CASE OF METROPOLITAN CHURCH OF BESSARABIA AND OTHERS v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova

Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (justice.gov.md). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (justice.gov.md). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court's database HUDOC.

La traduction et l'autorisation de republier ont été accordées sous l'autorité de la Direction générale de l'Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (justice.gov.md). L'autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

PRIMA SECŢIE

CAUZA MITROPOLIA BASARABIEI şi ALŢII c. MOLDOVEI

 (Cererea nr. 45701/99)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

13 decembrie 2001

DEFINITIVĂ

27/03/2002

Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale.

În cauza Mitropolia Basarabiei şi alţii c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia Întâi, întrunită în cadrul unei camere compuse din:

Dna E. PALM, Preşedinte,

Dna W. THOMASSEN,

Dl L. FERRARI BRAVO,

Dl C. BÎRSAN,

Dl J. CASADEVALL,

Dl B. ZUPANCIC,

Dl T. PANŢÎRU, judecători,

şi dl M. O’BOYLE, Grefier al Secţiei,

Deliberând la 2 octombrie şi 5 decembrie 2001 în şedinţe închise,

Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la ultima dată menţionată.

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 45701/99 depusă împotriva Republicii Moldova prin care Mitropolia Basarabiei („Mitropolia Basarabiei şi Exarhatul Plaiurilor”) şi 12 cetăţeni ai acestui stat - dnii Petru Păduraru, Petru Buburuz, Vasile Petrache, Ioan Eşanu, Victor Rusu, Anatol Goncear, Valeriu Cernei, Gheorghe Ioniţă, Valeriu Matciac, Vlad Cubreacov, Anatol Telembici şi Alexandru Magola („reclamanţi”) - au sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”), la 3 iunie 1998, în temeiul fostului articol 25 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”). Reclamantul Vasile Petrache a decedat în toamna anului 1999.

2. Reclamanţii pretind, în special, că refuzul autorităţilor moldoveneşti de a recunoaşte Mitropolia Basarabiei a adus atingere libertăţii lor de religie (conştiinţă) şi asociere şi că biserica reclamantă a fost victima unei discriminări de ordin religios.

3. Cererea a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998, dată la care a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenţie (articolul 5 § 2 al Protocolului nr. 11).

4. Cererea a fost repartizată Secţiei Întâi a Curţii (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curţii). În cadrul acesteia, a fost constituită, conform articolului 26 § 1 al Regulamentului, Camera care a examinat cauza (articolul 27 § 1 al Convenţiei).

5. Prin decizia din 7 iunie 2001, Camera a declarat cererea admisibilă. Ea a decis, de asemenea, să radieze de pe rol cererea în partea ce se referea la reclamantul Vasile Petrache, în urma decesului acestuia.

6.  Atât reclamanţii, cât şi Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) au prezentat observaţii cu privire la fondul cauzei (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curţii).

7.  La 2 octombrie 2001, la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, s-a desfăşurat audierea publică a cauzei (articolul 59 § 2 al Regulamentului).

Au compărut în faţa Curţii: 

(a) din partea Guvernului

Dl I. MOREI, ministru al Justiţiei;

Dl V. PÂRLOG, director al direcţiei agent guvernamental şi relaţii internaţionale a Ministerului Justiţiei,               Agent;

Dl G. ARMAŞU, director al Serviciului de stat pentru problemele cultelor de pe lângă Guvernul Republicii Moldova,               Consilier; 

(b) din partea reclamanţilor

Dl  J.W. MONTGOMERY,

DlA. Dos SANTOS, avocaţi din Londra, Avocaţi.

Curtea a audiat pledoariile dlor Morei şi Montgomery.

8. La 25 septembrie 2001, în conformitate cu articolul  61 § 3 al Regulamentului Curţii, Preşedintele Camerei a autorizat Mitropolia Moldovei să prezinte observaţii scrise asupra unor aspecte ale cauzei. Aceste observaţii au fost primite la 10 septembrie 2001.

ÎN FAPT

I.  CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

 9.  Primul reclamant, Mitropolia Basarabiei („Mitropolia Basarabiei şi Exarhatul Plaiurilor”), este o biserică ortodoxă autonomă care are jurisdicţie canonică pe teritoriul Republicii Moldova. Ceilalţi reclamanţi sunt cetăţeni ai Republicii Moldova, membri ai Consiliului eparhial al bisericii reclamante: Petru Păduraru, arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei, domiciliat în mun. Chişinău; Petru Buburuz, protoiereu mitrofor, domiciliat în mun. Chişinău; Ioan Eşanu, protopop, domiciliat în or. Călăraşi; Victor Rusu, protopop, domiciliat în Lipnic, Ocniţa; Anatol Goncear, preot, domiciliat în Zubreşti, Străşeni; Valeriu Cernei, preot, domiciliat în Sloveanca, Sângerei; Gheorghe Ioniţă, preot, domiciliat în Crasnoarmeisc, Hânceşti; Valeriu Matciac, preot, domiciliat în mun. Chişinău; Vlad Cubreacov, deputat în Parlamentul Republicii Moldova şi în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, domiciliat în mun. Chişinău; Anatol Telembici, consilier, domiciliat în mun. Chişinău; Alexandru Magola, şeful Cancelariei Mitropoliei Basarabiei, domiciliat în mun. Chişinău. 

A. Crearea bisericii reclamante şi acţiunile întreprinse în vederea recunoaşterii sale oficiale  

1.  Crearea Mitropoliei Basarabiei

10.  La 14 septembrie 1992, reclamanţii - persoane fizice, s-au asociat pentru a crea biserica reclamantă, Mitropolia Basarabiei - biserică ortodoxă autonomă locală. Conform statutului său, Mitropolia succeda, din punct de vedere canonic, Mitropolia Basarabiei care a existat până în 1944.

În decembrie 1992, ea a intrat sub jurisdicţia Patriarhiei din Bucureşti.

11.  Mitropolia Basarabiei şi-a elaborat un statut care determina, printre altele, formarea şi administrarea organelor sale, pregătirea, recrutarea şi disciplina clerului său, distincţiile ecleziastice şi regulile privind bunurile sale. În preambulul statutului au fost definite principiile de organizare şi funcţionare ale bisericii reclamante:

„Mitropolia Basarabiei este o biserică ortodoxă autonomă locală din cadrul Patriarhiei Române. Titulatura ecleziastică tradiţională „Mitropolia Basarabiei” poartă un caracter istoric convenţional şi nu are legătură cu realităţile politice din prezent sau din trecut. Mitropolia Basarabiei nu desfăşoară activităţi politice şi nici nu va desfăşura astfel de activităţi pe viitor. Mitropolia Basarabiei activează pe teritoriul Republicii Moldova. Mitropolia Basarabiei are rangul de Exarhat al Plaiurilor şi la ea pot adera, în egală măsură, sub raport canonic, şi comunităţi din diaspora. Aderarea credincioşilor şi a comunităţilor acestora este exclusiv benevolă.

În activitatea sa pe teritoriul Republicii Moldova, Mitropolia Basarabiei respectă legile acestui stat şi legislaţia internaţională în domeniul drepturilor omului. Comunităţile din diaspora, care au aderat canonic la Mitropolia Basarabiei, întreţin cu autorităţile statelor respective relaţii cu respectarea legislaţiei acestor state şi a dispoziţiilor internaţionale în domeniu. Mitropolia Basarabiei colaborează cu autorităţile statului în domeniul culturii, învăţământului şi asistenţei sociale. Mitropolia Basarabiei nu ridică pretenţii de ordin patrimonial sau de alt ordin asupra altor biserici sau asociaţii religioase. Mitropolia Basarabiei întreţine relaţii ecumenice cu alte biserici şi mişcări religioase şi consideră dialogul frăţesc drept unică formă de relaţii pe plan interbisericesc. 

Deservenţii Mitropoliei Basarabiei care activează pe teritoriul Republicii Moldova sunt cetăţeni ai acestui stat. Invitarea cetăţenilor altor state, în scopul exercitării unei activităţi religioase în Republica Moldova, precum şi delegarea în străinătate a cetăţenilor Republicii Moldova  în acelaşi scop, va fi efectuată în conformitate cu legislaţia în vigoare. 

Membrii Mitropoliei Basarabiei sunt cetăţeni ai Republicii Moldova, care s-au asociat benevol pentru a practica în comun credinţa lor religioasă, conform convingerilor proprii, în temeiul preceptelor evanghelice, al canoanelor Sfinţilor Apostoli, al dreptului canonic ortodox şi al Sfântului Obicei. 

În toate comunităţile Mitropoliei Basarabiei din Republica Moldova, în cadrul tuturor serviciilor divine, vor fi citite rugăciuni speciale (ectenii) pentru autorităţile şi instituţiile statului cu următorul cuprins: „Încă ne mai rugăm de Dumnezeu pentru ţara noastră Republica Moldova, Stăpânirea şi Oastea ei, ca o viaţă paşnică şi netulburată să trăim în toată curăţia şi cucernicia””.

12.  În prezent, Mitropolia Basarabiei dispune de 117 comunităţi pe teritoriul Republicii Moldova, trei comunităţi în Ucraina, una în Lituania, una în Letonia, două în Federaţia Rusă şi una în Estonia. Comunităţile din Letonia şi Lituania au fost recunoscute de către autorităţile acestor state şi au personalitate juridică.

Circa un milion de cetăţeni moldoveni sunt afiliaţi bisericii reclamante, care cuprinde peste 160 de clerici.

Mitropolia Basarabiei este recunoscută de toate patriarhiile ortodoxe cu excepţia Patriarhiei Moscovei. 

2.Acţiunile de ordin administrativ şi juridic întreprinse în vederea recunoaşterii oficiale a bisericii reclamante

13.  În conformitate cu Legea nr. 979-XII din 24 martie 1992 despre culte, care cere ca cultele care funcţionează pe teritoriul Republicii Moldova să fie recunoscute prin decizie de Guvern, la 8 octombrie 1992, biserica reclamantă a depus o cerere de recunoaştere. Cererea sa a rămas fără răspuns.

14.  Mitropolia Basarabiei a reiterat cererea sa la 25 ianuarie şi 8 februarie 1995. La o dată care nu a fost precizată, Serviciul de stat pentru problemele cultelor de pe lângă Guvern a respins aceste cereri.

15.  La 8 august 1995, reclamantul Petru Păduraru, invocând articolul 235 al Codului de procedură civilă, care prevede dreptul la contestarea actelor administrative în judecată, a depus la Judecătoria sectorului Buiucani din Chişinău o cerere de chemare în judecată împotriva Guvernului. El a solicitat anularea deciziilor de refuz în recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei. Instanţa de judecată a admis cererea şi a pronunţat la 12 septembrie 1995 o hotărâre, prin care s-a dispus recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei.

16.  La 15 septembrie 1995, procurorul sectorului Buiucani a depus un recurs împotriva hotărârii Judecătoriei sectorului Buiucani din 12 septembrie 1995.

17.  La 18 octombrie 1995, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârea din 12 septembrie 1995 pe motiv că Judecătoria sectorului Buiucani nu era competentă să examineze cererea de recunoaştere a bisericii reclamante.

18.  La 13 martie 1996, biserica reclamantă a adresat Guvernului o nouă cerere de recunoaştere. Neprimind nici un răspuns, la 24 mai 1996, reclamanţii au depus în judecată o cerere împotriva Guvernului prin care au cerut recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei. Prin hotărârea sa din 19 iulie 1996, instanţa de judecată a respins cererea reclamanţilor.

19.  La 20 august 1996, reclamanţii au depus o nouă cerere de recunoaştere, care a rămas, şi de această dată, fără răspuns.

20.  Reclamanţii au atacat cu recurs hotărârea din 19 iulie 1996 la Tribunalul municipiului Chişinău. La 21 mai 1997, printr-o hotărâre nesusceptibilă de recurs, această instanţă a pronunţat o decizie prin care hotărârea Judecătoriei a fost casată, iar cererea reclamanţilor a fost acceptată.

21.  În urma reformei sistemului judecătoresc al Republicii Moldova, dosarul a fost expediat la Curtea de Apel a Republicii Moldova, pentru reexaminarea acestuia în fond.

22.  La 4 martie 1997, reclamanţii au adresat Guvernului o nouă cerere de recunoaştere. În lipsa răspunsului, la 4 iunie 1997, reclamanţii au depus o cerere împotriva acestuia la Curtea de Apel a Republicii Moldova, cerând ca Mitropolia Basarabiei să fie recunoscută, invocând dreptul la libertatea de conştiinţă şi la libertatea de asociere în scopul practicării cultului. Această acţiune a fost anexată la dosarul care se afla deja la Curtea de Apel.

