Administraţiei naţionale a penitenciarelor a dobândit calitatea de “funcţionar public”, toate eventualele urmăriri penale împotriva sa ţinând de-acum de competenţa parchetelor şi tribunalelor ordinare.
DE DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI
22. Reclamantul se plînge că a suferit tratamente rele cu ocazia întemniţării sale în penitenciarul din Iaşi şi că nu a beneficiat de o anchetă efectivă în urma plângerii sale penale împotriva gardienilor închisorii, în ciuda articolului 3 al Convenţiei, care dispune astfel:
“Nimeni nu poate fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante”.
A. Asupra admisibilităţii
Curtea constată că această plângere, care conţine două părţi distincte, dar legate direct, nu este clar neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea consideră de altfel că nu se loveşte de nici-un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie aşadar să fie declarată admisibilă.
B. Asupra fondului
1. Aspra părţii procedurale a articolului 3
23. Reclamantul denunţă lipsa unei anchete efective pe tema plângerilor sale privind relele tratamente comise de agenţii statului. Guvernul contestă această opinie, indicând că o anchetă efectivă şi aprofundată a fost efectuată în cazul în speţă de către Parchetul militar teritorial, care a considerat că faptele denunţate de reclamant nu erau confirmate.
24. Curtea aminteşte că, atunci când un individ afirmă în mod susţinut că a suferit, din partea poliţiei sau altor servicii similare ale statului tratamente contrarii articolului 3 al Convenţiei, această dispoziţie, combinată cu obligaţia generală impusă de stat prin articolul 1 de “a recunoaşte oricărei persoane ce ţine de jurisdicţia [sa] drepturile şi libertăţile definite (...) [în] Convenţie”, cere, implicit, să se facă o anchetă oficială efectivă. Această anchetă, pe baza celei cerute de articolul 2, trebuie să poată conduce la identificarea şi pedepsirea vinovaţilor (Labita contra Italiei [GC], nr.26772/95, § 131, CEDO 2000-IV şi Pantea contra României, nr. 33343/96, § 199, 3 iunie 2003).
25. Curtea constată că o anchetă chiar a avut loc în prezenta cauză: în urma plângerii reclamantului care invocă relele tratamente suferite la ordinul colonelului B., cadru militar la penitenciarul din Iaşi, procurorii militari ai parchetelor de pe lângă judecătoria Iaşi şi tribunalul terirorial Bucureşti au instrumentat plângerea sa, audiind reclamantul, persoanele acuzate de el precum şi colegii de celulă şi ajungând la concluzia unei neînceperi a urmăririi pe motiv că faptele atribuite nu au avut loc.
26. Dacă este adevărat că nici-unul din documentele oferite de părţi nu permit să se îndoiască de temeinicia unei asemenea decizii, nu e mai puţin adevărat că pentru ca o anchetă condusă pe tema faptelor de omor sau rele tratamente comise de agenţi ai statului să treacă drept efectivă, este necesar ca persoanele însărcinate cu ancheta şi cele care efectuează investigaţiile să fie independente de cele implicate în evenimente (a se vedea, de exemplu, hotărârile Güleç contra Turciei in 27 iulie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-IV, §§ 81-82 şi Öğur contra Turciei [GC] nr. 21954/93, CEDO 1999-III, §§ 91-92). Aceasta presupune nu numai lipsa oricărei legături ierarhice sau instituţionale ci şi o independenţă practică (a se vedea, de exemplu, hotărârea Ergi contra Turciei din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, §§ 83-84, şi Kelly şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, nr. 30054/96, § 114, 4 mai 2001).
27. Ori independenţa procurorilor militari care au condus ancheta poate fi pusă la îndoială în privinţa reglementării naţionale în vigoare la data faptelor. În cauza Barbu Anghelescu contra României, Curtea a considerat deja că s-a încălcat partea procedurală a articolului 3 din cauza lipsei de independenţă a procurorilor militari chemaţi să conducă ancheta în urma unei plângeri penale pentru acuzaţia de rele tratamente îndreptată împotriva ofiţerilor de poliţie (Barbu Anghelescu contra României, nr. 46430/99, § 70, 5 octombrie 2004). Ea a constatat că aceştia din urmă erau, la vremea aceea, cadre militare active, la fel ca procurorii militari, având deci grade militare, beneficiind de toate privilegiile în materie, fiind răspunzători de încălcarea regulilor de disciplină militare şi făcând parte din structura militară, constituită pe principiul subordonării ierarhice (Barbu Anghelescu citat anterior, §§ 40-43). Curtea reiterează constatarea sa anterioară şi nu vede nici-un motiv pentru care s-ar îndepărta de la ea în prezenta speţă.
28. Curtea constată de altfel că statutul cadrelor ce fac parte din administraţia penitenciară a fost recent reformulat de legea nr. 293 din 28 iunie 2004: personalul din penitenciar are de-acum calitatea de “funcţionar public”, eventualele urmăriri penale îndreptate împotriva sa ţinând de-acum de competenţa parchetelor şi tribunalelor ordinare (paragraful 21 de mai sus).
29. Având în vedere legislaţia naţională în vigoare la vremea comiterii faptelor, Curtea consideră că în cazul în speţă ancheta efectuată de autorităţi în urma plângerilor de rele tratamente făcute de reclamant în faţa autorităţilor naţionale a fost lipsită de efectivitate din cauza lipsei de independenţă instituţională a celor ce erau însărcinaţi să se ocupe de ea faţă de cadrele militare ale respectivului penitenciar.
30. Prin urmare, s-a încălcat articolul 3 în privinţa părţii sale procedurale.
2. Asupra părţii materiale a articolului 3
31. Reclamantul se plânge de tratamente rele pe care gardienii de la penitenciarul din Iaşi i le-ar fi aplicat în perioada 1-7 iulie 1999. În special, el afirmă că a fost lovit de gardieni la ordinul colonelului B., că i s-au pus cătuşe şi apoi a fost legat de pat şi lipsit de hrană, de apă şi de aer proaspăt timp de mai multe zile. El menţionează că în urma violenţelor exercitate de către gardieni nu a primit nici-un tratament medical, nici nu a fost examinat de medicul penitenciarului.
32. Guvernul contestă aceste acuzaţii bazându-se pe fişele medicale întocmite de medicii care l-au consultat pe reclamant cu regularitate şi care nu au menţionat nici-o atingere adusă integrităţii sale corporale decurgând dintr-o eventuală agresiune în condiţiile descrise de reclamant. El face de asemenea referire la declaraţiile date de colegii de celulă ai reclamantului care nu menţionează nici-o agresiune pe care ar fi suferit-o din partea gardienilor închisorii.
33. Curtea aminteşte că, atunci câmd un individ este privat de libertate, folosirea în privinţa sa a forţei fizice atunci când nu se dovedeşte necesară datorită comportamentuui său aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de articolul 3 (Tekin contra Turciei, hotărârea din 9 iunie 1998, Culegere 1998-IV, pag. 1517-1518, §§ 52 şi 53 şi Labita citat anterior, § 120).
34. Nu e mai puţin adevărat că plângerile de tratamente rele trebuie să fie prezentate în faţa Curţii prin elemente de probă adecvate (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Klaas contra Germaniei din 22 septembrie 1993, seria A nr.269, pag.17, § 30). Pentru stabilirea faptelor invocate, Curtea se foloseşte de criteriul probei “dincolo de orice îndoială rezonabilă”; o asemenea probă poate rezulta totuşi dintr-o serie de indicii sau de presupuneri necombătute, suficient de grave, precise şi în concordanţă (Irlanda contra Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, pag. 65, § 161 in fine, Aydin contra Turciei, hotărârea din 25 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, pag. 1889, § 73, şi Selmouni contra Franţei [GC], nr.25803/94, § 88, CEDO 1999-V).
35. Ori Curtea nu descoperă nimic printre elementele oferite de părţi care să fie susceptibil să susţină plângerea inspirată din articolul 3 şi să demonstreze caracterul real al tratamentelor rele invocate: interesatul nu a oferit nici-un început de probă care ar fi putut face plauzibile invocările sale; în special, el nu a prezentat nici-un certificat medical care să indice că ar fi suferit răni sau că nu i s-ar fi acordat îngrijiri medicale adecvate în închisoare.
36. Prin urmare, nu reiese nici-o încălcare a articolului 3 din această acuzare.
II. ASUPRA ALTOR ÎNCĂLCĂRI INVOCATE
37. Citând articolele 5, 6 şi 8 ale Convenţiei, reclamantul se plânge că nu a luat cunoştinţă de motivele care au făcut ca autorităţile să prelungească arestul său preventiv de la 1 ianuarie la 1 iulie 1999, că nu a putut înainta un recurs împotriva deciziilor prin care arestul său preventiv a fost prelungit, de felul în care instanţele naţionale au interpretat şi aplicat elementele de probă pe baza cărora l-au considerat vinovat de viol, precum şi de o atingere adusă dreptului său la respectarea corespondenţei din cauza refuzului autorităţilor din penitenciar de a-i înapoia un lanţ.
38. Guvernul contestă că ar fi existat vreo încălcare a drepturilor garantate de articolele invocate de reclamant. El menţionează că reclamantul a omis să epuizeze căile de atac interne în privinţa plângerilor din punctul de vedere al articolului 5 şi nu şi-a prezentat deloc invocările din punctul de vedere al altor articole citate.
39. Ţinând cont de ansamblul de elemente aflate în posesia sa şi în măsura în care era competentă să cunoască invocările formulate, Curtea nu constată nici-o încălcare aparentă a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie sau de Protocoalele sale. Reiese că această parte a cererii este clar neîntemeiată şi trebuie să fie respinsă cu aplicarea articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
40. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,
“Dacă Curtea declară că a existat încălcarea Convenţiei sau Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
41. Reclamantul cere 9.500 euro (EUR) pentru paguba materială corespunzătoare leziunilor pe care le-ar fi suferit în penitenciarul din Iaşi. El cere de asemenea 15.000 euro cu titlu de pagubă morală pentru repararea relelor tratamente pe care i le-ar fi cauzat agenţii de stat. El cere, în fine, 500 euro cu titlu de cheltuieli şi taxe, pentru a acoperi în special cheltuielile de telefon, copii xerox şi poştale ocazionate de procedura în faţa Curţii. El nu prezintă nici-un act doveditor, în ciuda cererilor clare ale grefei în acest sens.
42. Guvernul cere respingerea cererii de reparaţie echitabilă a reclamantului, fiind vorba despre pretenţii care nu au nici-o legătură de cauzalitate cu plângerile reclamantului şi care nu sunt dovedite.
43. Curtea relevă că în cazul în speţă nu s-a constatat nici-o încălcare a articolului 3 în privinţa părţii materiale şi prin urmare respinge cererea reclamantului cu titlu de pagubă materială. Ea consideră că constatarea încălcării, de către Curte, a părţii procedurale a articolului 3 constituie o reparaţie suficientă a eventualului prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit interesatul din cauza lipsei de independenţă a persoanelor însărcinate să instrumenteze plângerea sa penală. Ea nu acordă, în fine, nici-o sumă pentru cheltuieli şi taxe, fiind vorba despre pretenţii care nu au fost prezentate şi însoţite de actele doveditoare necesare.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în privinţa plângerii inspirată de articolul 3 al Convenţiei şi inadmisibilă pentru restul;
2. Decide că s-a încălcat articolul 3 al Convenţiei în privinţa părţii procedurale;
3. Decide că nu s-a încălcat articolul 3 al Convenţiei în privinţa părţii materiale;
4. Decide că constatarea încălcării constituie în sine o reparaţie echitabilă suficientă pentru dauna morală invocată de reclamant;
5. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 9 noiembrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.
Vincent BergerBoštjan M. Zupancic
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy