©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
Cererea nr. 53241/09 prezentată de Gabriel MEREUŢĂ împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 10 aprilie 2012 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Egbert Myjer, Ján Šikuta, Ineta Ziemele, Nona Tsotsoria, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 20 august 2009,
având în vedere decizia preşedintelui Camerei de a-l desemna pe Mihai Poalelungi în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 din Regulamentul Curţii), în urma abţinerii lui Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curţii),
având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
1. Reclamantul, Gabriel Mereuţă, este un resortisant român, născut în 1966 şi care locuieşte în Piatra Neamţ. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
2. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum urmează.
3. Reclamantul şi D.O. au un copil născut la 26 august 2003. În aprilie 2006, cei doi s-au despărţit şi reclamantul s-a întors să locuiască cu părinţii săi. La acea vreme, copilul se afla în grija bunicilor paterni. La puţin timp după separare, D.O. s-a căsătorit cu M.V.B. şi şi-a schimbat locul de muncă la Bicaz, la douăzeci de kilometri de fosta lor locuinţă.
4. Relaţiile dintre reclamant şi D.O. s-au deteriorat semnificativ după ce s-au despărţit. S-au angajat în litigii lungi privind partajul proprietăţii pe care au achiziţionat-o în timpul relaţiei lor.
În plus, ambii părinţii au cerut încredinţarea copilului. La 1 august 2006, reclamantul a cerut încredinţarea temporară până la soluţionarea acţiunii principale. La 24 august 2006, dreptul i-a fost acordat de Tribunalul Piatra Neamţ. O cerere similară depusă de mamă a fost respinsă de aceeaşi instanţă la 22 septembrie 2006.
5. La 15 septembrie 2006 reclamantul a înscris copilul la Şcoala nr. 6, la nivel de grădiniţă, unde a rămas până la 7 decembrie 2007, când mama sa l-a înscris la o grădiniţă din Bicaz, mai aproape de locul ei de muncă şi de cel al soţului ei. La acea vreme D.O. era judecător la Judecătoria Bicaz şi, ulterior, procuror la parchetul de pe lângă acea instanţă. Noul ei soţ era procuror în cadrul aceluiaşi parchet.
6. La 15 ianuarie 2007, Judecătoria Piatra Neamţ a examinat pe fond cererile de încredinţare depuse de ambii părinţi şi a soluţionat în favoarea mamei. Reclamantului i-a fost acordat drept de vizită. Curtea a notat că majoritatea susţinerilor reciproce de lipsă de interes faţă de copil şi inabilitatea de a avea grijă de el au rămas nemotivate, singurul fapt dovedit fiind extrema animozitate dintre părinţi.
7. Reclamantul a formulat apel şi, la 2 octombrie 2007, Tribunalul Neamţ a menţinut hotărârea de încredinţare şi a stabilit un program de vizită pentru reclamant, căruia copilul îi era încredinţat în felul următor: în primul şi al treilea sfârşit de săptămână al fiecărei luni, de vineri, ora 12:00, până luni, ora 08:00; în prima săptămână din fiecare vacanţă şcolară; şi timp de o lună în vacanţa de vară. Copilul urma să fie luat de către reclamant de la „Grădiniţa nr. 6”.
8. Reclamantul a formulat recurs, reiterând cererea pentru încredinţare; a fost de acord să ia el copilul de la grădiniţă, după cum a stabilit instanţa la punctul „Grădiniţa nr. 6”. Prin hotărârea definitivă din 19 martie 2008, Curtea de Apel Bacău a reţinut că reclamantul şi-a retras recursul.
9. În perioada decembrie 2007 – iulie 2009, conform programului de vizită, reclamantul susţine că a mers „de cel puţin patruzeci şi cinci de ori” la grădiniţa unde era înscris copilul, dar mama nu a venit niciodată.
10. În februarie 2008, a iniţiat procedura de executare, fără succes; executorul judecătoresc a întocmit mai multe rapoarte (8 februarie, 22 februarie, 7 martie, 4 aprilie, 6 iunie, 4 iulie, 5 septembrie, 19 septembrie, 10 octombrie şi 21 noiembrie 2008) confirmând nerespectarea de către mamă a dispoziţiilor hotărârii judecătoreşti.
11. Începând cu 25 decembrie 2007, reclamantul a făcut mai multe plângeri penale (acesta pretinde că douăzeci şi cinci) împotriva lui D.O pentru nerespectarea dispoziţiilor deciziei definitive executorii. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău a unit soluţionarea mai multor plângeri şi, la 9 iunie 2008, a decis neînceperea urmăririi penale pe motiv că pretinsele infracţiuni nu au fost comise; procurorul a reţinut, de asemenea, că reclamantul a avut numeroase oportunităţi să vadă copilul, dar nu a venit la întâlniri şi a preferat în schimb să facă mai multe plângeri împotriva mamei.
Rezoluţia procurorului a fost comunicată reclamantului în aceeaşi zi.
12. Reclamantul a contestat decizia procurorului, dar, prin hotărârea din 16 decembrie 2008, Curtea de Apel Galaţi a menţinut soluţia parchetului. Instanţa a reţinut că reclamantul nu a respectat punctul stabilit de instanţe privind luarea copilului de la grădiniţă: a mers cu executorul judecătoresc la fosta grădiniţă a copilului, Şcoala nr. 6, în vreme ce mama a mers cu copilul la Grădiniţa nr. 6, care era situată la o altă adresă, astfel cum era stabilit în hotărârea definitivă. A considerat, de asemenea, că intenţia reclamantului era să dea vina pe mamă şi a subliniat, pe baza dovezilor prezentate, că reclamantul şi-a vizitat copilul la noua sa grădiniţă din Bicaz doar o singură dată, însoţit de executorul judecătoresc, şi atunci a încercat să ia copilul cu forţa, făcând o scenă care a traumatizat copilul.
13. Prin hotărârea definitivă din 27 februarie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţinut decizia procurorului.
14. La 13 octombrie 2009 reclamantul a cerut clarificarea hotărârii tribunalului din 2 octombrie 2007. La 10 noiembrie 2009, Tribunalul Neamţ, hotărând în camera de consiliu, a admis cererea şi a recunoscut că „Grădiniţa nr. 6” trebuie înţeleasă ca fiind „grădiniţa ce aparţinea Şcolii nr. 6”. Părţile nu au fost citate la procedură.
15. Alte câteva plângeri penale făcute de reclamant împotriva lui D.O. au fost soluţionate negativ de procuror la 9 iunie 2009, 30 aprilie 2010 şi 14 iunie 2010 pentru aceleaşi motive ca cele prevăzute în decizia din 9 iunie 2008.
B. Dreptul intern relevant
16. Dispoziţiile legale interne relevante sunt stabilite în hotărârile Curţii Lafargue împotriva României (nr. 37284/02, pct. 64-69, 13 iulie 2006) şi Costreie împotriva României (nr. 31703/05, pct. 55-58, 13 octombrie 2009). Rolul şi responsabilităţile autorităţilor publice locale pentru asistenţă socială şi protecţia copilului, precum şi dispoziţiile relevante din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului sunt descrise în hotărârea Amanalachioai împotriva României (nr. 4023/04, pct. 56 şi 59, 26 mai 2009).
Capete de cerere
17. Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 8 din convenţie, că dreptul său la viaţa de familie a fost încălcat ca urmare a neexecutării hotărârilor definitive care îi permit să păstreze legături personale cu copilul său.
18. De asemenea, s-a plâns, în temeiul art. 6 din convenţie, de rezultatul plângerilor penale pe care le-a făcut împotriva lui D.O.
În drept
A. Cu privire la art. 8 din convenţie
19. Reclamantul a pretins nerespectarea dreptului său la viaţă privată şi de familie. Acesta a invocat art. 8 din convenţie, formulat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
20. Guvernul a contestat acuzaţiile şi a declarat că instituţiile statului (în special instanţele şi executorul judecătoresc) şi-au îndeplinit obligaţiile pozitive prevăzute de art. 8 cu privire la reclamant, luând măsuri eficiente şi rapide pentru asistarea acestuia. Acesta din urmă, totuşi, nu a reuşit să arate diligenţă în susţinerea drepturilor sale. În mod special, nu a arătat un interes real faţă de bunăstarea copilului său şi nu a cerut rapid clarificarea adresei de la care trebuia luat copilul, ci a continuat să meargă împreună cu executorul judecătoresc la adresa greşită, chiar după ce procurorul i-a sesizat greşeala făcută; în cele din urmă, nu a cerut ajutorul asistenţei sociale.
Prin urmare, Guvernul a cerut Curţii să declare capătul de cerere ca vădit nefondat.
21. Reclamantul a argumentat că mama a ştiut unde era punctul privind luarea copilului de la grădiniţă şi că s-a folosit de confuzia creată prin existenţa celor două grădiniţe cu nume aproximativ identice pentru a-l împiedica să păstreze legături personale cu copilul.
A reiterat că, în ciuda eforturilor sale şi ale executorului judecătoresc, încercările de exercitare a dreptului de vizită nu au reuşit din cauza opunerii mamei. A argumentat că s-a plâns de „comportamentul infracţional” al lui D.O. şi al noului ei soţ atât Consiliului Superior al Magistraturii cât şi serviciilor sociale, dar fără folos.
22. Curtea a examinat anterior, în temeiul art. 8 din convenţie, obligaţiile pozitive ale statului de a se asigura că, atât părintele, cât şi copilul se bucură de compania celuilalt. Face referire la principiile de bază stabilite în aceste cauze (a se vedea, printre multe alte autorităţi, Monory împotriva României şi Ungariei, nr. 71099/01, 5 aprilie 2005; Keegan împotriva Irlandei, 26 mai 1994, Seria A nr. 290; Ignaccolo-Zenide împotriva României, nr. 31679/96, CEDO 2000‑I; Hokkanen împotriva Finlandei, 23 septembrie 1994, Seria A nr. 299‑A; Nistor împotriva României, nr. 14565/05, 2 noiembrie 2010). Curtea reiterează, în special, faptul că, în problemele privind încredinţarea, interesele copiilor sunt extrem de importante şi că interesul superior al copilului trebuie să fie considerentul primordial [a se vedea, în acest scop, Neulinger şi Shuruk împotriva Elveţiei (MC), nr. 41615/07, pct. 134, 6 iulie 2010, şi Płaza împotriva Poloniei, nr. 18830/07, pct. 71, 25 ianuarie 2011] şi poate depăşi, în funcţie de natura şi importanţa lui, pe cele ale părinţilor [a se vedea Sahin împotriva Germaniei (MC), nr. 30943/96, pct. 66, CEDO 2003-VIII]. În ceea ce priveşte obligaţia pozitivă a statului de a acţiona imediat pentru aplicarea drepturilor de a păstra legături personale cu copilul ale unui părinte, Curtea a stabilit că este o obligaţie de mijloace, nu de rezultat, şi reiterează că participarea parentală activă la procedurile cu privire la copii este necesară în temeiul art. 8 din convenţie pentru a asigura protecţia intereselor lor, şi că atunci când un reclamant cere executarea unei hotărâri judecătoreşti, atât comportamentul său, cât şi cel al instanţelor sunt factori relevanţi ce trebuie luaţi în considerare (a se vedea Glaser împotriva Regatului Unit, nr. 32346/96, pct. 70, 19 septembrie 2000).
23. Ţinând cont de principiile de mai sus, Curtea revine la faptele prezentei cauze şi observă că reclamantul a fost despărţit de fiul său în vârstă de patru ani şi i-a fost acordat dreptul de a păstra legături personale cu copilul. Numeroasele lui încercări de exercitare a acestui drept au rămas fără succes, în ciuda asistenţei necontestate din partea executorului judecătoresc. Autorităţile interne au stabilit că a fost confundată adresa de unde urma să fie luat copilul pentru că erau două „grădiniţe nr. 6” în oraş şi că fiecare parte a mers la altă grădiniţă.
24. Curtea reţine că autorităţile au dat răspunsuri prompte demersurilor reclamantului. Procedura internă pentru încredinţare a fost rapidă, executorul judecătoresc l-a asistat pe reclamant de fiecare dată în eforturile sale de a obţine executarea hotărârii de încredinţare şi procurorul a investigat fără întârziere numeroasele plângeri penale făcute de reclamant împotriva lui D.O. Prin urmare, nu există nicio problemă legată de asistenţa acordată de autorităţi în acest caz.
25. Cu toate că este adevărat că încercările de punere în executare nu au avut succes, Curtea observă că atitudinea mamei nu a fost singurul motiv pentru care vizitele au eşuat, deşi aceasta a contribuit semnificativ la împiedicarea copilului să îşi vadă tatăl. În mod special, deşi mama nu s-a prezentat sistematic în faţa „Grădiniţei nr. 6”, reclamantul nu a înţeles posibila confuzie privind adresa şi nu a luat legătura cu mama pentru clarificări, nici nu a cerut imediat asistenţa autorităţilor pentru soluţionarea problemei. Mai mult, deşi era conştient de problema cu adresa de la care urma să fie luat copilul până cel târziu la 9 iunie 2008 (decizia procurorului), a continuat să meargă împreună cu executorul judec judecătoresc la vechea adresă de cinci ori mai mult în cursul următoarelor patru luni. De asemenea, i-au trebuit şaptesprezece luni să ceară clarificări cu privire la hotărârea judecătorească în legătură cu adresa de la care urma să-l ia pe copil. În acest timp, totuşi, reclamantul a continuat să facă plângeri penale împotriva mamei.
De asemenea, Curtea observă că, deşi a devenit repede conştient de faptul că copilul şi-a schimbat grădiniţa după ce dreptul de încredinţare i-a fost acordat mamei, reclamantul nu şi-a vizitat fiul la noua instituţie.
26. Curtea este conştientă de situaţiile delicate din speţă şi recunoaşte că este posibil ca lucrurile să se fi complicat în prezenta cauză ca urmare a relaţiilor dificile dintre reclamant şi D.O. Totuşi, poate observa că eforturile reclamantului din prezenta cauză par să fi pus accentul mai mult pe obţinerea recunoaşterii pretinsului comportament infracţional al mamei decât pe păstrarea legăturilor personale importante cu fiul său (a se vedea Sbârnea împotriva României, nr. 2040/06, pct. 137, 21 iunie 2011).
27. Curtea observă, de asemenea, că reclamantul nu şi-a fundamentat afirmaţiile că ar fi informat serviciile sociale despre această situaţie. Curtea a stabilit deja că asistenţa acordată de serviciile sociale se poate dovedi eficientă în cazurile referitoare la exercitarea drepturilor de a păstra legături personale cu copilul (a se vedea Lafargue, citată anterior, pct. 97, şi Fuşcă împotriva României, nr. 34630/07, pct. 44, 13 iulie 2010; şi, mutatis mutandis, Nistor, citată anterior, pct. 105-107).
28. Având în vedere cele menţionate anterior, Curtea concluzionează că neexercitarea dreptului de a păstra legături personale cu copilul a fost cauzată în mare măsură de însuşi reclamantul şi că autorităţile şi-au îndeplinit în mod rezonabil obligaţiile pozitive de a asista cât mai bine reclamantul în eforturile sale de exercitare a acestui drept.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din convenţie.
B. Capătul de cerere formulat în temeiul art. 6 din convenţie
29. Reclamantul s-a plâns de modul în care procurorul a soluţionat plângerile penale făcute de el împotriva lui D.O. S-a bazat pe art. 6 din convenţie, care, în partea sa relevantă, este formulat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
30. Cu toate acestea, chiar presupunând că art. 6 se aplică sub aspect civil, având în vedere toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea consideră că acestea nu indică nicio pretinsă încălcare a drepturilor şi libertăţilor stabilite în convenţie sau în protocoalele la aceasta.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy