CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
CAUZA MINELLI contra ELVEŢIEI
(cererea nr. 8660/79)
Hotărâre din 25 martie 1983
Curtea Europeană a Drepturilor Omului întrunită, în conformitate cu Articolul 43 din Convenţie Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului („Convenţia”) şi cu dispoziţiile relevante ale Regulamentului Curţii [*], în Cameră formată din următorii judecătorii:
dl G. Wiarda, preşedinte,
dna D. Bindschedler-Robert,
dl G. Lagergren,
dl F. Gölcüklü,
dl F. Matscher,
dl R. Macdonald,
dl C. Russo,
şi, de asemenea dl M.-A. Eissen, grefier şi dl Pertzold, grefier adjunct,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 19 octombrie 1982 şi la 21 februarie 1983,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:
PROCEDURA
1. Curtea a fost sesizată de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”), la data de 13 septembrie 1988 şi de către Guvernul Confederaţiei elveţiene („Guvern”). La originea cauzei se află o cerere (nr. 8660/79) formulată împotriva acestui Stat, prin care Comisia fusese sesizată în temeiul articolului 25 al Convenţiei europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”) de către un cetăţean elveţian, dl Ludwig Minelli, la data de 20 iunie 1979.
2. Cererea Comisiei şi petiţia guvernului au fost depuse la grefa Curţii în termenul de trei luni prevăzut de articolului 32 § 1 şi articolului 47 – prima la 13 octombrie şi cealaltă la 15 octombrie 1981. Cererea făcea trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 şi la declaraţia prin care Confederaţia Elveţiană a recunoscut jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46).Obietul cererii şi a petiţiei a fost obţinerea unei decizii prin care să se stabilească, dacă în funcţie de situaţia de fapt, statul pârât a încălcat exigenţele instituite de articolele 6, paragraful 2.
3. Camera din şapte judecători care urma să se constituie, includea ex officio pe dna D. Bindschedler-Robert, judecător ales din partea Elveţiei (articolul 43 din Convenţie) şi dl G. Wiardal, preşedintele Curţii (Regula 21§ 3 (b) din Regulamentul Curţii). La 22 octombrie 1981, în prezenţa Grefierului, Preşedintele Curţii a tras la sorţi numele celorlaţi cinci membri, şi anume, dl M. Zekia, dl J. Cremona, dl F. Gölcüklü, dl L.–E. Pettiti şi dl C. Russo (articolul 43 in fine din Conveţie şi regula 21 § 4).
4. În calitate de Preşedinte al Camerei (Regula 21§ 5), dl Wiarda, acţionând prin grefierul, s-a consultat cu Agentul Guvernamental („Guvernul”) şi Delegatul Comisiei asupra organizării procedurii. La 26 noiembrie, Preşedintele a decis că agentul trebuie să-şi depună memoriul până la data de 15 februarie 1982 şi că delegatul are dreptul să răspundă în scris în termen de două luni de la data transmiterii memoriului guvernului de către grefă.
La 22 februarie, grefierul a primit memoriul guvernului. La 5 mai, secretarul Comisiei a notificat grefierul că delegatul îşi va prezenta observaţiile la audiere.
5. După ce s-a consultat prin intermediul grefierului cu agentul guvernamental şi delegatul Comisiei, la 22 iunie preşedintele a stabilit că procedura orală va fi deschisă la 26 octombrie 1982.
Prin ordinul din 6 octombrie 1982, preşedintele a solicitat guvernulul şi Comisiei să furnizete anumite documente, care au fost recepţionate de grefă la date diferite.
6. În conformitate cu decizia Preşedintelui, la data de 26 octombrie 1982 a avut loc audierea publică la Palatulu Drepturilor Omului de la Strasbourg. Curtea a ţinut înainte o şedinţă preliminară.
În faţa Curţii s-au prezentat:
(a) din partea guvernului
dl O. JACOT-GUILLARMOD, Departamentului Justiţiei Federale
Diviziunea Consiliului Europei
Agent
Dl R. HAUSER , profesor
Universitatea din Zürich
dl B. MÜNGER,
Departamentul Justiţiei Federale, Consilier
(b) din partea Comisiei
dl J. FROWEIN, Delegat
dl L. Minelli, reclamant, asista delegatul (regula 29 paragraful 1, a doua frază, din Regulamentul Curţii)
Curtea a audiat declaraţiile părţilor, precum şi răspunsurile la întrebările acesteia. În timpul audierilor, părţile au prezentat mai multe documente.
7. În timpul deliberărilor din 21 februarie 1983, dl. G. Lagergren, dl F. Matscher şi R. Macdonald, judecători de rezervă, i- au înlocuit pe dl M. Zekia, dl. Cremona şi dl L.-E. Pettiti, care nu au putut participa în continuare la examinarea cauzei (regula 22, paragraful 1, şi 24, paragraful 1, din Regulamentul Curţii).
ÎN FAPT
CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
8. Reclamantul s-a născut în 1932 şi este cetăţean elveţian. El locuieşte in Forch, cantonul Zürich şi exercită profesia de jurnalist.
9. La 27 ianuarie 1972, el a publicat în ziarul „National Zeitung”, un cotidian din Basel care nu se mai publică, un articol care acuza de escrocherie societatea Télé-Répertoire şi directorului acesteia, dl Vass. Autorul articolului reclama percheziţionarea domiciliului directorului, birourilor şi altor localuri, şi în cazul unor rezultate pozitive, plasarea sub arest a acestuia. Şase zile mai devreme, dl Minelli a înaintat parchetului districtului Uster (Bezirksanwaltschaft) o plângere, care pentru motive de jurisdicţie, a fost remisă autorităţilor din Ticino. Acestea din urmă, au achitat cazul la 10 mai 1972 după audierea depoziţiile dlui Minelli la 10 mai 1972.
Faptele relatate de către reclamant deja au contituit subiectul unui articol realizat de către un alt ziarist, dl Fust, care a fost publicat în ediaţia din 19 ianuarie 1972 a cotidianului „Blick”. Dl Fust s-a plâns că în scopul sporirii vânzărilor unei repertoriu de telefon, societatea în litigiu utiliza formulare de subscriere (Einzahlungsscheine) care se asemănau cu notele de plată pentru serviciile telefonice. În opinia lui, utilizarea unui astfel de procedeu putea crea impresia că era vorba de un serviciu obişnuit furnizat de către administraţia poştei elveţiene, ceea ce a cauzat o datorie care trebuia achitată în acelaşi fel ca şi o factură pentru o publicaţie periodică.
10. Asociaţia Télé –Répertoire şi dl Vass au înaintat o plângere împotriva ambilor ziarişti, invocând defaimarea prin intermediul presei.
Plângerea împotriva dlui Minelli a fost înaintată tribunalul districului Uster (Bezirksgericht) la data de 29 februarie 1972. La 6 iunie, njudecătorul anchetator a interogat părţile în prezenţa avocaţilor. Anterior, avocatul reclamantului, dl Kuhn, a furnizat anumite documente şi a solicita prezentarea probelor; la 28 iunie, el a solicita audierea unor martori. Oricum, la 3 iulie 1974, tribunalul districtului Uster a suspendat procedura la solicitarea dlui Vass până la epuizarea procedurii instituite împotriva dlui Fust, ziaristul cotidianului „Blick”.
Procedura din urmă, declanşată la 28 februarie 1972, a fost însoţită de numeroase schimbări procedurale şi a rezultat în adoptarea unei hotărâri de către Prima Cameră Penală a „Curţii Supreme” (Obergericht) a Cantonului Zürich la 2 septembrie 1975, conform căreia dl Fust a fost condamnat la plata unei amenzi în cuatum de 200 SF şi la achitarea unei sume de aproximativ 1, 4000 SF pentru costurile de judecată împreună cu compensaţia în sumă de 1, 400 SF care urma a fi achitată fiecărui procuror pentru cheltuileile suportate.
11. La 22 august 1975, înaintea pronunţării acestei hotărâri, dl Vass a solicitat în mod formal ca procedura împotriva dlui Minelli să fie redeschisă, subliniind perioada limită prevăzută de lege.
La 12 septembrie 1975, tribunalul a admis cererea şi a solicitat dlui Minelli să precizeze dacă solicita audierea cauzei sale în faţa unei curţi cu juri. Dl Kuhn a dat un răspuns afirmativ şi, în consecinţă, tribunalului districtului Uster s-a desistat de jurisdicţie la 1 octombrie 1975.
La 6 noiembrie 1975, Camera de Acuzaţie (anklagekammer) a Curţii Supreme din Zürich a declarat plângerea admisibilă şi a ordonat diferirea cazului Curţii cu Juri a cantonului Zürich (Geschworenengericht) (articolul 305 din codul de procedură penală în vigoare în Zürich). la 24 noimebrie 1975, reclamantul a depus un recurs de drept public împotriva acestei decizii, care a fost respins de către tribunalul federal la 6 ianuarie 1976.
La 19 noimebrie 1975, grefa Curţii cu juraţi i-a comunicat prin telefon dlui Weber, avocatului dlui Vass că audierile vor avea loc între 19 şi 21 ianuarie 1976, care, ulterior, au fost amânate pînă la pronunţarea hotărârii tribunalului federal. În opinia guvernului, după pronunţarea hotărârii la 6 ianuarie era deja prea târziu să se ţină dezbaterile la data prevăzută iniţial. Oricum, la 21 ianuarie 1976, Curtea cu juri a invitat părţile să-şi preinte concluziile cu privire la repartizarea cheltuielilor, ţinând cont de faptul că perioada limită „absolută” (a se vedea paragraful 17) expira în curând. Ambele părţi şi-au prezentat concluziile în scris. Dl Minelli a solicitat de asemenea Curţii cu juri accesul la anumite probe.
12. La 12 mai 1976, Camera Curţii cu Juri a cantonului Zürich (Gerichtshof des Geschworenengerichts) a decis că nu poate audia plângerea (Nichtzulassung der Anklage) împotriva reclamantului pentru motivul că perioada limită „absolută” de patru ani a expirat la 27 ianuarie 1976 (articolul 72 şi 178 din codul penal elveţian, a se vedea, în continuare, paragraful 17). Ea a decis că dl Minelli trebui să suporte două treimi din costurile de judecată (Kosten der Untersuchung und des gerichtlinchen Verfahrens), şi anume suma de 374 DF din suma totală de 562 SF, soldul urma a fi achitat de către reclamanţii în acţiunea civilă. De asemenea, tribunalul a dispus achitarea de către reclamant fiecărui din procurori a unie compensaţii în cuantum de 600 SF pentru cheltuielile suportate împotriva compensaţiei revendicate în cuantum de 3, 600 SF.
13. Decizia cu privire la acest punct s-a bazat pe dispoziţiile articolului 293 din codul de procedură penală în vigoare în Zürich, conform căruia partea care a pierdut trebuie să suporte cheltuielile de judecată şi să plătească celelaltei părţi o compensaţie pentru cheltuilelile suportate de ea, cu excepţia unor circumstanţe speciale care justifică o abaterea de la regulă.
Camera Tribunalului cu Juri a cantonului Zürich a stabilit că în speţă partea în pierdere erau reclamanţii în acţiune civilă: în rezultatul limitării, ei nu au putut obţine condamnarea reclamantului. În continuare, camera a făcut trimitere la jurisprudenţa instanţelor de judecată din Zürich conform căreia, în cazurile care se sfârşesc cu achitare (Freisprunch) din cauza lipsei de responsabilitate penală sau cvu o decizie de a sista procedura (Eistellung) în rezultatul decesului acuzatului, este semnificativ de a cunoaşte la momentul repartizării cheltuielilor ce hotărâre ar fi fost adoptată de către tribunal în cazul responsabilităţii penale sau supravieţuirii acuzatului. În opinina Camerei, aceasta este valabil şi în cazul în care acţiunea penală a fost suspendată din cauza limitării; „obligaţiunea de a suporta cheltuielile şi costurile” trebuie în astfel de circumstanţe să „depindă de hotărârea care ar fi fost adoptată în lipsa limitării”. Camera a adăugat că costurile unei proceduri penale private nu pot fi suportate de către Stat şi că în conformitate cu practica constantă în materie nu a fost avansată nici o solicitare în vederea procedării la anchetarea complementară a faptelor.
Pentru a stabili care ar fi fost rezultatul urmăririi în judecată în absenţa prescripţiei, Camera a făcut trimitere la hotărârea (care de atunci a devenit definitivă) pronunţată de către Curtea Supremă la 2 septembrie 1975 în cauza ziaristului Fust (a se vedea paragraful 10. După recapitularea hotărârii şi citarea unor extrase vaste, Camera a declarat următoarele (traducere din germană în franceză efectuată de către guvern):
„Se poate admite, la fel ca şi reclamanţii în acţiunea civilă că cazul în litigiu este similar cu cel la care se face trimitere, şi anume în ceea ce priveşte procedura în faţa tribunalului cantonal împotriva ziaristului F. pentru defaimare. De fapt, dl Minelli, susţinând existenţa fraudei în speţă şi reclamând plasarea dlui Vass în detenţie preventivă, a adus mai multe acuzaţii împotriva reclamaţilor în acţiunea civilă. În comparaţie cu F., acuzatul aparent nu depunea nici un efort pentru a verifica acuzaţiile care i-au fost aduse. Dl Minelli a fost ţinta campanii de publicitate a reclamaţilor în acţiunea civilă când în ianuarie 1972 a primit de la compania Télé –Répertoire Editions Vass un formular de subscriere tipărit. Oricum, conform declaraţiei lui, el nu a fost indus in eroare. Examinând mai atent formularul, el a găsit pe verso o notiţă imprimată „care lăsa să se înţelagă într-o manieră indirectă că obiectul facturii era plata pentru înscrierea cu caractere grase într-o repertoriu telefonic” (ref. 5/28). Câteva zile mai târziu, articolul semnat de F. a apărut în revista „Blick, conform decalaraţiilor reclamantului, însăşi Minelli a formulat acuzaţiile în litigiu cu scopul de a provoca intervenţia autorităţile poştale. Cu toate acestea, el nu a contactat în prealabil reclamanţii în acţiunea civilă dl Vass sau compania lui deoarece faptele păreau a fi suficient de clare (ref. 5/26 pagina 4).
Neglijând datoria de a obţine informaţii mai exacte cu privire la reclamanţii în caţiunea civilă, acuzatul a comis o încălcare a obligaţiunii de vigilenţă. De fapt, el trebuia să fi fost conştient de măsurile luate de către aceştia în vederea excluderii oricărui risc de confuzie. După obţinerea informaţiei în cauzp, el putea cel mult să-şi exprime dizacordul vizavi de metodele utilizate, dar nu avea dreptul să-i acuze în public de ecscrocherie într-o manieră atât de flagrantă. Cu toate că a procedat astfel, reclamantul putea fi condamnat de defaimare în cazul în care procedura în litigiu nu ar fi fost sistată/suspendată din cauza limitării. Această concluzie este cauzată în mod obligatoriu de faptul că procedura privind escrocheria intentată împotriva dlui Vass în baza plângerii formulate de către acuzat la cantonul Ticino s-a încheiat cu achitare (10 mai 1972); s-a dispus ca costurile de judecată să fie achitate de către Stat. Achitarea s-a bazat pe absenţa faptelor care ar fi putut demonstra existenţa elementelor constituiente ale infracţiunii de escrocherie (ref. 5/20 şi 21). Argumentele aduse de către acuzat împotriva acestei decizii nu pot fi examinate în continuare în cadrul prezentei proceduri. Aceasta ar fi fost posibil dacă Curţii cu Juri i s-ar fi solicitat să adopte o decizie asupra fondului acuzaţiei.
Dat fiind că articolul 293 din codul de procedură penală autorizeaă tribunalul de a lua în consideraţie „circumstanţele specaile”, acesta însemană că el trebuie să ţină cont de taote circumstanţele relevante la adoptarea deciziei cu privire la repartizarea costurilor. După cum a afirmat Curţii de Casaţie a cantonului Zürich în decizia sa nepublicată din 2 aprilie 1973, citată mai sus, aceste circumstanţe includ faptul că reclamanţii în acţiunea civilă au contibuit prin comportament său la declanşarea procedurii, în sensul articolului 189 din codul de procedură penală. Faptul că formularele de subscriere erau trimise fără plicuri până la sfârşitul anului 1971 şi, în mod sporadic, pe parcursul anului 1972 i-ar fi putut provocat acuzatului impresia că reclamanţii în acţiune civilă urmăreau scopul de a crea o stare de confuzie sau cel puţin au neglijat acest aspect. Combinarea ofertei cu factura în formularul distribuit trebuie, de asemenea, considerată inadecvată, fapt care a fost deja subliniat de Curtea Supremă în hotărârea sa. Practicile comerciale ale reclamanţilor în acţiunea civilă, care deja fusese denunţate în public, într-adevăr constituiau cauza publicării articolului în litigiu. Respectiv, reacţia acuzatului a fost provocată de cătrereclamanţii în caţiunea civilăi. Chiar dacă acuzatul a acţionat cu un scop specific, atacul lui a fost excesiv, depăşind în mod evident limitele permise.
Prin urmare, trebuie să se presupună că dacă procedura nu ar fi fost suspendată/terminată/sistată din cauza limitării, articolul care a constituit obiectul plîngerii ar fi cauzat probabil condamnarea acuzatului. Pe de altă parte, comportamentul ... privaţi a provovat acuzatul să notifice autorităţile publice şi cele competente despre practicile lor comerciale condamnabile. Respectiv, dispunerea achitării de către reclamant a două treimi din costurile de judecată şi de către reclamanţii în acţiunea civilă a unei treimi este justificată. Cheltuielile suportate de părţi trebuie fixate în aceliaşi proporţii, pornind de la suma totală de 3, 600 franci;...”
.
14. La 26 iulie 1976, dl Kuhn a formulat în numele dlui Minelli o cerere de a anula această decizie (Nichtigkeitsbeschwerde), bazându-se, printre altele, pe articolul 6 paragraful 2 din Convenţie.
Curtea de Casaţie a cantonului Zürich (Kassationsgericht) a respins această cerere la 30 septembrie 1976. Ea a tratat prezumţia de nevinovăţie ca o normă de probare. Curtea a notat că era cert faptul că publicaţia în litigiu avea un caracter defaimator. Respectiv, reclamantul nu putea evita condamnarea în cazul în care procedura nu ar fi fost sistată din cauza limitării, cu excepţia existenţei unor motive de a crede că afirmaţiille lui erauadevărate; oricum, camera Curţii cu juri a stabilit că această situaţie nu era valabilă în cazul de faţă. Potrivit Curţii de Casaţie, articolul 6 paragraful 2 nu poate fi interpretat astfel încât buna credinţă a unei persoane acuzate pentru defaimare să fie prezumată până la demonsrarea contrariului, cu alte cuvinte, reclamanţii în acţiunea civilă trebuia să demonstreze voinţa rea a inculpatului. Nu se poate presupune că scopul urmărit de Convenţia era de bulverisa astfel (umwälzen) dreptul penal în vigoare în Statele Contractante. Mai mult decât atât, câmpul de aplicare al articolului 6 paragraful 2 nu era foarte clar. Pentru acest motiv, nu se poate accepta stabilirea adevărului într-un proces penal pentru defaimare poate se încadrează în câmăul de aplicare a articolului 6 paragrfaul 2. Prin urmare, Camera Curţii cu Juri nu a încălcat această dispoziţie prin adoptarea concluziei în absenţa probelor (beweisverfahren), că dl Minelli nu a reuşit să demonstreze adevărul acuzaţiilor sale împotriva reclamanţilor în acţiunea civilă.
Curtea de Casaţie a ordonat reclamantului să plătească 251 SF cu titlu de cheltuile de judecată şi o compensaţie reclamanţilor în acţiunea civilă pentru cheltuielile suportate.
15. La 1 noimebrie 1976 dl Minelli a sesizat tribunalul federal printr-un recurs de drept public, care a fost introdus în numele lui de către dl Kuhn şi se baza pe dispoziţiile articolului 6 paragraful 2 din Convenţie.
La 5 ianuarie 1977, la solicitarea reclamantului, Preşedintele Curţii a suspendat procedura pentru motivul că Comisia Europeană a Drepturilor Omului era sesizată cu diferită cazuri care abordau chestiuni similare (cererile nr. 6281/73, Neubecker şi Liebig împotriva Republicii Germania; cererea nr. 7640/76, Geerk împotriva Elveţiei). Procedura a fost redeschisă după ce aceste cauze au fost rezolvate prin buna înţelegere în sensul articolului 28, alineatul (b) din Convenţie.
16. Camera de drept public a Tribunalului Federal a respins recursul la 16 mai 1979.
Ea a reamintit, în primul rând, faptul că din moment ce aceasta era o urmărire penală privată pentru defaimare, fără intervenţia procurorului public, costurile urmau a fi suportate de către Stat: ele trebuiau să fie repartizate (aufteilen) între părţi într-un fel sau altul. De asemenea, trebuia să se ţină cont de faptul că astfel de proceduri nu numai responsabilitatea penală a acuzatului dar şi reputaţia acuzatorului privat era în pericol. Această situaţie specială ar fi putut afecta metoda de repartizare a cheltuielilor.
Potrivit Tribunalului Federal, dacă în rezultatul procedurii penală nu a fost adoptată o hotărârea asupra fondului/ s-a sfârşit cu o hotărâre asupra fondului din cauza unui obstacol procedural subsecvent, ci cu o decizie care a lăsat deschisă spre dezbatere întrebarea culpabilităţii (respingere sau neadmitere), motivele echităţii ar putea impune necesitatea de a ţine cont la adoptarea unei decizii cu privire la costuri de rezultatul probabil al procedurii în absenţa unui astfel de obstacol. Prin urmare, a fost justificat să se considere, posterior unie examinări provizorii a fondului cauzei („aufgrund einer provisorischen Prüfung der materiellen Rechtslage”), care parte ar avea câştig de cauză în absenţa limitării.
În speţă, nu a avut loc nici o încălcarea a prezumţiei nevinovăţie în rezultatul impunerii unei pedepse fără ca vinovăţia să fie legal stabilită. La fel, nu a fost dispusă nici o masură care în mod implicit ar contribui la recunoaşterea judiciară a unei infracţiuni penale, cea ce s-ar echivala cu condamnarea. În mod evident, Camera Curţţi cu juri a ajuns la concluzia, „anticipând parţial evaluarea probelor, că reclamantul ar trebuie probabil condamnat pentru defaimare”. Oricum, aceasta nu a fost „o constatare formală a vinovăţiei penale , dar o estimare a rezultatului posibil al procedurii („Würdigung der Prozesschancen”). Deaorece Camera trebuia să adopte această decizie pe baza elementelor dosarului şi dat fiind că practica cantonală îterzicea derularea în continuare a anchetei faptelor doar în scopul repartizării costurilor, încă exista posibilitatea ca procedură să fi rezultat în achitare dacă ar fi fost derulată în condiţii ordinare. Ordinul de a achita costurile nu trebuia considerat ca fiind echivalent cu o condamnare penală. Din moment ce Camera s-a pronunţat numia cu privire la repartizarea cheltuielilor şi nu la vinovăţia penală, reclamantul (la fel şi reclamanţii în acţiune civilă) nu puteau invoca dispoziţiile articolului 6 paragraful 2 din Convenţie pentru a solitita efectuarea unei examen provizorii în cazul de faţă în conformitate cu procedura prevăzută pentru o decizie asupra fondului.
Tribunalul federal a adăugat că criteriul rezultatului posibil al procedurii poate fi utilizat numai în cazul în care informaţia disponibilă permite o efectuarea unei estimări suficient de exacte şi dacă părţile au avut în prealabil posibilitatea de a-şi exprima opiniile asupra chestiunilor relevante pentru repartizarea costurilor. Oricum, limitele care trebuiau respectate în acest context nu se bazau pe prezumţia nevinovăţiei dar pe principiul general care interzice deciziile arbotrare şi pe dreptul la audiere. Reclamantul nu a înaintat nici o plângere în această privinţă.
În final, tribunalul federal a remarcat că camera Curţii cu Juri nu a examinat numai dacă procedura ar fi rezultat în condamnarea dlui Minelli în lipsa eventuală a limitării, dar de asemenea a luat în consideraţie comportamentul a celor doi reclamanţi în acţiune civilă înainte de proces. Tribunalul federal a decis că reclamantul trebuia să achite suma de 643 SF pentru cheltuielile de judecată şi i-a ordonat să achite pâriţilor o compensaţie de 800 SF pentru cheltuielile suportate.
B. Legislaţia relevantă
17. Infracţiunile împotriva onoarei unei persoane (délits contre l'honneur) sânt prevăzute de articolele 173 -178 din codul elveţian federal penal din 21 decembrie 1973. O simplă defaimanre (diffamation) este pasabilă de a fi sancţionată cu privaţiune de libertate pentru o perioadă de nu mai mult de şase luni (articolul 173) şi defaimarea gravă (calomnie), cu privaţiune de libertate pentru o perioadă nu mai mare de trei ani (articolul 174 în combinaţie cu articolul 36).
În conformitate cu articolul 178, urmărirea în justiţie pentru aceste infracţiuni cade su rezerva unei perioade limite de doi ani. Oricum, această perioadă va fi intreruptă şi reîncepută de fiecare dată când se efectuiază o anchetă. Cu toate acestea, pentru infracţiunile împotriva onoarei unei persoane există în orice caz o limitare „absolută” după patru ani, ceea ce corespunde la două perioade tradiţionale de limitare (articolul 72 paragraful 2 din codul penal).
18. În Elveţia, procedura penală pentru comiterea a astfel de infracţiuni este instituită prin intermediul unei „plângeri” private (Strafantrag). În cantonul Zürich, la fel ca şi în câteva alte cantoane, procedura este cunoscută sub denumirea de Privatstrafklageverfahren (articolul 287 din codul de procedură penală în vigoare în Zürich): iniţiativă trebuie să-i aparţină părţii vătămate şi nu autorităţilor de stat. Procurorul general nu participă la procedură.
Cazurile sânt în principiu audiate de către un tribunalul districtului (Bezirksgericht), dar acuzatul poate solicita transmiterea cauzei la Curtea cu Juri în cazul în care pretinsa infracţiune de defaimare a fost comisă prin intermediul presei (articolul 294 din codul de procedură penală şi articolul 56 din legea cu privire la organizarea judiciară în vigoare în Zürich). În acest caz, mai curând Camera de Acuzare a Curţii Supreme a cantonului Zürich decât preşedintele tribunalului districtului se pronunţă asupra admisibilităţii plângerii (articolul 305 din codul de procedură penală în vigoare în Zürich).
În cazul neadmiterii plângerii, procurorul privat poate depune recurs (articolul 169 din acelaşi cod), dar în caz contrar inculpatul nu poate face recurs cu excepţia incompetenţei tribunalului.
În termenii articolului 160 paragraful 8 din legea privind organizarea judiciară, hotărârile în materie penală trebuie să includă deciziile cu privire la vinovăţie şi consecinţele acestei decizii – achitarea, sentinţa, impunerea măsurilor de prevenire sau asistenţă – şi cu privire la daune (Schadenersatz), cheltuieli şi compensaţie (Entschädigungen).
Detalii cu privire la repartizarea consturilor şi cheltuielilor, spre deosebire de cele impuse de sentinţa pronunţată, sât incluse numai în registrul cazurilor penale ale tribunanului. (casier judicair).
19. În contextul acţiunilor penal private, costurile includ compensaţia acordată părţilor pentru cheltuielile suportate (Prozessentschädigung), precum şi costurile de judecată (taxele şi drepturilr de frefă); incidenţa lor este determinată în raport cu cauza costurilor şi cheltuielilor de judecată. Prin urmare, costurile în principiu nu sunt achitate de către Stat dar trebuie să fie suportate de către părţile la proces (articolul 190 din codul de procedură penală în vigoare în Zürich). În această privinţă, articolul 193 din codul de procedură penală prevede:
„partea care cedează trebuie să suporte cheltuielile de judecată şi să plătească o compensaţiei celelaltei părţi în calitate de cheltuileli; este posibilă o derogare de la prezenta regulă numai dacă este justificată de de o circumsatnmţă specială.”
La determinarea repartizării consturilor şi cheltuielilor tribunalul se bucură, după cum susţine guvernul, de o anumită libertare la alegerea elementelor de apreciere care urmază a fi aplicate. El poate ţine cont, printre altele, de comportamentul comdamnabil şi iresponsabil al părţilor înainte sau pe parcursul anchetei (articolul 189 don codul de procedură penală) de încălcarea principiilor bunei credinţe sau moralităţii, de principiul echităţii şi, în final, de considerentele de cauzalitate care pot duce la stabilirea rezultatului posibil al procedurii.
PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI
20. În cererea sa înaintată Comisiei la 20 iunie 1979 (nr 8660/79), dl Minelli s-a plâns de decizia Camerei Curţii cu Juri a cantonului Zürich din 12 mai 1976 prin care i se ordona, în virtutea articolului 293 din codul de procedură penală a cantonului Zürich plata a două treimi din costurile de anchetă şi judecată, precum şi plata unei compensaţii procurorilor reclamanţi pentru cheltuielile suportate. El a pretins încălcarea articolului 6 paragarful 2 din Convenţie, susţinând că decizie în litigiu a constituit „o pedeapsă de suspiciune”.
21. La 17 decembrie 1980, Comisia a declarat cererea admisibilă.
În raportul său din 16 mai 1981 (articolul 31 din Convenţie), Comisia a exprimat opinia unanimă că a existat o încălcare a articolului 6 paragraful 2.
DECLARAŢIILE FINALE CĂTRE CURTE
22. La audierea din 26 octombrie 1982, Guvernul a invitat Curtea să hotărască că Elveţia nu a încălcat dispoziţiile Convenţiei şi că nu există, prin urmare, motive pentru a acorda satisfacţiei echitabilă în virtutea articolului 50 din Convenţie.
ÎN DREPT
23. Reclamantul a pretins a fi victima încălcării articolului 6 paragraful 2 din Convenţie, care prevede:
„Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”
El a afirmat că încălcarea în litigiu a fost cauzată de decizia din 12 mai 1976 prin care Camera Curţii cu Juri a cantonului Zürich, în timp ce sistase urmărirea din cauza prescripţiei, i-a ordonat să achite o parte din costurile procedurii, împreună cu o compensaţie companiei Télé-Répertorire S.A. şi dlui Vass pentru cheltuilelile suportate (a se vedea paragrafele 12-13).
CU PRIVIRE LA APLICABILITATEA ARTICOLULUI 6 PARAGARFUL 2
24. Conform tezei principale a guvernului cauza în litigiu nu cade sub rezerva dispoziţiei citate anterior atât ratione materiae cât şi ratione temporis.
Câmpul material de aplicare a articolului 6 paragraful 2
24. Cu privire la primul punct, articolul 6 paragraful 2 se consideră a nu fi aplicabil din cauza caracterului urmăririi în litigiu şi a funcţiilor exercitate cu această ocazie de către Camera Curţii cu Juri.
Caracterul urmăririi în litigiu
26. Guvernul a recunoscut că dl Minelli a fost „acuzat pentru o infracţiune penală”, în sensul paragrafului 2 al articolului 6. Oricum, guvernul a considerat că o urmărire penală privată pentru defaimare nu se încadra în noţiunea de „materie penală” (”matière pénale”, în varianta franceză, a paragrafului 1) dar în mod fundamental avea un caracter civil. El s-a bazat p jurisprudenţa Comisiei conform căreia dreptul la buna reputaţie constituia „un drept civil” şi că „procedura de urmărire penală privată nu se încadra în câmpul de aplicare a articolului 6 paragarful 1”.
Comisia a evidenţiat existenţa unei neînţelegere din partea guvernului şi disacordul său cu privire la concluziile adoptate de guvern: deşi dreptul la reputaţie avea în raport cu titularul său un caracter civil, persoana judecată pentru defaimare constituia în mod evident obiectul unei „acuzaţii penale” şi putea, prin urmare, invoca dispoziţiile paragrafelor 2 şi 3 ale articolului 6. Reclamantul s-a subscris acestei opinii.
27. Curtea trebuie să stabilească dacă dl Minelli, care era în mod incontestabil „acuzat pentru o infracţiune penală”, trebuia să răspundă pentru o „acuzaţie în materie penală împotriva lui”. După cum a reamintit guvernul, prezumţia nevinovăţiei enunţată în paragraful 2 al articolului 6 este unul din elementele unui proces penal echitabil garantat de paragraful 1 (a se vedea hotărârea din 27 februarie 1980 în cazul Deweer, Seria A nr. 35, p. 30, paragraful 56 şi hotărârea din 26 martie 1982 în cazul Adolf, seria A nr. 49, p. 15, paragraful 30).
28. Violarea dreptului „civil” al unei persoane uneori poate de asemenea constitui o infracţiune penală. Pentru a stabili existenţa unei „acuzaţii în materie penală”, trebuie să se examineze, printre altele, situaţia acuzatului – aşa cum este prevăzut de normele juridice interne în vigoare – în lumina scopului articolului 6 de a proteja drepturile apărării (a se vedea hotărârea în cazul Adolf citată anterior, ibid.).
În Elveţia, defaimarea face parte din grupul infracţiunilor definite şi sancţionate în conformitate cu codul penal federal (a se vedea paragraful 17). Urmărirea penală pentru defaimare poate fi declanşată numai dacă victima depune o plângere (Strafantrag), dar modul de derulare a urmăririi este determinat de codurile cantonale de procedură penală, în speţă codul cantonului Zürich. Procedura poate rezulta în impunerea unor penalizări, în formă de amendă sau chiar şi încarcerare, care vor fi inscrise în cazierul judiciar (a se vedea paragraful 18).
Respectiv, Curtea nu avea nici un dubiu vizavi de caracterul penal al procedurii intentate împotriva dlui Minelli de către compania Télé-Répertorire şi dl Vass la 29 februarie 1972 (a se vedea paragraful 10).
Caracterul funcţiilor exercitate de către Camera Curţii cu Juri
29. Suplimentar, guvernul a susţinut că adoptând o decizie cu privire la costuri după sistarea acţiunii penale din cauza limitării, Camera Curţii cu Juri a cantonului Zürich a exercitat o funcţie pur administrativă care era diferită în mod intrinsec de funcţiile sale judiciare. Ea a adoptat o decizie procedurală pentru care prezumţia nevinovăţiei , care era o simplă regulă de rpobare, era nerelevantă.
Pe de altă parte, potrivit Comisiei articolul 6 paragraful 2 este de asemenea aplicabil la o urmărire care nu se sfârşeşte cu o hotărâre în sensul strict. Mai mult decât atât, în speţă Camera Curţii cu Juri a decis să nu examineze în continuare plângerea şi să ordone reclamantului să achite o parte din costurile de judecată şi o compensaţie pentru cheltuieli prin intermediul unui singur act procedural.
30. În opinia Curţii, articolul 6 paragraful 2. reglementează întregul ansamblu de proceduri penale, indiferent de rezultatul urmăririi penale, şi nu numai examinarea fondului acuzaţiei (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea în cauza Adolf citată anterior, seria A nr. 49, p. 16, paragraful 33).
În cantonul Zürich, decizia asupra repartizării costurilor constituie un element tradiţional al procedurii penale pentru defaimare şi are ca scop stabilirea anumitor efecte. În acest context, este mai puţin important dacă decizia a fost adoptată după pronunţarea decizie asupra fondului sau dacă textul apare într-un docuemnt separat.
De fapt, în speţă nu pot fi depistate nici acte parţial procedurale, efectuate concomitent sau la intervale şi nici un „act procedural efectuat în câteva etape” ca şi în cauza Adolf în care Curtea a decis că articolul 6 era aplicabil în diferite circumstanţe (a se vedea hotărârea citată mia sus, seria A nr. 49, p. 16, paragraful 32), dar mai curând un singur act procedural global. Decizia din 12 mai 1976, după constatarea expirării perioadei limite legale, a impus dlui Minelli obligaţiunea de a suporta două treimi din cheltuielile de judecată şi i-a ordionat să plătească o compensaţie companiei Télé-Répertorire şi dlui Vass o compensaţie pentru cheltuielile suportate (a se vedea paragraful 12). Este evident faptul că cele două aspecte ale motivaţiei deciziei nu poat fi disociate: repartizarea costurilor a constituit corolarul şi complementul necesar pentru sistarea urmăririi penale. Mai mult decât atât, guvernul a recunoscut acest fapt în timpul audierilor. Dispozitivul deciziei a confirmat clar acest fapte: imediat după ce primul punct refuză să admită acuzaţiei, următoarele puncte tratează costurile de judecată şi compensaţia pentru cheltuieli.
Câmpul temporar de aplicare a articolului 6 paragrfaul 2
31. Potrivit guvernului, decizia reclamată nu s-a încadrat cel puţin în limitele câmpului temporar de aplicare a articolului 6 paragraful 2. El a susţinut că dl Minelli a beneficiat de prezumţia nevinovăţiei cel mult până la 27 ianuarie 1976, data când a fost impusă limitarea (a se vedea paragraful 12) şi că Camera Curţii cu Juri s-a limitat la înregistrarea efectelor juridice ale limitării şi apoi la repartizarea costurilor.
Comisia nu s-a subscris acestui argument. În opinia ei, procedura judiciară poate fi încheiată în mod formal mai curând la câteva etape decât concomitent la toate. Aici, decizia din 12 mai 1976, motivată în mod extensiv, a constituit etapa finală.
32. Curtea împărtăşeşte opinia Comisiei. În mod evident, limitarea a stins/achitat acţiunea penală instituită împotriva reclamantului, dar un act procedural oficial al Camrei Curţii cu Juri era necesar pentru a stabili acest fapt (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea din 13 mai 1980 în cauza Artico, seria A nr. 37, p. 6-7 şi 15-18, paragrfalel 8-11 şi 31-37). Anume o astfel de constatare se conţine în decizia în litigiu. În primul rând ea declară că „acuzaţia nu poate fi admisă” şi apoi că „acuzatul” trebuia să suporte două treimi don costurile de judecată şi să plătească fiecrăui din procurorii reclamanţi o compensaţie pentru cheltuielile suportate (punctele 1, 3 şi patru din dispozitivul deciziei). Această formulare demonstrează în termeni clari că la etapa finală a procedurii Camera Curţii cu Juri considera în continuare reclamantul ca fiind „acuzat de o infracţiune penală” în sensul articolului 6.
Recapitulare
33. Prin urmare, articolul 6 paragraful 2 era aplicabil în speţă.
CU PRIVIRE LA RESPECTAREA ARTICOLULUI 6 PARAGRAFUL 2
Limitele sarcinii Curţii
34. Reclamantul şi guvernul au fost de acord că cazul ridica o problemă de principiu: este în acord cu prezumţia nevinovăţiei de a dispune ca o persoană să plătească costurile de judecată şi compensaţia cu titlu de cheltuieli în cazul în care fusese achitat sau dacă cazul lui a fost clasat, suspendat sau achitat din cauza limitării.
După cum a subliniat guvernul prin argument alternativ, sistemul care permite adoptarea unei astfel de soluţii în anumite cauze îşi are originea în tradiţia juridică elveţiană: el este consacrat în legislaţia federală şi în cea în vigoare în majoritatea cantoanelor, inclusiv cantonul Zürich şi a fost dezvoltat de jurispurdenţă şi practică. Potrivit dlui Minelli, pe de altă parte, Statul trebuie să suporte toate riscurile procedurii penale, nu numai în materie de probe dar de asemenea de costuri de judecată.
În opinia Comisiei, sistemul în litigiu nu poate contrazice dispoziţiilor articolului 6 paragraful 2 din Convenţie. Oricum, a apărut o problemă dacă motivele deciziei tribunaluluisau alte probe exacte şi conclusive au demonstrat că repartizarea costurilor a rezultat din aprecierea culpabilităţii acuzatului.
35. Curtea în principiu este de acord cu Comisia. Oricum, ea ar sublinia faptul că în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă în procedura declanşată în baza unei cereri individuală, ea trebuie să se limiteze, în măsura posibilă, la examinarea cazului concret prin care a fost sesizată (a se vedea, printre altele, hotărârea în cauza Adolf menţionată anterior, seria A nr. 49, p. 17, paragraful 36). Respectiv, ea nu trebuie să se pronunţe in abstracto asupra legislaţiei cantonului Zürich şi a practicii, dar numai asupra manierei în care acestea au fost aplicate reclamantului.
B. Decizia Camerei Curţii cu Juri a cantonului Zürich (12 mai 1976)
36. Potrivit guvernului, decizia din 12 mai 1976 a ţinut cont de comportamentul reclamantului, printre alţi factor, numai ca „o ipoteză pură” în scopul repartizării costurilor: ea a căutat să evaluieze şansele de succes a plângerii înaintate de Télé-Répertoire S.A. şi dl Vass în cazul hotărârii asupra fondului. În aceste circumstanţe, a afirmat guvernul, nu a avut loc nici o încălcare a articolului 6 paragraful 2.
Comisia, din partea sa, a exprimat o opinie contrară: în opinia ei, Camera Curţii cu Juri a cantonului Zürich l-a consiedrat pe dl Minelli vinovat.
37. În opinia Curţii, prezumţia nevinovăţiei va fi violată dacă, fără stabilirea legală în prealabil a culpabilităţii acuzatului şi, în special, fără ca acuzatul să fi beneficiat de posibilitatea de a-şi exercita drepturile la apărare, o decizie judiciară care-l vizează reflectă opinia că el este vinovat. Aceasta poate fi adevărat chiar şi în absenţa unei constatări formale; ea evidenţiază existenţa unei motivaţii care sugerează că tribunalul consideră acuzatul vinovat. Curtea trebuie să evaluieze dacă acesta a fost cazul la 12 mai 1976.
38. Camera Curţii cu Juri şi-a bazat decizia pe articolul 293 din codul de procedură penală a cantonului Zürich, care în cazul unei urmăriri private pentru defaimare, permite o abatere în circumstanţe speciale de la regula că partea care cedează trebuie să suporte costurile de judecată şi să achite o compensaţie celeilalte părţi pentru cheluielile suportate (a se vedea paragraful 19). În lumina jurisprudenţei cantonului Zürich, ea a stabilit că în speţă „obligaţiunea de a suporta costurile şi cheltuielile trebuie să depindă de hotărârea care urma să fie pronunţată” în cazul în care perioada legală limită nu a expirat. Pentru a statua asupra acestui punct, ea a examinat patru elemente (a se vedea paragraful 13): faptul că cauza era în mod virtual idendică cu cea a ziaristului Fust, care s-a încheiat la 2 septembrie 1975 cu condamnare (a se vedea paragraful 10); gravitatea acuzaţiilor reclamantului împotriva dl Vass; incapacitatea reclamantului de a verifica veridicitatea afirmaţiile sale şi rezultatul negativ al urmăririi penale întentate împotriva dlui Vass în 1972 (a se vedea paragraful 9).
Pentru aceste motive, care au fost definite în amănunt şi nu pot fi disociate de dispozitivul hotărârii (a se vedea hotîrârea în cauza Adolf menţionată anterior, seria A nr. 49, p. 18, paragraful 39), Camera Curţii cu Juri a conchis că, în absenţa limitării, articolul reclamat „National Zeitung” ar fi ”probabil rezultat în condamnarea” reclamantului. La definirea acestor motive, Camera a tratat comportamentul denunţat de către reclamanţii în acţiune civilă ca fiind stabilit. În continuare, motivele se bazau pe deciziile adoptate în alte două cauze la care dl Minellz nu a fost parte, chiar dacă ele vizau fapte similare, şi care, în drept , erau distincte de cauza în litigiu.
Astfel, Camera Curţii cu Juri a demonstrat că era convinsă de culpabilitatea acuzatului care, după cum a recunoscut guvernul, nu a beneficiat de garanţiile stipulate în paragrafele 1 şi 3 din articolul 6. Fără a ţine cont de absenţa unei constatări formale şi în pofida utilizării unei frageologii precaute („cu toată probabilitatea”, „foarte probabil”), Camera a procedat la efectuarea unor evaluări incompatibile cu respectarea prezumţiei nevinovăţiei.
C. Hotărârea Tribunalului Federal (16 mai 1979)
39. Guvernul a invocat ultimul argument, bazat pe dispoziţiile articolului 26 din Convenţie: în faţa organelor de la Strasbourh el trebuia să răspundă numai pentru ultima decizie judiciară pronunţată în speţă, şi anume hotărârea Tribunalului Federal din 16 mai 1979, care a lichidat orice ambiguitate care s-a fi putut conţine în decizia din 12 mai 1976.
40. Decizia din 1976 trebuie cu certitudine interpretată în lumina hotărârii din 1979 (a se vedea hotărârea în cauza Adolf menţionată mai sus, ibid., p. 19, paragraful 40). Tribunalul federal a remarcat în primul rând că la adoptarea deciziei cu privire la costuri motivele echităţii ar trebui să ţină cont de rezultatul posibil al urmăririi în lipsa unei limitări şi, respectiv, a dedus a fi justificat de a evalua, după o examinare provizorie a fondului cauzei, care parte ar fi pasabilă de succes în absenţa acestui obstacol procedural. Tribunalul a adăugat că Camera Curţii cu Juri a cantonului Zürich nu a luat nici o măsură care ar sancţiona in mod implicit constatarea judiciară a unei infracţiunii penale, echivalentă cu o condamnare. Cu toate acestea, Camera a remarcat că reclamantul trebuia fi declarat vinovat de atentat la onoare, aceasta fiind doar o simplă apreciere şi nu o constatare formală (a se vedea paragraful 16).
Astfel, hotărârea din 16 mai 1979 a adăugat anumite nuanţe deciziei din 12 mai 1976. Oricum, scopul ei era de a preciza motivelel adoptării deciziei în litigiu, fără a schimba sensul sau scopul lor. Respingând recursul dlui Minelli, hotărârea a confirmat decizia în drept şi în acelaşi timp, a aprobat fondul decizii cu privire la aspectele esenţiale.
Tribunalul Federal ar fi putut adopta o decizie diferită în cazul în care reclamantul ar fi învocat în instanţă dreptul lui la audiere (a se vedea paragraful 16), pe care ulterior la invocat în faţa Comisiei şi a Curţii, fără ca guvernul să fi pledat neiepuizarea căilor de recurs intern. Oricum, acesată ipozetă nu afectează în nici un fel concluzia care reczultă din examinarea deciziei din 12 mai 1976, chiar şi în combinaţie cu hotărârea din 16 mai 1979.
C. Concluzie
41. Respectiv, a existat o încălcare a articolul 6 paragraful 2.
CU PRIVIRE LA APLICABILITATEA ARTICOLULUI 50
În timpul audierii, reclamantul a solicitat:
-o sumă pentru prejudiciul moral, suma urma să fie fixată de către Curte;
- rambursarea costurilor şi cheltuielilor de judecată, onorariul avocatului şi cheltuielile personale aferente procedurii întentată împotriva lui în Elveţia
- rambursarea onorariului avocatului şi a chetuielilor personale suportate în timpul procedurii în procedurii în faţa Comisiei şi a Curţii.
Dat fiind că agentul guvernamental a prezentat observaţii detaliate la acest subiect, Curtea consideră că chestiunea în litigiu este gata de decizie (regula 50 paragraful 3, prima frază, din Regulamentul Curţii), În conformitate cu practica tradiţională, este adecvat de a trasa o deosebire între prejudiciul cauzat prin încălcarea dispoziţiilor Convenţiei şi costurile şi cheltuielile suportate în mod becesar de către victimă (a se vedea, printre altele, hotărârea din 18 octombrie 1982 în cauza Le Compte, Van Lauven şi de Meyere, seria a nr. 54, p. 7, paragraful 14).
Prejudiciul moral
43. Potrivit guvernului, în cazul constatării încălcării a exigenţelor articolului 6 paragraful 2 din Convenţie, pronunţarea în public şi publicitatea hotărârii Curţii deja constituie o satisfacţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral pretins.
44. Curtea reaminteşte că la originea cauzei se află un articol în presă. În acest articol dl Minelli a acuzat părţile terţe de tranzacţii comerciale incorecte asupra cărora dorea să atragă atenţia autorităţilor relevante (Oficiul Poştal elveţian) şi a publicului. Urmărirea penală intentată împortiva reclamantului a fost declanşată în baza unei plângeri privind defaimarea înaintată de către părţile terţe în cauză. Reclamantul ar fi putut suferi un anumit prejudiciul moral cauzat de încălcarea prezumţiei nevinovăţiei în timpul procedurilor ulterioare, dar, în circumstanţele cauzei, el a beneficiat deja de o compensaţie adecvată prin constatarea formală a încălcării, care se conţine în prezenta hotărâre (a se vedea, în special, hotărârea în cauza Le Compte, Van Lauven şi de Meyere menţionată anterior, ibid., p. 8, paragraful 16).
Costuri şi cheltuileli
45. Pentru a beneficia de dreptul la alocarea costurilor şi cheltuiielilor în conformitate cu articolul 50, partea vătămată trebuie să le suporte în scopul de a solicita, prin intermediul unui ordin juridic intern, prevenirii sau recteficării unei încălcări, Comisiei şi ulterior Curţii să stabilească acelaşi fapt sau de a obţine o reparaţie (a se vedea hotărârea don 7 mai 1974 în cauza Neumeister, seria A nr. 17, p. 20-21, paragraful 43). În continuare, trebuie să se aducă dovezi că costurile şi cheltuielile au fost suportate în realitate, în mod necesar şi aveau un caracter rezonabil în ceea ce priveşte suma. (a se vedea, printre altele, hotărârea în cauza Le Compte, Van Lauven şi de Meyere, seria A nr. 54, p. 8, paragraful 17).
Costurile şi cheltuielile suportate în Elveţia
46. Dl Minelli a reclamat rambursarea costurilor şi cheltuielilor pretinse a fi suportate în timpul procedurii principale în faţa tribunalului districtual şi a Curţii cu Juri, precum şi cauzate de recursurile depuse la Curtea de Casaţie şi Tribunalul Federal (a se vedea paragrafele 10, 11, 12, 14 şi 15)
Înainte de a examina fiecare revendicare, Curtea a subliniat că plângerea acceptată de ea în paragraful 41 nu viza fondul urmării penale pentru defaimare intentate împotriva reclamantului dar, în exclusivitate, motivele adoptate cu această ocazie de către instanţele elveţiene în deciziile sale cu privire la repartizarea costurilor şi cheltuielilor.
(a) Costurilr şi cheltuielile aferente procedurii în faţa tribunlaului districtual şi Curţii cu juri
47. Cât priveşte procedura principală în faţa tribunalului districtului Uster şi a Curţii cu Juri a cantonului Zürich (29 februarie 1972-12 mai 1976), reclamantul a solicitat, în primul rând, rambursarea costurilor de judecată (374, 65 SF) şi plata unei compensaţii pentru cheltuilelile suportate (1, 200 SF), plata lor fiind dispusă prin decizia din 12 mai 1976 (a se vedea paragraful 12).
Reclamantul are dreptul să recupereze aceste sume datorită legăturii directe între ele şi motivele deciziei, care au fost declarate de Curte incompatibile cu prezumţia nevinovăţiei.
48. De asemenea, dl Minelli a revendicat 1, 800 SF pentru pierderea salariului şi 3, 600 SF pentru onorariul şi cheltuielile avocatului.
Curtea nu are nici un motiv să accepte prima revendicare, care, pe lângă toate, nu a fost justificată prin detalii. (a se vedea hotărârea în cauza Le Compte, Van Lauven şi de Meyere, seria a nr. 54, p. 11, paragraful 25). Cât priveşte cea de-a doua revendicare, perioada relevantă este numai cea de 21 ianuarie 1976, data la care expimarea perioadei limitării „absolute” a determinat Curtea cu Juri să abordeze întrebarea repartizării costurilor. La această etapă a procedurii, care ar fi putut preveni încălcarea exigenţelor articolului 6 paragraful 2, Curtea fixează, pe o bază echitabilă, suma de 600 SF care urma a fi acordată reclamantului.
(b) Costurile şi cheltuielile aferente recursurilor împotriva deciziei din 12 mai 1976
49. Recursurile din 26 ianuarie la Curtea de Casaţie a cantonului Zürich şi din 1 noiembrie 1976 la Tribunalul Federal (a se vedea paragrafele 14-16) au fost depuse cu scopul de a obţine reparaţii pentru încălcarea cauzată de decizia din 12 mai 1976. Prin urmare, dl Minelli are dreptul la rambursarea costurilor de judecată şi la compensaţie pentru cheltuielile dispuse a fi achitate prin hotărârea din 30 septembrie 1976 şi 16 mai 1979, cu alte cuvinte o sumă totală de 2, 294 SF.
Acelaşi principiu se aplică în privinţa onorariului şi cheltuielilor avocatului suportate de reclamant ........... recursurilor, depuse în numele lui de către dl Kuhn, care, după cum s-a pretins au constituit 600 SF şi 800 SF respectiv. Din moment ce aceste sume par a fi plausibile şi rezonabile, Curtea nu consideră necesar de a cere piesele justificative solicitate de către guvern.
(c) Costurile şi cheltuielile aferente recursului din 24 noiembrie 1975 la Tribunalul Federal
50. Recursul din 24 noimebrie 1975 la Tribunalul Federal viza admisibilitatea plângerii şi remiterea ei Curţii cu Juri (a se vedea paragraful 11). Prin urmare, el nu avea nici o legătură cu deciziile privind repartizarea costurilor şi nu era destinat să preîntîmpine sau să obţină reparaţii pentru încălcarea articolului 6 paragraful 2. Respectiv, Curtea conchide, la fel ca guvernul, că nu poate lua în consideraţi costurile şi cheltuielile corespunzătoare ( o sumă totală de 1, 279 SF, conform dlui Minelli).
Costurile şi cheltuielile suportate la Strasbourg
51. Dat fiind că reclamantul nu a beneficiat de asistenţă juridică gratuită în faţa Comisiei sau în relaţii cu Delegatul Comisiei în faţa Curţii, el a revendicat 2, 400 SF pentru onorariul cheltuielile avocatului şi 400 SF pentru cheltuielile personale, împreună cu 1,560 SF pentru pierderea capacităţii de câştig.
Guvernul nu a obiectat cu privire la rambursarea onorariulu plătiti de către dl Minelli dlui Kuhn şi a cheltuielilor de transport şi de şedere suportate de fiecare. Ei au lăsat la discreţia Curţii fixarea sumei ţinând cont de probele furnizate de către reclamant.
52. Însăşi reclamantul a asista Delegatul Comisiei în faţa Curţii. Prin urmare, onorariul şi cheltuielile avocatului în litigiu se referă numai la procedura în faţa Comisiei. Curtea nu consideră necesar de a cere piesele justificative, din moment ce suma de 2, 400 SF pare plauzibilă şi rezonabilă.
Aceeaşi remarcă se aplică de asemenea la suma de 400 SF revendicată cu titlu de cheltuielile de transport şi de trai suportate de către reclamant la Strasbourg. Ţinând cont de caracterul cauzei, prezenţa dlui Minelli în faţa Comisiei era cu adevărat necesară, şi chiar mai mult în faţa Curţii din moment ce el s-a prezentat singur la audierea din 26 octombrie 1982 (a se vedea, în special, mutatis mutandis, hotărârea în cauza Le Compte, Van Lauven şi de Meyere, seria A nr. 54, p. 11, paragraful 25).
Pe de altă parte, suma de 1, 560 revendicată pentru pierderea capacităţii de câştig, va fi respinsă aşa cum Curtea făcuse deja pentru procedurile în faţa tribunalului districtual şi a Curţii cu juri (a se vedea paragraful 48).
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE
Decide că a avut loc o încălcare a articolului 6 paragraful 2 din Convenţie;Decide că Statul respondent trebuie să plătească reclamantului opt mii şase sute şaizeci şi opt franci elveţieni şi şaizeci şi cinci centime cu titlu de costuri şi cheltuieli şi respinge restul revendicării privind satisfacţia echitabilă.
Redactată în limbile engleză şi franceză, varianta franceză fiind autentică, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, 25 martie1983.
Semnat: Gérard WIARDA, preşedinte
Semnat: Marc-André EISSEN, grefier
[*] Notă de la Grefier: În versiunea Regulamentului aplicabil la instituirea procedurii. Versiune revizuită a Regulamentului Curţii a intzrat în vigoare la 1 ianuarie 1983, dar numai penrtu cauzele diferite Curţii după această dată.