©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A DOUA
HOTĂRÂREA
din 20 ianuarie 2015
În Cauza Mesut Yurtsever şi alţii împotriva Turciei
(Cererile nr. 14946/08, 21030/08, 24309/08, 24505/08, 26964/08, 26966/08,
27088/08, 27090//08, 27092/08, 38752/08, 38778/08 şi 38807/08)
Strasbourg
definitivă la 20/04/2015
Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Mesut Yurtsever şi alţii împotriva Turciei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a doua), reunită într-o cameră compusă din Guido Raimondi, preşedinte, Işıl Karakaş, András Sajó, Nebojša Vučinić, Egidijus Kūris, Robert Spano, Jon Fridrik Kjølbro, judecători, şi Stanley Naismith, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 13 noiembrie 2014,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află 12 cereri (nr. 14946/08, 21030/08, 24309/08, 24505/08, 26964/08, 26966/08, 27088/08, 27090/08, 27092/08, 38752/08, 38778/08 şi 38807/08) îndreptate împotriva Republicii Turcia, prin care 13 resortisanţi ai acestui stat, domnii Mesut Yurtsever, Canar Yurtsever, Aydın Şaka, Ergin Atabey, Habip Çiftçi, Mahmut Cengiz, Mehmet Ergezen, İsmail Cengiz Oğurtan, Fevzi Abo, Abdullah Günay, Mehmet Ali Kaya, Adem Yüksekdağ şi Nezir Adıyaman („reclamanţii”), au sesizat Curtea la 4 martie 2008 (cererile nr. 14946/08 şi 21030/08), la 6 mai 2008 (cererile nr. 24309/08, 24505/08, 26964/08, 26966/08, 38752/08 şi 38778/08), la 20 mai 2008 (cererea nr. 38807/08) şi 27 mai 2008 (cererile nr. 27088/08, 27090/08 şi 27092/08), în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de M. Erbil, avocat în Istanbul. Guvernul turc (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental.
3. Reclamanţii se plâng în special de atingerea adusă dreptului lor la libertate de exprimare şi de informare (art. 10 din Convenţie) şi susţin că nu au beneficiat de un proces echitabil (art. 6 din Convenţie). Aceasta se plâng şi de încălcarea art. 8, art. 13, art. 14, art. 17 şi art. 18 din Convenţie.
4. La 3 iunie 2009, cererile au fost comunicate Guvernului.
ÎN FAPT
i. circumstanţele cauzei
A. Domnul Mesut Yurtsever (cererea nr. 14946/08)
5. Reclamantul s-a născut în 1974. La data depunerii cererii sale, acesta era deţinut în penitenciarul de tip F din Bolu.
6. În data de 25 iunie 2007, când reclamantul era deţinut în alt penitenciar – penitenciarul de tip F din Tekirdağ –, comisia pentru educaţie din unitatea respectivă a adoptat decizia ca ediţiile cotidianului Azadiya Welat din 18, 19, 20, 21, 22, 23 şi 24 iunie 2007 să nu fie puse la dispoziţia reclamantului, dar nici a altor deţinuţi. Decizia era întemeiată pe art. 62 alin. (3) din Legea nr. 5275 privind executarea pedepselor şi măsurilor preventive, conform căruia persoanelor condamnate nu li se pune la dispoziţie nicio publicaţie ce conţine informaţii, articole, fotografii şi comentarii obscene sau de natură să pună în pericol securitatea unităţii. Se argumenta, în acest sens, că publicaţiile care nu au fost puse la dispoziţie erau în limba kurdă, că unitatea penitenciară nu avea angajaţi cunoscători de limba kurdă, că această limbă includea alte câteva dialecte şi că, prin urmare, nu era posibil să se asigure traducerea respectivelor publicaţii. În consecinţă, se considera că nu se poate verifica dacă publicaţiile în cauză îndeplineau cerinţele stabilite în articolul respectiv din lege.
7. La 28 iunie 2007, reclamantul a contestat această decizie.
8. La 22 octombrie 2007, soluţionând dosarul, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate la Penitenciarul Tekirdağ a respins plângerea. Acesta s-a pronunţat în baza avizului Procurorului Republicii, în care se preciza că, pentru a se putea aprecia conformitatea dintre art. 62 alin. (3) şi publicaţiile în altă limbă decât cea oficială, era necesar să se dispună traducerea lor, că nu exista nicio dispoziţie legală care să oblige unitatea penitenciară să suporte cheltuielile de traducere, că aceste cheltuieli nu au fost asumate de reclamant şi că, în consecinţă, se impune respingerea acţiunii.
9. La 30 octombrie 2007, reclamantul a contestat decizia, argumentând că motivul pentru care conducerea penitenciarului a suspendat furnizarea în penitenciar a cotidianului Azadiya Welat, având – în opinia sa – o largă difuzare în exterior, era acela că nu are angajaţi cunoscători de limba kurdă. Acesta a solicitat anularea deciziei judecătorului delegat, care a considerat măsura ca fiind conformă cu legea, deoarece – în opinia sa – această practică împiedica popularizarea cotidianului aşa cum fusese distribuit până atunci în penitenciar.
10. La 8 noiembrie 2007, Curtea cu juraţi din Tekirdağ, după ce a judecat dosarul şi a primit avizul Procurorului Republicii, a constatat că decizia atacată nu este în contradicţie cu procedura şi legea şi a respins acţiunea.
B. Domnii Canar Yurtsever, Aydın Şaka, Ergin Atabey şi Habip Çiftçi (cererea nr. 21030/08)
11. Reclamanţii s-au născut în 1982, 1980, 1973 şi, respectiv, 1973. La data depunerii cererii, aceştia erau deţinuţi în penitenciarul de tip F din Tekirdağ.
12. La 28 mai 2007, comisia pentru educaţie din penitenciar a adoptat, în temeiul art. 62 din Legea nr. 5275, decizia de a nu le pune reclamanţilor la dispoziţie ediţiile cotidianului Azadiya Welat din 22, 23, 24, 25, 26, 27 şi 28 mai 2007 pe motiv că acestea erau în limba kurdă şi că în cadrul comisiei nu existau persoane care să le poată traduce din această limbă.
13. La 4 iunie 2007, reclamanţii au contestat această decizie.
14. La 10 august 2007, judecând dosarul în baza avizului Procurorului Republicii, în care se considera că decizia comisiei pentru educaţie este justificată, judecătorul delegat la Penitenciarul Tekirdağ a respins plângerea.
15. La 21 august 2007, domnii Atabey şi Çiftçi, iar la 23 august 2007, domnii Yurtsever şi Şaka, au atacat această decizie.
16. La 7 septembrie 2007, Curtea cu juraţi din Tekirdağ, după ce a judecat dosarul şi a primit avizul Procurorului Republicii, a respins acţiunea, considerând că decizia atacată nu este în contradicţie cu procedura şi nici cu legea.
C. Domnii Mahmut Cengiz şi Mehmet Ergezen (cererea nr. 24309/08)
17. Reclamanţii s-au născut în 1983. La data depunerii cererii, aceştia erau deţinuţi în penitenciarul de tip F din Tekirdağ.
18. La 9 iulie 2007, comisia pentru educaţie din penitenciar a adoptat decizia de a nu le pune reclamanţilor la dispoziţie ediţiile cotidianului Azadiya Welat din 2, 3, 4, 5, 6, 7 şi 8 iulie 2007. Decizia comisiei se baza pe art. 62 alin. (3) din Legea nr. 5275. În acest sens, comisia a subliniat că publicaţiile respective erau în limba kurdă, că penitenciarul nu avea angajaţi cunoscători de limba kurdă astfel încât, în opinia sa, nu era posibil să se asigure traducerea cărţilor, ziarelor şi revistelor publicate în această limbă şi că, prin urmare, nu se putea verifica dacă respectivele publicaţii îndeplinesc sau nu criteriile stabilite în articolul de lege citat.
19. La 10 iulie 2007, reclamanţii au formulat plângere împotriva acestei decizii. În scrisoarea din aceeaşi dată, adresată judecătorului delegat la Penitenciarul Tekirdağ, domnul Cengiz a afirmat, printre altele, că ediţiile cotidianului respectiv nu au făcut obiectul niciun unei decizii de confiscare şi că era lipsită de sens solicitarea traducerii acestuia în condiţiile în care, potrivit afirmaţiilor sale, acesta se vindea în toată ţara şi era supus unui control legal. De asemenea, acesta afirma că decizia atacată era contrară normelor de drept.
20. Într-o scrisoare adresată la 18 iulie 2007 judecătorului delegat la Penitenciarul Tekirdağ, domnul Ergezen a afirmat că, cu 5 luni înainte, s-a ridicat interdicţia privind primirea, în penitenciar, a publicaţiilor în limba kurdă şi că nu este credibil argumentul conducerii conform căruia nu există angajaţi cunoscători de limba kurdă. Acesta a mai susţinut că deţinuţii din alte penitenciare de tip F aveau aprobare să primească astfel de publicaţii astfel încât, în opinia sa, această practică a conducerii penitenciarului trebuie considerată ca fiind arbitrară.
21. La 23 octombrie 2007, judecând dosarul, judecătorul delegat la Penitenciarul Tekirdağ a respins plângerea. Acesta s-a pronunţat în baza avizului Procurorului Republicii, în care se preciza că, pentru a se putea aprecia, în raport cu art. 62 alin. (3) din Legea nr. 5275, conţinutul publicaţiilor în altă limbă decât cea oficială, era necesar să se dispună traducerea lor, că nu exista nicio dispoziţie legală care să oblige unitatea penitenciară să suporte cheltuielile de traducere, că aceste cheltuieli nu au fost asumate de reclamant şi că, în consecinţă, se impune respingerea acţiunii.
22. La 1 noiembrie 2007, reclamanţii au contestat această decizie. Domnul Ergezen a solicitat ridicarea interdicţiei în litigiu. Domnul Cengiz a afirmat că respectivul cotidian era distribuit sub controlul procurorului responsabil de presă şi că absenţa unei proceduri judiciare împotriva cotidianului sau absenţa unei decizii de confiscare demonstrează că acesta nu ridica nicio problemă. Prin urmare, acesta considera că trebuie să aibă acces la el.
23. La 8 noiembrie 2007, curtea cu juraţi, judecând dosarul după ce a primit avizul Procurorului Republicii, a respins plângerea motivând că decizia atacată nu este în contradicţie cu procedura şi nici cu legea.
D. Domnii İsmail Cengiz Oğurtan şi Fevzi Abo (cererea nr. 24505/08)
24. Reclamanţii s-au născut în 1974 şi, respectiv, 1985. La data depunerii cererii, aceştia erau deţinuţi în penitenciarul de tip F din Tekirdağ.
25. La 25 iunie 2007, comisia pentru educaţie din penitenciar a adoptat, în temeiul art. 62 alin. (3) din Legea nr. 5275, decizia de a nu le pune reclamanţilor la dispoziţie ediţiile cotidianului Azadiya Welat din 18, 19, 20, 21, 22, 23 şi 24 iunie 2007. Comisia a explicat că publicaţiile erau în limba kurdă, că penitenciarul nu avea angajaţi cunoscători de limba kurdă care, în plus, cuprinde mai multe dialecte, că nu era aşadar posibil să se asigure traducerea publicaţiilor în litigiu şi că, prin urmare, nu se putea verifica dacă acestea îndeplinesc sau nu condiţiile stabilite în respectivul articol din lege.
26. La 28 iunie 2007, reclamanţii s-au plâns împotriva acestei decizii. Într-o scrisoare adresată în aceeaşi zi judecătorului delegat la Penitenciarul Tekirdağ, domnul Abo s-a plâns că i s-a refuzat accesul la ediţiile respective, adăugând că măsura conducerii penitenciarului constituie un mijloc de a interzice cotidianul şi este contrară normelor de drept.
27. Printr-o scrisoare din 4 iulie 2007, domnul Oğurtan l-a informat pe judecătorul delegat la Penitenciarul Tekirdağ că, din data de 18 iunie 2007, nu a mai primit cotidianul Azadiya Welat, măsură care, în opinia sa, nu are un motiv legal. Acesta a solicitat ca, în viitor, cotidianul să îi fie pus la dispoziţie periodic.
28. La 22 octombrie 2007, judecând dosarul, judecătorul delegat la Penitenciarul Tekirdağ a respins plângerea după ce a constatat că decizia atacată nu este în contradicţie cu procedura şi legea. Acesta s-a pronunţat în baza avizului Procurorului Republicii, în care se preciza că, pentru a se putea aprecia conformitatea dintre legea respectivă şi publicaţiile în altă limbă decât cea oficială, era necesar să se dispună traducerea lor, că nu exista nicio dispoziţie legală care să oblige unitatea penitenciară să suporte cheltuielile de traducere, că aceste cheltuieli nu au fost asumate de reclamant şi că, în consecinţă, măsura luată de conducerea penitenciarului este justificată.
29. La 26 octombrie 2007, domnul Oğurtan s-a adresat în scris Curţii cu juraţi din Tekirdağ, plângându-se că nu mai primeşte cotidianul Azadiya Welat şi că cererea adresată judecătorul delegat în acest sens a fost respinsă. Acesta a solicitat încetarea practicii respective, pe care o considera antidemocratică, şi distribuirea periodică a cotidianului în litigiu.
30. La 1 noiembrie 2007, domnul Abo s-a adresat în scris Curţii cu juraţi din Tekirdağ. Acesta susţinea că Azadiya Welat este un cotidian de informare care, în opinia sa, era supus unei forme de control ca toate celelalte publicaţii de presă. Acesta susţinea că absenţa unei proceduri judiciare împotriva cotidianului sau absenţa interzicerii publicării acestuia demonstrează de la sine că acest cotidian nu ridică nicio problemă şi că respectivul cotidian trebuie aşadar să îi fie pus la dispoziţie. În consecinţă, acesta a solicitat anularea deciziei judecătorului delegat şi înlocuirea ei cu decizia de a i se pune la dispoziţie cotidianul.
31. La 8 noiembrie 2007, Curtea cu juraţi din Tekirdağ, judecând dosarul şi după ce a primit avizul Procurorului Republicii, a constatat că decizia atacată nu este în contradicţie cu procedura şi legea şi a respins acţiunea.
E. Domnii Abdullah Günay şi Mehmet Ali Kaya (cererea nr. 26964/08)
32. Reclamanţii s-au născut în 1979 şi, respectiv, 1976. La data depunerii cererii, aceştia erau deţinuţi în penitenciarul de tip F din Tekirdağ.
33. La 28 iunie 2007, comisia pentru educaţie din penitenciar a adoptat decizia de a nu le pune reclamanţilor la dispoziţie ediţiile cotidianului Azadiya Welat din 19, 20, 21, 22, 23, 24 şi 25 iunie 2007 pe motiv că acestea erau în limba kurdă şi că în comisia pentru educaţie nu existau persoane care să le poată traduce din această limbă.
34. La 5 iulie 2007, domnul Kaya s-a adresat în scris judecătorului delegat la Penitenciarul Tekirdağ pentru a ataca decizia şi a solicita primirea cotidianului respectiv.
