©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
Cauza MIHAESCU contra ROMÂNIEI
(cererea nr. 5060/02)
Hotărâre
Strasbourg
2 noiembrie 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Mihaescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:
Domnii B.M. ZUPANCIC, preşedinte,
J. HEDIGAN
C. BIRSAN,
Doamna A. GYULUMYAN
Domnii E. MYJER,
DAVID THOR BJÖRGVINSSON,
Doamna I. BERRO-LEFEVRE, judecători
şiDomnul V. BERGER, grefierul secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu din 12 octombrie 2006,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 5060/02) îndreptată împotriva României prin care un cetăţean al acestui stat, Domnul Vasile Mihaescu (“reclamantul”), a sesizat Curtea la data de 16 noiembrie 2001 în temeiul articolului 34 al Convenţiei de protecţie a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).
2. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de împuternicitul Guvernului, Dl. B. Aurescu, apoi de Doamna R. Rizoiu şi în final de Doamna B. Ramaşcanu, care i-a înlocuit.
3. La data de 24 octombrie 2003, Curtea (secţia a doua) a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
4. La 1 noiembrie 2004 Curtea a modificat componenţa secţiilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost repartizată celei de-a treia secţii remaniată astfel (articolul 51 § 1).
DE FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
5. Reclamantul s-a născut în 1955 şi locuieşte la Iaşi.
6. Psiholog de formaţie, a lucrat la Universitatea de medicină şi farmacie din Iaşi (“UMF”), în calitate de titular al cursurilor de psihologie şi psihoterapie.
7. La 1 iulie 1996 comisia universitară a UMF a decis să modifice planul universitar şi să prevadă cele două cursuri ale reclamantului pentru ani de învăţământ diferiţi de cei prevăzuţi la începutul anului universitar în curs.
8. Printr-o hotărâre din 7 octombrie 1996, Curtea de apel din Iaşi, la cererea reclamantului, a ordonat UMF să respecte programul de învăţământ prevăzut la începutul anului universitar. Această hotărâre a devenit definitivă pe 16 noiembrie 1998, după ce a fost confirmată de Curtea Supremă de Justiţie în urma recursului UMF.
9. La 21 iunie 1999 tribunalul judeţean Iaşi, la cererea reclamantului, l-a condamnat pe rectorul UMF la o amendă civilă de 500 lei româneşti (ROL) pe zi de întârziere până la executarea hotărârii citate anterior. Această soluţie a fost confirmată de Curtea de apel Iaşi printr-o hotărâre definitivă din 13 aprilie 2001.
10. La 29 septembrie 1999, comisia universitară a UMF a decis să schimbe titularul cursului de psihoterapie pe motiv că din cauza specializării cursului titularul trebuia să fie obligatoriu medic. Comisia universitară a considerat apoi că, reclamantul neavând această calificare, nu îndeplinea condiţiile necesare pentru a preda această materie.
11. La 22 martie 2000 Judecătoria Iaşi a dat câştig de cauză acţiunii reclamantului şi a condamnat UMF la respectarea contractului său de muncă. Judecătoria a considerat că decizia comisiei universitare a UMF de a-l înlocui pe reclamant din postul său, pe baza relaţiilor dintre UMF şi acesta din urmă, nu era justificată şi avea drept scop încălcarea drepturilor reclamantului şi nu exercitarea autonomiei universitare. Judecătoria a condamnat UMF să numească reclamantul titular al cursului de psihoterapie. Tribunalul judeţean Iaşi a confirmat această soluţie printr-o hotărâre definitivă din 10 iulie 2000.
12. La 12 septembrie 2000 reclamantul a cerut asistenţă din partea Judecătoriei Iaşi pentru a obţine executarea sentinţei din 22 martie 2000. Cererea sa a fost respinsă la 18 septembrie 2000 pe motiv că executorii judecătoreşti nu erau competenţi să impună executarea unei asemenea sentinţe.
13. Printr-o scrisoare din 31 iulie 2000 reclamantul a cerut UMF să execute sentinţele definitive pronunţate în cazul în speţă.
Cu toate acestea, la 10 octombrie 2000, comisia universitară a UMF a considerat că instanţele nu erau competente să-i impună numirea unui profesor şi a refuzat reangajarea reclamantului.
14. La 7 decembrie 2000, o plângere penală formulată de reclamant împotriva rectorului UMF pentru abuz în funcţie şi nerespectarea hotărârilor definitive (pe baza legii nr. 168/1999), a fost respinsă de procurorul de pe lângă Judecătoria Iaşi.
15. Ulterior reclamantul a intentat o acţiune în vederea obligării UMF să înscrie în cartea sa de muncă calitatea sa de titular al cursului de psihoterapie pentru perioada 1993-1996.
După mai multe grade de jurisdicţie tribunalul judeţean Iaşi a respins acţiunea printr-o hotărâre definitivă din 4 iunie 2001, pe motiv că, conform ordinului nr. 254/2001 al Ministerului Sănătăţii, calitatea de medic era necesară pentru a preda cursurile de psihoterapie. El a luat de asemenea în considerare regulamentul universitar adoptat de senatul UMF, conform căruia numirea titularilor de cursuri îi era atribuită în exclusivitate biroului executiv şi nu putea fi supusă controlului instanţelor. El a concluzionat, în consecinţă, că neexecutarea hotărârilor justiţiei pronunţate în cazul în speţă nu erau atribuibile UMF.
16. La 19 ianuarie 2001, reclamantul a înaintat o acţiune în vederea condamnării UMF la plata unei amenzi pentru nerespectarea respectivelor hotărâri.
La 13 aprilie 2001 tribunalul judeţean Iaşi a respins cererea sa. El a considerat în special că reclamantul lăsase să treacă o perioadă prea lungă între sentinţa din 7 octombrie 1996 şi cererea sa de stabilire a unei amenzi. Tribunalul a reiterat de asemenea că sentinţa din 22 martie 2000 încălca atât regulamentul UMF cât şi principiul autonomiei universitare prevăzut de lege.
La 9 iulie 2001 această sentinţă a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă a Curţii de apel Iaşi.
17. Printr-o sentinţă din 10 iunie 2003 a tribunalului judeţean Iaşi, confirmată în urma recursurilor părţilor printr-o hotărâre definitivă din 7 noiembrie 2003 a Curţii de apel Iaşi, UMF a fost condamnată să plătească reclamantului salariile corespunzătoare calităţii sale de titular al cursului de psihoterapie începând din 22 martie 2000 până la reangajare. Tribunalele au respins apărarea UMF bazată pe autonomia universitară pe motiv că un asemenea argument ar fi trebuit să fie invocat în faţa instanţelor care au stabilit obligaţia iniţială de reangajare şi că, din moment ce această obligaţie fusese ordonată printr-o hotărâre definitivă, UMF trebuia să o execute.
18. Printr-o decizie din 6 mai 2004 UMF a decis să angajeze reclamantul pentru a preda psihoterapia unei părţi din studenţi (o serie) ca curs opţional. Ea a aprobat de asemenea plata salariilor pentru peroada 2000-2004.
19. Cu toate acestea, la 11 iunie 2004, reclamantul a contestat în faţa tribunalului judeţean Iaşi această decizie, considerând că nu corespundea cerinţelor sentinţei Judecătoriei Iaşi din 22 martie 2000 privind reangajarea sa, nici celor ale sentinţei tribunalului judeţean Iaşi din 10 iunie 2003 în care era vorba despre plata salariilor datorate.
20. După mai multe trimiteri între secţia de contencios administrativ şi cea de drept al muncii ale tribunalului judeţean Iaşi, o sentinţă pe fondul contestaţiei a fost în fine adoptată, la 8 iulie 2005 de secţia de drept al muncii a respectivului tribunal care a dat parţial cârştig de cauză acţiunii.
Cererile sale nefiind decât parţial admise, reclamantul a înaintat un recurs împotriva respectivei sentinţe. Printr-o hotărâre definitivă din 20 martie 2006, Curtea de apel Iaşi a dat câştig de cauză şi a reţinut că pentru a se conforma dispoziţiilor sentinţei din 22 martie 2000, UMF trebuia să scoată din decizia sa din 6 mai 2004 menţiunile privind caracterul opţional al cursului de psihoterapie şi cele asupra limitării numărului de studenţi repartizaţi reclamantului.
21. Curtea de apel a păstrat totuşi partea privind plata salariilor datorate, pe motiv că era necesar să se efectueze asupra acestui punct o expertiză contabilă.
Reclamantul nemaintenţionând să anticipeze cheltuielile necesare pentru expertiză, Curtea de apel a respins această parte a contestaţiei sale printr-o hotărâre definitivă din 30 mai 2006.
22. În paralel, reclamantul a înaintat în faţa tribunalului judeţean Iaşi o acţiune cu scopul de a obliga UMF să modifice planul universitar pentru a include în el predarea psihoterapiei pentru o perioadă mergând până în 2004.
Printr-o sentinţă din 2 martie 2006, tribunalul judeţean a dat câştig de cauză acţiunii sale.
23. La 12 iulie 2006 reclamantul a declarat în faţa unui notar că sentinţa din 22 martie 2000 fusese executată.
24. Printr-o scrisoare din 4 septembrie 2006 el a informat de asemenea Curtea că a fost reangajat pe postul său şi că a primit sumele ordonate de tribunal şi confirmate de decizia UMF din 6 mai 2004.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
25. Reglementarea internă pertinentă, şi anume extrasele din codurile civil, de procedură civilă şi al muncii (vechi şi nou) şi legile nr. 168/1999 asupra conflictelor de muncă şi 188/2000 asupra executorilor judecătoreşti, este descrisă în hotărârea Roman şi Hogea contra României (nr. 62959/00, 31 august 2004).
26. Legea nr. 84/1995 asupra învăţământului (republicată în Monitorul Oficial nr. 1 din 5 ianuarie 1996 şi ulterior în Monitorul Oficial nr. 606 din 10 decembrie 1999) consacră autonomia universitară şi prevede printre elementele acestei autonomii dreptul pentru universitate de a selecţiona şi a promova profesorii (articolul 92 § 3).
Conform articolului 92 § 1 al respectivei legi, modalităţile concrete de exercitare a acestei autonomii sunt detaliate în regulamentele universitare.
27. Regulamentul UMF prevede dreptul universităţii de a selecţiona şi a promova profesorii săi ca făcând parte din autonomia universitară (articolele 8 § 2a), 9a), 53 § 3 şi 60 e)).
28. El cere ca deciziile luate de comisia universitară să respecte legile (articolul 45 b) şi 54 § 1) şi obligă UMF să recurgă, în caz de conflicte, la mijloacele legale de acţiune (articolul 35).
DE DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI
29. Reclamantul invocă faptul că neexecutarea hotărârilor judiciare definitive pronunţate în favoarea sa a împiedicat dreptul său de acces la un tribunal care să judece echitabil şi în termen rezonabil cauza sa.
Printr-o scrisoare din 4 septembrie 2004 el se plânge de asemenea că termenul în care instanţele au judecat contestaţia sa împotriva deciziei UMF din 6 mai 2004 (paragrafele 19-21 de mai sus) nu a fost rezonabil.
30. El invocă articolul 6 § 1 al Convenţiei, care prevede astfel:
“Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra contestaţiilor asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)”.
A. Asupra admisibiltăţii
31. Guvernul consideră că reclamantul ar fi trebuit să folosească mijloace indirecte pentru a constrânge UMF să-şi execute obligaţia, în special acţiunea de plată a salariului, plângerea penală prevăzută de legea nr. 168/1999 şi acţiunea de condamnare a UMF la plata amenzii civile, în măsura în care nu există mijloace de executare forţată a unei obligaţii ca cea despre care este vorba în cazul în speţă, care necesită intervenţia personală a debitorului.
32. Reclamantul se opune acestei excepţii şi aminteşte că a folosit într-adevăr, de altfel fără succes, cea mai mare parte din mijloacele indicate de Guvern.
33. Curtea aminteşte că o excepţie similară a Guvernului a fost respinsă în cauza Roman şi Hogea citată anterior. Ea nu vede nici-un motiv pentru care să se îndepărteze, în cazul în speţă, de concluzia la care a ajuns în respectiva cauză. Aşadar, excepţia Guvernului nu poate fi reţinută.
34. Între altele, ea constată că plângerea nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă de altfel că aceasta nu se loveşte de nici-un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.
B. În fond
35. Guvernul aminteşte că executarea unei obligaţii care necesită intervenţia personală a debitorului, cum este cazul în speţă, nu impune autorităţilor decât obligaţia de a crea şi de a pune la dispoziţia creditorului un sistem judiciar capabil să-l ajute în executarea creanţei sale. Dacă creditorul recurge la forţa publică pentru a obţine executarea, autorităţile trebuie să aibă un comportament prompt, luând toate măsurile care în mod rezonabil i se pot cere. Cu toate acestea, procesul civil fiind reglementat de principiul disponibilităţii, statul nu era obligat să execute ex officio hotărârile judiciare pronunţate în cazul în speţă.
Amintind că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a folosi alte mijloace pentru a constrânge UMF să execute, Guvernul consideră că statul şi-a respectat pe deplin obligaţiile sale din punct de vedere al articolului 6 al Convenţiei.
36. Reclamantul se opune acestei teze şi menţionează că UMF nu este deloc un simplu particular ci o instituţie finanţată de la bugetul de stat şi a cărei activităţi este de interes public.
37. Curtea aminteşte că executarea unei sentinţe sau a unei hotărâri, indiferent de la instanţă ar proveni, trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din “proces” în sensul articolului 6 al Convenţiei. Dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judiciară definitivă şi obligatorie să rămână inactivă în detrimentul unei părţi (Imobiliara Saffi contra Italiei [GC], nr. 22774/93, § 63, CEDO 1999-V).
38. Cu toate acestea, dreptul de acces la un tribunal nu poate obliga un stat să dispună executarea fiecărei sentinţe cu caracter civil indiferent care ar fi şi indiferent de circumstanţe (Sanglier contra Franţei, nr. 50342/99, § 39, 27 mai 2003). Atunci când autorităţile sunt obligate să acţioneze pentru executarea unei sentinţe judiciare şi omit să o facă, această inerţie implică răspunderea statului conform articolului 6 § 1 al Convenţiei (Scollo contra Italiei, hotătârea din 28 septembrie 1995, seria A nr. 315-C, pag. 55, § 44).
39. În prezenta cauză deşi reclamantul a obţinut la 7 octombrie 1996 şi 22 martie 2000 hotărâri definitive care ordonau angajatorului său să-l reangajeze pe postul său şi a făcut, ulterior, demersuri în vederea executării, aceste hotărâri nu au fost executate decât în 2006, adică respectiv după peste şase ani (pentru obligaţia reangajării) şi trei ani (pentru obligaţia de plată) de la adoptarea lor.
40. În primul rând, Curtea aminteşte că administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său identificându-se cu cel al unei bune administrări a justiţiei şi că dacă administraţia refuză sau omite să se execute sau chiar întârzie să o facă, garanţiile articolului 6 de care a beneficiat justiţiabilul în timpul fazei judiciare a procedurii îşi pierd orice raţiune de a fi (Hornsby contra Greciei, hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, pag. 510-511, § 41). Ori UMF este o instituţie publică, ce face deci parte din administraţia de stat.
41. Între altele, dacă este adevărat că conform legii învăţământului şi conform propriului regulament UMF este autonomă în privinţa selecţiei profesorilor săi, această autonomie nu este absolută şi este subordonată Constituţiei şi legilor statului. Regulamentul însuşi al UMF aminteşte că deciziile comisiei universitare trebuie să respecte legea şi că în caz de conflict universitatea trebuie să apeleze la mijloacele legale de acţiune.
Ori nu acesta era cazul în speţă, din moment ce comisia universitară a supus la vot executarea unei hotărâri judiciare definitive şi a decis ulterior să nu urmeze ordinele instanţelor.
42. De asemenea, presupunând chiar că universitatea acţionează în calitate de angajator privat, statul, în calitatea sa de depozitar al forţei publice, era chemat să aibă un comportament prompt şi să asiste creditorul în executarea deciziilor ce îi erau favorabile.
Desigur, reclamantul a obţinut asistenţă din partea autorităţilor în unele din demersurile pe care le-a făcut (cererea sa de a se aplica o amendă civilă UMF, a doua sa acţiune pentru a obliga angajatorul să-l reangajeze care a condus la sentinţa din 22 martie 2000 şi contestaţia sa împotriva deciziei UMF din 6 mai 2004). Cu toate acestea, nu e mai puţin adevărat că tribunalele au refuzat să-i acorde asistenţa executorilor judecătoreşti, au respins plângerea sa penală împotriva responsabilului UMF şi, mai ales, au respins mai multe din demersurile sale în vederea executării, pe motiv că UMF era autonomă şi, astfel, nu putea fi constrânsă să se conformeze sentinţelor pronunţate împotriva sa. Ori, această atitudine contradictorie a instanţelor a întârziat cel puţin executarea şi această situaţie nu este în nici-un caz atribuibilă reclamantului.
43. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că, în prezenta cauză, refuzând timp de o perioadă de şase şi respectiv trei ani să execute sentinţele definitive şi să asiste reclamantul în demersurile sale în vederea executării, autorităţile naţionale au privat reclamantul de un acces efectiv la un tribunal.
44. În consecinţă, s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţiei în această privinţă.
45. Ţinând cont de această concluzie, Curtea nu mai consideră necesar să exemineze celelalte plângeri inspirate din articolul 6 § 1, în special durata diferitelor proceduri şi inechitatea lor invocată.
II. ASUPRA ALTOR ÎNCĂLCĂRI INVOCATE
46. Invocând articolul 13 al Convenţiri, reclamantul consideră că a fost privat de dreptul la un recurs efectiv pentru ca sentinţele definitive ale instanţelor interne să fie executate. El se plânge în fine că situaţia sa nesigură în cadrul UMF afectează negativ viaţa sa privată şi profesională, contrar articolelor 3, 8 şi 14 ale Convenţiei.
47. Dat fiind că plângerea inspirată din articolul 13 vizează în substanţă aceleaşi aspecte ca cel examinat deja din punct de vedere al articolului 6 § 1 al Convenţiei de mai sus, Curtea nu consideră necesar să analizeze în plus situaţia unui alt articol invocat.
48. De asemenea, Curtea consideră că nimic din dosar nu face să reiasă o încălcare a articolelor 3, 8 sau 14 ale Convenţiei.
Reiese că aceste plângeri sunt clar neîntemeiate şi trebuie respinse cu aplicarea articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
49. Conform articolului 41 al Convenţiei,
“Dacă Curtea declară că a existat încălcarea Convenţiei sau Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Dauna
50. Reclamantul cere 140.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material reprezentând salariul neîncasat timp de şapte ani universitari şi 700.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pe care l-a suferit. El cere în plus ca statul să fie condamnat la o amendă de 2.000 euro pe lună de întârziere în executarea prezentei hotărâri începând de la data la care hotărârea va fi pronunţată până la executarea ei.
51. În răspunsul său din 21 aprilie 2004 Guvernul menţionează că salariul reclamantului era în 1999 de 19.000.000 ROL, adică 1.166 euro conform cursului oficial al Băncii Naţionale a României. El consideră cererile de prejudiciu moral nesusţinute.
52. Curtea aminteşte că reclamantul a fost reangajat pe postul său şi că a primit sumele ordonate de instanţe cu titlu de salarii restante. În consecinţă, Curtea consideră că nici-o sumă nu i se va acorda cu titlu de prejudiciu material.
53. Curtea consideră, totuşi, că reclamantul a suferit un prejudiciu moral în special din cauza frustrării provocate de imposibilitatea de a fi executate hotărârile pronunţate în favoarea sa şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat printr-o constatare a încălcării.
54. În aceste împrejurări, pe baza ansamblului de elemente aflate în posesia sa şi hotărând echitabil, aşa cum o cere articolul 41 al Convenţiei, Curtea acordă reclamantului 3.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli şi taxe
55. Reclamantul cere de asemenea 50.000 euro pentru cheltuielile şi taxele plătite la instanţele interne şi 40.000 euro pentru cele suportate în faţa Curţii. El declară că nu se mai află în posesia respectivelor acte doveditoare.
56. Guvernul aminteşte că reclamantul nu şi-a susţinut cererile.
57. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi taxelor sale decât în măsura în care s-a stabilit existenţa lor reală, necesitatea lor şi caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul în speţă şi ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile mai sus menţionate, Curtea respinge ca nesusţinută cererea referitoare la cheltuieli şi taxe.
C. Dobânzi moratorii
58. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Decide cererea admisibilă în privinţa plângerii inspirate din articolul 6 § 1 al Convenţiei şi inadmisibilă pentru restul;
2. Decide că s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţiei în ceea ce priveşte dreptul de acces la un tribunal;
3. Decide că nu trebuie examinate celelalte plângeri inspirate din articolul 6 § 1 al Convenţiei;
4. Decide că nu trebuie examinată separat plângerea inspirată din articolul 13 al Convenţiei;
5. Decide
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni începând din ziua în care sentinţa va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei 3.000 (trei mii) euro pentru dauna morală, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, de transformat în lei româneşti (RON) la cursul de schimb din ziua plăţii;
b) că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, această sumă se va mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte;
6. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 2 noiembrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.
Vincent BergerBoštjan M. Zupancic
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy