©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
Cererea nr. 7993/05
Florin Dragoş MINCULESCU
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 13 noiembrie 2012 într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 20 ianuarie 2005,
având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,
având în vedere decizia Preşedintelui camerei de a o desemna pe doamna Kristina Pardalos în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 din Regulamentul Curţii), în urma abţinerii domnului Corneliu Bîrsan (art. 28 din Regulamentul Curţii), judecător ales să reprezinte România,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
1. Reclamantul, domnul Florin Dragoş Minculescu, este resortisant român, s-a născut în 1978 şi locuieşte în Bucureşti.
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
3. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părţi, se pot rezuma după cum urmează.
1. Interpelarea reclamantului şi declaraţia acestuia din 4 aprilie 2003
4. La 4 aprilie 2003, atenţia unei patrule de poliţişti de la Direcţia de Combatere a Criminalităţii Organizate a fost atrasă de un individ numit N., care părea să fie sub influenţa drogurilor şi care, conform agenţilor de poliţie, se ducea în oraş să îşi procure droguri. Poliţiştii au continuat să îl supravegheze pe N. în cursul zilei. În jur de ora 17, au întâlnit reclamantul. Observând că reclamantul încercase să îi dea lui N. un pliculeţ de plastic, poliţiştii au intervenit pentru a-i aresta. Doar reclamantul a fost interpelat, N. reuşind să fugă.
5. Reclamantul a fost imobilizat şi supus unei percheziţii corporale, în prezenţa martorului asistent H.V., percheziţie în urma căreia au fost găsite asupra acestuia acte de identitate şi bani. Reclamantul nu a semnat procesul-verbal de percheziţie corporală. În apropierea persoanei în cauză a fost găsit un plic cu droguri.
6. Reclamantul afirmă că i s-au pus cătuşe şi a fost bătut de poliţişti, deşi nu a opus niciun fel de rezistenţă la interpelare. Nu a depus plângere pentru a denunţa aceste fapte.
7. Reclamantul a fost dus la sediul poliţiei, unde i s-a cerut să facă o declaraţie olografă. În timpul declaraţiei, reclamantul nu a fost asistat de un avocat. Reclamantul a declarat că era consumator şi vânzător de droguri şi că în momentul interpelării sale încerca să vândă droguri; acesta a menţionat numele lui P.L. ca fiind furnizorul său de droguri. Reclamantul a notat în declaraţia sa faptul că a fost condus la sediul poliţiei pentru a fi anchetat şi că a solicitat din proprie iniţiativă să coopereze cu anchetatorii, furnizând informaţii cu privire la persoana care îi vânduse drogurile. La sfârşitul declaraţiei, reclamantul a precizat că furnizase informaţiile respective de bunăvoie şi fără să fie supus unor presiuni psihice sau fizice.
8. La indicaţiile reclamantului, poliţia a organizat imediat o percheziţie domiciliară la P.L., unde au găsit heroină. P.L. şi o altă femeie numită R.F. au fost arestate. Cu această ocazie, poliţiştii au întocmit un proces-verbal de percheziţie domiciliară şi un proces-verbal de percheziţie corporală asupra P.L., în prezenţa martorului asistent O.M.
9. În aceeaşi zi, agenţii de poliţie au întocmit un proces-verbal de constatare a flagrantului şi a desfăşurării evenimentelor privind interpelarea reclamantului. În acest proces-verbal s-a notat faptul că reclamantul declarase verbal, cu ocazia interpelării sale, faptul că intenţionase să vândă droguri unei persoane necunoscute şi că fusese întrerupt de poliţişti, care găsiseră în mâna stângă a acestuia patru doze de heroină. Acesta a declarat, de asemenea, că procurase drogurile de la P.L., a cărei adresă a precizat-o. A afirmat că dorea să îi ajute pe anchetatori să o găsească pe P.L., arătându-şi totodată disponibilitatea de a-i conduce pe poliţişti la domiciliul acesteia din urmă.
10. Din acelaşi proces-verbal reiese că, fiind interogat de poliţie cu privire la desfăşurarea percheziţiei corporale a reclamantului, H.V. a declarat că pliculeţele care conţineau droguri fuseseră găsite pe jos, în apropierea persoanei în cauză. De asemenea, acesta a menţionat că reclamantul a mărturisit că drogurile îi aparţineau şi că le aruncase pe jos atunci când sosiseră poliţiştii. H.V. a mai declarat că reclamantul nu fusese agresat fizic în momentul interpelării.
11. Reclamantul nu a contestat conţinutul acestui proces-verbal.
12. Substanţele prelevate de la reclamant şi de la P.L. au fost supuse unei expertize care a stabilit că era vorba de heroină.
2. Declaraţiile reclamantului în faţa parchetului începând din 5 aprilie 2003
13. Având în vedere natura infracţiunilor de care este acuzat reclamantul, poliţia şi-a declinat competenţa de a instrumenta cauza în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti („parchetul”).
14. La 5 aprilie 2003, reclamantul a făcut o declaraţie în prezenţa procurorului, fără asistenţa unui avocat. Reclamantul a declarat că era consumator de droguri şi că P.L. îi vânduse heroina găsită când a fost interpelat, doze pentru care plătise o parte din bani şi trebuia să achite restul zilele următoare. Acesta a declarat, de asemenea, că, la 4 aprilie 2003, se întâlnise cu N. pentru a consuma droguri împreună, că acesta din urmă îi ceruse să îi arate marfa şi că fuseseră surprinşi de poliţie în acel moment.
15. Printr-o decizie pronunţată în aceeaşi zi, parchetul a început urmărirea penală împotriva reclamantului şi împotriva P.L. pentru trafic de droguri şi deţinere de droguri pentru consum propriu, infracţiuni pedepsite de art. 2 § 1, art. 2 § 2 şi, respectiv, de art. 4 din Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri („Legea nr. 143/2000”).
16. Audiată de parchet în aceeaşi zi, în calitate de învinuită, în prezenţa unui avocat numit din oficiu, P.L. a declarat că vânduse drogurile reclamantului în ajun şi că acesta din urmă le revindea studenţilor la facultate, după care îi plătea integral marfa.
17. Reclamantul a fost interogat de parchet în calitate de învinuit, după ce a fost informat cu privire la dreptul său la apărare, în prezenţa aceluiaşi avocat numit din oficiu ca şi acela care apăra interesele P.L. Reclamantul a declarat că era doar consumator de droguri şi a negat implicarea sa în vânzare.
18. Prin ordonanţa din 5 aprilie 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a dispus arestarea preventivă a reclamantului pentru o perioadă de cinci zile. Reclamantul nu a contestat ordonanţa de arestare preventivă. Această măsură a fost prelungită periodic de parchet şi de Tribunalul Bucureşti.
19. Tot la data de 5 aprilie 2003, parchetul i-a interogat pe O.M. şi R.F.
20. La 8 aprilie 2003, reclamantul a fost interogat de parchet în prezenţa avocatului ales. Persoana în cauză a mărturisit că era consumatoare de droguri, dar a negat implicarea în vânzarea drogurilor. A precizat că P.L. era furnizorul său şi că uneori îi plătea marfa în rate. În aceeaşi zi, P.L. a declarat că îi vânduse drogurile reclamantului şi că ştia că acesta din urmă vindea drogurile studenţilor.
21. La 16 mai 2003, parchetul i-a prezentat reclamantului conţinutul dosarului de urmărire penală, iar acesta nu a formulat obiecţii.
3. Procedura penală împotriva reclamantului
22. În urma rechizitoriului din 26 mai 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a dispus trimiterea în judecată a reclamantului şi a P.L. pentru trafic de droguri şi deţinere de droguri pentru consum propriu. Rechizitoriul întemeia acuzaţia adusă împotriva reclamantului pe procesul-verbal întocmit în urma interpelării, procesele-verbale de percheziţie corporală şi de percheziţie domiciliară, pe declaraţiile inculpaţilor, pe raportul de expertiză care a stabilit natura substanţei găsite, pe cazierul judiciar al P.L. şi pe declaraţiile martorilor.
23. La 6 octombrie 2003, reclamantul şi P.L. au fost interogaţi de tribunal. Reclamantul a declarat că a cumpărat heroină pentru consumul propriu şi că nu vindea droguri. P.L. a revenit asupra declaraţiilor anterioare, a afirmat că era consumatoare de droguri, dar a negat că declarase faptul că reclamantul vindea droguri.
24. Interogat de tribunal, martorul O.M. a declarat că era prezent atunci când a fost efectuată percheziţia la domiciliul P.L., ocazie cu care au fost găsite drogurile.
25. Reclamantul a solicitat de mai multe ori tribunalului să audieze martorul H.V. La 6 noiembrie 2003, tribunalul a emis un mandat de aducere pe numele martorului H.V. La 18, 19 şi 20 noiembrie 2003, poliţiştii s-au deplasat la adresa indicată, dar au constatat că, în conformitate cu declaraţiile vecinilor, H.V. nu mai locuia acolo. Serviciul de evidenţă a populaţiei a informat tribunalul că martorul avea domiciliul la adresa cunoscută de tribunal. La 9 ianuarie 2004, tribunalul a convocat din nou martorul H.V. fără succes. La 27 ianuarie 2004, Tribunalul Bucureşti a stabilit că acest martor nu mai putea fi găsit şi a citit în şedinţă, în faţa părţilor, declaraţia dată de acesta în cursul urmăririi penale.
26. La şedinţa din 24 februarie 2004, reclamantul a ridicat în faţa tribunalului excepţia de nulitate absolută a declaraţiilor date de acesta la 4 şi 5 aprilie 2003, pe motiv că fuseseră făcute în absenţa unui apărător, încălcându-se art. 6 C. proc. pen. Acesta a precizat că se afla sub influenţa drogurilor când făcuse primele declaraţii.
27. Parchetul a replicat că, la primele declaraţii, reclamantul nu avea nici calitatea de învinuit, nici pe cea de inculpat şi că, prin urmare, dispoziţiile art. 6 C. proc. pen. nu erau aplicabile. Acestea constituiau acte premergătoare care le puteau permite anchetatorilor să stabilească dacă era vorba despre presupusul autor al unei infracţiuni.
28. Prin încheierea din 20 aprilie 2004, Tribunalul Bucureşti a respins excepţia ridicată de reclamant. Acesta a hotărât că, în speţă, nu fuseseră încălcate dispoziţiile legale privind asistenţa judiciară, dat fiind faptul că, la momentul declaraţiilor contestate, reclamantul nu era nici învinuit, nici inculpat şi nici arestat, având în vedere că ordonanţa de punere sub învinuire fusese emisă ulterior acestor declaraţii.
29. Prin hotărârea din 27 aprilie 2004, Tribunalul Bucureşti a condamnat reclamantul pentru trafic de droguri şi deţinere de droguri pentru consum propriu la o pedeapsă de cinci ani de închisoare cu executare.
30. Acesta a luat act de probele instrumentate şi a precizat că se făcuseră demersuri pentru a-l identifica şi audia pe martorul H.V. în faţa tribunalului, dar eforturile autorităţilor au rămas fără rezultat. Tribunalul a remarcat că martorul H.V. fusese citat cu o eroare în privinţa numelui (şi anume, una din cele nouă litere care îl alcătuiau era greşită), dar a apreciat că această eroare nu era de natură să facă identificarea acestuia imposibilă.
31. Tribunalul a hotărât că vinovăţia reclamantului pentru infracţiunea de trafic de droguri a fost stabilită prin declaraţiile acestuia din 4 şi 5 aprilie 2003, precum şi prin declaraţia din 8 aprilie 2003, făcute în prezenţa avocatului ales. Conform tribunalului, aceste declaraţii erau confirmate de declaraţiile lui P.L. şi de afirmaţiile persoanei în cauză, conform cărora îi datora bani lui P.L., de concluziile procesului-verbal de percheziţie corporală şi de concluziile raportului de expertiză, în care s-a stabilit că pliculeţul găsit în apropierea reclamantului conţinea droguri.
32. Reclamantul a declarat apel împotriva acestei hotărâri şi a contestat condamnarea sa pentru trafic de droguri. Acesta a susţinut că probele aflate la dosar nu dovedeau săvârşirea infracţiunii. Acesta a solicitat tribunalului să îl audieze pe H.V. şi să îi furnizeze informaţii privind noua adresă a acestuia din urmă.
33. Prin hotărârea din 1 iunie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul reclamantului. Aceasta a hotărât că din probele existente la dosar şi administrate în cursul urmăririi penale şi din hotărârea pronunţată pe fondul cauzei reieşea că reclamantul fusese surprins în flagrant încercând să vândă patru doze de heroină. După ce a evidenţiat declaraţiile lui P.L., conform cărora aceasta îi dăduse reclamantului drogurile în avans şi că acesta le achitase ulterior, şi după ce a remarcat că reclamantul nu avea venituri stabile, curtea de apel a concluzionat că reclamantul era vinovat de săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri. În continuare, aceasta a remarcat că existau probe suficiente pentru a stabili vinovăţia reclamantului pentru săvârşirea a două infracţiuni, şi anume procesele-verbale de constatare a infracţiunii flagrante şi de percheziţie corporală, concluziile raportului de expertiză tehnico-ştiinţifică, declaraţiile martorilor H.V. şi O.M., precum şi declaraţiile reclamantului şi ale P.L. Aceasta a reţinut, de asemenea, că Tribunalul Bucureşti a întreprins toate demersurile necesare pentru identificarea martorului H.V.
34. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri. A solicitat să fie achitat de acuzaţia de trafic de droguri şi, în subsidiar, diminuarea pedepsei.
35. Prin hotărârea definitivă din 20 septembrie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul reclamantului şi a confirmat deciziile instanţelor inferioare.
36. Reclamantul precizează că, pe tot parcursul procedurii, era escortat cu cătuşe la tribunal şi că purta cătuşele şi în boxa acuzaţilor în timpul şedinţelor şi al interogatoriilor în faţa tribunalului.
4. Condiţiile materiale de detenţie în Penitenciarul Bucureşti-Jilava
37. După arestarea sa, la 5 aprilie 2003, reclamantul a fost plasat în arestul Poliţiei Bucureşti. Examenul medical efectuat cu ocazia plasării acestuia în arest a stabilit că era dependent de heroină şi suferea de lombalgie. Fiind în sevraj, reclamantul pretinde că a solicitat în zadar să i se furnizeze un tratament pe bază de metadonă.
38. În perioada 4 iunie-17 decembrie 2003, reclamantul a fost transferat la Penitenciarul Bucureşti-Jilava. La această din urmă dată, a fost transferat la Penitenciarul-Spital Bucureşti-Jilava, iar începând cu 15 ianuarie şi până la 10 septembrie 2004 a revenit în Penitenciarul Bucureşti-Jilava. Ulterior a fost transferat la alte penitenciare.
39. În iulie 2006, reclamantul a fost spitalizat în Penitenciarul-Spital Colibaşi, din cauza deteriorării stării sale de sănătate, manifestată prin pierderea în greutate, oboseală, astenie fizică şi psihică. În urma unor examene medicale, la 21 iulie 2006, s-a stabilit că persoana în cauză suferea de hepatita C. În cursul spitalizării în acest penitenciar-spital, reclamantului i s-a administrat un tratament medical pe bază de vitamine, medazepam, dicarbocalm şi anti-inflamatoare. La punerea sa în libertate, i s-a recomandat un tratament medical.
40. La 16 august 2006 reclamantul a fost liberat condiţionat.
B. Dreptul şi practica interne şi internaţionale relevante
41. Un rezumat al dispoziţiilor dreptului şi practicii interne relevante referitoare la modalităţile de executare a pedepselor privative de libertate şi la căile de atac interne disponibile în materie de asistenţă medicală, precum şi un rezumat al normelor Comitetului European pentru Prevenirea Torturii sunt prezentate în cauzele Petrea împotriva României (nr. 4792/03, pct. 21-23, 29 aprilie 2008) şi Dobri împotriva României (nr. 25153/04, pct. 25 şi 27, 14 decembrie 2010).