23.  În faţa Curţii de Apel, Guvernul a declarat că în acea cauză era vorba despre un conflict ecleziastic din sânul Bisericii Ortodoxe a Moldovei (în cele ce urmează, „Mitropolia Moldovei”), care nu ar putea fi soluţionat decât de către Bisericile ortodoxe română şi rusă,  şi că o eventuală recunoaştere a Mitropoliei Basarabiei ar provoca conflicte în rândul enoriaşilor.

24.  Curtea de Apel a pronunţat hotărârea sa la 19 august 1997 prin care a admis cererea reclamanţilor. În hotărâre s-a subliniat, mai întâi de toate, că articolul 31 §§ 1 şi 2 al Constituţiei Republicii Moldova garantează libertatea de conştiinţă, care trebuie să se manifeste într-un spirit de toleranţă şi respect faţă de ceilalţi. În plus, cultele sunt libere şi pot să se organizeze conform statutelor lor, în condiţiile prevăzute de legislaţia Republicii Moldova. Instanţa de judecată a mai subliniat că, începând cu 8 octombrie 1992, biserica reclamantă a adresat Guvernului mai multe cereri de recunoaştere în conformitate cu articolele 14 şi 15 ale Legii despre culte,  însă Guvernul nu a răspuns la nici una din aceste cereri printr-o hotărâre a sa. Instanţa a mai notat că, în scrisoarea sa din 19 iulie 1995, Primul-ministru a comunicat reclamanţilor că Guvernul nu poate să examineze cererea bisericii reclamante deoarece acest lucru ar însemna să intervină în activitatea Mitropoliei Moldovei. Curtea de Apel a remarcat că în timp ce cererea de recunoaştere a Mitropoliei Basarabiei a rămas fără răspuns, Guvernul Republicii Moldova a recunoscut, la  7 februarie 1993, Mitropolia Moldovei ca eparhie în cadrul Patriarhiei Moscovei. 

Curtea de Apel a respins argumentul Guvernului conform căruia recunoaşterea Mitropoliei Moldovei este suficientă pentru credincioşii ortodocşi  şi a subliniat că noţiunea de cult nu se limitează doar la catolicism sau ortodoxism, dar trebuie să includă toate confesiunile, cu manifestări diverse ale sentimentelor lor religioase sau prin slăvirea unei divinităţi. Instanţa a declarat, de asemenea, că Mitropolia Moldovei este dependentă, din punct de vedere canonic, de Patriarhia Moscovei, pe când reclamantul este afiliat, din punct de vedere canonic, la Biserica Ortodoxă Română şi, prin urmare, la Patriarhia de la Bucureşti.

Curtea de Apel a constatat că refuzul Guvernului de a recunoaşte biserica reclamantă contravine Legii despre culte, articolului 18 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, articolului 5 al Pactului Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, la care Republica Moldova este parte, care garantează libertatea religiei. Instanţa a mai notat că reprezentantul Guvernului a confirmat că statutul reclamantului este în conformitate cu legislaţia naţională şi, în consecinţă, a obligat Guvernul să recunoască Mitropolia Basarabiei, prin  aprobarea statutului acesteia.

25. Guvernul a atacat cu recurs această hotărâre pe motiv că instanţele de judecată nu sunt competente să examineze astfel de cauze.

26. Prin decizia sa din 9 decembrie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârea din 19 august 1997 şi a respins cererea reclamanţilor ca fiind nefondată şi tardivă.

Curtea Supremă de Justiţie a notat că, conform articolului 238 al Codului de procedură civilă, cererea de chemare în judecată împotriva unei hotărâri a Guvernului, care lezează drepturile persoanei, poate fi depusă în termen de o lună de la înştiinţarea despre refuzul de a anula decizia sau, în cazul lipsei unui răspuns din partea Guvernului, după expirarea termenului de o lună de la depunerea cererii. Curtea Supremă de Justiţie a constatat că cererea reclamanţilor a fost adresată Guvernului la 4 martie 1997, iar recursul lor a fost depus la 4 iunie 1997. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiţie a calificat acţiunea în justiţie a reclamanţilor ca fiind înaintată tardiv.

Instanţa a subliniat că refuzul Guvernului de a accepta cererea reclamanţilor nu aduce atingere libertăţii lor de religie, aşa precum o garantează tratatele internaţionale şi, în special, articolul 9 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului deoarece persoanele interesate sunt creştini ortodocşi şi pot să-şi manifeste convingerile lor religioase în cadrul Mitropoliei Moldovei, recunoscută prin hotărârea Guvernului din 7 februarie 1993.

Potrivit deciziei Curţii Supreme de Justiţie, nu era vorba decât despre un conflict cu caracter administrativ din interiorul unei singure biserici, care putea fi soluţionat doar de către Mitropolia Moldovei, iar orice amestec al statului în acest domeniu putea să agraveze conflictul. Curtea Supremă de Justiţie a conchis că refuzul statului de a interveni în conflict corespunde prevederilor articolului 9 § 2 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În fine, instanţa a relevat că reclamanţii au posibilitatea să-şi manifeste liber convingerile lor religioase, că dispun în acest scop de biserici şi nu au prezentat probe că ei sunt împiedicaţi să-şi exercite religia.

27.   La 15 martie 1999, reclamanţii au adresat Guvernului o altă cerere de recunoaştere.

28.   În scrisoarea sa din 20 iulie 1999, Primul-ministru al Republicii Moldova a respins cererea reclamanţilor. El şi-a argumentat refuzul prin faptul că Mitropolia Basarabiei nu reprezintă un cult în sensul legii, ci este un grup schismatic al Mitropoliei Moldovei.

El a informat reclamanţii că Guvernul nu va admite cererea până când negocierile purtate de către Patriarhiile rusă şi română nu vor duce la găsirea unei soluţii religioase pentru acest conflict.

29.   La 10 ianuarie 2000, reclamanţii au adresat Guvernului o nouă cerere de recunoaştere. Curţii nu i-a fost comunicat rezultatul examinării acestei cereri.  

3. Recunoaşterea altor culte

30. De la adoptarea Legii despre culte, Guvernul a recunoscut mai multe culte, câteva dintre acestea fiind enumerate mai jos.

La 7 februarie 1993, Guvernul a aprobat statutele Bisericii Mitropoliei Moldovei, afiliată Patriarhiei de la Moscova. La 28 august 1995, Guvernul a recunoscut o altă biserică creştin-ortodoxă Eparhia Ortodoxă Rusă de rit vechi din Moldova, a cărei sediu central se află la Moscova.

La 22 iulie 1993, Guvernul a recunoscut „Biserica adventiştilor de ziua a şaptea”, iar la 19 iulie 1994, el a recunoscut „Biserica adventiştilor de ziua a şaptea - Mişcarea de reformare”.

La 9 iunie 1994, Guvernul a aprobat statutul şi a recunoscut „Federaţia comunităţilor evreieşti (religioase)”, în timp ce la 1 septembrie 1997, a fost aprobat statutul „Uniunii comunităţilor evreieşti mesianice”. 

4. Reacţia diferitelor autorităţi naţionale

31.  Din momentul creării sale, Mitropolia Basarabiei s-a adresat, în mod sistematic, autorităţilor Republicii Moldova, pentru a explica motivele creării sale şi pentru a cere sprijinul acestora în dobândirea recunoaşterii sale oficiale.

32.  Guvernul, la rândul său, a cerut mai multor ministere avizul lor cu privire la recunoaşterea acestei biserici.

La 16 octombrie 1992, Ministerul Culturii şi Cultelor a adresat Guvernului un aviz în care îşi exprima opinia în favoarea recunoaşterii Mitropoliei Basarabiei.

La 14 noiembrie 1992, Ministerul Finanţelor a comunicat Guvernului că nu are vreo obiecţie cu privire la recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei.

La 8 februarie 1993, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale a adresat Guvernului un aviz favorabil recunoaşterii bisericii reclamante.

În scrisoarea sa din 8 februarie 1993, Ministerul Învăţământului a subliniat necesitatea recunoaşterii rapide a Mitropoliei Basarabiei pentru a evita orice discriminare a credincioşilor ei, notând că statutul Mitropoliei Basarabiei trebuie îmbunătăţit, fiind necesar să se prevadă, de exemplu, că învăţământul dogmatic şi controlul procesului de învăţământ din instituţiile care pregătesc clericii trebuie să fie asigurate atât de biserică cât şi de Ministerul Învăţământului.

La 15 februarie 1993, Departamentul Privatizării a transmis Guvernului un aviz în favoarea recunoaşterii Mitropoliei Basarabiei, propunând, de asemenea, introducerea unor modificări în statutul acesteia.

33.  La 11 martie 1993, ca răspuns la o scrisoare a Episcopului din Bălţi, locţiitor al Mitropolitului Basarabiei, Comisia pentru Cultură şi Culte a Parlamentului Republicii Moldova a declarat că amânarea înregistrării Mitropoliei Basarabiei determină o agravare a situaţiei sociale şi politice în Republica Moldova şi că acţiunile şi statutul acestei biserici sunt conforme legilor Republicii Moldova. Drept urmare, Comisia a cerut Guvernului să recunoască biserica reclamantă.  

34.  Într-o notă informativă din 21 noiembrie 1994, Serviciul de stat pentru problemele cultelor de pe lângă Guvern rezuma situaţia astfel:

„(…) De aproape doi ani, un grup ecleziastic, cunoscut sub numele de Mitropolia Basarabiei, îşi desfăşoară, în mod ilegal, activitatea pe teritoriul Republicii Moldova. În pofida eforturilor noastre susţinute pentru a pune capăt activităţii acesteia (întrevederi cu membrii aşa-zisei mitropolii, preoţii G.E, I.E. …, cu reprezentanţii puterii de stat şi cu credincioşii din localităţile în care activează adepţii acestei biserici, cu G.G., ministru, N.A., Vicepreşedinte al Parlamentului; toate organele administraţiei naţionale şi locale au fost informate despre caracterul ilegal al grupului  etc.), nu s-a putut obţine nici un  rezultat pozitiv.

În afară de aceasta, cu toate că preoţilor şi adepţilor mitropoliei în cauză le-a fost interzis să participe la slujbe, din cauza nerespectării regulilor canonice, ei au continuat, totuşi, să-şi desfăşoare activitatea ilegală în biserici, fiind, de asemenea, invitaţi să oficieze slujbe în cadrul unor activităţi publice organizate, de exemplu, de către Ministerele Apărării şi Sănătăţii. Conducerea Băncii Naţionale şi a Departamentului Vamal nu a reacţionat la cererea noastră de a lichida conturile bancare ale preoţilor şi de a-i supune unui control strict în timpul numeroaselor lor treceri ale frontierei (…).

Activitatea aşa-zisei mitropolii nu se reduce doar la atragerea de noi adepţi şi la propagarea ideilor Bisericii române. Ea mai dispune şi de toate mijloacele necesare pentru funcţionarea unei biserici, desemnează preoţi, inclusiv cetăţeni ai altor state (…), pregăteşte cadre ecleziastice, construieşte biserici şi multe, multe altele.

De menţionat că activitatea (mai mult politică decât religioasă) acestui grup este susţinută atât de forţe din interiorul ţării (de către anumiţi primari şi satele conduse de ei, de către reprezentanţi ai opoziţiei şi chiar anumiţi deputaţi), cât şi din exterior (prin Hotărârea sa nr. 612 din 12 noiembrie 1993, Guvernul României  a alocat 399,4 milioane lei pentru finanţarea activităţii acesteia (…).

Activitatea acestei formaţiuni provoacă tensiuni  religioase şi socio-politice în Republica Moldova, având repercusiuni imprevizibile (…).

Serviciul de stat pentru problemele cultelor constată:

(a) pe teritoriul Republicii Moldova nu există o unitate administrativă teritorială numită Basarabia, pentru ca să poată fi creat un grup religios cu denumirea de Mitropolia Basarabiei. Crearea unui asemenea grup şi recunoaşterea statutului acestuia ar constitui un act antistatal, nelegitim, de nerecunoaştere a statului suveran şi independent care este Republica Moldova;

(b) Mitropolia Basarabiei a fost creată în locul fostei Eparhii a Basarabiei, fondată în anul 1925 şi recunoscută prin Decretul Regelui României nr. 1942 din 4 mai 1925. Recunoaşterea juridică a valabilităţii acestor acte ar însemna recunoaşterea efectelor lor actuale pe teritoriul Republicii Moldova;

(c) toate parohiile ortodoxe existente pe teritoriul Republicii Moldova au fost înregistrate ca părţi componente ale Bisericii Ortodoxe din Moldova (Mitropolia Moldovei), al cărei statut a fost aprobat de către Guvern prin Hotărârea nr. 719 din 17 noiembrie 1993. 

În concluzie:

1. Dacă nimic nu va fi întreprins pentru încetarea activităţii aşa-numitei Mitropolii a Basarabiei, consecinţa va fi destabilizarea nu doar a Bisericii Ortodoxe, dar şi a societăţii moldoveneşti în general.

2. Recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei (de stil vechi) şi aprobarea statutului acesteia de către Guvern vor duce automat la dispariţia Mitropoliei Moldovei”.

35.  La 20 februarie 1996, în urma unei interpelări a reclamantului Vlad Cubreacov, deputat în Parlamentul Republicii Moldova, un Viceprim-ministru a adresat Preşedintelui Parlamentului o scrisoare, în care se explicau motivele refuzului Guvernului de a recunoaşte Mitropolia Basarabiei. El a subliniat că biserica reclamantă nu reprezintă un cult în sensul legii, ci este un grup schismatic al Mitropoliei Moldovei, şi că orice amestec al statului în soluţionarea acestui conflict ar contravine Constituţiei Republicii Moldova. Viceprim-ministrul a reamintit că partidul politic din care face parte dl Cubreacov a criticat, în mod public, decizia din 9 decembrie 1997 a Curţii Supreme de Justiţie, că acest reclamant a criticat, de asemenea, Guvernul pentru refuzul său de a recunoaşte această „mitropolie fantomă”, şi că persoana în cauză continuă să susţină această biserică prin toate mijloacele posibile de presiune, şi anume, prin declaraţii în mass-media şi prin sesizarea autorităţilor naţionale şi a organismelor internaţionale. În concluzie se afirmă că „dezbaterile aprinse” în privinţa acestui grup religios au un caracter pur politic.

36.  La 29 iunie 1998, Serviciul de stat pentru problemele cultelor a expediat Viceprim-ministrului avizul său cu privire la chestiunea recunoaşterii Mitropoliei Basarabiei.

Subliniind îndeosebi, că din anul 1940, în Republica Moldova nu mai există vreo unitate administrativă teritorială numită „Basarabia”, iar biserica ortodoxă a fost recunoscută la 17 noiembrie 1993 cu denumirea de Mitropolia Moldovei, Mitropolia Basarabiei fiind o „parte schismatică” a acesteia din urmă. Serviciul de stat respectiv a declarat că recunoaşterea bisericii reclamante reprezintă un amestec al statului în problemele Mitropoliei Moldovei, care ar duce la agravarea situaţiei „nesănătoase” în care s-a pomenit aceasta din urmă. În ceea ce priveşte statutul bisericii reclamante, Serviciul de stat a afirmat că acesta nu poate fi aprobat deoarece nu constituie decât o „copie a statutului bisericii ortodoxe a unei alte ţări”.

37.  La 22 iunie 1998, Ministerul Justiţiei a informat Guvernul că, în opinia sa, statutul bisericii reclamante nu contravine legislaţiei Republicii Moldova.

38.  În scrisorile din 25 iunie şi 6 iulie 1998, Ministerele Muncii şi Protecţiei Sociale şi, respectiv, al Finanţelor au comunicat încă o dată Guvernului că nu au nici o obiecţie în privinţa recunoaşterii Mitropoliei Basarabiei.

39.  La 7 iulie 1998, Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei a informat Guvernul că susţine recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei.

40.  La 15 septembrie 1998, Comisia pentru drepturile omului, culte şi minorităţi naţionale a Parlamentului Republicii Moldova a expediat Guvernului, pentru informare, o copie a raportului Ministerului Justiţiei al Federaţiei Ruse, din care reieşea că în această ţară existau, la data de 1 ianuarie 1998, cel puţin patru biserici ortodoxe, unele dintre care îşi aveau sediul central în străinătate. Comisia şi-a exprimat speranţa că raportul sus menţionat ar putea să ajute Guvernul moldovenesc la soluţionarea unor probleme similare, în particular, în  ceea ce priveşte cererea de recunoaştere depusă de Mitropolia Basarabiei.

41.  La 10 ianuarie 2000, adjunctul procurorului general al Republicii Moldova a adresat o scrisoare reclamantului Vlad Cubreacov, în care el  a exprimat opinia că refuzul Guvernului de a răspunde la cererea de recunoaştere a Mitropoliei Basarabiei era contrar libertăţii de religie şi articolelor 6, 11 şi 13 ale Convenţiei.

42.  La 26 septembrie 2001, Guvernul a aprobat versiunea modificată a articolului 1 al statutului Mitropoliei Moldovei, care stipulează:

„Biserica Ortodoxă a Moldovei (Mitropolia Moldovei)  este o biserică independentă şi este succesoarea în drept a (…) Bisericii Mitropoliei Basarabiei. Biserica Ortodoxă a Moldovei îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul statului Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în vigoare, cu respectarea canoanelor şi preceptelor Sfinţilor Apostoli, ale Sfinţilor părinţi şi ale sinoadelor ecumenice, precum şi a hotărârilor Bisericii Apostolice Unice Mondiale”.

43.  La 21 septembrie 2001, în scrisoarea adresată Curţii, Preşedintele Republicii Moldova şi-a exprimat îngrijorarea referitor la posibilitatea de recunoaştere a bisericii reclamante. În opinia sa, întrebarea dată  putea fi rezolvată doar în cadrul negocierilor dintre Patriarhiile rusă şi română, pe când intervenţia autorităţilor statului în acest conflict ar fi dus la încălcarea legilor Republicii Moldova. În afară de aceasta, o recunoaştere eventuală a acestei biserici de către autorităţi ar avea consecinţe imprevizibile pentru societatea moldovenească. 

5.    Reacţii internaţionale

44. În avizul nr. 188 (1995) adresat Comitetului de Miniştri cu privire la admiterea în Consiliul Europei, Adunarea Parlamentară a acestei organizaţii a luat cunoştinţă de voinţa Republicii Moldova de a-şi respecta angajamentele asumate odată cu depunerea cererii de aderare la Consiliul Europei, la 20 aprilie 1993.

Printre aceste angajamente, reafirmate înainte de adoptarea avizului sus menţionat, figura şi acela de a asigura „libertatea totală de religie pentru toţi cetăţenii, fără nici o discriminare, şi de a asigura soluţionarea pe cale paşnică a conflictului dintre Mitropolia Moldovei şi Mitropolia Basarabiei”.

45.  În raportul său anual din 1997, Federaţia Internaţională a Drepturilor Omului (Helsinki) a  criticat refuzul Guvernului moldovenesc de a recunoaşte Mitropolia Basarabiei. În raport se indică că acest refuz a avut drept rezultat transferarea multor biserici în proprietatea Mitropoliei Moldovei şi se face trimitere la învinuirile, conform cărora membrii clerului bisericii reclamante au fost supuşi violenţei fizice, fără ca autorităţile să asigure apărarea acestora.

46.  În raportul din anul 1998, federaţia sus-menţionată a criticat Legea despre culte, în special articolul 4 al acestei legi, conform căruia adepţilor religiilor nerecunoscute printr-o decizie a Guvernului nu le este asigurată protecţia libertăţii de religie. Federaţia a subliniat că acest articol este un instrument discriminatoriu, care permite Guvernului moldovenesc să împiedice eforturile adepţilor Mitropoliei Basarabiei să reclame în justiţie restituirea bisericilor care le-au aparţinut. În afară de aceasta, raportul face referire la actele de violenţă şi de vandalism la care sunt supuşi biserica reclamantă şi membrii ei.  

B.Pretinsele incidente care au afectat Mitropolia Basarabiei şi membrii acesteia 

47.  Reclamanţii fac referire la un anumit număr de incidente în timpul cărora membrii clerului sau adepţii bisericii reclamante au fost intimidaţi sau împiedicaţi să-şi manifeste convingerile lor.

48.  Guvernul nu a contestat că aceste incidente au avut loc. 

I.  Incidentele de la Gârbova (Ocniţa)

49.  În 1994, adunarea creştinilor din satul Gârbova (Ocniţa) a hotărât să adere la Mitropolia Basarabiei. În consecinţă, Mitropolitul Basarabiei l-a numit pe T.B. paroh în acest sat.

50.  La 7 ianuarie 1994, când T.B. se îndrepta spre biserică pentru a oficia slujba de Crăciun, primarul satului,  T.G., i-a interzis să intre în biserică, iar atunci când locuitorii satului au ieşit să protesteze, primarul a încuiat uşa bisericii şi, fără nici o explicaţie, l-a somat pe T.B. să părăsească satul în 24 de ore.

51.  La 9 ianuarie 1994, primarul a chemat creştinii din sat la o altă adunare. La această adunare, primarul a informat sătenii că T.B. a fost demis din funcţia de paroh, pentru că aparţinea Mitropoliei Basarabiei, şi  le-a prezentat noul paroh, pe N., de la Mitropolia Moldovei. Adunarea a respins propunerea primarului.

52.  La 11 ianuarie 1994, creştinii din sat au fost din nou convocaţi la o adunare de către primar. De această dată, el a prezentat sătenilor un alt paroh de la Mitropolia Moldovei, pe A., care n-a fost nici el acceptat de adunare, cei prezenţi exprimându-şi preferinţa pentru T.B.

53.  În aceste circumstanţe, S.M., preşedintele Consiliului parohial, a fost convocat de către primar şi preşedintele asociaţiei agricole, care i-au cerut să convingă sătenii să accepte destituirea lui T.B. Preşedintele consiliului parohial a refuzat să facă acest lucru.

54.  La 13 ianuarie 1994, pe când se îndrepta spre biserică, S.M. a fost oprit din drum. El a fost imobilizat de către cinci poliţişti, aruncat în maşina de poliţie şi dus mai întâi la primărie, unde a fost bătut cu cruzime. Apoi el a fost dus la comisariatul de poliţie din Ocniţa, unde a fost învinuit de atitudinea sa favorabilă faţă de Mitropolia Basarabiei, fără să i se aducă la cunoştinţă motivele reţinerii. El a fost eliberat peste trei zile.

55.  În urma acestor incidente, T.B. a părăsit parohia.

2.  Parohia Sfântul Nicolae din Făleşti

56.  Într-o scrisoare din 20 mai 1994, vicepreşedintele Consiliului raional Făleşti l-a informat pe G.E.,  parohul bisericii Sfântul Nicolae din Făleşti, că datorită apartenenţei sale la Mitropolia Basarabiei, nu poate oficia slujba de Paşti la 9 mai 1994, în vechiul cimitir al oraşului, deoarece aceasta constituie o activitate contrară Legii despre culte, fiindcă Mitropolia Basarabiei este ilegală. Din acelaşi motiv, lui i-a fost interzisă pe viitor oficializarea serviciilor divine atât în biserică, cât şi în aer liber. Cât priveşte decizia lui G.E. de a invita preoţi din România pentru slujba din 22 mai 1994, vicepreşedintele Consiliului raional l-a avertizat să nu dea curs deciziei sale deoarece  nu a obţinut, în prealabil, permisiunea autorităţilor, aşa precum prevede articolul 22 al Legii despre culte.

57.  În luna noiembrie a anului 1994, lui G.E. i-a fost aplicată o amendă în mărime de 90 lei pentru că oficia în calitate de preot al unei biserici nerecunoscute, Mitropolia Basarabiei. Instanţa de judecată a menţinut sancţiunea, însă a redus mărimea amenzii la 54 de lei, din motivul că G.E. nu deţinea funcţii de răspundere în cadrul Mitropoliei Basarabiei.

58.  La 27 octombrie 1996, înainte de începerea slujbei în biserica parohială, un grup de persoane condus de un preot de la Mitropolia Moldovei l-au bătut pe G.E. până la sânge şi i-au cerut să adere la Mitropolia Moldovei. Ei s-au năpustit şi asupra preotesei, rupându-i hainele.

59.  G.E. a reuşit să se ascundă în interiorul bisericii, unde se ţinea slujba, dar agresorii l-au urmărit şi în interior, dezlănţuind o ceartă cu credincioşii prezenţi în biserică. Un ofiţer de poliţie sosit la faţa locului a reuşit să convingă agresorii să părăsească biserica.

60.  La 15 noiembrie 1996, adunarea parohială a publicat o declaraţie, în care îşi exprima indignarea faţă de actele de violenţă şi de intimidare la care au fost supuşi membrii Mitropoliei Basarabiei şi a cerut autorităţilor să nu mai admită asemenea acţiuni şi să recunoască oficial această mitropolie.

61.  La 6 iunie 1998, reclamantul Petru Păduraru, Mitropolitul Basarabiei, a primit două telegrame anonime prin care era ameninţat să nu meargă la Făleşti. El n-a depus nici o plângere privind acest incident. 

3. Biserica Sfântului Alexandru, parohia Călăraşi

62.  La 11 iulie 1994, un alt reclamant, Ioan Eşanu, parohul acestei bisericii, a fost chemat de către preşedintele Consiliului raional Călăraşi pentru a discuta despre Mitropolia Basarabiei.

La această adunare au mai participat primarul oraşului Călăraşi, secretarul Consiliului raional şi epitropul. Preşedintele Consiliului raional l-a acuzat pe reclamant că este membru al Mitropoliei Basarabiei şi, astfel, face propagandă în favoarea unirii cu România. Apoi, el i-a acordat o săptămână, timp în care să prezinte certificatul care ar confirma recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei sau să părăsească parohia. 

4.  Parohia Cania (Cantemir)

63.  Într-o scrisoare din 24 noiembrie 1994, adresată Mitropolitului Basarabiei, V.B., cetăţean român şi paroh de Cania, a atras atenţia asupra faptului că este supus unor presiuni puternice din partea autorităţilor raionale din Cantemir, care îi reproşau că este membru al bisericii reclamante.

64.  La 16 ianuarie 1995, V.B. a fost chemat la comisariatul de poliţie Cantemir, unde i-a fost adusă la cunoştinţă o decizie a Guvernului, prin care i s-au anulat permisul de şedere şi permisul de muncă. V.B. a fost somat să părăsească teritoriul Republicii Moldova în 72 ore şi să înapoieze autorităţilor competente permisele sus-menţionate.   

5.  Incidente care au avut loc la Chişinău

65. La 5 aprilie 1995, Vasile Petrache, parohul bisericii Sfântul Nicolae, biserică afiliată Mitropoliei Basarabiei, l-a informat pe Mitropolitul Basarabiei că în timpul unor incidente nocturne din 27-28 martie şi 3-4 aprilie 1995 au fost sparte geamurile bisericii.

66. Un atac similar a avut loc în noaptea de 13-14 mai 1995. Vasile Petrache a depus de fiecare dată plângeri, cerând poliţiei să intervină pentru a preveni producerea unor noi atacuri în viitor.

67. În noaptea de 3-4 septembrie 1996, persoane necunoscute au aruncat o grenadă în casa Mitropolitului Basarabiei, cauzând daune materiale. În urma acestui atac, reclamantul a depus o plângere la comisariatul de poliţie Chişinău.

68. În toamna anului 1999, după decesul unuia din reclamanţi, Vasile Petrache, Mitropolitul Basarabiei l-a numit pe Petru Buburuz, un alt reclamant,  în calitate de paroh al Bisericii Sfântul Nicolae.

După această numire, biserica Sfântul Nicolae a fost ocupată de către reprezentanţi ai Mitropoliei Moldovei, care încuiaseră biserica şi împiedicaseră credincioşii bisericii reclamante să intre în biserică. Aceştia au mai pus stăpânire şi pe documentele şi ştampila parohiei.

69.  La 8 decembrie 1999, poliţia a întocmit un proces-verbal de tragere la răspundere administrativă a reclamantului Petru Buburuz, pe motiv că el organizase, la 28 noiembrie 1999, o întrunire publică în faţa bisericii Sfântul Nicolae, fără a obţine, în prealabil, autorizaţie pentru organizarea întrunirii publice.

70. La 28 ianuarie 2000, judecătorul S. al Judecătoriei sectorului Buiucani a clasat dosarul pe motiv că reclamantul nu organizase o adunare, dar, în calitatea sa de preot, el a oficiat o slujbă la rugămintea a aproximativ o sută de credincioşi care erau prezenţi. De asemenea, instanţa de judecată a constatat că liturghia a avut loc anume în acel loc deoarece uşa bisericii era încuiată. 

6. Incidentul din sectorul Buiucani (Chişinău)

71. În noaptea de 3-4 septembrie 1996, în casa lui P.G., cleric care aparţine de biserica reclamantă, a fost aruncată o grenadă, iar la 28 septembrie 1996, P.G. a fost ameninţat de către şase necunoscuţi. P.G. a depus imediat o plângere penală.

72.  Într-o scrisoare din 22 noiembrie 1996 adresată Preşedintelui Republicii Moldova, ministrul Afacerilor Interne şi-a exprimat regretul cu privire la perioada de timp îndelungată în care se desfăşura ancheta în privinţa acestui accident şi l-a informat că persoanele responsabile de efectuarea anchetei au fost sancţionate disciplinar pentru această încălcare. 

7. Parohia din satul Octombrie (Sângerei)

73.  În raportul său din 22 iunie 1998 adresat Mitropolitului Basarabiei, epitropul bisericii din sat s-a plâns de acţiunile preotului M. de la Mitropolia Moldovei, care, cu sprijinul primarului oraşului Bălţi, a încercat să-1 înlăture de la slujbă pe preotul P.B., membru al Mitropoliei Basarabiei, şi să obţină închiderea bisericii din sat.

Nici o plângere n-a fost depusă în privinţa acestui incident. 

8. Incidentele de la Cucioaia (Ghiliceni)

74. Potrivit reclamantului, la 23 august 1998, un ofiţer de poliţie, căpitanul R., a declarat că acţionând la ordinul superiorului său, locotenent-colonelul B.D., a sigilat uşa bisericii din Cucioaia (Ghiliceni) şi i-a interzis lui V.R., preot care oficia, în mod sistematic, slujbele în această biserică şi care aparţinea Mitropoliei Basarabiei, să intre în lăcaş şi să continue slujba. În baza plângerii sătenilor, unul din reclamanţi, Vlad Cubreacov, a adresat, la 26 august 1998, o scrisoare Primului-ministru, cerându-i o explicaţie pentru aceste acţiuni.

Incidentul a fost, de asemenea, descris şi în ziarul „Flux” din 26 august 1998.

Guvernul a cerut Ministerului de Interne să intenteze o anchetă în privinţa incidentului descris în scrisoare. În cadrul anchetei, s-a constatat  că persoana care a sechestrat uşa bisericii nu era poliţist, ci un membru al Mitropoliei Moldovei, arhidiaconul D.S..

 9. Parohia din Bădicul Moldovenesc (Cahul)

75. La 11 aprilie 1998, aproape de miezul nopţii, parohul bisericii a fost trezit de nişte persoane necunoscute care încercau să forţeze uşa casei parohiale. Parohul a fost ameninţat cu moartea, dacă nu va renunţa la crearea unei noi parohii la Cahul.

76. La 13 aprilie 1998, el a fost ameninţat cu moartea de către preotul I.G., membru al Mitropoliei Moldovei. În aceeaşi zi, el s-a plâns la poliţie. 

10. Parohia din Mărinici (Nisporeni)

77. După ce a părăsit Mitropolia Moldovei şi s-a alăturat Mitropoliei Basarabiei, în iulie 1997, parohul acestei biserici şi
familia sa au fost ameninţaţi, de mai multe ori, de către mai mulţi preoţi de la Mitropolia Moldovei. Geamurile casei sale au fost sparte, iar la 2 februarie 1998, el a fost atacat în stradă şi bătut de către persoane necunoscute, care i-au spus să nu se mai amestece în „lucrurile acestea”.

78. Parohul a fost consultat de un medic legist, care i-a eliberat un certificat care atesta leziunile corporale. După aceste incidente, parohul a depus o plângere penală la comisariatul de poliţie din sectorul Ciocana.

79. Ziarele din Republica Moldova au relatat cu regularitate incidentele, descrise ca acte de intimidare a clerului şi a credincioşilor adepţi ai Mitropoliei Basarabiei. 

11. Incidentul de la Floreni

80. La 6 decembrie 1998, V.J., preot al Mitropoliei Moldovei, şi alte persoane care îl însoţeau au stricat uşa bisericii din sat şi au ocupat-o. Când preotul bisericii reclamante V.S. s-a prezentat la biserică pentru a oficia serviciul duminical, accesul în biserică i-a fost interzis. Situaţia s-a rezolvat doar când sătenii, adepţi ai bisericii reclamante, au sosit la biserică. 

12. Incidentul de la Leova

81. La 2 februarie 2001, în raportul adresat Mitropoliei Basarabiei, preotul N.A., de la parohia Leova, a declarat că Biserica din Leova a fost obiectul unor acte de vandalism şi că el însuşi, precum şi alţi credincioşi au fost ţinta unor acte de intimidare publică şi a ameninţărilor cu moartea din partea lui G.C., preot al Mitropoliei Moldovei. Acţiunile de acest fel s-au repetat, însă administraţia locală nu a oferit nici o protecţie credincioşilor, membri ai bisericii reclamante.

C. Incidente referitoare la patrimoniul Mitropoliei Basarabiei

1. Incidentul de la Floreni

82. Credincioşii din satul Floreni au aderat la Mitropolia Basarabiei la 12 martie 1996 şi au constituit o comunitate locală a acestei biserici la 24 martie 1996. Ei au mai construit şi un paraclis unde putea avea loc oficierea liturghiilor.

83. La 29 decembrie 1997, Guvernul Republicii Moldova a adoptat Hotărârea nr.1203 potrivit căreia Mitropoliei Moldovei i s-a atribuit cu drept de folosire terenul pe care era deja construit paraclisul Mitropoliei Basarabiei. Această hotărâre a fost confirmată şi prin decizia Primăriei din Floreni din 9 martie 1998.

84. La cererea bisericii reclamante de a i se acorda dreptul de folosire a terenului respectiv, ţinând cont de faptul că paraclisul său era situat pe el, Agenţia Naţională de Cadastru a răspuns enoriaşilor parohiei din Floreni că „administraţia publică locală nu poate să adopte o astfel de decizie deoarece Mitropolia Basarabiei nu are personalitate juridică recunoscută în Republica Moldova”. 

2. Incidentul cu privire la o donaţie umanitară din partea asociaţiei americane Jesus Christ of Latter-Day Saints

85. La 17 februarie 2000, Mitropolitul Basarabiei a cerut comisiei Guvernamentale pentru ajutor umanitar autorizarea de intrare pe teritoriul Republicii Moldova a unor bunuri în valoare de 9000 dolari americani, provenite din Statele Unite ale Americii şi calificarea acestor bunuri ca ajutor umanitar. Această cerere a fost refuzată la 25 februarie 2000.

86. La 25 februarie 2000, reclamantul Vlad Cubreacov a cerut comisiei respective să-i comunice motivele refuzului. El a specificat că donaţia, trimisă de către asociaţia „Jesus Christ of Latter-Day Saints”, consta în îmbrăcăminte folosită şi a primit din partea autorităţilor ucrainene autorizaţia de tranzit fiind considerată donaţie umanitară. Însă, începând cu 18 februarie 2000, aceste bunuri au fost blocate în vama moldovenească, iar pentru aceasta destinatarul bunurilor era obligat să plătească câte 150 dolari americani pentru fiecare zi de depozitare. Reclamantul a reiterat cererea de intrare a acestor bunuri pe teritoriul Republicii Moldova ca donaţie umanitară.

87.  La 28 februarie 2000, Viceprim-ministrul Republicii Moldova a autorizat intrarea pe teritoriul Republicii Moldova a acestei donaţii umanitare.

D. Chestiuni cu privire la drepturile personale ale clericilor bisericii reclamante 

88. Vasile Petrache, preot al Mitropoliei Basarabiei, i-a fost refuzat dreptul la pensie pe motiv că nu ar fi fost deservent al unui cult recunoscut. 

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

A. Constituţia din 29 iulie 1994

89. Articolul 31 al Constituţiei Republicii Moldova cu privire la libertatea conştiinţei prevede:

„(1) Libertatea conştiinţei este garantată. Ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.

(2) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.

(3) În relaţiile dintre cultele religioase sunt interzise orice manifestări de învrăjbire.

(4)  Cultele religioase sunt autonome, separate de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în aziluri şi în orfelinate”. 

B.  Legea nr. 979-XII din 24 martie 1992 despre culte

90. Dispoziţiile pertinente ale Legii nr. 979-XII din 24 martie 1992 despre culte, publicată în Monitorul Oficial nr. 3/70 din 1992, prevăd următoarele: 

Articolul 1. Libertatea conştiinţei

„Statul garantează libertatea conştiinţei şi libertatea religiei pe teritoriul Republicii Moldova. Orice persoană are dreptul de a manifesta credinţa în mod liber, individual sau colectiv, în public sau în particular, cu condiţia că această exercitare să nu contravină Constituţiei, prezentei legi sau legislaţiei în vigoare”. 

Articolul 4. Intoleranţa confesională

„Intoleranţa confesională, manifestată prin acte care stânjenesc liberul exerciţiu al unui cult recunoscut de stat, constituie o infracţiune şi se pedepseşte conform legislaţiei”. 

Articolul 9. Libertatea organizării şi funcţionării cultelor

„Cultele sunt libere să se organizeze şi pot funcţiona liber dacă practicile şi ritualurile lor nu contravin Constituţiei, prezentei legi şi legislaţiei în vigoare.

În cazuri contrare  cultele  nu se vor putea bucura  de recunoaşterea statului”. 

Articolul 14. Recunoaşterea cultelor

„Pentru a putea să se organizeze şi să funcţioneze, cultele trebuie să fie recunoscute prin decizie guvernamentală.

În cazul nerespectării condiţiilor articolului 9 alineatul întâi din prezenta lege, recunoaşterea va putea fi retrasă în acelaşi mod”. 

Articolul 15. Aprobarea statutului

„În vederea recunoaşterii, fiecare cult prezintă Guvernului spre examinare şi aprobare statutul (regulamentul) său de organizare şi funcţionare, cuprinzând informaţii asupra sistemului de organizare şi administrare, însoţit de principiile fundamentale de credinţă.” 

Articolul 21. Asociaţii şi fundaţii

„Asociaţiile şi fundaţiile care urmăresc în total sau în parte scopuri religioase, în ce priveşte caracterul lor religios, se bucură de drepturile şi sunt supuse obligaţiilor ce decurg din legislaţia privind cultele”. 

Articolul 22. Deservenţii, invitare-delegare

„Şefii cultelor de rang republican şi ierarhic, aleşi conform statutului (regulamentului) cultului respectiv, precum şi întregul personal din serviciul cultelor trebuie să fie cetăţeni ai Republicii Moldova.

Angajarea cetăţenilor străini pentru activităţi religioase, precum şi delegarea în străinătate în acelaşi scop a cetăţenilor Republicii Moldova se va face în fiecare caz aparte cu acordul autorităţilor de stat”. 

Articolul 24. Personalitate juridică

„Cultele recunoscute de stat sunt persoane juridice (...)”. 

Articolul 35. Tipăriturile şi obiectele de cult

„Cultele recunoscute de stat şi înregistrate conform prezentei legi au dreptul exclusiv:

a) să producă şi să comercializeze obiectele de cult specifice cultului respectiv;

b) să fondeze organe de presă pentru credincioşi, să editeze şi să comercializeze cărţi de cult, teologice sau cu conţinut bisericesc, necesare practicării cultului;

c) să stabilească plăţi pentru pelerinaj şi activităţi turistice la lăcaşele de cult;

d) să organizeze, pe teritoriul ţării şi în străinătate, expoziţii de obiecte de cult, inclusiv expoziţii cu vânzare.

(...)

În prezentul articol, obiecte de cult se consideră: vasele liturgice, icoanele metalice şi cele litografice, crucile, crucifixele, mobilierul bisericesc, cruciuliţele şi medalioanele cu imagini religioase specifice cultului respectiv, obiectele de colportaj religioase şi altele asemenea. Obiectelor de cult se asimilează şi calendarele religioase, ilustratele, pliantele, albumele de artă bisericească, filmele, etichetele cu imaginea lăcaşurilor de cult sau a obiectelor de artă bisericească, cu excepţia celor care fac parte din patrimoniul cultural naţional, produsele necesare activităţii de cult, cum ar fi: tămâia şi lumânările, inclusiv cele decorative pentru nunţi şi botezuri, stofele şi broderiile specifice folosite la confecţionarea veşmintelor de cult şi altor obiecte necesare practicării cultului respectiv”.

Articolul 44. Angajarea deservenţilor şi salariaţilor cultelor

„Părţile componente ale cultelor, instituţiile şi întreprinderile înfiinţate de ele pot angaja lucrători în conformitate cu legislaţia muncii”. 

Articolul 45. Contractul

„Angajarea deservenţilor şi salariaţilor cultelor se efectuează în baza unui contract scris (...)”. 

Articolul 46. Statutul juridic

„Deservenţii şi salariaţii cultelor, ai instituţiilor şi întreprinderilor înfiinţate de ele au statut juridic identic cu angajaţii organizaţiilor, instituţiilor şi întreprinderilor obşteşti asupra lor extinzându-se legislaţia muncii”. 

Articolul 48. Pensiile de stat

„Deservenţilor şi salariaţilor cultelor, indiferent de pensiile stabilite de culte, li se stabilesc pensii de stat pe baze generale, în conformitate cu Legea cu privire la asigurarea cu pensii de stat în Republica Moldova”. 

C. Codul de procedură civilă

91. Articolul 28/2 modificat prin Legea nr. 942-XIII din 18 iulie 1996 stabileşte următoarea competenţă a Curţii de Apel:

„Curtea de Apel judecă în primă instanţă plângerile împotriva actelor organelor administraţiei publice centrale şi ale persoanelor cu funcţii de răspundere ale acestora, săvârşite cu încălcarea legii sau cu depăşirea împuternicirilor şi care lezează drepturile cetăţenilor”.

92. Articolul 37 cu privire la participarea mai multor reclamanţi sau pârâţi în proces, prevede următoarele:

„Acţiunea poate fi intentată de mai mulţi reclamanţi împreună sau împotriva mai multor pârâţi. Fiecare dintre reclamanţi sau pârâţi apare în proces independent faţă de cealaltă parte.

Coparticipanţii pot încredinţa ducerea procesului unuia din ei (...)”.

93. Articolul 235 cu privire la dreptul de a se adresa în instanţă împotriva actelor ilegale ale organelor administraţiei publice, prevede următoarele:

„Orice persoană fizică sau juridică, dacă consideră că drepturile ei sunt lezate printr-un act administrativ sau prin refuzul neîntemeiat al unui organ administrativ sau al unei persoane cu funcţii de răspundere de a-i examina cererea cu privire la un drept recunoscut de lege,  este în drept să se adreseze în instanţa de judecată competentă pentru anularea actului sau recunoaşterea dreptului care a fost lezat”. 

ÎN DREPT

I.  PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 9 AL CONVENŢIEI

 94. Reclamanţii pretind că refuzul autorităţilor Republicii Moldova de a recunoaşte Mitropolia Basarabiei constituie o încălcare a libertăţii lor de conştiinţă deoarece doar cultele recunoscute de Guvern pot fi practicate pe teritoriul Republicii Moldova. Ei relevă, în special, că libertatea de a-şi manifesta colectiv religia lor este împiedicată de interdicţia de a se reuni în scop religios, precum şi de absenţa unei protecţii juridice a patrimoniului bisericii reclamante. Reclamanţii invocă articolul 9 al Convenţiei care prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă sau de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.

2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate forma obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”. 

A. Argumentele prezentate Curţii

1.  Reclamanţii

95. Invocând hotărârea Manoussakis et autres c. Grèce (26 septembrie 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-IV, p. 1361, § 37), reclamanţii susţin că refuzul de a recunoaşte biserica reclamantă constituie o încălcare a libertăţii lor de religie, deoarece absenţa autorizaţiei face imposibil exerciţiul cultului lor. În opinia lor, un stat poate să impună o procedură prealabilă de înregistrare a cultelor fără a încălca articolul 9 al Convenţiei, cu condiţia că înregistrarea nu este un obstacol pentru libertatea de religie a credincioşilor. În această cauză, refuzul de recunoaştere nu a avut nici un temei acceptabil într-o societate democratică. În special, reclamanţii declară că nici o activitate ilegală sau contrară ordinii publice nu poate fi reproşată bisericii reclamante sau membrilor săi.

96. Reclamanţii susţin că, într-o societate democratică, orice grup de credincioşi care se consideră diferiţi de alţii trebuie să-şi poată crea o nouă biserică şi că nu ţine de competenţa statului să determine dacă există o distincţie reală între aceste grupuri diferite sau care dintre credinţe trebuie să fie considerate distincte de altele.

De asemenea, statul nu poate favoriza, prin intermediul recunoaşterii, o biserică în defavoarea alteia, nici să cenzureze titulatura unei biserici din simplul motiv că aceasta s-ar referi la o perioadă istorică îndepărtată.

În consecinţă, în cauza dată, statul moldovenesc nu poate să decidă dacă biserica reclamantă este o entitate individuală, distinctă sau o formaţiune în cadrul unei alte biserici. 

2. Guvernul

97. Guvernul admite faptul că dreptul la libertatea de religie cuprinde în sine libertatea de a-şi manifesta religia prin culte şi îndeplinirea ritualurilor, dar consideră că, în această cauză, refuzul de a recunoaşte biserica reclamantă nu constituie o interdicţie a activităţilor acesteia sau ale membrilor săi. Aceştia din urmă îşi exercită libertatea lor la religie, atât prin convingerea personală cât şi prin manifestarea cultului şi îndeplinirea ritualurilor.

98. De altfel, Guvernul susţine că biserica reclamantă, în calitate de biserică creştină ortodoxă, nu reprezintă un nou cult deoarece cultul creştin ortodox a fost recunoscut în Republica Moldova, la 7 februarie 1993, odată cu recunoaşterea Mitropoliei Moldovei. Din punct de vedere religios, nu există nici o diferenţă dintre biserica reclamantă şi Mitropolia Moldovei.

Crearea bisericii reclamante ar fi în realitate o încercare de a crea un nou organ administrativ în cadrul Mitropoliei Moldovei. Or, statul nu se poate amesteca în conflictul apărut în sânul Mitropoliei Moldovei, fără a-şi încălca obligaţia sa de neutralitate în materie religioasă.

În cadrul audierii din 2 octombrie 2001, Guvernul a susţinut că, conflictul, în aparenţă administrativ, ascunde un conflict de ordin politic între România şi Federaţia Rusă şi că intervenţia sa în acest conflict, sub forma recunoaşterii acestui grup schismatic, cum ar fi biserica reclamantă, riscă să aibă consecinţe dificile pentru independenţa şi integritatea teritorială ale tânărului stat Republica Moldova. 

B. Terţul intervenient

99. Terţul intervenient a declarat că cererea are la origine un conflict de ordin administrativ din cadrul Mitropoliei Moldovei. Terţul intervenient subliniază faptul că biserica reclamantă a fost creată de preoţi ai Mitropoliei Moldovei, care, din motive dictate de ambiţiile personale, au decis să se separe de această biserică. Activitatea schismatică a reclamantului Petru Păduraru a fost contrară canoanelor Bisericii ortodoxe ruse, fapt pentru care Patriarhul de la Moscova i-a interzis să oficieze servicii divine. Totodată, încălcând dreptul canonic şi fără a se consulta cu Patriarhia de la Moscova şi cu autorităţile moldoveneşti, Patriarhia de la Bucureşti a decis recunoaşterea bisericii schismatice. Conflictul generat trebuia, prin urmare, rezolvat doar prin negocieri între Patriarhiile română şi rusă.

100. Terţul intervenient subliniază faptul că biserica reclamantă este fondată pe criterii etnice şi că, în consecinţă, recunoaşterea sa de către Guvern nu numai că ar constitui o ingerinţă a statului în problemele ce ţin de religie, dar ar avea urmări negative asupra situaţiei politice şi sociale din Republica Moldova şi ar încuraja tendinţele naţionaliste care există în ţară. Mai mult decât atât, o astfel de recunoaştere ar aduce prejudicii relaţiilor de prietenie dintre Republica Moldova şi Ucraina. 

C. Aprecierea Curţii

101. Curtea reaminteşte de la început că o biserică sau un organ ecleziastic al unei biserici poate, ca atare, să exercite în numele enoriaşilor săi drepturile garantate de articolul 9 al Convenţiei (Cha'are Shalom Ve Tsedek v. France [GC], nr. 27417/95, § 72, CEDH 2000-VII). Prin urmare, în această cauză Mitropolia Basarabiei poate fi considerată reclamant în sensul articolului 34 al Convenţiei. 

1. Cu privire la existenţa unei ingerinţe

102. În continuare, Curtea urmează să stabilească existenţa unei ingerinţe în dreptul reclamanţilor la libertatea de religie prin refuzul de a recunoaşte biserica reclamantă.

103. Guvernul susţine că nerecunoaşterea bisericii reclamante nu împiedică reclamanţii să-şi exprime convingerile şi să le manifeste în cadrul unui cult creştin ortodox recunoscut de către stat, adică în cadrul Mitropoliei Moldovei.

104. Reclamanţii afirmă că, conform legislaţiei Republicii Moldova, doar cultele recunoscute de Guvern pot fi practicate şi că, prin urmare, refuzul de recunoaştere a bisericii reclamante echivalează, pentru aceasta, cu interzicerea de a funcţiona, atât în plan bisericesc, cât şi ca asociaţie. Cu referire la reclamanţii - persoane fizice, ei nu pot să-şi exprime convingerile prin cultul lor, deoarece numai un cult recunoscut de către stat poate beneficia de o protecţie legală.

105. Curtea notează că, conform Legii din 24 martie 1992 despre culte, pot fi practicate numai cultele recunoscute prin decizie guvernamentală.

În această cauză, Curtea notează că, nefiind recunoscută, biserica reclamantă nu poate să-şi desfăşoare activitatea sa. În special, preoţii nu pot oficia slujbe, membrii săi nu se pot reuni pentru a-şi practica religia şi fiind lipsită de personalitate juridică, biserica nu poate beneficia de protecţia juridică a patrimoniului său.

Curtea consideră că refuzul Guvernului de a recunoaşte biserica reclamantă, care a fost menţinut prin decizia Curţii Supreme de Justiţie de la 9 decembrie 1997, constituie o ingerinţă în dreptul acestei biserici şi al altor reclamanţi la libertatea de religie, precum aceasta este garantată de articolul 9 § 1 al Convenţiei.

106. Pentru a determina dacă această ingerinţă constituie o violare a Convenţiei, Curtea trebuie să constate dacă ingerinţa este conformă exigenţelor articolului 9 § 2, adică dacă ingerinţa era „prevăzută de lege”, dacă „urmărea un scop legitim” şi dacă era „necesară într-o societate democratică”. 

2. Dacă ingerinţa a fost prevăzută de lege?

107. Reclamanţii admit că ingerinţa era prevăzută de Legea nr. 979-XII din 24 martie 1992 despre culte. Totuşi, ei afirmă că procedura prevăzută de această Lege nu a fost aplicată adecvat deoarece adevăratul motiv al refuzului de înregistrare a fost de ordin politic; în realitate, Guvernul nici n-a susţinut şi nici n-a dovedit că biserica reclamantă nu s-a conformat legilor Republicii Moldova.

108. Guvernul nu s-a pronunţat în această privinţă.

109. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia expresia „prevăzută de lege” din articolele 8-11 ale Convenţiei nu numai că cere ca măsura incriminată să aibă o bază în dreptul intern, dar vizează, de asemenea, şi calitatea legii în cauză, care trebuie să fie suficient de accesibilă şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele ei, adică să fie enunţată cu destulă precizie, astfel încât să permită persoanei - în caz de necesitate, cu o consultare adecvată - să-şi determine conduita sa (hotărârile Sunday Times v. Royaume Uni (nr.1), 26 aprilie 1979, seria A nr. 30, p. 31 § 49, Larissis et autres v. Grèce, 24 februarie 1998, Recueil 1998-I, p. 378, § 40, Hashman et Harrup v. Royaume-Uni [GC], nr. 25594/94, § 31, CEDH 1999- VIII, Rotaru v. Roumanie [GC], nr. 28341/95, § 52, CEDH 2000-V).

Pentru a răspunde acestor exigenţe dreptul intern trebuie să ofere o anumită protecţie împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice în drepturile garantate de Convenţie. Atunci când este vorba de chestiuni care aduc atingere drepturilor fundamentale, legea este contrară principiului preeminenţei dreptului, acesta fiind unul din principiile fundamentale ale unei societăţi democratice consacrat de Convenţie, dacă marja de discreţie prevăzută de lege oferă executivului împuterniciri largi. Legea trebuie să definească cu suficientă precizie scopul oricărei marje de discreţie şi modalităţile de exercitare a acesteia (Hassan et Tchaouch v. Bulgarie [GC], nr. 30985/96, § 84, CEDH 2000-XI).

Nivelul de precizie a legislaţiei interne - care nu poate în nici un caz să prevadă toate ipotezele - depinde într-o măsură considerabilă de conţinutul instrumentului în cauză, de domeniul pe care-l reglementează şi de numărul şi statutul celor cărora li se adresează (hotărârile Hashman et Harrup citată anterior, § 31 şi Groppera Radio AG et autres v. Suisse, 28 martie 1990, seria A nr. 173, p. 26, § 68).

110. În această cauză, Curtea notează că articolul 14 al Legii din 24 martie 1992 prevede recunoaşterea cultelor prin decizie guvernamentală şi că, în conformitate cu articolul 9 al legii date, pot beneficia de recunoaştere numai cultele ale căror practici şi ritualuri sunt conforme Constituţiei şi legislaţiei moldoveneşti.

Fără a se pronunţa categoric asupra faptului dacă prevederile legale sus-menţionate sunt conforme exigenţelor de previzibilitate şi precizie, Curtea este gata să accepte că ingerinţa în cauză era „prevăzută de lege”, înainte de a determina dacă ea a urmărit „un scop legitim” şi dacă a fost „necesară într-o societate democratică”. 

3.  Scopul legitim

111.  În timpul audierii din 2 octombrie 2001, Guvernul a susţinut că refuzul de a aproba cererea de recunoaştere a reclamanţilor a fost justificat de necesitatea de a proteja ordinea şi securitatea publică. Statul moldovenesc, al cărui teritoriu a aparţinut în cursul istoriei României şi Rusiei, are o populaţie variată din punct de vedere etnic şi lingvistic. În astfel de circumstanţe, tânărul stat Republica Moldova, independent din anul 1991, dispune de puţine elemente pentru a-şi asigura existenţa continuă. Unul din aceste elemente este religia, majoritatea populaţiei ţării fiind de religie creştină ortodoxă. Prin urmare, recunoaşterea Mitropoliei Moldovei, sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei, a permis populaţiei să se regăsească în sânul acestei biserici. Recunoaşterea bisericii reclamante ar fi distrus legătura deja formată, iar populaţia locală s-ar fi dispersat între mai multe biserici. În plus, în spatele bisericii reclamante, subordonate Patriarhiei de la Bucureşti, se află forţe politice care au legătură cu interesele româneşti favorabile reunirii Basarabiei cu România. Prin urmare, recunoaşterea bisericii reclamante ar reînvia vechile rivalităţi ruso-române în sânul populaţiei, punând astfel în pericol pacea socială şi chiar integritatea teritorială a Republicii Moldova.

112.  Reclamanţii contestă faptul că această măsură litigioasă avea menirea de a proteja ordinea publică şi securitatea publică. Ei susţin că Guvernul nu a demonstrat că biserica reclamantă ar fi constituit o ameninţare pentru ordinea şi securitatea publică.

113. Curtea consideră că statele sunt în drept să controleze dacă o mişcare sau o asociaţie urmăreşte, sub pretextul scopurilor religioase, activităţi care ar dăuna populaţiei sau securităţii publice (hotărârea Manoussakis et autres citată mai sus, p. 1362, § 40; Stankov et Organisation macédonienne unie Ilinden v. Bulgarie, nr. 29221/95 şi 29225/95, § 84, CEDH 2001-IX).

Examinând circumstanţele cauzei, Curtea consideră că în această cauză ingerinţa invocată a urmărit un scop legitim conform articolului 9 § 2 al Convenţiei, şi anume protecţia ordinii şi a securităţii publice. 

4. Necesară într-o societate democratică

(a) Principii generale

114.  Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia, în conformitate cu articolul 9 al Convenţiei, libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie reprezintă unul din fundamentele unei „societăţi democratice”, în sensul prevăzut de Convenţie. Ea figurează, în dimensiunile sale religioase, printre elementele cele mai esenţiale ale identităţii credincioşilor şi ale concepţiilor lor despre viaţă, dar ea este în egală măsură un bun preţios pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenţi. Este vorba de pluralism – o cucerire scumpă în decursul secolelor -, substanţial într-o astfel de societate.

Dacă libertatea de religie relevă mai întâi de toate o credinţă interioară, ea, de asemenea, „implică” şi libertatea de „a-şi manifesta religia”, în mod individual sau în colectiv, în particular sau în public şi în cercul persoanelor care împărtăşesc aceeaşi credinţă. Mărturisirea, prin grai şi fapte, este legată de existenţa convingerilor religioase. Această libertate implică, inter alia, libertatea de a adera sau nu la o religie, precum şi libertatea de a practica sau nu o religie (hotărârile Kokkinakis v. Grèce, 25 mai 1993, seria A nr. 260, p. 117, § 31; Buscarini et autres v. Saint-Marin [GC], nr. 24645/94, § 34, CEDH 1999-I). Articolul 9 enumeră formele diverse pe care le poate lua manifestarea religiei sau convingerii, şi anume: cultul, învăţământul, practicile şi îndeplinirea ritualurilor. Totuşi, articolul 9 al Convenţiei nu protejează orice act motivat sau inspirat de o religie sau credinţă (hotărârea Kalac v. Turquie, 1 iulie 1997, Recueil 1997-IV, p. l209, § 27).

115. Curtea a spus, în egală măsură, că într-o societate democratică în care coexistă mai multe religii în rândul unei populaţii, poate să apară necesitatea de a restrânge această libertate pentru a concilia interesele diverselor grupuri şi pentru a asigura respectul convingerilor fiecărei persoane (hotărârea Kokkinakis citată mai sus, p. l8, § 33).

116. Totodată, statul trebuie să fie neutru şi imparţial în exercitarea dreptului său de reglementare a acestui domeniu şi în relaţiile sale cu diversele religii, culte şi credinţe (hotărârea Hassan şi Tchaouch citată mai sus, § 78). Este vorba despre menţinerea pluralismului şi a bunei funcţionări a democraţiei, una din principalele caracteristici care oferă posibilitatea de a rezolva prin dialog, fără a recurge la violenţă, problemele cu care se confruntă un stat, chiar şi atunci când aceste probleme deranjează (hotărârea Parti communiste unifié de Turquie et autres v. Turquie, 30 ianuarie 1998, Recueil 1998-I, p. 27, § 57). În consecinţă, rolul autorităţilor într-un astfel de caz nu este de a curma cauza tensiunilor prin eliminarea pluralismului, dar de a asigura ca grupurile opuse unul altuia să se tolereze reciproc (hotărârea Serif v. Grèce, nr. 38178/97, § 53, CEDH 1999-IX).

117.  Curtea mai reaminteşte că, în principiu, dreptul la libertatea de religie, aşa precum este definit de Convenţie, exclude aprecierea din partea statului a legitimităţii credinţelor religioase sau a modalităţilor de exprimare a acestora. Măsurile statului care ar favoriza un conducător sau un organ al unei comunităţi religioase divizate, sau care ar viza constrângerea unei comunităţi sau a unei părţi a acesteia în scopul de a o plasa, contrar voinţei sale, sub o conducere unică, ar constitui, în egală măsură, o încălcare a libertăţii de religie. În societăţile democratice, statul nu trebuie să întreprindă măsuri pentru a garanta ca comunităţile religioase să fie plasate sau să rămână sub o conducere unică (ibidem, § 52). În mod similar, atunci când exercitarea dreptului la libertatea de religie sau a unuia dintre aspectele sale este supus, conform dreptului intern, unui sistem de autorizare prealabilă, intervenţia unei autorităţi bisericeşti recunoscute în procedura de acordare a autorizaţiei nu va fi conformă cu imperativele paragrafului 2 al articolului 9 (a se vedea, mutatis mutandis, Pentidis et autres v. Grèce, nr. 23238/94, hotărârea din 9 iunie 1997, Recueil 1997-III, avizul Comisiei).

118. Mai mult, deoarece comunităţile religioase există tradiţional sub forma unor structuri organizate, articolul 9 trebuie să fie interpretat în lumina articolului 11 al Convenţiei, care protejează viaţa asociativă de oricare ingerinţă nejustificată a statului. Prin prisma acestui punct de vedere, dreptul credincioşilor la libertatea de religie, care cuprinde dreptul de a manifesta religia în colectiv, presupune ca credincioşii să se poată asocia liber, fără intervenţia arbitrară a statului. Într-adevăr, existenţa autonomă a comunităţilor religioase este indispensabilă pluralismului într-o societate  democratică şi îşi are locul chiar în centrul protecţiei oferite de articolul 9 al Convenţiei (hotărârea Hassan et Tchaouch sus-citată, § 62).

În plus, unul din mijloacele de a exercita dreptul de manifestare a religiei persoanei, în special pentru comunităţile religioase, în dimensiunea sa colectivă, îl reprezintă posibilitatea de a asigura protecţia juridică a comunităţii, a membrilor şi a bunurilor sale, în aşa fel încât articolul 9 să fie citit nu numai prin prisma articolului 11, dar şi a articolului 6 (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile Sidiropoulos et autres v. Grèce din 10 iulie 1998, Recueil 1998-IV, p. 1614, § 40 şi Eglise catholique  de La Canée v. Grèce din 16 decembrie 1997, Recueil 1997-VIII, p. 2857, § 33 şi p. 2859, §§ 40-41 şi avizul Comisiei, p. 2867, §§ 48-49).

119. Conform jurisprudenţei sale constante, Curtea recunoaşte statelor părţi la Convenţie o anumită marjă de apreciere pentru a decide cu privire la necesitatea existenţei şi întinderii unei ingerinţe, dar aceasta este efectuată împreună cu controlul european, care se extinde atât asupra legii, cât şi asupra deciziilor care aplică legea respectivă. Sarcina Curţii este de a determina dacă măsurile luate la nivel naţional sunt, în principiu, justificate şi proporţionale.

Pentru a delimita scopul marjei de apreciere în această cauză, Curtea trebuie să ţină cont de ceea ce este în discuţie, şi anume necesitatea menţinerii unui adevărat pluralism religios, inerent conceptului de societate democratică (hotărârea Kokkinakis sus-citată, p. 17, § 31). De altfel, este necesar de a acorda o mare însemnătate acestei necesităţi, la stabilirea, conform cerinţelor paragrafului 2 al articolului 9, dacă ingerinţa corespunde unei „nevoi sociale imperioase” şi dacă ea este „proporţională scopului legitim urmărit” (a se vedea, mutatis mutandis, printre multe altele, hotărârea Wingrove v. Royaume Uni din 25 noiembrie 1996, Recueil 1996-V, p. l956, § 53). În exerciţiul dreptului său de control, Curtea trebuie să aprecieze ingerinţa litigioasă în baza ansamblului de elemente din dosar (hotărârea Kokkinakis p. 21, § 47). 

(b) Aplicarea acestor principii

120. Guvernul susţine că ingerinţa litigioasă era necesară într-o societate democratică. În primul rând, recunoaşterea bisericii reclamante ar fi însemnat renunţarea statului la poziţia de neutralitate în chestiuni religioase, în special, în conflictele religioase, ceea ce ar contraveni Constituţiei Republicii Moldova şi ordinii publice. Anume cu scopul de a respecta obligaţia sa de neutralitate, Guvernul a cerut bisericii reclamante, pentru început, să pună capăt neînţelegerilor cu Mitropolia Moldovei.

În al doilea rând, refuzul de recunoaştere, potrivit opiniei Guvernului, era necesar pentru asigurarea securităţii naţionale şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova, ţinând cont de faptul că biserica reclamantă s-a angajat în activităţi politice, militând pentru reunirea Republicii Moldova cu România, cu sprijinul acesteia din urmă. Pentru a susţine aceste afirmaţii, Guvernul a prezentat articole apărute în presa românească, favorabile recunoaşterii bisericii reclamante de către autorităţile moldoveneşti şi reunirii Republicii Moldova cu România.

Guvernul a declarat că astfel de activităţi ar pune în pericol nu numai integritatea Republicii Moldova, dar şi relaţiile paşnice cu Ucraina, o parte a teritoriului actual al căreia se găsea, înainte de 1944, sub jurisdicţia canonică a Mitropoliei Basarabiei.

     Guvernul, de asemenea, a notat că biserica reclamantă este susţinută de partidele moldoveneşti cu înclinare deschis pro-română, care neagă specificitatea moldovenească, uneori chiar şi în dezbaterile din Parlamentul Republicii Moldova, ceea ce duce la destabilizarea statului moldovenesc. În acest sens, Guvernul menţionează Alianţa Creştină pentru reunificarea României, fondată la 1 ianuarie 1993, din care fac parte mai multe asociaţii şi un partid politic reprezentat în Parlament, Frontul Popular Creştin Democrat, care a susţinut reapariţia Mitropoliei Basarabiei.

În al treilea rând, refuzul de a recunoaşte biserica reclamantă, în opinia Guvernului, era o măsură necesară pentru menţinerea păcii sociale şi a înţelegerii dintre credincioşi. Guvernul a subliniat atitudinea agresivă a bisericii reclamante, care, în opinia sa, are ca scop atragerea altor ortodocşi şi distrugerea unor alte biserici şi care a dus la un anumit număr de incidente, care fără intervenţia poliţiei s-ar fi soldat cu daune şi pierderi de vieţi omeneşti.

În fine, Guvernul subliniază că, deşi autorităţile moldoveneşti nu au recunoscut biserica reclamantă, ele acţionează în spirit de toleranţă, permiţându-i acesteia şi membrilor săi să-şi continue activitatea fără piedici.

121. Reclamanţii consideră că refuzul de a recunoaşte Mitropolia Basarabiei nu era o măsură necesară într-o societate democratică. Ei declară că toate argumentele prezentate de Guvern sunt lipsite de temei şi nu sunt dovedite prin probe şi nici nu corespund unei „necesităţi sociale imperioase”. Nici un element din dosar nu dovedeşte că reclamanţii ar fi vrut ori ar fi făcut sau au vrut să facă activităţi susceptibile să aducă atingere integrităţii teritoriale, securităţii naţionale sau ordinii publice.

Reclamanţii pretind că, prin refuzul de a recunoaşte biserica reclamantă, Guvernul nu şi-a onorat obligaţia de neutralitate din motive fanteziste, odată ce a recunoscut alte biserici ortodoxe.

Nerecunoaşterea a pus membrii bisericii reclamante în imposibilitatea de a practica cultul lor deoarece, conform Legii despre culte, activităţile proprii unui cult şi libertatea de asociere cu scop religios pot să fie exercitate numai de un cult recunoscut de stat. Mai mult, statul nu oferă protecţie decât cultelor recunoscute şi numai acestea au dreptul de a-şi apăra drepturile lor în instanţa de judecată. Prin urmare, clerul şi membrii bisericii reclamante nu au putut să se apere împotriva agresiunilor fizice şi persecuţiilor suferite de ei, iar biserica reclamantă nu şi-a putut proteja bunurile sale.

Reclamanţii contestă faptul că statul este tolerant faţă de biserica reclamantă. Ei declară că reprezentanţii statului nu numai au permis acte de intimidare din partea altor credincioşi, ale căror victime au fost membri ai bisericii reclamante, dar în anumite cazuri înşişi reprezentanţii statului au participat la astfel de acte.

122. Curtea va examina succesiv argumentele prezentate de Guvern în vederea justificării ingerinţei şi proporţionalitatea ingerinţei cu scopurile urmărite. 

(i) Argumentele invocate pentru a justifica ingerinţa 

(α) Apărarea legalităţii şi a principiilor constituţionale ale Republicii Moldova

123. Curtea notează că Constituţia Republicii Moldova, în articolul 31, garantează libertatea conştiinţei şi enunţă principiul autonomiei cultelor faţă de stat şi că Legea din 24 martie 1992 despre culte determină procedura de recunoaştere a cultelor.

Guvernul susţine că anume în vederea respectării acestor principii şi a obligaţiei de neutralitate în privinţa cultelor, biserica reclamantă nu a putut fi recunoscută. Însă Guvernul a propus ca, în prealabil, să fie rezolvate conflictele cu biserica deja recunoscută, de la care biserica reclamantă doreşte să se separe, şi anume Mitropolia Moldovei.

Curtea notează, în primul rând, că biserica reclamantă a depus prima cerere de recunoaştere la 8 octombrie 1992, rămasă fără răspuns. Mitropolia Moldovei a fost recunoscută la o dată ulterioară, adică la 7 februarie 1993. În aceste condiţii, Curtea constată că este dificil să înţeleagă, cel puţin referitor la perioada care precedă recunoaşterea Mitropoliei Moldovei, argumentul Guvernului precum că biserica reclamantă ar fi un grup schismatic în raport cu Mitropolia Moldovei, care este recunoscută.

Indiferent de starea lucrurilor, Curtea reaminteşte că obligaţia de neutralitate şi imparţialitate a statului, aşa precum este definită de jurisprudenţa sa, este incompatibilă cu orice competenţă a statului de a aprecia legitimitatea convingerilor religioase şi cere statului să asigure ca grupurile în conflict să se tolereze reciproc, chiar dacă acestea vin din acelaşi grup. În această cauză, Curtea consideră că, având în vedere că biserica reclamantă nu reprezintă un nou cult, prin faptul că recunoaşterea sa depinde de voinţa unei autorităţi ecleziastice cunoscute, adică a Mitropoliei Moldovei, Guvernul şi-a încălcat obligaţia de neutralitate şi imparţialitate. Prin urmare, argumentul Guvernului precum că refuzul de recunoaştere era necesar pentru apărarea legalităţii şi a Constituţiei Republicii Moldova urmează a fi respins. 

(β) Atentarea la integritatea teritorială

124. Curtea notează, în primul rând, că în statutul său, în special în preambulul statutului, biserica reclamantă este definită ca o biserică autonomă locală, care activează pe teritoriul Republicii Moldova cu respectarea legilor acestui stat, denumirea sa având un caracter istoric, fără a avea vreo legătură cu realităţile politice actuale sau trecute. Deoarece are o activitate în principal religioasă, biserica reclamantă este gata să colaboreze cu statul în domeniul culturii, învăţământului sau asistenţei sociale. Ea declară că nu duce nici o activitate politică.

Curtea consideră aceste principii ca fiind clare şi perfect legitime.

125. La audierea din 2 octombrie 2001, Guvernul a susţinut că în realitate biserica reclamantă are activităţi politice contrare ordinii publice şi că, dacă ea va fi recunoscută, astfel de activităţi ar pune în pericol integritatea teritorială a Republicii Moldova.

Curtea reaminteşte că, dacă nu se poate exclude faptul că programul unei organizaţii ascunde obiective şi intenţii diferite de cele pe care le afişează public, Curtea, pentru a se asigura, trebuie să compare conţinutul aşa-zisului program cu actele şi poziţiile pe care acesta le apără (hotărârea Sidiropoulos et autres sus-citată, p. 1618, § 46). În această cauză, Curtea notează că nici un element al dosarului nu-i permite să tragă concluzia că biserica reclamantă ar avea alte activităţi decât cele declarate în statutul său.

Cu privire la articolele de presă menţionate mai sus, cu toate că conţinutul lor, aşa precum descrie Guvernul, atestă idei favorabile unei eventuale reuniri a Republicii Moldova cu România, ele nu pot fi imputate bisericii reclamante. Mai mult ca atât, Guvernul n-a pretins că biserica reclamantă ar fi inspirat aceste articole.

În mod similar, în lipsa probelor, Curtea nu poate să constate că Biserica reclamantă are legătură cu activităţile politice ale organizaţiilor moldoveneşti sus-menţionate (a se vedea paragraful 120), care ar milita pentru reunirea Republicii Moldova cu România. Ea notează, de altfel, că Guvernul n-a susţinut că activităţile acestor asociaţii sau partide politice sunt ilegale.

În ceea ce priveşte posibilitatea că biserica reclamantă, odată recunoscută, va constitui un pericol pentru securitatea naţională şi integritatea teritorială, Curtea consideră că această simplă ipoteză, în lipsa altor elemente concrete, nu poate justifica refuzul de a o recunoaşte. 

(γ) Apărarea păcii sociale şi a înţelegerii între credincioşi

126. Curtea notează că Guvernul nu contestă că incidentele au avut loc în timpul reuniunilor adepţilor şi ale membrilor clerului bisericii reclamante (a se vedea paragrafele 47-87 de mai sus). În special, s-au produs conflicte atunci când preoţi aparţinând bisericii reclamante au dorit să oficieze slujbe în locurile de cult la care pretindeau, în mod exclusiv, adepţii şi clerul Mitropoliei Moldovei. În alte localităţi, unele persoane se opuneau prezenţei bisericii reclamante, considerând-o ilegală.

Pe de altă parte, există unele divergenţe între reclamanţi şi Guvern cu privire la ceea ce avut loc în timpul acestor incidente.

127.  Fără a lua o anumită poziţie faţă de ce anume a avut loc în timpul acestor incidente, Curtea notează că refuzul de a recunoaşte biserica reclamantă a jucat un rol în incidentele care au avut loc. 

(ii) Proporţionalitatea cu scopurile urmărite 

128. Guvernul susţine că, deşi biserica reclamantă nu a fost recunoscută, autorităţile au acţionat în spiritul toleranţei şi i-au permis continuarea activităţii sale, fără a o împiedica. Membrii acestei biserici au putut să se reunească, să facă rugăciuni împreună şi să-şi administreze  bunurile. Au fost prezentate ca probe numeroase activităţi ale bisericii reclamante.

129. Curtea declară că, conform Legii nr. 979-XII din 24 martie 1992, doar cultele recunoscute prin decizie guvernamentală pot fi practicate pe teritoriul Republicii Moldova. În special, numai un cult recunoscut are personalitate juridică (articolul 24), poate produce şi comercializa obiecte specifice de cult (articolul 35) şi poate angaja clerici şi salariaţi (articolul 44). Mai mult, asociaţiile care urmăresc în totalitate sau în parte scopuri religioase sunt supuse obligaţiilor ce rezultă din legislaţia cu privire la culte.

În aceste circumstanţe, Curtea notează că, în lipsa recunoaşterii, biserica reclamantă nu poate nici să se organizeze, nici să funcţioneze. Lipsită de personalitate juridică, ea nu poate acţiona în justiţie pentru a-şi proteja bunurile necesare în exercitarea cultului, iar membrii săi nu pot să se reunească pentru a îndeplini activităţi religioase, fără a încălca, astfel, legislaţia cu privire la culte.

Cât despre pretinsa toleranţa faţă de biserica reclamantă şi enoriaşii săi de care dă dovadă Guvernul, Curtea nu consideră că o asemenea toleranţă substituie recunoaşterea, deoarece doar recunoaşterea conferă drepturi persoanelor interesate.

Curtea notează, în continuare, că uneori reclamanţii n-au putut să se apere împotriva actelor de intimidare, autorităţile argumentând că numai activităţile legale ar putea beneficia de protecţie juridică (a se vedea paragrafele 56, 57 şi 84 citate mai sus).

În fine, Curtea notează că autorităţile nu au invocat pentru alte culte recunoscute aceleaşi criterii care au fost aplicate pentru a refuza recunoaşterea bisericii reclamante şi că nici o justificare nu a fost invocată de Guvern cu privire la această diferenţă de tratament.

130. În concluzie, Curtea consideră că refuzul de a recunoaşte biserica reclamantă are astfel de consecinţe asupra libertăţii de religie a reclamanţilor, care nu pot fi considerate proporţionale scopului legitim urmărit şi, prin urmare, necesare într-o societate democratică. În consecinţă, articolul 9 al Convenţiei a fost violat.

 II.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 14 AL CONVENŢIEI COMBINAT CU ARTICOLUL 9 AL CONVENŢIEI

131. Biserica reclamantă pretinde că este victima unei discriminări, luând în consideraţie refuzul nejustificat de a o recunoaşte şi faptul că Guvernul a recunoscut, pe de o parte, alte biserici ortodoxe, iar pe de altă parte, mai multe asociaţii în cadrul aceluiaşi cult. Biserica reclamantă invocă articolul 14 al Convenţiei, care prevede următoarele:

„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.

132. În opinia Guvernului, cultul creştin ortodox a fost recunoscut prin intermediul Mitropoliei Moldovei şi nici un motiv nu justifică recunoaşterea în egală măsură a bisericii reclamante, care, de asemenea, se pretinde a fi cult ortodox. Biserica reclamantă nu reprezintă un nou cult, dar o formaţiune schismatică a cărei convingeri şi ritualuri nu se deosebesc cu nimic de cele ale Mitropoliei Moldovei. Guvernul admite că Eparhia ortodoxă de la Chişinău, sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe ruse, a fost recunoscută, cu toate că ea nu reprezintă un nou cult, dar el consideră că diferenţa de tratament este fondată pe criteriul etnic, deoarece adepţii şi clerul Eparhiei ortodoxe de la Chişinău sunt toţi de origine rusă.

133. Reclamanţii consideră că motivul invocat pentru refuzul de a recunoaşte biserica reclamantă nu este nici rezonabil şi nici obiectiv, deoarece în recunoaşterea altor culte, Guvernul n-a formulat drept criterii originea etnică a credincioşilor sau noutatea cultului. Drept exemplu, reclamanţii susţin că Guvernul a recunoscut două biserici adventiste şi două asociaţii de evrei, care nu sunt organizate pe criterii etnice.

134. Curtea consideră că pretenţiile în temeiul articolului 14 al Convenţiei au fost analizate în contextul celor prezentate cu privire la articolul 9 al Convenţiei. Astfel, nu este necesar de a le examina separat. 

III.  PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI

135. Reclamanţii consideră că articolul 13 al Convenţiei a fost violat prin faptul că dreptul intern nu oferă nici o cale de recurs pentru a soluţiona pretenţiile invocate în faţa Curţii. Articolul 13 al Convenţiei prevede următoarele:

„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”.

136. Guvernul susţine că în această cauză, în ceea ce priveşte cererile cu caracter civil, exigenţele articolului 13 sunt absorbite de cele ale articolului 6 al Convenţiei.

137. Curtea reaminteşte că articolul 13 al Convenţiei cere existenţa prevederilor în legislaţia naţională care să permită autorităţilor naţionale competente să examineze fondul pretenţiei adresate în temeiul Convenţiei şi să ofere redresarea corespunzătoare, chiar dacă Statele Contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere cu privire la modul de a se conforma obligaţiilor ce rezultă din această prevedere (hotărârea Chahal c. Royaume Uni, 15 noiembrie 1996, Recueil 1996-V, pp. 1869-1870, § 145). Recursul cerut de articolul 13 trebuie să fie unul „efectiv”, atât în practică, cât şi în drept. Totuşi, un astfel de recurs este cerut doar pentru pretenţiile care pot fi considerate ca fiind „serioase şi legitime” conform Convenţiei.

138. Curtea notează că plângerile adresate de reclamanţi precum că refuzul de a recunoaşte biserica reclamantă constituie o încălcare a dreptului lor la libertatea  de religie, garantat de articolul 9 al Convenţiei, sunt incontestabil serioase şi legitime (a se vedea paragraful 130 de mai sus). Reclamanţii au fost, aşadar, în drept să beneficieze de un recurs intern efectiv în sensul articolului 13 al Convenţiei. Curtea va examina dacă un astfel de recurs a fost accesibil bisericii reclamante şi celorlalţi reclamanţi.

139. Curtea constată că, în decizia sa din 9 decembrie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a constatat că refuzul Guvernului de a răspunde la cererea de recunoaştere a bisericii reclamante nu a fost ilegal şi nici contrar articolului 9 al Convenţiei, deoarece reclamanţii puteau să-şi manifeste religia lor în cadrul Mitropoliei Moldovei. Totuşi, Curtea Supremă de Justiţie nu a răspuns pretenţiilor principale ale reclamanţilor, precum că ei doresc să se reunească şi să-şi manifeste religia în mod colectiv, în cadrul unei biserici distincte de Mitropolia Moldovei şi să beneficieze de dreptul de a se adresa unei instanţe pentru a-şi apăra drepturile şi proteja bunurile, deoarece numai cultele recunoscute de către stat beneficiază de protecţie legală. Prin urmare, nefiind recunoscută de stat, Mitropolia Basarabiei nu avea drepturi pe care să le apere în faţa Curţii Supreme de Justiţie.

În consecinţă, recursul în faţa Curţii Supreme de Justiţie, în baza articolului 235 al Codului de procedură civilă, nu a fost efectiv.

140. Mai mult, Curtea notează că deşi Legea din 24 martie 1992 despre culte se referă la problema recunoaşterii de către Guvern şi la obligaţia de a respecta legile statului, ca o condiţie pentru funcţionarea unui cult, ea nu conţine prevederi specifice cu privire la procedura de recunoaştere şi care să instituie recursuri accesibile în caz de litigiu.

Guvernul nu a menţionat alte remedii pe care reclamanţii le-ar fi putut folosi.

În consecinţă, Curtea consideră că reclamanţii au fost în imposibilitatea de a obţine, în faţa unei instanţe naţionale, o redresare în ceea ce priveşte plângerile lor cu privire la dreptul la libertatea de religie. Prin urmare, articolul 13 al Convenţiei a fost violat. 

IV.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLELOR 6 ŞI 11 ALE CONVENŢIEI

141. Reclamanţii pretind, de asemenea, că refuzul de a recunoaşte biserica reclamantă o împiedică pe aceasta să obţină personalitate juridică, privând-o astfel de dreptul său de acces la o instanţă de judecată, precum acesta este garantat de articolul 6 al Convenţiei, pentru soluţionarea oricărei plângeri cu privire la drepturile sale, în special cu privire la drepturile sale de proprietate. În plus, ei declară că acest refuz împreună cu insistenţa autorităţilor, precum că reclamanţii pot practica religia lor în cadrul Mitropoliei Moldovei, încalcă libertatea lor de asociere, ceea ce contravine articolului 11 al Convenţiei.

142. Luând în consideraţie aceste articole în contextul articolului 9 al Convenţiei (a se vedea paragrafele 118 şi 129 de mai sus), Curtea consideră că nu este cazul de a le examina separat.  

V. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

143. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”. 

A. Prejudiciul

144. Reclamanţii nu au pretins nimic cu titlu de prejudiciu material, însă au solicitat 160 000 franci francezi (FRF) cu titlu de prejudiciu moral.

145. Guvernul nu s-a pronunţat cu privire la această chestiune.

146.  Curtea consideră că violările constatate au cauzat incontestabil reclamanţilor un prejudiciu moral pe care ea îl evaluează, în mod echitabil, la 20 000 euro (EUR). 

B.  Costuri şi cheltuieli

147. Deoarece reclamanţii au primit de la Consiliul Europei 7937,10 FRF cu titlu de asistenţă juridică pentru prezentarea reclamantului Vlad Cubreacov la audierile în faţa Curţii, reclamanţii cer doar rambursarea onorariile avocaţilor, pe care le-au suportat pe parcursul procedurilor în faţa Curţii, şi anume 8 693,89 FRF şi 3 550 lire sterline. Aceste sume constituie onorariul pentru pregătirea cererii de către avocatul din Republica Moldova şi onorariile avocaţilor britanici pentru reprezentarea reclamanţilor pe parcursul procedurii şi la audierile în faţa Curţii.

148. Guvernul nu s-a pronunţat cu privire la această chestiune.

149. Ţinând cont de chitanţele prezentate de reclamanţi şi statuând în mod echitabil, Curtea acordă reclamanţilor 7 025 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice sumă care ar putea fi percepută ca taxă pe valoare adăugată. 

C. Dobânda

150. Conform informaţiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabile în Franţa la data adoptării prezentei hotărâri era de 4,26 % anual.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 9 al Convenţiei;

2. Hotărăşte că nu este necesar de a examina cauza prin prisma articolului 14 al Convenţiei combinat cu articolul 9 al Convenţiei;

3.  Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 13 al Convenţiei;

4. Hotărăşte că nu este necesar de a se pronunţa cu privire la existenţa unei violări a articolelor 6 şi 11 ale Convenţiei;

5.  Hotărăşte că:

(a) statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume:

(i) 20 000 (douăzeci mii) EUR cu titlu de prejudiciu moral, care să fie convertiţi în lei moldoveneşti conform ratei aplicabile la data executării hotărârii;

(ii) 7 025 (şapte mii douăzeci şi cinci) EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice sumă care poate fi percepută ca taxă pe valoarea adăugată;

(b) de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, la sumele de mai sus urmează să fie plătită o dobândă simplă în mărime de 4,26 %.

6.  Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor cu privire la satisfacţia echitabilă.

Redactată în limba franceză şi comunicată în scris la 13 decembrie 2001, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.

Michael O’BoyleElisabeth Palm
GrefierPreşedinte

 

Full & Egal Universal Law Academy