35. La 9 iulie 2007, reclamanţii au formulat plângere împotriva acestei decizii.
36. La 22 octombrie 2007, examinând dosarul, judecătorul delegat la Penitenciarul Tekirdağ a respins plângerea după ce a constatat că decizia atacată nu este în contradicţie cu procedura şi legea. Acesta s-a pronunţat în baza avizului Procurorului Republicii, în care se preciza că, pentru a se putea aprecia, în raport cu art. 62 alin. (3) din Legea nr. 5275, conţinutul publicaţiilor în altă limbă decât cea oficială, era necesar să se dispună traducerea lor, că nu exista nicio dispoziţie legală care să oblige unitatea penitenciară să suporte cheltuielile de traducere, că aceste cheltuieli nu au fost asumate de reclamanţi şi că, în consecinţă, măsura conducerii penitenciarului era justificată.
37. La 26 octombrie şi, respectiv, 30 octombrie 2007, domnul Abdullah Günay şi domnul Mehmet Ali Kaya au contestat această decizie. În scrisoarea adresată Curţii cu juraţi din Tekirdağ, domnul Kaya a precizat că refuzul de a-i pune la dispoziţie cotidianul Azadiya Welat este arbitrar şi a solicitat primirea acestui cotidian care, în opinia sa, se publica în conformitate cu legile în vigoare.
38. La 8 noiembrie 2007, curtea cu juraţi din Tekirdağ, judecând dosarul şi după ce a primit avizul Procurorului Republicii, a constatat că decizia atacată nu este în contradicţie cu procedura şi legea şi a respins acţiunea.
F. Domnii Abdullah Günay şi Adem Yüksekdağ (cererea nr. 26966/08)
39. Reclamanţii s-au născut în 1979 şi, respectiv, 1986. La data depunerii cererii, aceştia erau deţinuţi în penitenciarul de tip F din Tekirdağ.
40. La 3 iulie 2007, comisia pentru educaţie din penitenciar a adoptat decizia de a nu le pune la dispoziţie ediţiile cotidianului Azadiya Welat din 26, 27, 28, 29 şi 30 iunie 2007, precum şi din 1 şi 2 iulie 2007 pe motiv că în comisie nu existau persoane care să poată asigura traducerea publicaţiilor.
41. La 16 iulie 2007, reclamanţii au formulat plângere împotriva acestei decizii.
42. La 23 octombrie 2007, examinând dosarul, judecătorul delegat la Penitenciarul Tekirdağ a respins plângerea având în vedere constatarea că decizia atacată nu este în contradicţie cu procedura şi legea. Acesta s-a pronunţat în baza avizului Procurorului Republicii, în care se preciza că, pentru a se putea aprecia, în raport cu art. 62 alin. (3) din Legea nr. 5275, conţinutul publicaţiilor în altă limbă decât cea oficială, era necesar să se dispună traducerea lor, că nu exista nicio dispoziţie legală care să oblige unitatea penitenciară să suporte cheltuielile de traducere, că aceste cheltuieli nu au fost asumate de reclamanţi şi că, în consecinţă, măsura conducerii penitenciarului era justificată.
43. La 26 octombrie şi, respectiv, 30 octombrie 2007, domnul Abdullah Günay şi domnul Adem Yüksekda au contestat această decizie. În scrisoarea adresată Curţii cu juraţi din Tekirdağ, domnul Günay i-a imputat judecătorului delegat că s-a aliat cu conducerea penitenciarului pentru a-i restrânge dreptul la libertatea de a primi informaţii şi că astfel a adus atingere acestui drept – în opinia sa – consacrat de Convenţie. Acesta a susţinut că respectivul cotidian se publica în conformitate cu legile şi, prin urmare, nu era necesară traducerea lui deoarece, potrivit argumentelor reclamantului, dacă într-adevăr conţinutul lui ar fi încălcat legile, ar fi făcut obiectul unei măsuri de confiscare. De asemenea, acesta susţinea că dreptul de a citi un ziar în limba kurdă, limba sa maternă, era un drept natural.
44. La 8 noiembrie 2007, Curtea cu juraţi din Tekirdağ, judecând dosarul şi după ce a primit avizul Procurorului Republicii, a constatat că decizia atacată nu este în contradicţie cu procedura şi legea şi a respins acţiunea.
G. Domnul Abdullah Günay (cererile nr. 27088/08 şi 27090/08)
45. Reclamantul s-a născut în 1979. La data depunerii cererilor sale, acesta era deţinut în penitenciarul de tip F din Tekirdağ.
1. Procedura privind nepunerea la dispoziţie a ediţiilor cotidianului Azadiya Welat din perioada 28 august – 3 septembrie 2007 (cererea nr. 27088/08)
46. La 6 septembrie 2007, comisia pentru educaţie din penitenciar a adoptat decizia de a nu pune la dispoziţia reclamantului ediţiile cotidianului Azadiya Welat din 28, 29, 30 şi 31 august 2007, precum şi din 1, 2 şi 3 septembrie 2007, considerând că nu putea să înţeleagă conţinutul acestora şi nici să asigure traducerea lor, ţinând seama totodată de o decizie din 9 august 2007 a judecătorului delegat la Penitenciarul Tekirdağ.
47. La 13 septembrie 2007, reclamantul a formulat plângere împotriva acestei decizii.
48. La 5 noiembrie 2007, examinând dosarul, judecătorul delegat la Penitenciarul Tekirdağ a respins plângerea după ce a constatat că decizia atacată nu este în contradicţie cu procedura şi legea. Acesta s-a pronunţat în baza avizului Procurorului Republicii, în care se preciza că, pentru a se putea aprecia, în raport cu art. 62 alin. (3) din Legea nr. 5275, conţinutul publicaţiilor în altă limbă decât cea oficială, era necesar să se dispună traducerea lor, că nu exista nicio dispoziţie legală care să oblige unitatea penitenciară să suporte cheltuielile de traducere, că aceste cheltuieli nu au fost asumate de reclamant şi că, în consecinţă, decizia comisiei era justificată.
49. La 8 noiembrie 2007, reclamantul a contestat decizia de respingere.
50. La 27 noiembrie 2007, Curtea cu juraţi din Tekirdağ, judecând dosarul şi după ce a primit avizul Procurorului Republicii, a constatat că decizia atacată nu este în contradicţie cu procedura şi legea şi a respins acţiunea.
2. Procedura privind nepunerea la dispoziţie a ediţiilor din perioada 21 – 28 august 2007 (cererea nr. 27090/08)
51. La 31 august 2007, făcând referire la o decizie din 9 august 2007 a judecătorului delegat la Penitenciarul Tekirdağ, comisia pentru educaţie din penitenciar a adoptat decizia de a nu pune la dispoziţia reclamantului ediţiile cotidianului Azadiya Welat din 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27 şi 28 august 2007 pe motiv că nu putea să înţeleagă conţinutul acestora şi nici să asigure traducerea lor.
52. La 7 septembrie 2007, reclamantul a formulat plângere împotriva acestei decizii.
53. La 5 noiembrie 2007, examinând dosarul, judecătorul delegat la Penitenciarul Tekirdağ a respins plângerea având în vedere că decizia atacată nu este în contradicţie cu procedura şi legea. Acesta s-a pronunţat în baza avizului Procurorului Republicii, în care se preciza că, pentru a se putea aprecia, în raport cu art. 62 alin. (3) din Legea nr. 5275, conţinutul publicaţiilor în altă limbă decât cea oficială, era necesar să se dispună traducerea lor, că nu exista nicio dispoziţie legală care să oblige unitatea penitenciară să suporte cheltuielile de traducere, că aceste cheltuieli nu au fost asumate de reclamant şi că, în consecinţă, decizia comisiei era justificată.
54. La 8 noiembrie 2007, reclamantul a contestat decizia de respingere.
55. La 28 noiembrie 2007, Curtea cu juraţi din Tekirdağ, judecând dosarul şi după ce a primit avizul Procurorului Republicii, a constatat că decizia atacată nu este în contradicţie cu procedura şi legea şi a respins acţiunea.
H. Domnii Abdullah Günay, Nezir Adıyaman şi Aydın Şaka (cererea nr. 27092/08)
56. Reclamanţii s-au născut în 1979, 1978 şi, respectiv, 1980. La data depunerii cererii, aceştia erau deţinuţi în penitenciarul de tip F din Tekirdağ.
57. La 13 septembrie 2007, comisia pentru educaţie din penitenciar a adoptat decizia de a nu le pune reclamanţilor la dispoziţie ediţiile cotidianului Azadiya Welat din 4, 5, 6, 7, 8 şi 9 septembrie 2007 pe motiv că acestea erau în limba kurdă, iar comisia pentru educaţie nu putea asigura traducerea lor. De asemenea, comisia a luat în considerare faptul că judecătorul delegat la Penitenciarul Tekirdağ a pronunţat la 9 august 2007 o decizie privind alte ediţii ale acestui ziar, iar Curtea cu juraţi din Tekirdağ a pronunţat o decizie la 7 septembrie 2007.
58. La 24 septembrie 2007, reclamanţii au formulat plângere împotriva acestei decizii.
59. La 5 noiembrie 2007, examinând dosarul, judecătorul delegat la Penitenciarul Tekirdağ a respins plângerea după ce a constatat că decizia atacată nu este în contradicţie cu procedura şi legea. Acesta s-a pronunţat în baza avizului Procurorului Republicii, în care se preciza că, pentru a se putea aprecia conformitatea, în raport cu art. 62 alin. (3) din Legea nr. 5275, a conţinutului publicaţiilor în altă limbă decât cea oficială, era necesar să se dispună traducerea lor însă conducerea penitenciarului nu avea buget pentru aşa ceva, că nu exista nicio dispoziţie legală care să oblige unitatea penitenciară să suporte cheltuielile de traducere, că aceste cheltuieli nu au fost asumate de reclamant şi că, în consecinţă, decizia comisiei era justificată.
60. Domnul Günay şi domnii Adıyaman şi Şaka au contestat decizia de respingere în data de 8 noiembrie 2007 şi, respectiv, 12 noiembrie 2007.
61. La 28 noiembrie 2007, Curtea cu juraţi din Tekirdağ, judecând dosarul şi după ce a primit avizul Procurorului Republicii, a constatat că decizia atacată nu este în contradicţie cu procedura şi legea şi a respins acţiunea.
I. Domnul Mahmut Cengiz (cererile nr. 38752/08, 38778/08 şi 38807/08)
62. Reclamantul s-a născut în 1983. La data depunerii cererilor sale, acesta era deţinut în penitenciarul de tip F din Tekirdağ.
1. Procedura privind nepunerea la dispoziţie a ediţiilor cotidianului Azadiya Welat din perioada 26 iunie – 1 iulie 2007 (cererea nr. 38752/08)
63. La 2 iulie 2007, comisia pentru educaţie din penitenciar a adoptat, în temeiul art. 62 alin. (3) din Legea nr. 5275 , decizia de a nu pune la dispoziţia reclamantului ediţiile cotidianului Azadiya Welat din 25, 26, 27, 28, 29 şi 30 iunie şi din 1 iulie 2007, pe motiv că publicaţiile respective erau în limba kurdă, penitenciarul nu avea angajaţi cunoscători de limba kurdă şi deci nu se putea asigura traducerea textelor, precum şi că nu se putea face o verificare a conformităţii conţinutului textelor cu dispoziţia legală sus-menţionată.
64. La 3 iulie 2007, reclamantul a făcut plângere împotriva acestei decizii argumentând, printre altele, că ediţiile respective ale cotidianului nu făceau obiectul unei decizii judecătoreşti de confiscare astfel încât, în opinia sa, trebuia să primească acele ediţii. Acesta mai susţinea că, în cele 4 luni de dinaintea stopării distribuirii cotidianului, l-a primit fără probleme şi că măsura luată de conducerea penitenciarului era contrară normelor de drept. În consecinţă, acesta solicita anularea deciziei în litigiu şi acordarea posibilităţii de a primi în continuare ziarul respectiv.
65. La 23 octombrie 2007, examinând dosarul, judecătorul delegat la Penitenciarul Tekirdağ a respins plângerea după ce a constatat că decizia atacată nu este în contradicţie cu procedura şi legea. Acesta s-a pronunţat în baza avizului Procurorului Republicii, în care se preciza că, pentru a se putea aprecia, în raport cu art. 62 alin. (3) din Legea nr. 5275, conţinutul publicaţiilor în altă limbă decât cea oficială, era necesar să se dispună traducerea lor, că nu exista nicio dispoziţie legală care să oblige unitatea penitenciară să suporte cheltuielile de traducere, că aceste cheltuieli nu au fost asumate de reclamant şi că, în consecinţă, măsura luată de conducerea penitenciarului era justificată.
66. La 1 noiembrie 2007, reclamantul a contestat această decizie. Acesta susţinea că publicarea respectivului cotidian este legală, că înainte de a fi distribuit cotidianul este verificat de procurorul responsabil de presă şi că, în lipsa unei proceduri judiciare sau a unei decizii de confiscare îndreptate împotriva lui, nu se putea spune că ziarul cauza vreo problemă. În consecinţă, acesta solicita ca ediţiile cotidianului în litigiu să îi fie puse la dispoziţie.
67. La 8 noiembrie 2007, Curtea cu juraţi din Tekirdağ, judecând dosarul şi după ce a primit avizul Procurorului Republicii, a constatat că decizia atacată nu este în contradicţie cu procedura şi legea şi a respins acţiunea.
2. Procedura privind nepunerea la dispoziţie a ediţiilor cotidianului Azadiya Welat din perioada 9 – 15 iulie 2007 (cererea nr. 38778/08)
68. La 16 iulie 2007, comisia pentru educaţie din penitenciar a adoptat, în temeiul articolului 62 § 3 din Legea nr. 5275, decizia de a nu pune la dispoziţia reclamantului ediţiile cotidianului Azadiya Welat din 9, 10, 11, 12, 13, 14 şi 15 iulie 2007, pe motiv că acele publicaţii erau în limba kurdă, că penitenciarul nu avea angajaţi cunoscători de limba kurdă şi deci nu se putea asigura traducerea textelor, precum şi că nu se putea face o verificare a conformităţii conţinutului publicaţiilor respective cu dispoziţia legală sus-menţionată.
69. La 17 iulie 2007, reclamantul a formulat plângere împotriva acestei decizii. Prin scrisoarea din 19 iulie 2007 adresată judecătorului delegat la Penitenciarul Tekirdağ, reclamantul a argumentat că ziarul respectiv nu făcuse obiectul niciunei decizii de confiscare, că solicitarea traducerii conţinutului ziarului altminteri supus unui control legal nu avea sens şi nu respecta normele de drept.
70. La 23 octombrie 2007, examinând dosarul, judecătorul delegat la Penitenciarul Tekirdağ a respins acţiunea după ce a constatat că decizia atacată nu este în contradicţie cu procedura şi legea. Acesta s-a pronunţat în baza avizului Procurorului Republicii, în care se preciza că, pentru a se putea aprecia, în raport cu art. 62 alin. (3) din Legea nr. 5275, conţinutul publicaţiilor în altă limbă decât cea oficială, era necesar să se dispună traducerea lor, că nu exista nicio dispoziţie legală care să oblige unitatea penitenciară să suporte cheltuielile de traducere, că aceste cheltuieli nu au fost asumate de reclamant şi că, în consecinţă, măsura luată de conducerea penitenciarului era justificată.
71. La 1 noiembrie 2007, reclamantul a contestat această decizie argumentând, printre altele, că ziarul respectiv era supus, anterior distribuirii, controlului făcut de procurorul responsabil de presă. Acesta a susţinut că absenţa unei proceduri judiciare împotriva cotidianului sau a unei decizii de confiscare constituie o dovadă că acesta nu ridica nicio problemă.
72. La 8 noiembrie 2007, Curtea cu juraţi din Tekirdağ, după ce a judecat dosarul şi a primit avizul Procurorului Republicii, a constatat că decizia atacată nu este în contradicţie cu procedura şi legea şi a respins acţiunea.
3. Procedura privind nepunerea la dispoziţie a ediţiilor cotidianului Azadiya Welat din perioada 27 august - 2 septembrie 2007 (cererea nr. 38807/08)
73. La 4 septembrie 2007, comisia pentru educaţie din penitenciar a adoptat, în temeiul art. 62 alin. (3) din Legea nr. 5275, decizia de a nu pune la dispoziţia reclamantului ediţiile cotidianului Azadiya Welat din 27, 28, 29, 30 şi 31 august 2007, precum şi din 1 şi 2 septembrie 2007, pe motiv că acele publicaţii erau în limba kurdă, penitenciarul nu avea angajaţi cunoscători de limba kurdă şi deci nu se putea asigura traducerea textelor, astfel încât – potrivit comisiei – nu se putea face o verificare a conformităţii conţinutului acestora cu dispoziţia legală sus-menţionată.
74. Reclamantul a formulat plângere împotriva acestei decizii.
75. La 5 noiembrie 2007, examinând dosarul, judecătorul delegat la Penitenciarul Tekirdağ a respins plângerea după ce a constatat că decizia atacată nu este în contradicţie cu procedura şi legea. Acesta s-a pronunţat în baza avizului Procurorului Republicii, în care se preciza că, pentru a se examina conformitatea, cu art. 62 alin. (3) din Legea nr. 5275, a publicaţiilor în altă limbă decât cea oficială, era necesar să se dispună traducerea lor, conducerea penitenciarului nu avea însă buget pentru aşa ceva, nu exista nicio dispoziţie legală care să oblige unitatea penitenciară să suporte cheltuielile de traducere, aceste cheltuieli nu au fost asumate de reclamant şi că, în consecinţă, decizia comisiei pentru educaţie era justificată.
76. La 12 noiembrie 2007, reclamantul a contestat decizia de respingere. Acesta a argumentat, printre altele, că respectivul cotidian era publicat conform normelor legale şi că dacă ziarul s-ar fi aflat într-o situaţie contrară legii, procurorul responsabil de presă ar fi luat măsurile care se impuneau. În opinia sa, ziarul nu era supus niciunei interdicţii ori măsuri de confiscare. În consecinţă, reclamantul a solicitat să i se pună la dispoziţie ziarul.
77. La 20 noiembrie 2007, Curtea cu juraţi din Tekirdağ, judecând dosarul şi după ce a primit avizul Procurorului Republicii, a constatat că decizia atacată nu este în contradicţie cu procedura şi legea şi a respins acţiunea.
ii. dreptul intern relevant
78. Art. 62 din Legea nr. 5275 din 13 decembrie 2004 privind executarea pedepselor şi a măsurilor preventive, publicată în Jurnalul Oficial din 29 decembrie 2004, prevede în special:
„Art. 62. (1) Persoanele condamnate au dreptul de a primi, asumându-şi costurile lor, publicaţii periodice şi neperiodice cu condiţia ca acestea să nu fi fost interzise prin hotărâre judecătorească.
(2) Persoanele condamnate primesc în mod gratuit şi liber ziarele, cărţile şi publicaţiile tipărite şi editate de către fundaţii care beneficiază de scutire fiscală din partea adunării miniştrilor şi de către asociaţii [recunoscute] de utilitate publică, cu condiţia ca acestea să nu fi fost interzise de instituţii oficiale, universităţi, foruri profesionale [...] publice şi instanţe. Cărţile de curs ale persoanelor condamnate care beneficiază de educaţie sau formare nu pot fi supuse controlului.
(3) Persoanei condamnate nu i se poate pune la dispoziţie nicio publicaţie ce conţine informaţii, articole, fotografii şi comentarii obscene sau de natură să pună în pericol securitatea unităţii.”
79. Art. 87 din Regulamentul privind executarea pedepselor şi a măsurilor preventive, astfel cum era în vigoare la 20 martie 2006, publicat în Jurnalul Oficial din 6 aprilie 2006, prevedea în special:
„Dreptul de a beneficia de publicaţii periodice şi neperiodice
Art. 87. (1) Persoanele condamnate au dreptul de a primi, asumându-şi costurile lor, publicaţii periodice şi neperiodice cu condiţia ca acestea să nu fi fost interzise prin hotărâre judecătorească.
(2) Persoanele condamnate primesc gratuit şi liber ziarele, cărţile şi publicaţiile tipărite şi editate de către fundaţii care beneficiază de scutire fiscală din partea adunării miniştrilor şi de către asociaţii [recunoscute] de utilitate publică, cu condiţia ca acestea să nu fi fost interzise de instituţii oficiale, universităţi, foruri profesionale [...] publice şi instanţe. Cărţile de curs ale persoanelor condamnate care beneficiază de educaţie sau formare nu pot fi supuse controlului.
(3) Persoanei condamnate nu i se poate pune la dispoziţie nicio publicaţie identificată de comisia pentru educaţie ca fiind de natură să pună în pericol securitatea unităţii sau conţinând informaţii, articole, fotografii şi comentarii obscene.”
80. Instrucţiunile din 12 iulie 2005 privind bibliotecile din unităţile penitenciare prevăd în special:
„Examinarea publicaţiilor
Art. 10. Publicaţiile periodice şi neperiodice destinate bibliotecilor şi rafturilor cu cărţi din unităţile penitenciare se examinează de către comisia pentru educaţie conform principiilor stabilite la art. 11 şi art. 12 din instrucţiuni. Publicaţiile considerate neconforme se trimit la Procurorul Republicii în vederea unei dispoziţii în acest sens.
Direcţia generală verifică dacă publicaţiile agreate de minister sunt sau nu conforme cu dispoziţiile instrucţiunilor. Cele care sunt considerate conforme se trimit la unităţile penitenciare.
Ziarele, cărţile şi publicaţiile tipărite şi editate de către fundaţii care beneficiază de scutire fiscală din partea adunării miniştrilor şi de către asociaţii [recunoscute] de utilitate publică, cu condiţia ca acestea să nu fi fost interzise de instituţii oficiale, universităţi, foruri profesionale [...] publice şi instanţe, se trimit fără verificare la biblioteci şi rafturi cu cărţi.
Publicaţiile care nu se acceptă în unitate
Art. 11. În unitate nu se acceptă nicio publicaţie
a) care a fost interzisă de instanţe,
b) care, chiar dacă nu a fost interzisă de instanţe, a fost identificată printr-o decizie a comisiei pentru educaţie ca fiind o ameninţare pentru securitatea unităţii sau conţinând informaţii, articole, fotografii şi comentarii obscene.”
ÎN DREPT
81. Ţinând cont de asemănarea cererilor în ceea ce priveşte faptele şi capetele de cerere, Curtea decide să le conexeze şi să le examineze împreună, într-o singură hotărâre.
i. cu privire la excepţiile preliminare ridicate de guvern
82. Făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii [Deweer împotriva Belgiei, 27 februarie 1980, seria A nr. 35; Cardot împotriva Franţei, 19 martie 1991, seria A nr. 200; Ahmet Sadık împotriva Greciei, 15 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑V; Papon împotriva Franţei (nr. 1) (dec.), nr. 64666/01, CEDO 2001‑VI; Taïs împotriva Franţei (dec.), nr. 39922/03, 1 iunie 2006; Hakkar împotriva Franţei (dec.), nr. 43580/04, 7 aprilie 2009], Guvernul susţine că reclamanţii nu au formulat, nici măcar pe fond, capete de cerere întemeiate pe încălcări ale Convenţiei nici în faţa judecătorului delegat, nici în faţa curţii cu juraţi.
83. Guvernul consideră, de asemenea, că cererile nr. 24505/08, 26964/08, 26966/08, 27088/08, 27090/08, 27092/08, 21030/08, 24309/08, 38752/08, 38807/08 şi 38778/08 trebuie să fie respinse ca tardive. În acest sens, Guvernul precizează, referitor la cererile nr. 24505/08, 26964/08 şi 26966/08, că, la 8 noiembrie 2007, curtea cu juraţi a respins plângerea reclamanţilor, iar aceştia au sesizat Curtea Europeană la 6 mai 2008, adică peste termenul de 6 luni. Referitor la cererea nr. 27088/08, Guvernul precizează că, la 27 noiembrie 2007, curtea cu juraţi a respins plângerea reclamantului, iar acesta a sesizat Curtea după expirarea termenului de 6 luni, la 27 mai 2008. Referitor la cererea nr. 27092/08, se precizează că reclamantul a sesizat Curtea la 27 mai 2008, deşi decizia definitivă a fost pronunţată la 28 noiembrie 2007. Referitor la cererile nr. 24309/08, 38752/08 şi 38778/08, se precizează că decizia internă definitivă a fost pronunţată la 8 noiembrie 2+007, iar reclamanţii au sesizat Curtea abia la 6 mai 2008. În ultimul rând, se precizează că cererile nr. 27090/08 şi 38807/08 au fost, de asemenea, introduse, în opinia sa, după expirarea termenului de 6 luni, deciziile interne definitive relevante în aceste cauze datând, potrivit Guvernului, din 20 noiembrie şi, respectiv, 28 noiembrie 2007.
84. Reclamanţii contestă argumentul Guvernului întemeiat pe neepuizarea căilor de atac interne. Citând cauza Open Door şi Dublin Well Woman împotriva Irlandei (29 octombrie 1992, seria A nr. 246‑A), aceştia susţin că excepţia ridicată este nefondată.
85. Pentru început, Curtea reaminteşte că acel capăt de cerere cu care se doreşte sesizarea Curţii trebuie să fi fost formulat mai întâi, cel puţin pe fond, în formele şi termenele prevăzute de dreptul intern, în faţa instanţelor naţionale corespunzătoare (a se vedea, printre altele, Cardot, citată anterior).
86. În speţă, Curtea observă, având în vedere actele aflate la dosar, că fiecare reclamant a adresat judecătorului delegat pentru executarea pedepselor o plângere împotriva deciziei comisiei pentru educaţie de a nu le pune la dispoziţie anumite ediţii ale cotidianului Azadiya Welat. Ulterior, în urma respingerii plângerii, aceştia au contestat în faţa curţii cu juraţi decizia judecătorului. Obiectul acţiunilor astfel declanşate în dreptul intern de către reclamanţi era de a obţine primirea cotidianului Azadiya Welat. Prin urmare, Curtea nu are nicio îndoială că în litigiu se afla libertatea de a primi informaţii, chiar dacă în mod subiacent, în procedurile pe care reclamanţii le-au declanşat în faţa instanţelor naţionale şi că plângerile adresate acestora conţineau într-adevăr o doleanţă legată de art. 10 din Convenţie [a se vedea, mutatis mutandis, Fressoz şi Roire împotriva Franţei (MC), nr. 29183/95, pct. 39, CEDO 1999‑I; Eon împotriva Franţei, nr. 26118/10, pct. 28, 14 martie 2013]. Curtea mai observă că, în cadrul acţiunii sale în faţa curţii cu juraţi, domnul Günay (în contextul cererii nr. 26966/08) s-a referit explicit la dreptul său la libertatea de a primi informaţii, astfel cum este consacrat de Convenţie. Cu toate acestea, curtea cu juraţi nu pare să fi luat deloc în considerare acest argument în aprecierea circumstanţelor supuse examinării sale (supra, pct. 43-44). În consecinţă, Curtea respinge excepţia preliminară ridicată de Guvern în acest sens.
87. În continuare, Curtea observă că cererile pentru care Guvernul a ridicat o excepţie de tardivitate au fost totuşi introduse în termenul de 6 luni. În acest sens, Curtea a luat în considerare în fiecare caz data deciziei interne definitive (supra, pct. 16, 23, 31, 38, 38, 44, 50, 55, 61, 67, 72, 77) şi data introducerii cererii [primul alineat supra şi, ca o recapitulare a metodei de calculare a termenului de 6 luni, a se vedea Sabri Güneş împotriva Turciei (MC), nr. 2918327396/06, pct. 44-45, 29 iunie 2012]. În consecinţă, Curtea respinge excepţia preliminară ridicată de Guvern în această privinţă.
ii. cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din convenţie
88. Reclamanţii acuză autorităţilor penitenciare că au refuzat să le pună la dispoziţie un ziar şi adaugă că decizia a fost luată de conducere deoarece era vorba despre un cotidian în limba kurdă. În acest sens, denunţă încălcarea art. 10 din Convenţie, redactat astfel:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. [...]
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor [...]”
89. Guvernul contestă acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
90. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele reclamanţilor
91. Reclamanţii susţin că a fost decizia comisiei pentru educaţie de a nu li se mai pune la dispoziţie anumite ediţii ale cotidianului Azadiya Welat, decizie motivată – în opinia lor – de faptul că membrii comisiei nu înţeleg conţinutul ziarului şi nu pot asigura traducerea lui. Astfel, aceştia pun în discuţie competenţa comisiei – care a recunoscut că nu poate înţelege publicaţiile în limba kurdă – de a examina periculozitatea lor pentru ordinea şi securitatea din penitenciare. De asemenea, reclamanţii susţin că ziarul în cauză se vinde liber în Turcia şi că nu a făcut obiectul niciunei decizii de interzicere sau confiscare. În susţinerea afirmaţiilor lor, aceştia precizează că Guvernul nu a prezentat nicio decizie în sens contrar.
92. Reclamanţii mai susţin că, dacă Guvernul considera că publicaţia în litigiu avea un conţinut de natură să pună în pericol securitatea din penitenciare, era sarcina acestuia să asigure mai întâi traducerea acesteia, iar apoi să demonstreze informaţiile care puteau constitui un pericol şi să indice motivele lor.
93. În plus, reclamanţii precizează că şi-au asumat costurile publicaţiilor care doresc să le fie puse la dispoziţie, aşa încât consideră că ar trebui să primească ziarele în limba aleasă, în special limba kurdă, care este limba maternă. În opinia lor, statul are responsabilitatea de a le acorda toate înlesnirile pentru a putea obţine astfel de publicaţii.
94. În fine, aceştia resping argumentul Guvernului referitor la conformitatea cu art. 10 § 2 din Convenţie a ceea ce ei consideră a fi o ingerinţă în exerciţiul dreptului lor recunoscut de această dispoziţie.
2. Argumentele Guvernului
95. Guvernul susţine că, în conformitate cu art. 62 din Legea nr. 5275 privind executarea pedepselor şi a măsurilor preventive, deţinuţii au dreptul de a primi publicaţii periodice şi neperiodice cu condiţia să-şi asume costurile acestora. Acesta adaugă că, în conformitate cu alin. (3) al aceluiaşi articol, deţinuţii nu au voie să primească nicio publicaţie ce conţine informaţii, articole, fotografii şi comentarii obscene sau de natură să pună în pericol securitatea unităţilor penitenciare.
96. Guvernul mai precizează că, în conformitate cu art. 11/b din Instrucţiunile privind bibliotecile din unităţile penitenciare, publicaţiile care constituie o ameninţare pentru securitatea unităţii sau care conţin informaţii, articole, fotografii sau comentarii considerate obscene nu se admit în unitate, chiar dacă nu există o hotărâre judecătorească în acest sens.
97. Acesta susţine că deciziile atacate în prezenta cauză au fost luate în aplicarea art. 62 alin. (3) din Legea nr. 5275 şi a art. 11 şi art. 12 din instrucţiunile sus-menţionate, ediţiile în litigiu nefiind distribuite reclamanţilor deoarece ar fi fost de natură să pună în pericol securitatea penitenciarului.
98. Acest fapt reiese de altfel din examinarea deciziilor menţionate. Potrivit Guvernului, ediţiile nedistribuite conţineau articole ce făceau apologia unei organizaţii şi a unor activităţi cu caracter terorist şi aduceau atingere reputaţiei Turciei şi membrilor forţelor de ordine ale acesteia.
99. În această privinţă, se precizează că, în pofida afirmaţiilor reclamanţilor, deciziile privind respingerea distribuirii ediţiilor nu se bazau pe faptul că ediţiile nedistribuite erau în limba kurdă. Se mai precizează că nu există nicio interdicţie privind publicaţiile formulate în alte limbi decât turcă şi că distribuirea sau nedistribuirea publicaţiilor către deţinuţi nu depinde de limba în care sunt redactate acestea. În această privinţă, se precizează că publicaţiile care nu au fost supuse unei interdicţii judecătoreşti, al căror conţinut nu prezintă niciun element infracţional şi care nu ameninţă securitatea unităţii le sunt distribuite deţinuţilor indiferent de limba în care sunt redactate.
100. Declarând că face trimitere la jurisprudenţa Curţii (Handyside împotriva Regatului Unit, 7 decembrie 1976, pct. 49, seria A nr. 24), Guvernul susţine că dreptul la libertatea de exprimare nu este absolut, ci comportă îndatoriri şi responsabilităţi. Acesta mai susţine că întinderea acestui drept, în cazul persoanele ce execută o pedeapsă privativă de libertate, nu este identică cu cea a persoanelor se află în libertate. În susţinerea afirmaţiilor sale, Guvernul citează situaţii în care, în opinia sa, acest drept poate fi limitat şi consideră că, în speţă, refuzul administraţiei penitenciarului de a distribui acele publicaţii trebuie examinat din perspectiva art. 10 § 2 din Convenţie. Acesta afirmă că distribuirea poate fi supusă unor restrângeri în anumite condiţii şi unor formalităţi care sunt prevăzute de lege. În prezenta cauză, Guvernul consideră că restrângerea contestată era legală, aşa că nu s-a încălcat dreptul la libertatea de exprimare al reclamanţilor. În final, Guvernul precizează că restrângerea avea, în plus, scopul de a împiedica o organizaţie teroristă să dobândească supremaţia în interiorul penitenciarului prin intermediul acelor publicaţii, aşa că decizia în litigiu era necesară. În acest sens, Guvernul face trimitere la hotărârea Erdem împotriva Germaniei (nr. 38321/97, CEDO 2001‑VII) şi decizia Fethi Oktay împotriva Turciei [(dec.), nr. 24803/05, 16 decembrie 2008].
3. Motivarea Curţii
101. Pentru început, Curtea reaminteşte că, în general, deţinuţii beneficiază în continuare de toate drepturile şi libertăţile fundamentale garantate de Convenţie, cu excepţia dreptului la libertate în cazul în care o deţinere legală intră expres în domeniul de aplicare a art. 5 din Convenţie. Astfel, deţinuţii beneficiază în continuare de dreptul la libertatea de exprimare (Yankov împotriva Bulgariei, nr. 39084/97, pct. 126‑145, CEDO 2003‑XII; Tapkan şi alţii împotriva Turciei, nr. 66400/01, pct. 68, 20 septembrie 2007), drept care cuprinde şi libertatea de a primi informaţii ori idei.
102. În speţă, Curtea observă că reclamanţii s-au confruntat cu refuzul autorităţilor penitenciare de a li se pune la dispoziţie anumite ediţii ale cotidianului Azadiya Welat. Curtea consideră că refuzul se interpretează ca o ingerinţă în dreptul reclamanţilor de a primi informaţii şi idei. O asemenea ingerinţă contravine art. 10, cu excepţia cazului în care este „prevăzută de lege”, urmăreşte unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevăzute la al doilea paragraf şi, de asemenea, este „necesară într-o societate democratică” pentru îndeplinirea acestor scopuri.
103. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă, potrivit căreia formularea „prevăzută de lege” impune nu numai ca măsura incriminată să aibă temei în dreptul intern, ci vizează totodată calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă justiţiabililor şi previzibilă în efectele ei [a se vedea, printre altele, Rotaru împotriva României (MC), nr. 28341/95, pct. 52, CEDO 2000‑V]. În acest sens, Curtea subliniază în special că o normă este „previzibilă” atunci când oferă o anumită garanţie împotriva ingerinţelor arbitrare din partea autorităţilor publice şi împotriva aplicării extensive a unei restrângeri în detrimentul justiţiabililor [Centro Europa 7 S.r.l. şi Di Stefano împotriva Italiei (MC), nr. 38433/09, pct. 143, CEDO 2012]. În plus, reafirmă că autorităţile naţionale, în special instanţele, sunt cele care au sarcina de a interpreta şi aplica dreptul intern (Kopp împotriva Elveţiei, 25 martie 1998, pct. 59, Culegere 1998-II; Kruslin împotriva Franţei, 24 aprilie 1990, pct. 29, seria A nr. 176-A).
104. În circumstanţele prezentei cauze, dacă existenţa unui temei legal şi accesibilitatea acestuia nu pot fi puse în discuţie, nu acelaşi lucru se poate spune despre condiţia previzibilităţii legii în ceea ce priveşte sensul şi natura măsurilor aplicabile.
105. Astfel, Curtea observă că dreptul intern recunoştea persoanelor condamnate posibilitatea de a primi publicaţii periodice şi neperiodice, cât timp acestea nu făceau obiectul unei interdicţii (supra, pct. 78-79). În plus, dispoziţiile din dreptul intern cu privire la această chestiune conţineau o listă limitată a circumstanţelor în care o publicaţie nu putea fi pusă la dispoziţia unui deţinut. Era vorba de cazul oricărei publicaţii care conţine informaţii, articole, fotografii sau comentarii obscene ori de natură să pună în pericol securitatea unităţii (supra, pct. 78–79).
106. În speţă, Curtea observă că, deşi au făcut trimitere la art. 62 alin. (3) din Legea nr. 5275 ca temei pentru deciziile lor, instanţele naţionale au refuzat să pună la dispoziţia reclamanţilor anumite ediţii ale cotidianului Azadiya Welat nu pentru că acestea ar fi avut un conţinut obscen sau de natură să pună în pericol securitatea penitenciarului, condiţii prevăzute de dispoziţia legală sus-menţionată, ci din cauza incapacităţii instanţelor respective de a examina conţinutul publicaţiilor respective. În acest sens, deşi Guvernul susţine că publicaţiile conţineau articole ce făceau apologia unei organizaţii teroriste şi a activităţilor ei şi aduceau atingere reputaţiei Turciei şi membrilor forţelor de ordine ale acesteia (supra, pct. 97–98), motive pentru care publicaţiile nu ar fi fost distribuite, Curtea observă că acest fapt nu reiese deloc din motivarea deciziilor instanţelor naţionale examinate în prezenta cauză. De asemenea, Curtea observă că Guvernul nu s-a referit deloc, în observaţiile sale, la modalităţile pentru traducerea publicaţiilor în litigiu sau la asumarea cheltuielilor aferente traducerii.
107. În circumstanţele prezentei cauze, Curtea constată că, deoarece nu înţelegeau limba în care era publicat cotidianul respectiv, instanţele naţionale au declarat că nu pot examina conformitatea dintre conţinutul publicaţiei şi dispoziţia legală în cauză. În absenţa acestei examinări, care constituie totuşi o cerinţă legală prealabilă, se ridică problema temeiului legal al ingerinţei în litigiu.
108. În acest sens, Curtea reaminteşte că a declarat deja că, dacă o lege care conferă competenţă de apreciere trebuie să stabilească în principiu întinderea acesteia, este imposibil să se ajungă la o certitudine absolută în formularea acesteia, o rigiditate excesivă a textului fiind rezultatul probabil al preocupării pentru certitudine (a se vedea, în special, Calogero Diana împotriva Italiei, 15 noiembrie 1996, pct. 32, Culegere 1996‑V). Dreptul trebuie într-adevăr să ştie să se adapteze la schimbările de situaţie, iar Curtea recunoaşte că multe legi folosesc, din necesitate, formule mai mult sau mai puţin vagi a căror interpretare şi aplicare depind de practică (a se vedea, de exemplu, Silver şi alţii împotriva Regatului Unit, 25 martie 1983, pct. 88, seria A nr. 61).
109. În speţă, Curtea constată însă, în baza observaţiilor Guvernului (supra, pct. 94-99), că nicio dispoziţie legală nu menţiona nici cea mai mică posibilitate de a le impune deţinuţilor restrângerea sau interzicerea accesului la publicaţii din cauza limbii în care sunt redactate acestea. În plus, aceasta observă că puterea de control pe care dreptul intern o recunoaşte instanţelor penitenciare cu privire la accesul deţinuţilor la publicaţii vizează doar conţinutul acestora. În speţă, acestea s-au pronunţat în absenţa unei aprecieri prealabile a conţinutului publicaţiilor în litigiu, lipsindu-i în mod discreţionar pe reclamanţi de acces la o categorie de publicaţii de care îşi doreau să beneficieze. Reiese astfel, din actele aflate la dosar, că deciziile autorităţilor penitenciare de a nu pune la dispoziţia reclamanţilor anumite ediţii ale cotidianului Azadiya Welat nu erau întemeiate pe niciunul dintre motivele prevăzute de lege.
110. Curtea deduce de aici că în niciun caz ingerinţa în litigiu nu era „prevăzută de lege” (a se vedea, pentru o abordare similară privind controlul corespondenţei redactate de deţinuţi în altă limbă decât turcă, Mehmet Nuri Özen şi alţii împotriva Turciei, nr. 15672/08, 24462/08, 27559/08, 28302/08, 28312/08, 34823/08, 40738/08, 41124/08, 43197/08, 51938/08 şi 58170/08, pct. 55-62, 11 ianuarie 2011).
111. Această constatare îi este suficientă Curţii pentru a constata încălcarea art. 10 din Convenţie.
iii. cu privire la celelalte pretinse încălcări
112. Reclamanţii invocă, de asemenea, încălcarea art. 6, art. 8, art. 13, art. 14, art. 17 şi art. 18 din Convenţie.
113. Guvernul contestă aceste acuzaţii.
114. Având în vedere constatarea referitoare la art. 10 (supra, pct. 111), Curtea consideră că nu este necesar să examineze nici admisibilitatea şi nici temeinicia acestor capete de cerere (a se vedea, printre altele, Kamil Uzun împotriva Turciei, nr. 37410/97, pct. 64, 10 mai 2007; şi, pentru o abordare similară în cauzele având ca obiect dreptul la respectarea corespondenţei deţinuţilor, a se vedea, printre altele, Mehmet Nuri Özen şi alţii, citată anterior, pct. 20).
iv. cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
115. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
116. Domnul Mesut Yurtsever solicită 4 000 euro (EUR), iar domnii Canar Yurtsever, Aydın Şaka, Ergin Atabey, Habip Çiftçi, Mahmut Cengiz, Mehmet Ergezen, İsmail Cengiz Oğurtan, Fevzi Abo, Abdullah Günay, Mehmet Ali Kaya, Adem Yüksekdağ şi Nezir Adıyaman solicită, fiecare, 5 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. Domnii Mahmut Cengiz, Aydın Şaka şi Abdullah Günay solicită să li se acorde această din urmă sumă pentru fiecare dintre cererile pe care le-au depus la Curte şi care sunt cuprinse în prezenta cauză.
117. Guvernul contestă aceste pretenţii.
118. Curtea consideră că fiecărui reclamant trebuie să i se acorde suma de 300 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
119. Reclamanţii solicită fiecare, de asemenea, 3 000 de lire turceşti (TRY) cu titlu de onorariu al avocatului şi prezintă, ca document justificativ, o convenţie de asistenţă juridică. Domnii Mahmut Cengiz, Aydın Şaka şi Abdullah Günay solicită să li se acorde această sumă cu titlu de onorariu al avocatului pentru fiecare dintre cererile pe care le-au depus la Curte şi care sunt cuprinse în prezenta cauză.
Domnul Mesut Yurtsever solicită 600 TRY cu titlu de cheltuieli de judecată, domnii Canar Yurtsever, Aydın Şaka, Ergin Atabey şi Habip Çiftçi solicită 1 300 TRY împreună cu titlu de cheltuieli de judecată, domnii Mahmut Cengiz şi Mehmet Ergezen solicită 1 300 TRY împreună cu titlu de cheltuieli de judecată pe care le-ar fi suportat în cadrul cererii nr. 24309/08, domnii İsmail Cengiz Oğurtan şi Fevzi Abo solicită 1 300 TRY împreună cu titlu de cheltuieli de judecată, domnii Abdullah Günay şi Mehmet Ali Kaya solicită 1 300 TRY împreună cu titlu de cheltuieli de judecată pe care le-au suportat în cadrul cererii nr. 26964/08, domnii Abdullah Günay şi Adem Yüksekdağ solicită 1 300 TRY împreună cu titlu de cheltuieli de judecată pe care le-au suportat în cadrul cererii nr. 26966/08, domnul Abdullah Günay solicită 600 TRY cu titlu de cheltuieli de judecată pe care le-a suportat în cadrul cererii nr. 27088/08 şi aceeaşi sumă cu titlu de cheltuieli de judecată pe care le-a suportat în cadrul cererii nr. 27090/08, domnii Abdullah Günay, Nezir Adıyaman şi Aydın Şaka solicită 1 300 TRY împreună cu titlu de cheltuieli de judecată pe care le-au suportat în cadrul cererii nr. 27092/08, iar domnul Mahmut Cengiz solicită 600 TRY cu titlu de cheltuieli de judecată pe care le-a suportat în cadrul cererii nr. 38752/08, aceeaşi sumă pentru cheltuielile de judecată pe care le-a suportat în cadrul cererii nr. 38778/08 şi, de asemenea, în cadrul cererii nr. 38807/08.
120. Guvernul contestă aceste pretenţii.
121. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de documentele de care dispune şi de jurisprudenţa sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 500 EUR pentru procedura în faţa Curţii şi o acordă fiecărui reclamant.
C. Dobânzi moratorii
122. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
CURTEA:
1. hotărăşte, în unanimitate, să conexeze cererile;
2. declară, în unanimitate, că cererile sunt admisibile în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 10 din Convenţie;
3. hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 10 din Convenţie;
4. hotărăşte, în unanimitate, că nu este necesar să examineze separat admisibilitatea şi temeinicia capetelor de cerere întemeiate pe art. 6, art. 8, art. 13, art. 14, art. 17 şi art. 18 din Convenţie;
5. hotărăşte:
a) în unanimitate, că statul pârât trebuie să plătească fiecărui reclamant, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 300 EUR (trei sute euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) cu 6 voturi la 1, că statul pârât trebuie să plătească fiecărui reclamant, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 500 EUR (cinci sute de euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamanţi;
c) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
6. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 20 ianuarie 2015, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulament.
Preşedinte,Grefier,
GUIDO RAIMONDIStanley Naismith
În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulament, la prezenta hotărâre se anexează opinia separată a judecătorului Sajó.
G.R.A.
S.H.N.
Opinia separată a judecătorului Sajó
Regret că nu pot fi de acord cu concluzia majorităţii, exprimată la pct. 5 lit. b) din dispozitiv, cu privire la cheltuielile de judecată.
Full & Egal Universal Law Academy