42. Conform Instrucţiunilor nr. 901 din 10 mai 1999 privind organizarea şi funcţionarea locurilor de detenţie, persoanele arestate purtau cătuşe în timpul transporturilor. Prin scrisoarea circulară nr. 3996/22 din iulie 2003, Administraţia Naţională a Penitenciarelor a precizat că mijloacele de imobilizare trebuiau să fie utilizate în timpul transportării deţinuţilor până la boxa acuzaţilor şi că, în timpul şedinţelor, trebuiau să fie scoase, cu excepţia deţinuţilor periculoşi. În acest ultim caz, completul de judecată trebuia să hotărască dacă se impunea păstrarea cătuşelor în timpul şedinţei.
43. Dispoziţiile relevante ale Codului de procedură penală în vigoare la momentul faptelor se citesc după cum urmează:
Art. 6
Garantarea dreptului de apărare
„(1) Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal.
2. În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare.
3. (3) Organele judiciare au obligaţia să îl încunoştinţeze [de îndată şi mai înainte de a-l audia – dispoziţie introdusă prin Legea nr. 281/2003, în vigoare la 1 ianuarie 2004] pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.
4. (4) Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal.
5. (5) Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare. În condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia masuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales.”
Art. 171
Asistenţa învinuitului sau a inculpatului
„(1) Învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept.
(...)
4. (4) Când asistenţa juridică este obligatorie, dacă învinuitul sau inculpatul nu şi-a ales un apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu.”
44. Referitor la actele premergătoare, organul de urmărire penală nu are obligaţia de a asigura în acest stadiu persoanei vizate, care acum are calitate de „făptuitor”, asistenţa unui avocat în cursul măsurilor luate în această perioadă. Obligaţia nu apare decât ulterior începerii urmării penale în cursul căreia persoana respectivă primeşte calitatea de învinuit sau inculpat (Decizia nr. 2501 din 14 aprilie 2005 şi Decizia nr. 3637 din 7 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală). În faza actelor premergătoare, autorităţile nu efectuează acte de urmărire penală, ci doar iau măsuri care nu necesită un act juridic propriu-zis (Decizia nr. 5532 din 26 septembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală).
Capete de cerere
45. Invocând art. 3 din convenţie, reclamantul denunţă relele condiţii de detenţie suportate în Penitenciarul Bucureşti-Jilava, faptul că a contractat hepatita C în penitenciar şi că a fost prezentat în public cu cătuşe.
46. Citând art. 6 § 3 c) şi d) din convenţie, acesta se plânge că nu a fost asistat de un avocat în timpul primelor declaraţii pe care le-a dat la poliţie şi la parchet şi de faptul că nu a avut posibilitatea de a-l interoga pe martorul H.V.
47. Invocând art. 2, 3, 5 şi 6 din convenţie, acesta se plânge că nu a beneficiat de un tratament specific pentru a-i uşura dependenţa de heroină şi că a fost supus la rele tratamente de către poliţişti cu ocazia interpelării şi reţinerii sale. Acesta denunţă, de asemenea, absenţa unui temei legal pentru privarea sa de libertate în perioada 4-5 aprilie 2003, faptul că nu a fost prezentat imediat în faţa unei instanţe, durata arestului preventiv, maniera în care a fost prelungită această perioadă, precum şi diverse aspecte legate de caracterul echitabil al procedurii penale.
În drept
A. Cu privire la capetele de cerere ale reclamantului întemeiate pe art. 3 din convenţie
48. Reclamantul denunţă relele condiţii de detenţie suportate în Penitenciarul Bucureşti-Jilava, faptul că a contractat hepatita C în penitenciar şi că a fost prezentat în public cu cătuşe. Acesta citează art. 3 din convenţie, redactat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
1. Cu privire la excepţia Guvernului întemeiată pe nerespectarea termenului de şase luni în ceea ce priveşte condiţiile materiale de detenţie
49. Guvernul evidenţiază faptul că reclamantul se plânge pentru prima dată de condiţiile materiale de detenţie suportate în Penitenciarul Bucureşti-Jilava în scrisoarea acestuia din 15 martie 2005, atunci când a fost transferat de la acest penitenciar la 10 septembrie 2004.
50. Reclamantul nu a prezentat observaţii cu privire la acest aspect.
51. Curtea ia act de faptul că, conform informaţiilor furnizate de Guvern şi necontestate de reclamant, acesta din urmă a fost deţinut în Penitenciarul Bucureşti-Jilava până la 10 septembrie 2004. Or, reclamantul a sesizat Curtea cu acest capăt de cerere la 15 martie 2005. Prin urmare, este necesar să fie admisă excepţia ridicată de Guvern şi acest capăt de cerere să fie declarat tardiv, în temeiul art. 35 § 1 şi art. 35 § 4 din convenţie.
2. Cu privire la temeinicia capătului de cerere întemeiat pe contaminarea reclamantului cu virusul hepatitei C
52. În scrisoarea sa din 12 septembrie 2006, reclamantul se plânge că a contractat hepatita C în penitenciar din cauza „condiţiilor de detenţie total necorespunzătoare”, fără alte precizări.
53. Guvernul subliniază că hepatita C este o boală care se transmite prin contactul cu sânge contaminat şi că persoanele infectate sunt complet asimptomatice sau pot prezenta simptome uşoare, intermitente şi nespecifice. Acesta precizează că persoanele care consumă droguri prin injecţii intravenoase constituie un segment al populaţiei care prezintă un risc ridicat de a contracta această boală.
54. În continuare, Guvernul menţionează că reclamantul a denunţat în faţa Curţii condiţiile materiale de detenţie suportate în Penitenciarul Bucureşti-Jilava şi nu cele existente în alte penitenciare unde a fost deţinut. Or, având în vedere că diagnosticul de hepatită C a fost pus la un an şi zece luni după ce reclamantul a plecat din Penitenciarul Bucureşti-Jilava, nu se poate stabili existenţa unei legături de cauzalitate între condiţiile sale de detenţie din penitenciarul în cauză şi boala acestuia şi, de altfel, nici între condiţiile de detenţie în general şi această boală. În cele din urmă, acesta adaugă că, din momentul stabilirii diagnosticului de hepatită C, reclamantului i s-a administrat un tratament medical şi că, la ieşirea acestuia din penitenciar, i s-au recomandat un tratament medical şi un regim alimentar.
55. Reclamantul răspunde că, astfel cum se precizează în fişa sa medicală întocmită în penitenciar la 5 aprilie 2003, înainte de plasarea sa în arest, acesta consuma droguri prin inhalare, astfel încât nu ar fi putut contracta boala pe această cale. Consideră că a contractat hepatita C din cauza condiţiilor precare de igienă care există în penitenciarele şi penitenciarele-spital din România.
56. Curtea reaminteşte că, atunci când o persoană se află sub responsabilitatea statului având o stare bună de sănătate şi la momentul eliberării starea de sănătate a acesteia este schimbată, statul are obligaţia de a furniza o explicaţie plauzibilă cu privire la originea acestei situaţii, în lipsa căreia se poate ridica o problemă în temeiul art. 3 din convenţie (Dobri împotriva României, nr. 25153/04, pct. 45, 14 decembrie 2010). În această privinţă, în afară de obligaţia pozitivă de a asigura menţinerea sănătăţii şi a bunăstării tuturor prizonierilor, în special prin administrarea îngrijirilor medicale necesare, art. 3 impune statului obligaţia pozitivă de a pune în aplicare metode eficiente de prevenire şi depistare a bolilor contagioase în mediul penitenciar. Acest lucru trebuie făcut cu atât mai mult cu cât autorităţile penitenciarului nu pot să ignore starea infecţioasă a deţinuţilor şi, astfel, să expună şi alţi deţinuţi la riscul real de a contracta boli grave (Ghavtadze împotriva Georgiei (nr. 23204/07, pct. 105, 3 martie 2009).
57. Curtea ia act de faptul că reclamantul se plânge că a contractat hepatita C în penitenciar din cauza condiţiilor precare de igienă. Acesta nu denunţă o eventuală omisiune din partea autorităţilor de a-i furniza în penitenciar un tratament medical corespunzător pentru această boală.
58. În speţă, trebuie subliniat faptul că medicii Penitenciarului-Spital Colibaşi au depistat hepatita C la reclamant, după aproximativ trei ani şi trei luni de la încarcerarea persoanei în cauză, adică la 21 iulie 2006. Totuşi, din dosar nu reiese că reclamantul ar fi contractat această boală din cauza condiţiilor materiale de detenţie. În ceea ce priveşte chestiunea controversată a momentului contaminării persoanei în cauză cu virusul hepatitei C, Curtea consideră că este vorba de o problemă complexă de ordin medial, cu privire la care nu se poate pronunţa (Fulop împotriva României, nr. 18999/04, pct. 42, 24 iulie 2012).
59. Astfel, Curtea observă că reclamantul a denunţat întâi în faţa sa relele condiţii de detenţie din Penitenciarul Bucureşti-Jilava. Ulterior, persoana în cauză nu a informat Curtea cu privire la transferurile în celelalte penitenciare în care a fost deţinută şi nu a descris condiţiile de detenţie suportate în locurile respective. Reclamantul a făcut referire doar la „condiţiile de detenţie total necorespunzătoare”, fără nicio precizare privind numele penitenciarelor în cauză sau eventualele condiţii de igienă în cauză şi nu şi-a susţinut acuzaţiile în niciun fel. Cu alte cuvinte, capătul de cerere este formulat într-o manieră vagă (a se vedea Trepachkine împotriva Rusiei, nr. 36898/03, pct. 85, 19 iulie 2007 şi, mutatis mutandis, Oukhan împotriva Ucrainei, nr. 30628/02, pct. 63-66, 18 decembrie 2008). În aceste condiţii, Curtea nu poate stabili că, într-adevăr, condiţiile de detenţie sunt cele care au contribuit la contaminarea reclamantului cu virusul hepatitei C (a se vedea a contrario Melnik împotriva Ucrainei, nr. 72286/01, pct. 109-111, 28 iunie 2006).
60. În plus, Curtea ia act de faptul că, după depistarea bolii, reclamantul a rămas spitalizat şi i s-a administrat un anumit tratament medical, a cărui calitate nu a fost contestată de acesta. De asemenea, acesta a fost repus în libertate la mai puţin de o lună de la depistarea acestei boli (a se vedea, în acest sens, Gavriliţă împotriva României, nr. 10921/03, pct. 33 şi 34, 22 iunie 2010).
61. Având în vedere ansamblul considerentelor anterioare, Curtea concluzionează că, în speţă, deşi boala reclamantului a fost depistată atunci când se afla sub responsabilitatea statului, nu se poate deduce cu certitudine că boala acestuia este rezultatul condiţiilor de detenţie pe care le denunţă şi, prin urmare, că acestea sunt contrare art. 3 din convenţie. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din convenţie.
3. Cu privire la temeinicia capătului de cerere întemeiat pe purtarea cătuşelor în public
62. Reclamantul se plânge în faţa Curţii de faptul că fost încătuşat pe stradă cu ocazia arestării sale şi că i s-au păstrat cătuşele şi atunci când a fost prezentat şi a stat în boxa acuzaţilor.
63. Guvernul afirmă că reclamantul nu a prezentat capătul său de cerere în mod clar şi că, în orice caz, acuzaţiile sale nu sunt susţinute de probe. Acesta adaugă că normele interne aplicabile în momentul faptelor nu prevedeau încătuşarea deţinuţilor în cursul şedinţelor şi că persoana în cauză nu a sesizat instanţele interne cu privire la acest lucru.
64. Reclamantul nu a prezentat observaţii cu privire la acest aspect.
a) Cu privire la purtarea cătuşelor în momentul arestării
65. În ceea ce priveşte faptul că a fost încătuşat la arestare, Curtea consideră că este vorba despre un fapt punctual, pentru care reclamantul nu a sesizat instanţele interne. Presupunând că nu a beneficiat, în dreptul intern, de o cale de atac efectivă pentru a contesta acest fapt, persoana în cauză ar fi trebuit să sesizeze Curtea cu acest capăt de cerere în termen de şase luni de la efectuarea actului, ceea ce reclamantul nu a făcut. Rezultă că această parte a capătului de cerere este tardivă şi trebuie să fie respinsă în temeiul art. 35 § 1 şi art. 35 § 4 din convenţie.
b) Cu privire la purtarea cătuşelor în timpul şedinţelor
66. Curtea reaminteşte că acuzaţiile de rele tratamente trebuie să fie susţinute în faţa Curţii prin mijloace de probă corespunzătoare (a se vedea mutatis mutandis, Klaas împotriva Germaniei 22 septembrie 1993, pct. 30, seria A nr. 269). Pentru aprecierea probelor, Curtea adoptă criteriul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Conform jurisprudenţei sale constante, proba poate rezulta dintr-o serie de indicii sau de prezumţii irefragrabile, suficient de serioase, precise şi concordante [Natchova şi alţii împotriva Bulgariei (MC), nr. 43577/98 şi 43579/98, pct. 147, CEDO 2005‑VII).
67. În speţă, Curtea se confruntă cu elemente incerte în ceea ce priveşte imobilizarea reclamantului cu cătuşe în cursul şedinţelor de judecată. Prin urmare, sarcina acesteia este de a-şi forma o opinie privind faptele denunţate de reclamant, examinând cu deosebită atenţie datele pe care le are la dispoziţie. În această privinţă, Curtea remarcă faptul că reclamantul nu a prezentat niciun element de probă, precum declaraţia unui codeţinut sau a unei persoane prezente la şedinţe, pentru a-şi susţine acuzaţiile. În plus, normele naţionale în vigoare la momentul faptelor prevedeau doar imobilizarea deţinuţilor în timpul transportului şi nu în cursul şedinţelor. De asemenea, reclamantul nu a formulat acest capăt de cerere în faţa instanţelor naţionale, deşi acestea din urmă aveau competenţa de a dispune încetarea măsurii. În acest context, Curtea consideră că reclamantul nu şi-a susţinut acuzaţiile de rele tratamente dincolo de orice îndoială rezonabilă. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din convenţie.
B. Cu privire la capetele de cerere ale reclamantului întemeiate pe art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 c) şi d) din convenţie
68. Reclamantul denunţă o încălcare a art. 6 § 3 c) din convenţie, pe motiv că nu a fost asistat de un avocat în timpul primelor sale declaraţii făcute la poliţie şi la parchet. Acesta se plânge, de asemenea, că nu a avut posibilitatea de a-l interoga pe martorul H.V., pe care îl consideră esenţial în procedură, încălcându-se art. 6 § 3 d) din convenţie.
69. Curtea subliniază că cerinţele de la art. 6 § 3 din convenţie reprezintă aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1. Prin urmare, va examina capătul de cerere al reclamantului din perspectiva acestor două texte coroborate (a se vedea, printre altele, Van Mechelen şi alţii împotriva Ţărilor de Jos, 23 aprilie 1997, pct. 49, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑III), ale căror părţi relevante sunt redactate după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa (...)
3. Orice acuzat are, în special, dreptul: [...]
c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; [...]”
1. Cu privire la dreptul de a fi asistat de un avocat
a) Cu privire la excepţia Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne
70. Guvernul invocă inadmisibilitatea acestui capăt de cerere, pe motiv că reclamantul nu a invocat în faţa instanţelor de apel şi de recurs faptul că nu ar fi beneficiat de asistenţa unui avocat în timpul primei declaraţii din 4 aprilie 2003.
71. Reclamantul nu a prezentat observaţii cu privire la acest aspect.
72. Curtea reaminteşte că dispoziţiile art. 35 din convenţie prevăd epuizarea căilor de atac referitoare la încălcările incriminate, disponibile şi adecvate. Aceste căi trebuie să prezinte un grad suficient de certitudine, nu numai în teorie, ci şi în practică, fără de care sunt lipsite de eficienţa şi accesibilitatea dorite. În plus, anumite circumstanţe speciale îl pot exonera pe reclamant de obligaţia de epuizare a căilor de atac interne disponibile [Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25803/94, pct. 75, CEDO 1999‑V].
73. Curtea ia act de faptul că, în conformitate cu dreptul intern, dreptul de a beneficia de asistenţa unui avocat era garantat de la începutul urmăririi penale. În speţă, declaraţiile contestate au fost făcute în momentul în care urmărirea penală împotriva persoanei în cauză nu fusese începută încă, astfel încât acesta nu avea calitatea de învinuit sau inculpat pentru a putea beneficia din oficiu de asistenţa unui avocat. De altfel, Tribunalul Bucureşti a respins excepţia reclamantului privind nulitatea actului de cercetare din cauza absenţei unui apărător (supra, pct. 28). Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul nu mai avea obligaţia de a solicita în faţa instanţelor de apel şi de recurs realizarea unui drept care nu era prevăzut în dreptul intern. În consecinţă, este necesar să fie respinsă excepţia Guvernului.
b) Cu privire la temeinicia capătului de cerere
i. Argumentele părţilor
74. Guvernul precizează că, în temeiul dreptului intern, dreptul de a fi asistat de un avocat este garantat din momentul în care a fost iniţiată urmărirea penală împotriva unei persoane sau din momentul în care persoana în cauză are calitatea de învinuit sau inculpat. Actele premergătoare nu fac parte din procesul penal şi dreptul de a fi asistat de un avocat nu este prevăzut de dreptul intern atâta timp cât nu a fost formulată nicio acuzaţie împotriva persoanei în cauză şi nu a fost declanşat procesul penal.
75. În continuare, Guvernul subliniază că reclamantul nu a fost reţinut, având în vedere că dosarul nu cuprinde niciun act care să ateste privarea sa de libertate pretinsă. Reclamantul a fost condus la sediul poliţiei pentru a da o declaraţie cu scopul de a oferi explicaţii privind substanţele găsite asupra lui, declaraţie care, de altfel, în prezent, nu se mai află la dosarul cauzei, şi ulterior a fost prezentat în faţa procurorului. Acesta din urmă l-a interogat din nou pe reclamant şi, ţinând seama de declaraţiile acestuia, a decis să iniţieze urmărirea penală, a informat persoana în cauză cu privire la drepturile sale procesuale şi l-a interogat din nou în prezenţa unui avocat numit din oficiu. În cursul urmăririi penale şi în faţa instanţelor, reclamantul a fost întotdeauna asistat de un avocat.
76. În cele din urmă, Guvernul ia act de faptul că, pentru a pronunţa condamnarea reclamantului pentru trafic de droguri şi deţinere de droguri pentru consum propriu, instanţele au examinat toate declaraţiile reclamantului, fără să acorde o importanţă deosebită celei date la 4 aprilie 2003.
77. Reclamantul răspunde că nu a beneficiat de un proces echitabil, deoarece condamnarea sa pentru trafic de droguri era întemeiată doar pe supoziţii.
ii. Motivarea Curţii
78. Curtea reaminteşte că, deşi art. 6 are ca scop principal, în materie penală, să asigure un proces echitabil în faţa unei „instanţe” competente să dispună cu privire la „temeinicia acuzaţiei”, nu rezultă de aici că nu se preocupă de etapele care se desfăşoară anterior procedurii de judecată. Astfel, art. 6 – în special paragraful 3 – poate juca un rol anterior sesizării instanţei de fond în cazul şi în măsura în care nerespectarea iniţială a acestuia riscă să compromită grav caracterul echitabil al procesului (Imbrioscia împotriva Elveţiei, 24 noiembrie 1993, pct. 36, Seria A nr. 275). Astfel cum s-a stabilit în jurisprudenţa Curţii, dreptul formulat la art. 6 § 3 lit. c) constituie unul dintre elementele noţiunii de proces echitabil în materie penală prevăzută la paragraful 1 (Imbrioscia, citată anterior, pct. 37, şi Brennan împotriva Regatului Unii, nr. 39846/98, pct. 45, CEDO 2001‑X).
79. O legislaţie naţională poate să prevadă că atitudinea unui învinuit în faza iniţială a interogatoriilor poliţiei are consecinţe hotărâtoare pentru perspectiva apărării în cursul întregii proceduri penale ulterioare. Într-un asemenea caz, art. 6 impune, în mod normal, ca învinuitul să poată beneficia de asistenţa unui avocat încă din primele faze ale interogatoriilor poliţiei. Acest drept, care nu este enunţat în mod expres în convenţie, poate face totuşi obiectul unor restricţii pentru motive valide [Salduz împotriva Turciei (MC), nr. 36391/02, pct. 52, 27 noiembrie 2008]. În principiu, dreptul la apărare este încălcat în mod iremediabil atunci când declaraţii incriminatoare făcute în timpul unui interogatoriu al poliţiei, efectuat fără asistenţa posibilă a unui avocat, sunt utilizate pentru a întemeia o condamnare, deoarece partea în cauză este afectată personal de aceste restricţii (Salduz, citată anterior, pct. 55, 58 şi 62, Pishchalnikov împotriva Rusiei, nr. 7025/04, pct. 70 şi 90, 24 septembrie 2009).
80. În cele din urmă, Curtea a precizat că un acuzat trebuie, din momentul în care este privat de libertate, să poată beneficia de asistenţa unui avocat, indiferent de interogatoriile la care este supus (Dayanan împotriva Turciei, nr. 7377/03, pct. 32, 13 octombrie 2009).
81. Revenind la circumstanţele speţei, Curtea remarcă, cu titlu introductiv, că respectivul capăt de cerere al reclamantului priveşte absenţa unui avocat în timpul primelor declaraţii date în faţa poliţiei şi a parchetului. Totuşi, va examina ansamblul procedurii în faţa instanţelor naţionale pentru a stabili dacă absenţa unui apărător în timpul declaraţiilor a afectat personal reclamantul şi a adus atingere dreptului său la un proces echitabil [Tsaggarakis împotriva Greciei (dec.), nr. 45136/06, 10 septembrie 2009].
82. În continuare, Curtea constată că, în temeiul dreptului român, în timpul declaraţiilor în litigiu, reclamantul nu avea dreptul de a beneficia de asistenţa unui avocat sau de a fi informat cu privire la dreptul său la apărare, precum dreptul de a nu face declaraţii, având în vedere că nu fusese iniţiată nicio urmărire penală împotriva acestuia. Aceasta remarcă, de asemenea, că, în declaraţia sa olografă din 4 aprilie 2003, reclamantul şi-a mărturisit implicarea în vânzarea de droguri, afirmaţii foarte grave care erau de natură să îl expună unor sancţiuni penale
83. Tot în temeiul dreptului intern şi conform hotărârilor instanţelor interne (supra, pct. 28 şi 44), declaraţiile în litigiu constituiau acte premergătoare care nu erau susceptibile să fie utilizate ca probe în cursul procesului penal. Declaraţia olografă pe care a făcut-o reclamantul la poliţie putea servi doar pentru a stabili dacă era necesară iniţierea unei acţiuni penale.
84. Prin urmare, este necesar să se examineze dacă aceste depoziţii au servit concret pentru a întemeia condamnarea penală a reclamantului. În această privinţă, este de necontestat faptul că Tribunalul Bucureşti, în hotărârea din 27 aprilie 2004, a întemeiat, între altele, condamnarea reclamantului pe declaraţiile acestuia din 4 şi 5 aprilie 2003. Totuşi, Curtea consideră semnificativ faptul că, în urma apelului persoanei în cauză, Curtea de Apel Bucureşti, în hotărârea din 1 iunie 2004, a reanalizat probele pe care le considera relevante pentru a dovedi infracţiunile de care era acuzată persoana în cauză. Astfel, în raţionamentul său, aceasta a precizat că probele luate în considerare pentru a stabili faptele erau cele administrate în cursul urmăririi penale şi în faţa Tribunalului Bucureşti (supra, pct. 33). În plus, aceasta nu a menţionat nicăieri declaraţiile criticate ale reclamantului şi nu a făcut nicio referire la mărturiile persoanei în cauză privind vânzarea de droguri.
85. Curtea ia act şi de faptul că, de la iniţierea urmăririi penale împotriva reclamantului şi din momentul arestării sale preventive, acesta a fost informat cu privire la drepturile sale procesuale şi a beneficiat de asistenţa unui avocat. În această privinţă, trebuie subliniat faptul că legislaţia internă îi acorda dreptul la asistenţă din partea unui apărător din momentul reţinerii şi prevedea obligaţia poliţiei de a-l informa cu privire la dreptul acestuia la apărare (supra, pct. 17).
86. Având în vedere elementele precedente, Curtea concluzionează că, deşi reclamantul nu a beneficiat de asistenţa unui avocat în timpul primelor declaraţii făcute în faţa poliţiei şi a parchetului, noţiunea de echitate consacrată la art. 6 nu a fost încălcată în esenţă. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din convenţie.
2. Cu privire la dreptul de a interoga martorul H.V.
87. Reclamantul se plânge că, în niciun moment al procedurii, nu a avut ocazia de a-l interoga pe martorul H.V., deşi a fost condamnat pe baza declaraţiei acestuia.
88. Guvernul contestă aceste acuzaţii. Acesta ia act de faptul că instanţele naţionale au întreprins numeroase demersuri pentru ca acest martor să se înfăţişeze şi că, în orice caz, şi-au bazat deciziile pe ansamblul probelor adunate.
89. Curtea reaminteşte că dreptul la apărare este restrâns în mod incompatibil cu garanţiile prevăzute la art. 6 în cazul în care condamnarea se bazează, în întregime sau într-o proporţie considerabilă, pe declaraţiile unei persoane pe care acuzatul nu a putut-o interoga sau în cazul căreia nu a putut solicita proba cu interogatoriul nici în stadiul de instrumentare, nici în cursul dezbaterilor (Rachdad împotriva Franţei, nr. 1846/01, pct. 24, 13 noiembrie 2003 şi P.S. împotriva Germaniei, nr. 33900/96, pct. 22-24, 20 decembrie 2001).
90. În speţă, reclamantul se plânge că nu a putut interoga sau solicita audierea martorului H.V. în cursul procedurii penale iniţiate împotriva lui. Totuşi, Curtea constată că Tribunalul Bucureşti a depus eforturi considerabile pentru a-l identifica şi a-l cita pe acest martor să se înfăţişeze. Astfel, tribunalul a solicitat ajutorul Serviciului de evidenţă a populaţiei pentru a identifica adresa lui H.V. şi a emis mandate de aducere pe numele acestuia (supra, pct. 25 şi 33 in fine). Astfel, absenţa confruntării se datora dificultăţii de a-l localiza pe martor în cursul procedurii judiciare. În plus, declaraţia acestui martor nu a constituit o probă hotărâtoare pentru a întemeia condamnarea persoanei în cauză [Scheper împotriva Ţărilor de Jos (dec.), nr. 39209/02, 5 aprilie 2005], deoarece aceasta a fost luată în considerare doar indirect. Prin urmare, imposibilitatea reclamantului de a-l interoga pe H.V. nu a privat persoana în cauză de un proces echitabil. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 (a) şi art. 35 § 4 din convenţie.
C. Cu privire la celelalte capete de cerere ale reclamantului
91. Reclamantul formulează, de asemenea, capete de cerere întemeiate pe art. 2, 3, 5 § 1, 5 § 3, 6 § 1 şi 6 § 3 a) din convenţie. Ţinând seama de toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea constată că nu s-a adus nicio atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele convenţiei. Rezultă că aceste capete de cerere sunt fie tardive, fie premature, fie în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în temeiul art. 35 § 3 şi art. 35 § 4 din convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy