©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA ANCA MOCANU ŞI ALŢII ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererile nr. 10865/09, 45886/07 şi 32431/08)
Hotărâre
Strasbourg
13 noiembrie 2012
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Anca Mocanu şi alţii împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din:
Josep Casadevall, preşedinte, Egbert Myjer, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, judecători, Florin Streteanu, judecător ad hoc,şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce au deliberat în camera de consiliu la 25 septembrie 2012,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află trei cereri îndreptate împotriva României prin care trei resortisanţi ai acestui stat, doamna Anca Mocanu (cererea nr. 10865/09) şi domnul Marin Stoica (cererea nr. 32431/08), precum şi domnul Teodor Mărieş şi o persoană juridică de drept român, cu sediul în Bucureşti, Asociaţia „21 Decembrie 1989” (cererea nr. 45886/07), au sesizat Curtea la 13 iulie 2007, 25 iunie 2008 şi, respectiv, 28 ianuarie 2009 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamanţii, doamna Anca Mocanu, domnul Teodor Mărieş şi asociaţia reclamantă, sunt reprezentaţi de către Ionuţ Matei, Antonie Popescu şi Ioana Sfîrăială, avocaţi în Bucureşti. Reclamantul Marin Stoica, care a beneficiat de asistenţă judiciară, a fost reprezentat de Diana Nacea, avocat în Bucureşti, până la 8 decembrie 2009. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, ulterior doamna Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. În urma abţinerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România, Guvernul l-a desemnat pe domnul Florin Streteanu în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 din regulament).
4. Reclamanţii se plâng, în special, de absenţa unei cercetări efective cu privire la represiunea violentă căreia i-au fost victime în timpul manifestaţiilor antiguvernamentale care au avut loc în iunie 1990.
5. La 9 februarie 2009, Curtea a hotărât să conexeze cererile nr. 45886/07 şi 32431/08 şi să le comunice Guvernului.
6. La 15 martie 2011, Curtea a hotărât să comunice Guvernului şi cererea nr. 10865/09.
7. În temeiul art. 29 § 1 din convenţie, admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună de cameră.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
8. Reclamanţii, doamna Anca Mocanu şi domnul Marin Stoica, sunt doi resortisanţi români născuţi în 1970 şi, respectiv, 1948 în Bucureşti.
9. Solicitantul, domnul Teodor Mărieş, este resortisant român, s-a născut în 1962 şi are domiciliul în Bucureşti. În prezent, este preşedintele asociaţiei reclamante.
10. Asociaţia 21 Decembrie 1989 este o asociaţie înfiinţată la 9 februarie 1990, care reuneşte victime rănite şi rude ale victimelor decedate în cursul represiunii violente a manifestaţiilor anticomuniste care au avut loc în România în decembrie 1989, în momentul răsturnării şefului statului în exerciţiu, Nicolae Ceauşescu. Asociaţia, care susţine interesele victimelor evenimentelor din decembrie 1989 în procedura penală efectuată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremă de Justiţie), se număra printre grupurile care au susţinut manifestaţiile antiguvernamentale care au avut loc la Bucureşti în perioada aprilie-iunie 1990. Manifestanţii solicitau, între altele, identificarea persoanelor responsabile pentru actele de violenţă săvârşite în decembrie 1989.
A. Incidentele violente care au avut loc între 13 şi 15 iunie 1990 la Bucureşti
11. La 13 iunie 1990, s-au desfăşurat manifestaţii importante pe străzile Bucureştiului şi, în special, în Piaţa Universităţii. Intervenţia forţelor de securitate, hotărâtă de Guvern, astfel cum reiese din rezoluţia din 17 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a făcut mai multe victime în rândul civililor, printre care se numără şi soţul doamnei Anca Mocanu, domnul Velicu‑Valentin Mocanu, care a fost împuşcat mortal.
12. La 14 iunie 1990, au fost conduse la Bucureşti convoaie de mii de mineri, în principal din regiunea minieră Valea Jiului, situată la aproximativ 300 km de Bucureşti, cu scopul de a susţine represiunea manifestanţilor. La 14 iunie 1990, la ora 6.30, Preşedintele României s-a adresat minerilor care sosiseră în piaţa din faţa sediului Guvernului, invitându-i să plece spre Piaţa Universităţii, să o ocupe şi să o apere împotriva manifestanţilor.
13. Manifestaţiile s-au încheiat la 15 iunie 1990, în urma intervenţiei forţelor de securitate şi a minerilor.
14. Actele de violenţă săvârşite cu această ocazie au făcut numeroase victime. Reclamanţii Stoica şi Mărieş au calitatea de părţi vătămate în cercetările penale care au fost desfăşurate.
15. Mai multe sedii ale partidelor politice şi alte instituţii, printre care şi cel al asociaţiei reclamante, au fost atacate şi devastate. Aceasta din urmă are calitatea de parte civilă în procedura penală în cauză.
16. În urma acestor evenimente, Preşedintele României de la vremea respectivă s-a adresat din nou minerilor şi le-a mulţumit pentru intervenţie.
17. O adresă din 5 iunie 2008, trimisă asociaţiei reclamante de către prim-procurorul adjunct al Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, precizează că „evenimentele din 13-15 iunie 1990 au cauzat moartea mai multor persoane; peste 1 000 de persoane au fost lipsite de libertate în mod ilegal şi supuse la rele tratamente în două unităţi militare de la Băneasa şi Măgurele (...). Cercetarea priveşte, de asemenea, daunele cauzate statului, asociaţiilor, partidelor politice şi persoanelor, în special în urma transportării minerilor şi a altor grupuri importante de persoane care au venit din mai multe regiuni ale ţării (...)”.
18. Procedura penală este pendinte în prezent (a se vedea expunerea de mai jos).
1. Circumstanţele aflate la originea incidentelor violente
19. Piaţa Universităţii din Bucureşti era considerată un loc simbolic pentru lupta împotriva regimului comunist, din cauza numărului mare de morţi şi răniţi ca urmare a represiunii armate care începuse în 21 decembrie 1989. În primele luni ale anului 1990, mai multe asociaţii civice – printre care se numără asociaţia reclamantă – şi-au mobilizat membrii în vederea participării la o adunare de protest împotriva „persoanelor şi mentalităţilor percepute ca fiind apropiate comunismului” (fapte stabilite prin rezoluţia din 16 septembrie 1998, emisă în dosarul nr. 160/P/1997 de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie).
20. Primele manifestaţii împotriva Guvernului provizoriu au avut loc în Piaţa Universităţii din Bucureşti la 12 şi 24 ianuarie 1990, astfel cum reiese din rezoluţia din 17 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În conformitate cu aceeaşi rezoluţie, Frontul Salvării Naţionale („FSN”) a organizat o contra-manifestaţie la 29 ianuarie 1990. Cu această ocazie, mineri veniţi din bazinele carbonifere din Valea Jiului, Maramureş, Deva şi altele şi-au făcut prima apariţie la Bucureşti. Sediul Partidului Naţional Liberal a fost vandalizat cu această ocazie.
21. La 18 martie 1990 a fost publicat în Monitorul Oficial Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României. Conform acestui decret, persoanele care au săvârşit abuzuri şi încălcări ale drepturilor omului în exercitarea funcţiilor publice, inclusiv persoanele care făcuseră parte din serviciile secrete (fosta Securitate), nu erau eligibile.
22. În urma acestui decret-lege a fost lansată o campanie electorală pentru alegerile parlamentare şi pentru alegerea Preşedintelui Republicii.
23. În acest context, la 22 aprilie 1990, în Piaţa Universităţii începuseră manifestaţii maraton neautorizate, la iniţiativa Ligii studenţilor şi a altor asociaţii civice, printre care asociaţia reclamantă; acestea au durat cincizeci şi două de zile, perioadă în care manifestanţii au ocupat Piaţa Universităţii. Manifestanţii care, conform rezoluţiei din 16 septembrie 1998, nu erau violenţi, solicitau în principal să fie excluse din viaţa politică personalităţile care fuseseră la putere în perioada regimului comunist. În plus, aceştia solicitau o televiziune independentă de putere. Aceleaşi fapte au fost stabilite în rezoluţia din 17 iunie 2009.
24. Manifestanţii din Piaţa Universităţii susţineau că „revoluţia [din decembrie 1989] fusese furată de FSN”, solicitau să se facă cunoscuţi responsabilii pentru represiunea armată din decembrie 1989 şi solicitau demisia conducătorilor aflaţi la putere, în special cea a Ministrului de Interne, pe care îl considerau responsabil pentru represiunea anticomunistă din decembrie 1989. Aceste fapte sunt astfel stabilite de un rechizitoriu din 18 mai 2000 al Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. Conform unei rezoluţii din 17 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, manifestanţii denunţau confiscarea Revoluţiei din decembrie 1989 de către responsabili din fostul partid comunist român.
25. La 22 aprilie 1990, paisprezece manifestanţi au fost arestaţi de poliţie pe motiv că manifestaţia nu fusese autorizată. Conform rezoluţiei din 16 septembrie 1998, persoanele arestate suferiseră acte de violenţă din partea poliţiei. Având în vedere că publicul a reacţionat, venind să îngroaşe numărul manifestanţilor din Piaţa Universităţii – aproximativ 30 000 de persoane, conform rechizitoriului din 18 mai 2000, poliţia i-a eliberat pe cei paisprezece manifestanţi. În cursul zilelor următoare, autorităţile nu au mai recurs la forţă, deşi Primăria Bucureşti tot nu autorizase adunarea.
26. Negocierile iniţiate între manifestanţi şi Guvernul provizoriu nu au condus la niciun rezultat.
27. La 20 mai 1990, au avut loc în România alegerile prezidenţiale şi parlamentare. FSN şi conducătorul său candidat la alegerile prezidenţiale au câştigat alegerile.
28. Manifestaţiile de protest au continuat în Piaţa Universităţii după aceste alegeri. Totuşi, majoritatea organizaţiilor civice şi a studenţilor părăsiseră piaţa, cu excepţia unui grup de aproximativ 260 de persoane, instalate în corturi, dintre care 118 începuseră o grevă a foamei (aceste fapte reies din rezoluţia din 17 iunie 2009, citată anterior).
29. În seara zilei de 11 iunie 1990, noul Preşedinte ales al României şi prim-ministrul au convocat o reuniune a Guvernului, la care au participat ministrul de Interne şi adjunctul său, ministrul Apărării, directorul Serviciului Român de Informaţii (SRI), primul vice-preşedinte al partidului de la putere şi reprezentanţi ai Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie (aceste fapte şi cele care vor urma reies din rezoluţiile parchetului din 16 septembrie 1998 şi 17 iunie 2009).
30. Cu această ocazie, „s-a decis să se ia măsuri pentru a se degaja Piaţa Universităţii pentru 13 iunie 1990”. În plus, „se analizase posibilitatea de a asista organele abilitate – poliţia şi armata – cu aproximativ 5 000 de cetăţeni civili mobilizaţi”. Punerea în practică a acestei măsuri a fost încredinţată vice-preşedintelui partidului aflat la putere. Doi membri ai comitetului director al partidului aflat la putere se opuseseră, fără succes, acestei măsuri. Un plan de acţiune realizat de generalul C. a fost, conform rezoluţiei din 17 iunie 2009, aprobat de primul-ministru.
31. În aceeaşi seară, Procuratura Generală a difuzat la televiziunea publică un comunicat prin care solicita Guvernului să ia masuri pentru a elibera Piaţa Universităţii în vederea asigurării circulaţiei maşinilor.
32. În cursul unei şedinţe ce avusese loc în aceeaşi seară şi la care participaseră ministrul de Interne, şeful serviciilor de informaţii şi şeful poliţiei, generalul D.C. a prezentat planul de evacuare a Pieţei Universităţii de către poliţie şi jandarmerie, cu colaborarea forţelor recrutate din rândul civililor. Conform acestui plan, acţiunea trebuia „să demareze pe 13 iunie la orele 4 dimineaţa prin izolarea perimetrului, arestarea manifestanţilor şi restabilirea ordinii publice.”
2. Desfăşurarea incidentelor violente din 13 iunie 1990 şi circumstanţele individuale ale celor trei reclamanţi
33. {0>A la suite de la réunion du 11 juin 1990 des hauts responsables de l’exécutif, aux environs de 4 h 30, 5 heures, du 13 juin 1990, des forces de police et de gendarmerie s’en prirent brutalement aux manifestants de la place de l’Université.Ulterior şedinţei din 11 iunie 1990 a înalţilor responsabili ai executivului, la 13 iunie 1990, în jurul orelor 4.30-5, forţele de poliţie şi jandarmii au atacat brutal manifestanţii din Piaţa Universităţii.Selon le réquisitoire du 18 mai 2000 et la décision du 17 juin 2009, les policiers et les militaires étaient au nombre de 1 400. Des agents du SRI y avaient été déployés (selon la décision du 17 juin 2009).Conform rechizitoriului din 18 mai 2000 şi rezoluţiei din 17 iunie 2009, erau 1 400 de poliţişti şi jandarmi. Fuseseră desfăşuraţi agenţi ai SRI (conform rezoluţiei din 17 iunie 2009).Les manifestants arrêtés furent conduits et enfermés dans les locaux de la police municipale de Bucarest, « et [furent] passés à tabac aussi bien au moment où ils [ont été] appréhendés qu’après » (selon la décision du 16 septembre 1998).Manifestanţii arestaţi au fost conduşi la sediul Poliţiei Municipiului Bucureşti „şi [au fost] bătuţi atât la momentul în care [au fost] arestaţi, cât şi după” (conform rezoluţiei din 16 septembrie 1998).Toujours selon cette décision, 262 manifestants furent ainsi appréhendés, parmi lesquels les étudiants de l’Institut d’architecture qui se trouvaient dans les locaux de leur école, située sur la place de l’Université.Tot conform acestei rezoluţii, 262 de manifestanţi au fost astfel arestaţi, între aceştia numărându-se studenţii Institutului de Arhitectură, care se aflau în sediul facultăţii, situată în Piaţa UniversităţiiSelon le réquisitoire, ces étudiants n’avaient pas participé aux manifestations.Conform rechizitoriului, aceşti studenţi nu participaseră la manifestaţii.La décision du 17 juin 2009 mentionnait 263 personnes retenues, ajoutant que ces personnes avaient été conduites à la garnison militaire de Măgurele après leur passage dans les cellules de la police.»Rezoluţia din 17 iunie 2009 menţiona 263 de persoane reţinute, adăugând că aceste persoane fuseseră conduse la unitatea militară Măgurele, după ce trecuseră prin celulele poliţiei.
34. Reclamantul Teodor Mărieş, arestat cu această ocazie, a fost condus la Secţia 4, unde a fost interogat până la eliberarea sa în jurul orelor 18 (infra, pct. 80 şi următoarele).
35. Operaţiunea poliţiei a provocat proteste puternice din partea unui număr mare de persoane care solicitau eliberarea manifestanţilor arestaţi. „Sute de cetăţeni au ieşit pe străzile capitalei, în Piaţa Universităţii, în faţa sediului Ministerului de Interne şi al Politiei Capitalei şi au început să protesteze violent” împotriva forţelor de ordine, lansând proiectile şi dând foc maşinilor (extras din rezoluţia din 16 septembrie 1998).
36. In jurul orelor 10, un număr mare de muncitori ai uzinelor IMGB din Bucureşti au venit în in Piaţa Universităţii pentru a ajuta forţele de ordine „să lovească, să imobilizeze şi să aresteze manifestanţii”; „actele lor au fost haotice şi bruşte, ei au lovit la întâmplare, fără să facă distincţie între manifestanţi şi simpli trecători. Conform rezoluţiei din 16 septembrie 1998, nu se ştia în ce fel şi de către cine fuseseră mobilizaţi aceşti muncitori. Conform rechizitoriului din 18 mai 2000, ei fuseseră mobilizaţi de N.S.D., vice-preşedintele partidului aflat la putere. Grupuri de muncitori „neidentificaţi”, care au intrat în sediul Universităţii Bucureşti şi al Institutului de Arhitectură, i-au molestat pe studenţi şi au cauzat prejudicii. Mai mulţi studenţi au fost prinşi de muncitori şi predaţi politiei pentru a fi încarceraţi. În urma protestelor decanilor facultăţilor, studenţii au fost eliberaţi.
37. În după amiaza zilei de 13 iunie 1990, manifestaţiile s-au intensificat în apropiere de televiziune, Piaţa Universităţii, Ministerul de Interne şi sediul Politiei Municipale, locuri în care manifestanţii considerau că se puteau afla persoanele arestate.
38. În urma acestor incidente, armata a intervenit şi au fost trimise 10 vehicule blindate în zonele sensibile.
39. Conform unui raport redactat de Ministerul de Interne, la care Guvernul face referire în observaţiile sale, în jurul orelor 18, sediul Ministerului de Interne era înconjurat de un număr între 4 000 şi 5 000 de manifestanţi. Având în vedere că aceştia încercaseră să pătrundă cu forţa în minister şi situaţia degenerase, militarii au tras cu arma spre tavanul holurilor, la ordinul generalilor A.G. şi C.M., pentru a dispersa manifestanţii.
40. Focuri de armă în direcţia manifestanţilor provenind de la primul etaj al Ministerului de Interne au cauzat moartea a trei persoane.
41. În aceste circumstanţe, în jurul orelor 18, atunci când se afla la o distanţă de aproximativ 22 de metri de uşa postului nr. 3 al ministerului, soţul reclamantei a fost ucis de un glonţ care l-a lovit în cap după ce a ricoşat. Aceste fapte au fost descrise mai detaliat în rechizitoriul din 18 mai 2000, prin care au fost trimişi în judecată ministrul de Interne de la vremea respectivă, un general şi 3 ofiţeri cu rang de colonel. Conform acestui rechizitoriu, victimele, care, în acea zi, se întorceau de la locurile lor de muncă, nu erau înarmate şi nu participaseră anterior la „manifestaţiile maraton” din Piaţa Universităţii; nişte simpli spectatori ai evenimentelor, aceştia au fost ucişi de gloanţe ce au ricoşat în urma focurilor de armă ordonate de cei 5 înalţi responsabili din armată inculpaţi.
42. La 13 iunie 1990, niciun militar nu suferise vreun act de violenţă din partea manifestanţilor, astfel cum reiese din rechizitoriul din 27 iulie 2007. Conform aceluiaşi rechizitoriu, 1 466 de cartuşe fuseseră trase de către armată, poliţie şi alte forţe armate şi un detaşament de paraşutişti fusese, de asemenea, implicat în operaţiunile de menţinere a ordinii.
43. Forţele de ordine au provocat moartea prin împuşcare a unei a patra persoane in zona magazinului „Romarta Copiilor”. O a cincea victimă a decedat după ce fusese înjunghiată în cartierul în care se afla sediul televiziunii. Cea de-a şasea victimă a decedat ca urmare a unui infarct în Piaţa Universităţii
44. Forţele de ordine, ajutate de civili, au lipsit de libertate zeci de persoane, supunându-le la acte de violenţă şi încarcerându-le fără să respecte nicio formalitate legală în sediile secţiilor de politie şi în unităţile militare din Băneasa şi Măgurele. Aceste victime au fost bătute, percheziţionate şi li s-au confiscat bunurile pe care nu le-au mai putut recupera ulterior (rezoluţia din 16 septembrie 1998).
45. O parte din aceste victime au fost conduse în subsolul clădirii televiziunii publice (infra, pct. 91 şi următoarele).
Dintre acestea, reclamantul Marin Stoica a fost bătut şi reţinut de forţele de poliţie.
46. Ziua de 13 iunie 1990 s-a încheiat într-o atmosferă de tensiune intensă.
3. Sosirea minerilor la Bucureşti
47. La 16 septembrie 1998, martorul M.I., inginer, la momentul faptelor sef de serviciu al Regionalei CFR Craiova, a declarat în cursul cercetării că, în seara zilei de 13 iunie 1990, directorul Regionalei CFR Craiova ordonase anularea trenurilor regulate şi punerea la dispoziţia minerilor, în Gara Petroşani, în centrul exploataţiei miniere din Valea Jiului, 4 trenuri, adică 37 de vagoane. Cele patru trenuri urmau să plece de la Petroşani la Bucureşti, trecând prin Craiova (fapte descrise în rezoluţia pronunţată de parchet).
48. M.I. relatează că, întrucât considerase ordinul drept abuziv, încercase să împiedice transportarea minerilor la Bucureşti, oprind alimentarea cu electricitate a liniei feroviare pe traseul indicat. Ca reacţie la nesupunerea sa, directorul Regionalei CFR Craiova a dispus înlocuirea inginerului M.I. şi repunerea în funcţiune a liniei feroviare în jurul orelor 21. Ulterior, M.I. a fost concediat şi cercetat de parchet, care, la 22 august 1990, a pronunţat neînceperea urmăririi penale.
49. Un al cincilea tren a pornit spre Bucureşti din Gara Motru.
50. Conform rezoluţiei din 17 iunie 2009, minerii şi alţi muncitori au fost mobilizaţi de „organizaţiile teritoriale ale FSN”. Adunarea minerilor a fost organizată de şefii sindicatului lor. Aceştia i-au informat pe mineri că erau deplasaţi la Bucureşti pentru a ajuta forţele de poliţie să restabilească ordinea în Piaţa Universităţii. In acest scop, minerii s-au înarmat cu lanţuri, topoare, bastoane şi alte obiecte contondente.
51. Preşedintele Federaţiei Sindicale a Minerilor, devenit primar în Lupeni în 1998, a fost audiat ca martor. Acesta a declarat că cele cinci trenuri care îi transportaseră pe mineri sosiseră în Gara Bucureşti la 14 iunie 1990 în jurul orei 1 dimineaţa. Conform acestuia, minerii fuseseră primiţi de adjunctul ministrului Minelor şi de un director general din acelaşi minister, devenit ulterior ambasador al României în Australia conform rezoluţiei citate anterior. Cei doi înalţi responsabili ai Guvernului îi conduseseră pe mineri în Piaţa Universităţii. Pe drum, mai mulţi „locuitori ai Bucureşti-ului” se infiltraseră în grupurile lor „pentru a-i conduce pe mineri la sediile partidelor politice de opoziţie” (fapte descrise în rezoluţia parchetului din 16 septembrie 1998).
4. Desfăşurarea incidentelor violente din 14 iunie 1990 şi devastarea sediului asociaţiei reclamante
52. În cursul dimineţii de 14 iunie 1990, grupuri de mineri au sosit mai întâi în Piaţa Victoriei, unde se afla sediul Guvernului, apoi s-au dispersat în alte locuri din oraş.
53. În jurul orelor 6.30, Preşedintele Republicii s-a adresat minerilor sosiţi în faţa sediului Guvernului, invitându-i să coopereze cu forţele de ordine şi să reinstaureze calmul în Piaţa Universităţii şi în alte zone în care avuseseră loc incidente. Discursul preşedintelui este reprodus integral în rezoluţia din 17 iunie 2009.
54. Astfel cum reiese din rezoluţia citată anterior, C.N., fost ofiţer al Securităţii şi apoi al Serviciului Român de Informaţii, retras din serviciile secrete pe 2 mai 1990 si apoi angajat ca inginer la mina Aninoasa, îi însoţise pe mineri la Bucureşti. C.N., audiat de parchet în calitate de martor, a declarat că, în dimineaţa zilei de 14 ianuarie 1990, grupul de mineri pe care îi însoţea se alăturase altor grupuri de mineri conduse de şeful de sindicat şi seful Serviciului de Protecţie şi Pază (SPP) în Piaţa Victoriei. Conducătorii prezenţi puseseră la punct un plan de organizare a minerilor
55. Imediat după aceea, minerii repartizaţi în grupuri mari au fost conduşi „de persoane neidentificate” la sediile partidelor de opoziţie şi ale asociaţiilor considerate a fi ostile puterii. Conform rezoluţiei din 16 septembrie 1998, această deturnare de la scopul anunţat – acela de a restabili ordinea – era de natură să aducă direct atingere instituţiilor democratice.
56. Minerii au fost primiţi de forţele de ordine ale Ministerului de Interne, cu care au format „echipe mixte” şi au început perierea zonelor fierbinţi ale capitalei. Cu această ocazie, au avut loc „acţiuni de o cruzime ieşită din comun, fiind brutalizaţi nu numai manifestanţii din ziua precedentă, dar şi locuitori ai capitalei, care nu aveau nici o legătură cu acţiunile de protest.” (aceste fapte sunt descrise în rezoluţia din 17 iunie 2009).
57. Grupurile de mineri şi celelalte persoane pe care le însoţeau au devastat sediul Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat si cel al Partidului Naţional Liberal, precum şi sediul altor persoane juridice, precum Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici şi Asociaţia „21 Decembrie 1989” (asociaţia reclamantă).
58. Conform rezoluţiei din 16 septembrie 1998, nicio persoană prezentă la sediile acestor partide politice şi asociaţii nu a fost cruţată de mineri. Toţi cei care erau prezenţi au fost agresaţi şi deposedaţi de bunuri. O mare parte din aceste persoane au fost reţinute şi predate poliţiei, care se afla la faţa locului „ca din întâmplare”. Toate aceste persoane arestate au fost încarcerate fără respectarea procedurilor legale. Victimele au rămas lipsite de libertate ilegal pentru mai multe zile.
59. Unele dintre aceste persoane au fost eliberate la 19 si 20 iunie 1990.
60. Celelalte persoane reţinute au fost arestate preventiv printr-o ordonanţă a procurorului, pentru ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, infracţiuni sancţionate la art. 321 C. pen. şi, uneori, pentru pătrunderea fără drept în sediul poliţiei, cu încălcarea art. 2 din Decretul-lege nr. 88/1990.
61. Alte grupuri de mineri s-au dus în Piaţa Universităţii.
62. Una din primele acţiuni ale acestora a fost intrarea prin efracţie în sediul Universităţii şi al Institutului de Arhitectură, situate în Piaţa Universităţii, în care au distrus „tot ce [au găsit]”. Personalul şi studenţii întâlniţi au fost, de asemenea, molestaţi şi au suferit „acte de violenţă şi [de] umilire”. Minerii au reţinut toate persoanele prezente în sediile respective şi le-au predat poliţiei şi jandarmilor. Persoanele arestate au fost conduse de forţele de ordine la sediile secţiilor de poliţie sau la unităţile militare din Băneasa şi Măgurele, sau la sediul Guvernului. Minerii au percheziţionat corporal persoanele reţinute. Au fost comise tâlhării, astfel victimele arestate fiind, de asemenea, lipsite de bunurile lor.
63. Conform rezoluţiei din 16 septembrie 1998, „în anumite cazuri, bunurile confiscate [au fost] restituite proprietarilor lor, fapt ce denota o bună colaborare între mineri şi poliţişti”.
64. Minerii au mers apoi pe străzile din jurul Pieţei Universităţii. Toţi manifestanţii care nu fugiseră încă au fost prinşi şi bătuţi atât de grav încât a fost necesar sa fie internaţi în spital pentru o lungă perioadă de timp. Persoanele reţinute de mineri au fost predate forţelor de ordine, care le-au încarcerat „fără să respecte procedurile legale şi fără niciun discernământ”. Simplii trecători din zona în care minerii preluaseră controlul au avut aceeaşi soartă.
65. Conform rezoluţiei din 17 iunie 2009, 1 021 de persoane au fost reţinute în aceste circumstanţe.
66. Conform rezoluţiei din 16 septembrie 1998, „acţiunile justiţiare ale minerilor [au luat] sfârşit la 15 iunie 1990, atunci când Preşedintele României le-a mulţumit public pentru ceea ce realizaseră în capitală, permiţându-le să se întoarcă la locul lor de munca”.
5. Urmarea imediată a incidentelor violente din 13-15 iunie 1990
67. Astfel cum rezultă din cele două decizii citate anterior, din 16 septembrie 1998 şi din 17 iunie 2009, 958 de mineri nu s-au reîntors imediat, ci au rămas în Bucureşti pentru „a fi pregătiţi să intervină dacă manifestaţiile de protest erau reluate”, mai ales din cauza faptului că preşedintele nou ales – Ion Iliescu – trebuia în scurt timp să depună jurământul. Această „forţă de şoc” a fost plasată sub comanda lui I.C., lider sindical.
68. În perioada 16-19 iunie 1990, aceşti 958 de mineri au fost găzduiţi în cazărmile militare din Bucureşti. Au fost hrăniţi şi au primit uniforme militare.
69. După încheierea manifestaţiilor, minerii au plecat din Bucureşti. La plecarea din cazărmile militare, minerii au păstrat uniformele militare, „ducându-le acasă ca amintire”.
70. Conform rezoluţiei din 16 septembrie 1998, cercetările nu fuseseră în măsură să descopere cine ordonase ca minerii să fie găzduiţi şi echipaţi, „dar o asemenea măsură nu putea să fi fost luată în altă parte decât la Ministerul Apărării Naţionale, cel puţin”.
71. Conform unui comunicat al Ministerului Sănătăţii din 15 iunie 1990, reluat în rezoluţia din 17 iunie 2009, în perioada 13-15 iunie 1990, la ora 6, 467 de persoane se prezentaseră la spital, 112 fuseseră spitalizate şi fuseseră înregistrate 5 decese, în legătură cu evenimentele violente.
72. Conform rezoluţiei din 17 iunie 2009, în ceea ce priveşte 574 de manifestanţi şi alte persoane – inclusiv copii, persoane în vârstă sau nevăzătoare – reţinute şi arestate în unitatea militară din Măgurele, „s-au exercitat violenţe excesive asupra manifestanţilor, atât de către lucrătorii de poliţie şi de către mineri cu ocazia transportării acestora, cât şi ulterior, de militarii în termen, însărcinaţi cu paza manifestanţilor”. Conform rezoluţiei respective, actele de violenţă şi agresiune erau de natură „de la cele psihice până la cele fizice, inclusiv de natură sexuală”. Deţinuţii au fost găzduiţi în condiţii necorespunzătoare într-un garaj şi au primit îngrijiri medicale tardive şi neadecvate.
B. Alte circumstanţe speciale referitoare la reclamanţi
1. Circumstanţe speciale privind asociaţia reclamantă
73. La 13 iunie 1990, asociaţia reclamantă a condamnat public intervenţiile violente din aceeaşi zi, printr-un comunicat de presă transmis la orele 17 şi publicat în ziarul Libertatea la 14 iunie 1990.
74. La 13 iunie 1990, în jurul orelor 23, responsabilii asociaţiei au decis, ca măsură de securitate, să petreacă noaptea la sediul acesteia. Au rămas şase persoane în noaptea de 13 spre 14 iunie 1990. O a şaptea persoană li s-a alăturat la primele ore ale dimineţii.
75. La 14 iunie 1990, la orele 7, un grup de mineri a pătruns prin efracţie în sediul asociaţiei reclamante, după ce au spart geamul unei ferestre. În primele minute după intruziune, aceşti mineri nu au manifestat violenţă şi s-au arătat mai degrabă rezervaţi.
76. La scurt timp, un civil neidentificat, care nu era miner, a sosit la faţa locului. A început să îl lovească pe A.N., unul din membrii asociaţiei. Minerii i-au urmat exemplul şi au molestat brutal pe fiecare din cei şapte membri ai asociaţiei care erau prezenţi, printre care S.B. Aceste şapte persoane au fost ulterior reţinute.
77. În cursul zilei de 14 iunie 1990, toate bunurile şi documentele asociaţiei au fost confiscate fără să fie respectată nicio procedură legală. Operaţiunea s-a desfăşurat sub controlul trupelor Ministerului Apărării Naţionale.
78. Cei şapte membri ai asociaţiei arestaţi au fost eliberaţi ulterior la o dată neprecizată.
79. La 22 iunie 1990, responsabilii asociaţiei au fost în măsură să se întoarcă la sediul asociaţiei, în prezenţa poliţiei. Cu această ocazie, au constatat că sediul fusese devastat.
2. Circumstanţele speciale privind reclamantul Teodor Mărieş
80. Astfel cum reiese dintr-o adresă din 24 septembrie 1990, transmisă de Ministerul de Interne Comisiei parlamentare de anchetă a evenimentelor din 13-15 iunie 1990, mai mulţi martori raportaseră că Teodor Mărieş era liderul unui grup de manifestanţi din Piaţa Universităţii cu ocazia „manifestaţiilor maraton” care precedaseră evenimentele din 13-15 iunie 1990.
81. La 13 iunie 1990, la orele 4.30 dimineaţa, reclamantul a fost arestat de grupuri armate în momentul în care se afla în faţa Ambasadei Statelor Unite la Bucureşti. A fost reţinut timp de paisprezece ore.
82. Reclamantul subliniază că a fost supus, cu această ocazie, unor acte de violenţă fizică şi psihică, fiind maltratat, bătut şi supus unui regim de teamă şi teroare împreună cu toţi ceilalţi manifestanţi interpelaţi pe stradă şi arestaţi.
83. Astfel, agenţii statului l-au ameninţat pentru a-l convinge să urce în maşina lor şi şi-au înfipt mâinile în el ca două fiare. Cu această ocazie, el ar fi utilizat termenul „fiare” pentru a se adresa pretinşilor săi agresori.
84. Reclamantul pretinde, în plus, că a fost dus în mai multe secţii de poliţie, agresat şi ameninţat verbal şi precizează că a auzit un dialog între agenţii statului privind ordinul de a-l lovi.
85. Începând cu orele 13, a fost interogat de un procuror timp de mai multe ore.
86. În plus, acesta a fost ameninţat în continuare după repunerea sa în libertate în seara zilei de 13 iunie 1990, casa acestuia a fost jefuită de necunoscuţi care au pătruns prin efracţie şi din cauza acestor ameninţări partenera acestuia a fost obligată să părăsească oraşul pentru a se proteja.
87. După repunerea sa în libertate în seara zilei de 13 iunie 1990, reclamantul s-a întors la locul manifestaţiilor.
88. La 18 iunie 1990, a fost din nou interpelat şi arestat; agenţi ai serviciilor secrete şi procurori l-au supus unor interogatorii zi şi noapte. Era acuzat de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice (art. 321 C. pen.), instigare publică şi apologia infracţiunilor (art. 324 C. pen.), distrugere în paguba avutului obştesc şi pătrunderea fără drept în sediul unei instituţii. După paisprezece zile, a fost transferat la Penitenciarul Jilava din Bucureşti, împreună cu alte douăzeci şi opt de persoane. La 5 iulie 1990, acesta a început o grevă a foamei pentru a protesta împotriva condiţiilor detenţiei sale. A fost menţinut în arest preventiv până la 30 octombrie 1990.
89. Printr-o decizie din 15 aprilie 1991 a Tribunalului Bucureşti, reclamantul a fost condamnat numai pentru acuzaţia de pătrundere fără drept în sediul – şi anume curtea – televiziunii publice (infracţiune reprimată la art. 2 alin. 2 din Decretul-lege nr. 88/1990) şi achitat în ceea ce priveşte toate celelalte capete de acuzare.
90. Prin decizia din 24 februarie 1992, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârea din 15 aprilie 1991 şi a achitat reclamantul în ceea ce priveşte toate capetele de acuzare, inclusiv acuzaţia de pătrundere fără drept în sediul unei instituţii publice.
3. Circumstanţele speciale privind reclamantul Marin Stoica
91. La 13 iunie 1990, când mergea pe jos spre biroul său, trecând pe o stradă din apropierea sediului televiziunii publice, reclamantul a fost oprit intempestiv de către un grup de persoane înarmate şi a fost condus cu forţa în sediul televiziunii. Civili asistaţi de poliţişti şi militari prezenţi la faţa locului l-au lovit şi l-au legat şi apoi l-au dus la subsolul clădirii. Ulterior a fost adus într-un studio al televiziunii, unde se aflau deja mai multe zeci de persoane; toţi au fost filmaţi în prezenţa directorului canalului public de televiziune de la vremea respectivă. În noaptea de 13 spre 14 iunie 1990, au fost difuzate înregistrările în cauză, însoţite de comentarii care precizau că era vorba despre agenţi ai unor servicii secrete străine care ameninţaseră că vor distruge sediul şi bunurile televiziunii.
92. În aceeaşi noapte, reclamantul a fost bătut, lovit în cap cu obiecte contondente şi ameninţat cu arme de foc până când şi-a pierdut cunoştinţa. Acesta a descris detaliat relele tratamente la care a fost astfel supus în timpul declaraţiei pe care a făcut-o în faţa procurorului militar la 17 mai 2005, în cadrul cercetării cu privire la dosarul nr. 75/P/1998.
93. Reclamantul s-a trezit în jurul orelor 4.30 la Spitalul Floreasca din Bucureşti. Conform raportului de expertiză medico-legală întocmit la 18 octombrie 2002, din certificatul medical emis de secţia chirurgie de urgenţă a spitalului reieşea că, la 14 iunie 1990, în jurul orelor 4.30, reclamantul se prezentase la camera de gardă. Cu această ocazie, fusese diagnosticat cu o contuzie toraco-abdominală în partea stângă, excoriaţii în partea stângă a toracelui, cauzate de o agresiune, şi un traumatism cranio-cerebral.
94. În jurul orelor 6.30, acesta a fugit de la spital, care era încercuit de poliţişti, de teama altor rele tratamente.
95. Având în vedere că actele sale de identitate îi fuseseră furate în cursul incidentelor din noaptea de 13 spre 14 iunie 1990, a fost invitat să le recupereze trei luni mai târziu la Direcţia Cercetări Penale a Inspectoratului General al Poliţiei. Între timp, acesta se izolase în casă, de teamă să nu fie din nou arestat, torturat şi încarcerat.
C. Cercetarea penală
96. Cercetarea cu privire la represiunea violentă a manifestaţiilor anti-guvernamentale din iunie 1990, în cursul căreia a fost ucis soţul reclamantei Anca Mocanu, ale cărei victime se pretind a fi fost ceilalţi doi reclamanţi şi care a ocazionat devastarea sediului asociaţiei reclamante, a debutat în 1990, întâi în cadrul unor dosare diferite – peste o mie, conform Guvernului.
97. În adresa din 29 mai 2009 transmisă agentului guvernamental de către Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceste fapte sunt rezumate astfel: „În ceea ce priveşte perioada 1990-1997, precizăm că, pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi al parchetelor de sector, au fost înregistrate sute de dosare având ca obiect plângeri privind infracţiuni de furt, distrugere, tâlhărie, vătămare corporală, lipsire de libertate în mod ilegal şi altele, fapte săvârşite în contextul acţiunilor minerilor din 14 şi 15 iunie 1990 de la Bucureşti. În majoritatea acestor cauze, au fost pronunţate rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale, din cauza imposibilităţii de identificare a responsabililor.”
98. Reclamantei Anca Mocanu nu i s-a comunicat nicio rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale.
99. Aceste dosare au fost conexate ulterior şi cadrul cercetărilor s-a extins, începând cu anul 1997 şi anii următori; faptelor li s-a dat o încadrare juridică diferită, implicând o răspundere penală agravată. Începând din 1997, înalţi responsabili ai armatei şi ai statului au fost puşi sub acuzare succesiv şi cercetările au fost transferate Parchetului militar cu numărul 160/P/1997.
100. Conform Guvernului, 183 de dosare deschise anterior au fost conexate la dosarul nr. 160/P/1997 între 22 octombrie 1997 şi 27 octombrie 1999.
101. La 16 septembrie 1998, alte 98 de dosare au fost conexate la dosarul principal. La 26 iunie 2000, Secţia Parchetelor Militare a preluat 748 de dosare privind evenimentele din perioada 13-15 iunie 2009, inclusiv lipsirile de libertate abuzive din 13 iunie 1990, astfel cum reiese din rezoluţia din 17 iunie 2009.
102. Începând din 16 septembrie 1998, dosarul nr. 160/P/1997 a fost împărţit în patru dosare şi cercetarea s-a continuat la Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie (infra, pct. 108 şi următoarele).
103. Începând din 8 ianuarie 2001, trei din aceste patru dosare au fost conexate într-unul singur. După această dată, cercetarea privind represiunea violentă a manifestaţiilor din 13 şi 14 iunie 1990 a fost astfel împărţită în două cauze principale.
104. Prima dintre aceste cauze are ca obiect acuzaţiile de instigare sau participaţie la un omor deosebit de grav, inclusiv asupra victimei Velicu-Valentin Mocanu.
105. Aceste acuzaţii au fost aduse împotriva Preşedintelui României de la momentul faptelor şi împotriva a cinci înalţi responsabili ai armatei, printre care şi ministrul de Interne de la acea vreme. Din actul de acuzare reiese că „în urma ordinelor date de [fostul preşedinte] şi a măsurilor luate în exercitarea funcţiilor sale sau în afara acestui cadru, în seara şi noaptea zilei de 13 spre 14 iunie 1990, forţele de ordine şi efective ale armatei făcuseră uz de armamentul pe care îl aveau în dotare şi de muniţii de război împotriva manifestanţilor, acţiuni care avuseseră drept consecinţă uciderea a patru persoane, rănirea altor trei şi punerea în pericol a vieţii altor persoane (extras din rezoluţia din 19 iulie 2007, pronunţată în dosarul nr. 74/P/1998, în temeiul căreia acuzaţiile împotriva fostului preşedinte şi cele împotriva celorlalţi pârâţi, ofiţeri militari de rang înalt, au fost disjunse).
Această latură a cercetării este descrisă mai jos la pct. 117 şi următoarele.
106. Cealaltă cauză privind evenimentele din iunie 1990, inclusiv privind plângerile penale referitoare la actele de violenţă suferite de reclamanţii Marin Stoica şi Teodor Mărieş şi devastarea sediului asociaţiei reclamante, are ca obiect acuzaţiile de instigare sau participaţie la acte de subminare a puterii de stat, la acte de diversiune, la genocid, în formele prevăzute la art. 357 a)-c) C. pen., şi la tratamente neomenoase, precum şi acuzaţia de propagandă pentru război.
107. Aceste acuzaţii au fost aduse împotriva fostului preşedinte, a fostului şef al SRI, precum şi împotriva mai multor ofiţeri de rang înalt din armată şi a mai multor zeci de civili. Din rezoluţia Secţiei Parchetelor Militare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 75/P/1998 reiese că s-a început urmărirea penală împotriva lui I.I., fostul preşedinte, la 9 septembrie 2005, şi împotriva fostului şef al SRI, la 12 iunie 2006, pentru aceste infracţiuni.
Această latură a cercetării este descrisă mai jos la pct. 148 şi următoarele. 1. Rezoluţia din 16 septembrie 1998 a Parchetului Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie
108. La 16 septembrie 1998, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a pronunţat rezoluţia sa în dosarul nr. 160/P/1997, în urma unei cercetări privind plângerile penale depuse de şaizeci şi trei de persoane, victime ale actelor de violenţă şi ale arestărilor abuzive, printre care trei membri ai asociaţiei reclamante, şi doisprezece persoane juridice ale căror sedii fuseseră vandalizate cu ocazia evenimentelor din perioada 13-15 iunie 1990. Printre victimele menţionate pe lista plângerilor conexate acestei rezoluţii se numărau domnul Velicu-Valentin Mocanu, precum şi asociaţia reclamantă.
109. Parchetul militar preciza că o altă parte a plângerilor erau pendinte în faţa parchetelor civile, inclusiv cele referitoare la decesul a două persoane. În plus, acesta a precizat că, prin rezoluţiile din 30 aprilie, 4 şi 5 mai 1998, trei mineri Nicolae C., Gavril N. şi Petru G., fuseseră acuzaţi pentru pătrundere fără drept în sediile anumitor instituţii şi ale anumitor partide politice, fapte reprimate la art. 2 din Decretul-lege nr. 88/1990. Evoluţia acestei proceduri nu a fost comunicată Curţii.
110. Parchetul militar a adăugat că rezoluţia sa privea, de asemenea, „suspiciunile de ucidere a aproximativ o sută de persoane, cu ocazia evenimentelor din perioada 13-15 iunie 1990, [ale căror cadavre] au fost incinerate sau îngropate în gropi comune, în cimitire din sate aflate în apropierea Bucureşti-ului (în special Străuleşti)”.
111. În plus, acesta a menţionat că, până atunci, cercetarea nu permisese identificarea persoanelor care puseseră în aplicare efectiv decizia executivului de a face apel la ajutorul civililor pentru restabilirea ordinii la Bucureşti. Conform parchetului, această lacună a cercetării se datora „faptului că nu fusese audiată niciuna din persoanele care exercitaseră funcţii cu responsabilităţi la momentul faptelor”, în special Preşedintele României în exerciţiu la acea vreme, prim-ministrul şi adjunctul acestuia, ministrul de Interne, şeful poliţiei, şeful SRI şi ministrul Apărării.
112. Prin rezoluţia citată anterior, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a dispus disjungerea cauzei şi continuarea cercetării pentru abuz în serviciu contra interesului public, în forma consecinţelor grave. Acesta menţiona, de asemenea, necesitatea de a cercetarea faptul că o categorie socială fusese înrolată alături de forţele de ordine pentru a combate alte categorii sociale, fapt reprimat la art. 248 alin. (2) C. pen. şi pasibil de o pedeapsă de cinci până la cincisprezece ani de închisoare şi necesitatea de a cercetarea atingerea adusă instituţiilor democratice de către pătrunderile fără drept în sediile anumitor instituţii şi ale anumitor partide politice, fapte reprimate la art. 2 din Decretul-lege nr. 88/1990.
113. În plus, parchetul a dispus disjungerea cauzei şi continuarea cercetării privind uciderea prin împuşcare a patru civili, printre care şi soţul reclamantei.
114. Acesta a dispus, de asemenea, disjungerea cauzei şi continuarea cercetărilor privind eventuala existenţă a altor victime, şi anume persoane decedate cu ocazia violenţelor din perioada 13-15 iunie 1990.
115. În cele din urmă, parchetul a hotărât să claseze cauza, având în vedere prescripţia răspunderii penale referitoare la toate faptele de tâlhărie, lipsire de libertate în mod ilegal, comportament abuziv, anchetă abuzivă, abuz de putere împotriva unor interese private, loviri şi alte vătămări, vătămare corporală, distrugerea de bunuri, furturi, violare de domiciliu, neglijenţa în serviciu şi violuri, săvârşite în perioada 13-15 iunie 1990 de persoane neidentificate, care făceau parte atât din forţele de ordine, cât şi din grupurile de mineri.
116. Această parte a rezoluţiei din 16 septembrie 1998 a fost infirmată de rezoluţia Secţiei Parchetelor Militare a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, pronunţată la 14 octombrie 1999. A fost dispusă redeschiderea urmăririi penale în privinţa acestui capăt de acuzare.
2. Rezultatul cercetării privind acuzaţiile de participaţie la omor, în ceea ce îi priveşte pe înalţii responsabili din armată
117. După rezoluţia din 16 septembrie 1998, cercetările privind uciderea domnului Velicu-Valentin Mocanu au fost continuate cu dosarul nr. 74/P/1998.
118. Reclamanta Anca Mocanu şi cei doi copii pe care i-a avut cu victima s-au constituit, de asemenea, părţi civile.
119. Doi generali, dintre care fostul ministru de Interne şi trei ofiţeri de rang superior, au fost acuzaţi de omorurile săvârşite la 13 iunie 1990, printre care şi cel asupra soţului reclamantei. Cei cinci înalţi responsabili din armată au fost puşi sub acuzare la 12, 18 şi 21 ianuarie şi 23 februarie 2000.
120. Toţi cinci au fost trimişi în judecată în temeiul unui rechizitoriu din 18 mai 2000. În acelaşi timp, cercetarea privind lipsirea de libertate în mod ilegal a 1 300 de persoane de către forţele de ordine şi de mineri începând cu 13 iunie 1990 a fost disjunsă de dosarul nr. 74/P/1998.
121. Printr-o decizie din 30 iunie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a dispus trimiterea cauzei la parchet pentru completarea cercetărilor, din cauza diverselor lacune, precum şi reîncadrarea faptelor privind participaţia improprie la omor calificat şi omor deosebit de grav, infracţiuni sancţionate la art. 174, art. 175 lit. e) şi art. 176 lit. b), coroborate cu art. 31 alin. (2) C. pen. Curtea Supremă a făcut, de asemenea, o listă cu o serie de măsuri ale cercetării care trebuiau realizate.
122. Recursul reclamantei Anca Mocanu împotriva acestei decizii a fost respins prin hotărârea din 16 februarie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
123. Prin rezoluţia din 14 octombrie 2005, s-a încetat urmărirea penală împotriva celor cinci acuzaţi. Această rezoluţie a fost infirmată la 10 septembrie 2006 şi urmărirea penală a fost, în consecinţă, redeschisă.
124. Prin rechizitoriul din 27 iulie 2007, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis în judecată pe fostul ministru de Interne, un general şi alţi doi ofiţeri superiori din armată. Acesta a pronunţat o rezoluţie de încetare a urmăririi penale în privinţa celui de-al cincilea ofiţer, care decedase între timp.
125. Prin hotărârea din 17 decembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus trimiterea cauzei la parchet pentru viciu de procedură, în principal pe motiv că urmărirea penală împotriva unui fost ministru trebuia să respecte o procedură specială de autorizare parlamentară prealabilă – ca şi în cazul miniştrilor în funcţie – astfel cum preciza Decizia nr. 665/2007 a Curţii Constituţionale, care declarase neconstituţionale, fiind discriminatorii, prevederile legii privind responsabilitatea ministerială, care nu impuneau o autorizaţie prealabilă pentru foştii miniştrii.
126. La 15 aprilie 2008, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, care a fost respins la 23 iunie 2008.
127. Conform Guvernului, cercetarea a fost reluată la 30 aprilie 2009.
128. Tot conform Guvernului, această cercetare pentru omor a unor înalţi responsabili din armată este, în prezent, pendinte în faţa parchetului.
a) Acuzaţiile aduse împotriva fostului Preşedinte al României
129. Prin rezoluţia din 19 iunie 2007, pronunţată de Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 74/P/1998, fostul Preşedinte al României, în exerciţiu în perioadele 1989-1996 şi 2000-2004, a fost, de asemenea, inculpat. Faptele care i se reproşau au fost calificate drept participaţie improprie la omor calificat şi omor deosebit de grav, infracţiuni sancţionate la art. 174, art. 175 lit. e) şi art. 176 lit. b), coroborate cu art. 31 alin. (2) C. pen.
130. La 22 iunie 2007, inculpatul a fost citat să compară în faţa parchetului, dar nu a răspuns la această convocare. Atunci, a fost citat pentru data de 26 iunie 2007. Nu s-a înfăţişat nici la această dată, dar a precizat parchetului că urma să se prezinte în faţa acestuia în ziua următoare, la 27 iunie 2007, orele 12.
131. La 27 iunie 2007, orele 18, inculpatul s-a prezentat la parchet însoţit de avocatul său. Procurorul i-a comunicat probele care justificau începerea urmăririi penale.
132. Astfel cum reiese din rezoluţia din 19 iulie 2007, acestuia i se reproşa faptul că, la 13 iunie 1990, în calitatea sa de Preşedinte al României, le ordonase şefului Statului Major al Armatei şi ministrului de Interne să intervină împotriva manifestanţilor cu militari care aveau în dotare muniţie şi vehicule de război, în mai multe zone ale capitalei, în special la sediul televiziunii publice, al SRI şi al Ministerului de Interne. Acesta ar fi ordonat, de asemenea, să se facă uz de gaze toxice şi lacrimogene. În urma acestei represiuni, au fost ucise patru persoane, printre care şi domnul Velicu-Valentin Mocanu, şi viaţa altor persoane a fost pusă în pericol.
133. La 19 iulie 2007, acuzaţiile împotriva fostului preşedinte au fost disjunse de dosarul nr. 74/P/1998 şi cercetarea a continuat în dosarul nr. 107/P/2007.
134. În urma unei decizii pronunţate la 20 iunie 2007 de către Curtea Constituţională, prin care s-a exclus competenţa instanţelor militare de a judeca sau urmări penal inculpaţi civili, Parchetul Militar de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului civil prin rezoluţiile din 19 şi 20 iulie 2007 pentru a se pronunţa în dosarele nr. 74/P/1998 şi respectiv nr. 107/P/2007.
Secţia Parchetelor Militare a transmis, la 27 iulie 2007, secţiei competente a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dosarul nr. 107/P/2007, care conţinea 253 de pagini.
135. La 7 decembrie 2007, Procurorul General al României a infirmat rezoluţia de inculpare din 19 iunie 2007, pentru vicii de procedură, şi a dispus reluarea cercetării.
136. Viciile de procedură identificate în rezoluţia din 7 decembrie 2007 erau următoarele: neprecizarea orei la care fusese dispusă începerea urmăririi penale; neînregistrarea rezoluţiei de începere a urmăririi penale într-un registru special prevăzut la art. 228 C. proc. pen.; adăugarea datei de mână, restul rezoluţiei fiind scrisă la calculator; incompetenţa procurorului care a pronunţat rezoluţia din 19 iunie 2007, având în vedere că pronunţase rezoluţia din 10 septembrie 2006 care infirma rezoluţia de încetare a urmăririi penale din 14 octombrie 2005.
137. Prin rezoluţia din 10 octombrie 2008, a fost pronunţată o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale, pe motiv că nu exista o legătură de cauzalitate între ordinul de a elibera Piaţa Universităţii, dat de fostul preşedinte, şi iniţiativa luată de trei ofiţeri, cu acordul superiorilor acestora, generalul A. şi generalul C., ministru de Interne, de a deschide focul asupra manifestanţilor.
138. Parchetul a considerat că obiectivele planului de acţiune stabilit la 12 iunie 1990 fuseseră executate până la orele 9 din dimineaţa zilei următoare şi că evenimentele care urmaseră, şi anume devastarea şi distrugerea sediului instituţiilor şi deciziile ulterioare de a deschide focul nu făcuseră în niciun fel obiectul planului în cauză.
139. Conform acestei decizii, domnul Mocanu, în vârstă de 22 de ani la acea vreme, fusese ucis la 13 iunie 1990, în jurul orelor 18.30, la sediul Ministerului de Interne, de un glonţ care îl lovise la cap după ce ricoşase în urma focului deschis la ordinul generalului A. Acest ordin ar fi fost aprobat de ministrul de Interne şi executat de ofiţerii T.S. şi C.D., care împărţiseră arme şi muniţie la şase militari care au tras focurile de armă.
140. La 3 noiembrie 2008, reclamanta a contestat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale.
141. Evoluţia acestui aspect al procedurii nu a fost comunicată Curţii.
b) Actele de cercetare privind circumstanţele decesului domnului Velicu-Valentin Mocanu
142. Conform raportului medico-legal de autopsie, soţul reclamantei avusese o moarte violentă, cauzată de leziuni provocate de un glonţ.
143. Reclamanta a formulat prima sa cerere expresă de constituire ca parte civilă la 11 decembrie 2000. În aceeaşi zi, reclamanta şi celelalte părţi civile, şi anume părinţii altor trei persoane ucise în contextul evenimentelor din 13 şi 14 iunie 1990, au depus împreună un memoriu care conţinea punctul lor de vedere privind persoanele responsabile de decesul rudelor lor, precum şi cererea lor de despăgubire.
144. La 14 februarie 2007, reclamanta a fost audiată pentru prima dată de parchet în scopul cercetării. Asistată de avocatul pe care l-a ales, aceasta a precizat că, îngrijorată de faptul că soţul său nu se întorsese acasă în seara zilei de 13 iunie 1990, îl căutase în zadar a doua zi. Mai târziu, ar fi aflat din ziare că fusese împuşcat în cap. Aceasta susţine că niciun anchetator sau reprezentant al autorităţilor nu a vizitat-o şi nici nu a convocat-o ulterior în scopul cercetării şi că doar câţiva ziarişti o vizitaseră. În vârstă de douăzeci de ani la momentul faptelor şi fără loc de muncă, aceasta rămăsese singură să crească doi copii, pe care îi avea cu soţul defunct, şi anume o fiică de două luni (născută în aprilie 1990) şi un fiu de doi ani.
145. În depoziţie, reclamanta a precizat că nu fusese audiată niciodată anterior în cadrul cercetării. Aceasta a reiterat faptul că dorea condamnarea penală a persoanelor vinovate de decesul soţului ei şi că solicita constituirea ca parte civilă.
146. Conform unei adrese din 6 iulie 2011 de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adresată agentului guvernamental în faţa Curţii, a fost constituit un nou dosar de cercetare privind victima Velicu-Valentin Mocanu, cu numărul 676/P/2011.
147. Documentele de la dosarul prezentat Curţii nu permiteau să se stabilească dacă reclamanta Anca Mocanu a fost informată cu privire la evoluţia cercetării referitoare la omorul deosebit de grav asupra soţului său ulterior hotărârii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 17 decembrie 2007, prin care s-a dispus trimiterea cauzei la parchet pentru viciu de procedură.
3. Cercetarea privind acuzaţiile de tratamente neomenoase, de subminarea puterii de stat, de propagandă pentru război şi de genocid
148. Parchetul militar a început urmărirea penală împotriva a treizeci şi şapte de persoane, dintre care douăzeci şi opt de civili şi nouă militari, în perioada 26 noiembrie 1997 şi 12 iunie 2006, în principal pentru acuzaţia de subminare a puterii de stat.
149. Printre acuzaţi se număra fostul Preşedinte al României. Acesta din urmă a fost inculpat la 9 septembrie 2005, fiind acuzat de participaţie la genocid [art. 357 lit. a), b) şi c) C. pen.], de propagandă pentru război (art. 356 C. pen.), de tratamente neomenoase (art. 358 C. pen.), de subminarea puterii de stat (art. 162 C. pen.) şi de acte de diversiune (art. 163 C. pen.).
Dintre cei treizeci şi şapte de inculpaţi, fostul şef al SRI era acuzat, de asemenea, de instigare sau participaţie la genocid [art. 357 lit. a), b) şi c) C. pen.], de tratamente neomenoase, de subminarea puterii de stat şi de acte de diversiune.
150. La 19 decembrie 2007, Secţia Parchetelor Militare a dispus disjungerea cauzei care făcea obiectul dosarului nr. 75/P/1998, în ceea ce priveşte acuzaţiile penale îndreptate, pe de o parte, împotriva a douăzeci şi opt de civili – dintre care fostul Preşedinte al României şi fostul şef al serviciilor secrete – şi, pe de altă parte, împotriva a nouă militari, pentru capătul de acuzare privind subminarea puterii de stat, cu încălcarea art. 162 C. pen. În temeiul rezoluţiei de disjungere, cercetarea privind cei douăzeci şi opt de civili trebuia să fie continuată în faţa parchetului civil competent. Prin rezoluţia din 27 februarie 2008, Procurorul-şef al Secţiei Parchetelor Militare a infirmat rezoluţia din 19 decembrie 2007, considerând că, datorită legăturii dintre fapte, era necesar ca unul şi acelaşi parchet, şi anume parchetul civil, să se pronunţe cu privire la ansamblul cauzei, referitor la toţi acuzaţii, atât civili, cât şi militari.
151. Prin rezoluţia din 28 decembrie 2007, pronunţată în dosarul nr. 222/P/2007, Secţia Parchetelor Militare şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului civil pentru a se pronunţa cu privire la acuzaţiile penale îndreptate împotriva a douăzeci şi opt de civili, dintre care fostul Preşedinte al României şi fostul şef al serviciilor secrete.
152. La 4 februarie 2008, patru volume, cuprinzând 10 717 de pagini în total şi privind dosarele nr. 75/P/1998 şi 222/P/2007, au fost trimise la secţia competentă a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
153. În urma rezoluţiei pronunţate la 27 februarie 2008 de Procurorul-şef al Secţiei Parchetelor Militare (supra, pct. 150), la 29 aprilie 2008, Secţia Parchetelor Militare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi-a declinat, în favoarea Parchetului civil, competenţa pentru a se pronunţa cu privire la acuzaţiile penale îndreptate împotriva a nouă ofiţeri militari – referitoare la represiunea din perioada 13-15 iunie 1990.
154. În rezoluţia din 29 aprilie 2008 a fost întocmită o listă cu peste o mie de victime reţinute şi supuse la rele tratamente în sediul Şcolii Militare Superioare de Ofiţeri din Băneasa şi al unităţii militare din Măgurele, precum şi în alte locuri.
155. Reclamanţii Teodor Mărieş şi Marin Stoica figurau pe această listă a părţilor vătămate.
156. Rezoluţia conţinea, de asemenea, lista persoanelor juridice care fuseseră atacate în timpul represiunii din perioada 13-15 iunie 1990, printre care se număra şi asociaţia reclamantă.
157. Rezoluţia citată anterior viza, de asemenea, dosarul nr. 160/P/1997 privind „identificarea celor 100 de persoane decedate în cursul evenimentelor din perioada 13-15 iunie 1990”.
158. Conform acestei rezoluţii, cercetarea privise, de asemenea, pierderile pe care le-au reprezentat pentru economia naţională transportul şi cazarea persoanelor chemate la Bucureşti în perioada 13-15 iunie 1990, precum şi salariile pe care acestea le primiseră pentru perioada în care nu s-au dus la locul de muncă. Rezoluţia întocmea, de asemenea, lista cu întreprinderile publice care furnizaseră muncitori pentru intervenţia de la Bucureşti, printre care minele din Lupeni, Petrila, Aninoasa, Bărbăteni, Barza, Petroşani, Dâlga, Vulcan, Valea de Brazi, Paroşeni, Motru, Baia de Arieş, Aiud, Roşia Montană, Câmpulung, Filipeştii de Pădure, Şotânga, Albeni, Ţebea, Comăneşti, uzinele Călăraşi, Alexandria, Alba-Iulia, Craiova, Constanţa, Deva, Giurgiu, Galaţi, Braşov, Slatina şi Buzău, precum şi uzinele IMGB şi întreprinderile Adesgo şi APACA din Bucureşti.
159. La 5 mai 2008, 209 de volume, cuprinzând aproximativ 50 000 de pagini în total şi privind dosarul nr. 75/P/1998, au fost trimise la secţia competentă a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
160. Prin rezoluţia din 10 martie 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale în ceea ce priveşte acuzaţiile de subminarea puterii de stat, pe motiv de prescripţie, declinându-şi competenţa pentru a se pronunţa cu privire la acuzaţiile de acte de diversiune, de propagandă pentru război, de genocid, în formele prevăzute la art. 357 lit. a)-c) C. pen., şi de tratamente neomenoase.
161. La 17 iunie 2009, a fost pronunţată o rezoluţie de scoatere de sub urmărire penală în ceea ce priveşte restul acestor acuzaţii (infra, pct. 185 şi următoarele).
a) Măsurile cercetării referitoare în special la domnul Stoica
162. La o dată neprecizată, în 2001, plângerea reclamantului a fost conexată la dosarul de cercetare privind acuzaţiile de tratamente neomenoase, subminarea puterii de stat, propagandă pentru război şi genocid (dosarul nr. 75/P/1998).
163. La 18 octombrie 2002, persoana în cauză a făcut obiectul unui examen realizat de Institutul Naţional de Medicină Legală, în scopul cercetării privind actele de agresiune pe care pretindea că le suferise la 13 şi 14 iunie 1990. Conform raportului de expertiză medico-legală, din certificatul medical emis de serviciul chirurgical de urgenţă al spitalului reieşea că, la 14 iunie 1990, în jurul orelor 4.30, reclamantul se prezentase la camera de gardă şi fusese diagnosticat cu o contuzie toraco-abdominală în partea stângă, excoriaţii în partea stângă a toracelui, cauzate de o agresiune, şi un traumatism cranio-cerebral.
Raportul menţiona, de asemenea, că aceste leziuni necesitaseră între trei şi cinci zile de îngrijiri medicale şi că nu fuseseră de natură să pună viaţa reclamantului în pericol.
164. În continuare, raportul de expertiză semnala faptul că, în cursul perioadei 31 octombrie-28 noiembrie 1990, în februarie 1997 şi în martie şi august 2002, reclamantul fusese spitalizat pentru crize grave de epilepsie şi că diagnosticul pus era următorul: epilepsie secundară – post-traumatică – şi alte tulburări vasculare cerebrale (AIT - accident ischemic tranzitoriu). În raportul de expertiză se declara că epilepsia post-traumatică se declanşase în urma unui traumatism suferit în 1966.
165. La 9 şi 17 mai 2005, reclamantul a fost audiat, prezentându-şi punctul de vedere asupra evenimentelor şi cererile de despăgubire pentru prejudiciul material şi moral pretins.
166. Printr-o adresă din 23 mai 2005, acesta a fost informat de Parchetul Militar de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că plângerea făcută de acesta în urma traumatismelor suferite la 13 iunie 1990 din partea unor militari neidentificaţi, care determinaseră spitalizarea acestuia „în stare de comă”, era în curs de cercetare în cadrul dosarului nr. 75/P/1998.
167. La 12 septembrie şi 4 octombrie 2006, reclamantul a formulat două plângeri penale suplimentare.
168. La 23 aprilie 2007, procurorul a procedat la interogarea martorilor indicaţi de reclamant, şi anume S.G. şi V.E.
169. La audierea acestuia, la 9 mai 2007, în calitate de parte vătămată, reclamantul i-a solicitat procurorului militar o contra-expertiză medico-legală, deoarece, conform acestuia, expertiza din 2002 nu sublinia gravitatea leziunilor suferite în 1990, nici gravitatea sechelelor cu care rămăsese în urma acestui traumatism.
170. Cu această ocazie, i-a fost prezentată reclamantului o înregistrare video realizată în timpul evenimentelor din 13 iunie 1990, inclusiv cele care avuseseră loc la sediul televiziunii publice. Acesta s-a recunoscut şi a solicitat ca acest document video să fie depus la dosarul de cercetare.
171. La 9 mai 2007, reclamantul s-a constituit formal parte civilă în procedură.
172. Tot la data de 9 mai 2007, procurorul a dispus efectuarea unei noi expertize, având în vedere că reclamantul contestase concluziile raportului de expertiză medico-legală întocmit în 2002. Acesta a solicitat medicilor legişti, între altele, să stabilească dacă rănile suferite de reclamant în data de 13 iunie 1990 îi puseseră în pericol viaţa şi dacă exista o legătură de cauzalitate între acest traumatism şi afecţiunile medicale de care suferea la data la care fusese dispusă efectuarea acestei expertize.
173. La 25 iunie 2007, noul raport de expertiză a fost depus la dosar. Acesta preciza, tot pe baza notei medicale din 14 iunie 1990, că leziunile reclamantului necesitaseră între trei şi cinci zile de îngrijiri medicale şi că nu fuseseră de natură să îi pună viaţa în pericol. De asemenea, raportul preciza că nu exista nicio legătură de cauzalitate între traumatismul din 13/14 iunie 1990 şi afecţiunile medicale ale reclamantului, care necesitaseră numeroase spitalizări ulterior.
174. La 30 octombrie 2007, în urma cererilor reclamantului, fişele de observaţie referitoare la acesta şi completate în cadrul Spitalului Clinic de Urgenţă Bagdasar Arseni din Bucureşti în 1992 au fost depuse la dosar.
175. La 8 februarie 2008, reclamantul a depus mai multe documente la dosar.
176. În paralel, la 10 mai 2004, a fost pronunţată o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale de către Parchetul Bucureşti şi confirmată ulterior în legătură cu o plângere a reclamantului, depusă în temeiul aceloraşi fapte, pentru tentativă de omor.
b) Aspecte specifice ale cercetărilor cu privire la plângerea penală cu constituire de parte civilă a asociaţiei reclamante
177. La 9 iulie 1990, unitatea militară 02515 din Bucureşti a adresat asociaţiei reclamante o scrisoare prin care o informa că „materialele găsite la 14 iunie 1990 [la sediul asociaţiei] [fuseseră] inventariate de Procuratura Generală şi depuse, cu proces-verbal, la sediul Procuraturii Municipiului Bucureşti”.
178. La 22 iulie 1990, doi ofiţeri de poliţie s-au deplasat la sediul asociaţiei reclamante şi au constatat pagubele, şi anume geamuri şi încuietori sparte şi „ansamblul obiectelor devastate”. Aceştia au întocmit un proces-verbal în prezenţa unor conducători ai asociaţiei şi a unui martor.
179. În aceeaşi zi, trei responsabili ai asociaţiei şi unul din membrii acesteia au făcut un inventar cu echipamentele care lipseau, în principal maşini de scris, fotocopiatoare şi un calculator, precum şi lista care descria mobilierul şi alte obiecte distruse.
180. La 23 iulie 1990, un procuror de la Parchetul Bucureşti a restituit asociaţiei reclamante şapte maşini de scris, patru fotocopiatoare şi un calculator. Procesul-verbal menţiona că două fotocopiatoare nu mai funcţionau. Acelaşi lucru era valabil pentru calculator şi pentru o maşină de scris.
181. La 26 iulie 1990, asociaţia reclamantă a sesizat Parchetul Bucureşti cu o plângere penală pentru devastarea sediului asociaţiei şi acte de agresiune împotriva unor membri ai acesteia la 14 iunie 1990. Aceasta solicita, de asemenea, restituirea tuturor bunurilor care fuseseră luate, inclusiv documente, şi s-a constituit parte civilă în procedura penală. În plus, aceasta a solicitat o expertiză pentru evaluarea bunurilor distruse sau furate şi a desemnat cinci martori a căror audiere a solicitat-o.
182. La 22 octombrie 1997, Inspectoratul General al Poliţiei a trimis la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie douăzeci şi unu de dosare deschise în urma plângerilor penale depuse de mai multe persoane fizice şi juridice privind tratamente neomenoase şi prejudicii suferite în cursul perioadei 13-15 iunie 1990. Printre aceste dosare se număra şi dosarul nr. 1476/P/1990 de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti referitor la plângerea asociaţiei reclamante pentru tratamente neomenoase pe care le suferiseră mai mulţi membri ai acesteia. Dosarul avea 66 de pagini. În aceeaşi adresă, Inspectoratul General al Poliţiei solicita parchetului să precizeze „căile care trebuiau urmate pentru a proceda la audieri în cadrul cercetării”.
183. Conform rezoluţiei din 17 iunie 2009, alte trei pachete de 69, 46 şi 98 de dosare fuseseră preluate de Secţia Parchetelor Militare şi conexate prin rezoluţiile din 22 octombrie 1997, 16 septembrie 1998 şi 22 octombrie 1999.
184. Asociaţia reclamantă a sesizat periodic Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie (devenită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) pentru a se informa cu privire la stadiul cercetării sau pentru a solicita completarea urmăririi.
c) Rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală din 17 iunie 2009
185. La 17 iunie 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat o rezoluţie în dosarul privind tratamentele neomenoase, subminarea puterii de stat, propaganda pentru război şi genocid.
186. Această decizie descria ansamblul actelor de violenţă, considerate ca fiind de o cruzime extremă, la care au fost supuşi mai multe sute de manifestanţi de către mineri care au acţionat împreună cu forţele de ordine.
187. Rezoluţia stabilea, de asemenea, că, în urma cercetărilor realizate timp de aproximativ nouăsprezece ani de parchetele civile şi, ulterior, de parchetele militare, nu au putut fi stabilite nici identitatea agresorilor, nici gradul de implicare a forţelor de ordine. Fragmentul din această decizie relevant în speţă are următorul conţinut:
„În urma cercetărilor efectuate pe parcursul celor aproape 19 ani, de parchetele civile şi ulterior, de cele militare, cercetări care se regăsesc în cuprinsul dosarului nr.175/P/1998, nu s-a putut stabili identitatea minerilor agresori, gradul de implicare în acţiunile acestora al forţelor de ordine şi al membrilor sau simpatizanţilor F.S.N., rolul şi gradul de participaţie în acţiunile îndreptate în perioada 14-15 iunie 1990 împotriva locuitorilor Capitalei.”
188. Această rezoluţie dispunea scoaterea de sub urmărire penală în ceea ce priveşte toate capetele de acuzare, în principal ca urmare a intervenţiei prescripţiei.
189. În ceea ce priveşte capetele de acuzare privind propaganda pentru război, tratamentele neomenoase şi genocidul, care nu erau prescriptibile, rezoluţia stabilea scoaterea de sub urmărire penală din cauza lipsei elementelor constitutive ale infracţiunilor.
190. Astfel, se preciza că nicio formă de participaţie la acţiunile minerilor împreună cu forţele de ordine nu putea fi reţinută împotriva şefului statului în exerciţiu la acea vreme, deoarece acesta nu făcuse decât să aprobe acţiunile din dimineaţa zilei de 13 iunie 1990 şi intervenţia armatei din după amiaza aceleiaşi zile, în scopul declarat de a restabili ordinea. Rezoluţia menţiona, de asemenea, că nu existau date certe de natură să îl pună în discuţie în ceea ce privea pregătirea sosirii minerilor la Bucureşti şi ordinele date acestora. În ceea ce priveşte solicitarea făcută minerilor de a apăra instituţiile statului şi de a restabili ordinea, în urma căreia 1 021 de persoane fuseseră lipsite de libertate şi suferiseră vătămări corporale, rezoluţia preciza că astfel de fapte puteau fi calificate numai drept instigare la loviri şi alte vătămări şi că răspunderea penală în privinţa lor era prescrisă. În cele din urmă, aceasta preciza că discursul care a incitat minerii să ocupe şi să apere Piaţa Universităţii împotriva manifestanţilor care se instalaseră acolo nu putea fi interpretat drept o propagandă pentru război, pe motiv că şeful statului de la vremea respectivă nu avea ca scop declanşarea unui conflict de orice natură, ci, dimpotrivă, solicitase minerilor să elimine excesele şi actele sângeroase.
191. Rezoluţia constata, de altfel, că minerii fuseseră motivaţi de convingeri personale simpliste, dezvoltate pe fondul surescitării gregare. Aceste convingeri i-ar fi determinat să se transforme în arbitri ai scenei politice şi în gardieni voluntari ai regimului politic, aplicând „corecţii” celor care îl contestau, iar puterea le-ar fi acceptat ca atare. Astfel, conform rezoluţiei, condiţia impusă de lege, aceea că tratamentele neomenoase trebuie să vizeze „persoane căzute în puterea adversarului” nu era îndeplinită în speţă, deoarece, conform procurorului, minerii nu aveau niciun adversar cu care să se lupte la 14 iunie 1990.
192. În ceea ce priveşte acuzaţiile de tortură, rezoluţia considera că, înainte de 9 noiembrie 1990, adică la momentul faptelor, legea nu incrimina tortura.
d) Plângerile împotriva rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală din 17 iunie 2009 formulate de către reclamanţii Anca Mocanu şi Marin Stoica
193. Conform Guvernului, la 18 decembrie 2009, plângerea reclamantei Anca Mocanu împotriva rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală din 17 iunie 2009 a fost respinsă ca tardivă printr-o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
194. Reclamantul Marin Stoica a formulat separat plângere împotriva aceleiaşi rezoluţii de scoatere de sub urmărire penală.
195. La 9 martie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia autorităţii de lucru judecat ridicată de intimatul I.L., precum şi plângerea formulată de reclamant. Înalta Curte s-a pronunţat cu privire la temeinicia rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală ca urmare a prescripţiei.
4. Rezumatul măsurilor de cercetare
196. Conform Guvernului, principalele măsuri de cercetare puse în aplicare în cursul perioadei cuprinse între 1990 şi 2009 au fost următoarele: peste 840 de audieri ale părţilor vătămate; peste 5 724 de audieri de martori; peste 100 de expertize medico-legale.
197. Aceste măsuri au generat câteva mii de pagini de documente.
II. Dreptul şi practica interne relevante
A. Prevederile legale
198. Partea relevantă în speţă a prevederilor din Codul penal care reglementează participaţia lato sensu (improprie), cuprinse în art. 31 C. pen., este formulată după cum urmează:
„Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de a către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie, se sancţionează cu o pedeapsă prevăzută de lege pentru acea infracţiune.”
199. În conformitate cu Legea nr. 27/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial din 20 martie 2012, răspunderea penală pentru omor este imprescriptibilă. Această lege este aplicabilă, de asemenea, în ceea ce priveşte omorurile pentru care prescripţia nu intervenise la data intrării sale în vigoare.
B. Deciziile nr. 610/2007 şi 665/2007 ale Curţii Constituţionale
200. Decizia nr. 610/2007 a Curţii Constituţionale din 20 iunie 2007 priveşte excepţia de neconstituţionalitate a unei dispoziţii tranzitorii a Legii nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi. În temeiul acestei legi, competenţa de a se pronunţa cu privire la acuzaţiile penale referitoare la fapte conexe comise în comun de către civili şi militari revenea parchetelor şi instanţelor civile de drept comun şi nu parchetelor şi instanţelor militare, precum în perioada anterioară acestei reforme legislative. Totuşi, noua lege prevedea ca, pentru cercetările în curs la data intrării în vigoare a legii, parchetele şi instanţele militare să îşi păstreze competenţa de a se pronunţa cu privire la cauzele în care erau implicaţi civili co-acuzaţi şi militari. Prin Decizia nr. 610/2007, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională această dispoziţie tranzitorie.
201. Decizia nr. 665/2007 din 5 iulie 2007 a Curţii Constituţionale priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială. Acest articol prevedea că urmărirea penală şi judecarea penală a foştilor miniştri, pentru infracţiuni săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, se efectuau conform normelor de drept comun şi nu necesitau o autorizaţie prealabilă impusă de procedura specială. Prin această decizie, Curtea Constituţională a declarat această dispoziţie neconstituţională, considerând că procedura specială prevăzută de Legea nr. 115/1999 trebuia să fie aplicată şi în cazul foştilor miniştri.
În drept
I. Cu privire la conexarea celor trei cereri
202. Curtea constată că cererile conexate înregistrate cu numerele 45886/07 şi 32431/08 şi cererea înregistrată cu numărul 10865/09 au la bază aceleaşi circumstanţe şi sunt similare în ceea ce priveşte probleme juridice pe care le ridică. În consecinţă, aceasta consideră adecvat, în temeiul art. 42 § 1 din regulament, să conexeze şi a treia cerere cu celelalte două cereri.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 din convenţie
203. Reclamanta, doamna Anca Mocanu, se plânge de absenţa unei cercetări efective, imparţiale şi diligente, susceptibilă să conducă la identificarea şi sancţionarea persoanelor responsabile pentru represiunea violentă a manifestaţiilor din 13 şi 14 iunie 1990, în cursul căreia soţul acesteia, domnul Velicu-Valentin Mocanu, a fost împuşcat mortal. Aceasta denunţă, de asemenea, ritmul lent de desfăşurare a procedurii.
204. În acest sens, ea invocă art. 2 din convenţie, sub aspect procedural, şi art. 6 din convenţie.
205. Curtea consideră că problemele ridicate trebuie să fie examinate din perspectiva aspectului procedural al art. 2 din convenţie. Prin urmare, aceasta consideră că nu este necesar să efectueze o analiză din perspectiva art. 6 din convenţie.
206. Dispoziţia relevantă este formulată după cum urmează:
Art. 2
„1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:
a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b. pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;
c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.”
A. Cu privire la admisibilitate
207. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Acesta susţine că reclamanta nu a exercitat căile de atac pe care le avea la dispoziţie pentru a-şi susţine capătul de cerere cu privire la durata cercetării. Potrivit Guvernului, reclamanta ar fi putut introduce în mod direct în faţa instanţelor civile o acţiune în răspundere civilă împotriva autorităţilor naţionale pentru întârzierea cercetării, în temeiul prevederilor art. 998 şi 999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală. Pentru a demonstra caracterul eficient al acestei căi de atac, Guvernul prezintă o hotărâre din 12 iunie 2008, prin care Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a obligat Ministrul Finanţelor Publice să îi plătească reclamantei o despăgubire pentru neregulile cercetării deschise ca urmare a represiunii manifestaţiilor din decembrie 1989 de la Bucureşti. Acesta susţine că faptul că prezintă un singur exemplu de hotărâre judecătorească de acest tip se datorează inexistenţei altor acţiuni de chemare în judecată cu acest obiect.
208. În opinia reclamantei, exemplul evocat de Guvern nu autorizează concluzia conform căreia este vorba despre o cale de atac eficientă, deoarece instanţa nu a obligat autorităţile responsabile să accelereze procedurile penale respective. În plus, reclamanta consideră că este vorba despre o acţiune prezentată de Guvern în scopul cauzei şi al procedurii în faţa Curţii. Aceasta adaugă că nimic nu poate exonera statul de obligaţia acestuia de a realiza o cercetare efectivă, astfel cum prevede art. 2 din convenţie.
209. Curtea reaminteşte că a respins deja o excepţie similară în hotărârea Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii (nr. 33810/07 şi 18817/08, pct. 119-125, 24 mai 2011). Curtea reaminteşte, de asemenea, că obligaţia de epuizare a căilor de atac interne, prevăzută la art. 35 din convenţie, vizează căile de atac accesibile reclamanţilor şi care pot remedia situaţia denunţată de aceştia. Aceste căi trebuie să prezinte un grad suficient de certitudine, nu numai în teorie, ci şi în practică, fără de care sunt lipsite de eficienţa şi accesibilitatea dorite. În cele din urmă, statul pârât are obligaţia de a demonstra că sunt îndeplinite aceste cerinţe [Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25803/94, pct. 75, CEDO 1999‑V].
210. În această privinţă, Curtea consideră că o singură hotărâre definitivă a unei instanţe de prim grad nu este suficientă pentru a demonstra cu destulă certitudine existenţa unor căi de atac interne efective şi accesibile pentru capete de cerere similare celor ale reclamanţilor (Selçuk şi Asker împotriva Turciei, 24 aprilie 1998, pct. 68, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑II).
211. În plus, aceasta reaminteşte că obligaţiile statului care decurg din art. 2 nu pot fi îndeplinite plin simpla acordare de daune-interese (a se vedea, de exemplu, hotărârea Yaşa împotriva Turciei, 2 septembrie 1998, pct. 74, Culegere 1998‑VI, şi Dzieciak împotriva Poloniei, nr. 77766/01, pct. 80, 9 decembrie 2008). În cele din urmă, cercetarea impusă la art. 2 şi 3 din convenţie trebuie să poată conduce la identificarea celor care ar putea fi traşi la răspundere.
212. Rezultă că excepţia Guvernului nu poate fi reţinută.
Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
213. Reclamanta denunţă ritmul lent al cercetării, care este încă în curs de desfăşurare după mai mult de douăzeci de ani de la momentul faptelor, în ciuda interesului public de a afla cine sunt persoanele responsabile pentru represiunea manifestaţiilor, care a avut loc la 13 şi 14 iunie 1990 şi care a făcut numeroase victime, inclusiv morţi, precum soţul acesteia, domnul Velicu-Valentin Mocanu.
214. Aceasta denunţă în special existenţa unor perioade de inactivitate în cursul cercetării, hotărâri de declinare a competenţei, lacune şi absenţa imparţialităţii cercetării, datorate, conform reclamanţilor, anumitor acuzaţi cu funcţii publice înalte care ar fi împiedicat progresul cercetărilor.
215. Guvernul invită Curtea să ţină seama de contextul – foarte special, conform acestuia – în care s-a desfăşurat cercetarea cu privire la circumstanţele decesului soţului reclamantei.
În această privinţă, Guvernul consideră că situaţia reclamantei, în calitate de parte vătămată, nu putea fi analizată separat de situaţia celorlalte părţi vătămate şi părţi civile în dosarul menţionat, nici în afara contextului general al dosarului, care ar viza clarificarea situaţiei a peste 1 300 de victime şi a aproximativ 100 de persoane decedate şi să conducă la identificarea vinovaţilor.
216. Guvernul susţine apoi că cercetarea în cauză este excepţională, nu numai în raport cu numărul mare de persoane implicate, ci şi în raport cu caracterul istoric sensibil al evenimentului pe care îl cercetează. În opinia acestuia, situaţia specială a reclamantei este doar o parte dintr-un vast ansamblu de fapte şi persoane care au fost victime ale violenţelor ocazionate de manifestaţiile masive desfăşurate la Bucureşti.
217. În plus, conform Guvernului, organele de urmărire penală au efectuat în paralel, în cadrul a patru dosare, cercetări privind infracţiunile de omor deosebit de grav, propagandă pentru război, genocid, tratamente neomenoase, subminarea puterii de stat, acte de diversiune, subminarea economiei naţionale, distrugere şi alte infracţiuni.
218. Conform Guvernului, durata acestei cercetări este justificată, în primul rând, de numărul de răniţi, fiind necesar ca toate aceste persoane să fie supuse unor expertize medico-legale, identificate şi interogate şi să li se acorde posibilitatea de a solicita administrarea probelor; apoi, de numărul de suspecţi şi, în cele din urmă, de numărul de martori, precum şi de dificultăţile presupuse de confruntarea declaraţiilor acestora în scopul stabilirii faptelor.
În plus, Guvernul precizează că a fost necesar să fie realizate activităţi de cercetare la faţa locului şi expertize medico-legale, să fie studiate documente şi înregistrări video, precum şi o prezentare pentru recunoaşterea suspecţilor.
219. Guvernul concluzionează că obligaţia de a desfăşura o cercetare efectivă a fost respectată în speţă, în măsura în care este vorba despre o obligaţie de diligenţă şi nu de rezultat. Conform acestuia, cercetarea efectuată în cauză începând din anul 2000 şi până în prezent include toate actele procedurale necesare pentru stabilirea adevărului şi nu a avut nicio perioadă de inactivitate imputabilă autorităţilor.
2. Reamintirea principiilor care decurg din jurisprudenţă
220. Curtea va examina caracterul efectiv al cercetării desfăşurate în speţă în lumina unor principii consacrate în materie şi rezumate, între altele, în hotărârile Güleç împotriva Turciei (27 iulie 1998, pct. 77-78, Culegere 1998‑IV), Issaïeva şi alţii împotriva Rusiei (nr. 57947/00, 57948/00 şi 57949/00, pct. 208-213, 24 februarie 2005) şi Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii (citată anterior, pct. 114).
221. Aceasta reaminteşte că obligaţia procedurală care decurge din art. 2 impune realizarea unei cercetări efective atunci când recurgerea la forţă, în special de către agenţii statului, a condus la moartea unei persoane. Este vorba despre o examinare promptă, completă, imparţială şi aprofundată a circumstanţelor în care au fost săvârşite crimele, pentru a putea realiza identificarea şi sancţionarea responsabililor. Nu este o obligaţie de rezultat, ci de mijloace. Era necesar ca autorităţile să fi luat măsuri rezonabile pentru a asigura obţinerea probelor legate de faptele în cauză. În acest context, o cerinţă de celeritate şi diligenţă rezonabilă este implicită. De asemenea, este necesar ca persoanele responsabile pentru cercetare şi cele care efectuează investigaţiile să fie independente de cele implicate în evenimente. Aceasta presupune nu numai lipsa oricărei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţă practică.(Issaïeva şi alţii, citată anterior, pct. 210-211).
222. În plus, Curtea reaminteşte că a hotărât deja că, în cazul în care obstacole sau dificultăţi împiedică desfăşurarea unei cercetări într-o situaţie deosebită, reacţia promptă a autorităţilor este capitală pentru păstrarea încrederii publicului şi aderarea la statul de drept. Orice carenţă a cercetării, care îi slăbeşte capacitatea de stabilire a circumstanţelor speţei sau de identificare a responsabililor, riscă să conducă la concluzia că nu prezintă gradul de eficienţă necesar (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 134).
223. Din aceleaşi motive, publicul trebuie să aibă dreptul de a verifica în mod suficient cercetarea sau concluziile sale, astfel încât să poată fi contestată răspunderea atât în practică, cât şi în teorie. Gradul impus de controlul public poate varia de la o situaţie la alta. Totuşi, în toate cazurile, rudele victimei trebuie să fie asociate procedurii în măsura necesară pentru protecţia intereselor lor legitime (McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28883/95, pct. 115, CEDO 2001‑III).
224. În special, în cazul încălcării grave a unor drepturi fundamentale precum dreptul la viaţă, Curtea a subliniat importanţa dreptului victimelor, al familiilor acestora şi al succesorilor lor, precum şi al întregii societăţi (Şandru şi alţii împotriva României, nr. 22465/03, pct. 79, 8 decembrie 2009), de a cunoaşte adevărul despre circumstanţele acestor evenimente, ceea ce implică dreptul la o cercetare judiciară efectivă (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 144).
În contextul statelor care au cunoscut o tranziţie către un regim democratic, este legitim ca un stat de drept să declanşeze urmărirea penală împotriva unor persoane care s-au făcut vinovate de crime într-un regim anterior [a se vedea mutatis mutandis Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei (MC), nr. 34044/96, 35532/97 şi 44801/98, pct. 80-81, CEDO 2001‑II)].
Prin urmare, în cazul utilizării masive a forţei letale împotriva populaţiei civile, în timpul unor manifestaţii antiguvernamentale care precedă tranziţia de la un regim comunist la un regim mai democratic, Curtea nu poate considera că o cercetare este efectivă dacă are ca rezultat efectul prescripţiei răspunderii penale, în vreme ce înseşi autorităţile au rămas inactive. De altfel, astfel cum a precizat deja Curtea, amnistia sau graţierea sunt, în general, incompatibile cu obligaţia statelor de a cerceta actele de tortură şi de a lupta împotriva impunităţii infracţiunilor internaţionale (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 144).
3. Aplicarea acestor principii în speţă
225. În speţă, Curtea ia act de faptul că, la scurt timp după evenimentele din 1990, a fost iniţiată o cercetare din oficiu. Iniţiate în 1990, procedurile penale privind decesul domnului Velicu-Valentin Mocanu, survenit la 13 iunie 1990, sunt încă pendinte, adică de peste douăzeci de ani.
226. Curtea reaminteşte că, în temeiul competenţei sale ratione temporis, îi este permis să ia în considerare doar perioada ulterioară datei de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a convenţiei în România.
227. Aceasta remarcă faptul că, în 1994, cauza era pendinte în faţa parchetului militar. În acest sens, Curtea constată că respectiva cercetare a fost încredinţată procurorilor militari care erau, la fel ca şi unii dintre inculpaţi, militari supuşi principiului subordonării ierarhice (Şandru şi alţii, citată anterior, pct. 74, şi Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 137).
228. În plus, aceasta evidenţiază că lacunele cercetării au fost constatate de înseşi autorităţile naţionale. Astfel, rezoluţia din 16 septembrie 1998 a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie preciza că, până la acel moment, cercetarea nu a permis stabilirea identităţii persoanelor care puseseră efectiv în aplicare decizia executivului de a face apel la ajutorul civililor pentru a restabili ordinea la Bucureşti. Această lacună a cercetării se datora „faptului că nu fusese audiată niciuna din persoanele care exercitaseră funcţii cu responsabilităţi la momentul faptelor”, în special Preşedintele României în exerciţiu la acea vreme, Prim-ministrul şi adjunctul acestuia, ministrul de Interne, şeful poliţiei, şeful SRI şi ministrul Apărării (supra, pct. 111).
Totuşi, cercetarea ulterioară nu a reuşit să remedieze toate carenţele, astfel cum s-a constatat în decizia Curţii Supreme de Justiţie din 30 iunie 2003 (supra, pct. 121) şi în decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 17 decembrie 2007 (supra, pct. 125), care au scos în evidenţă viciile procedurii anterioare.
229. În ceea ce priveşte obligaţia de a introduce rudele victimelor în procedură, Curtea observă că reclamanta Anca Mocanu nu a fost informată cu privire la evoluţia cercetării înainte de rechizitoriul din 18 mai 2000 prin care au fost trimişi în judecată inculpaţii acuzaţi de uciderea prin împuşcare a soţului său, că aceasta a fost audiată pentru prima dată de procuror la 14 februarie 2007, adică la aproape şaptesprezece ani de la evenimente (supra, pct. 144) şi că, după decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 17 decembrie 2007, nu a mai fost informată cu privire la această cercetare (supra, pct. 147).
Prin urmare, Curtea nu este convinsă că interesele reclamantei Anca Mocanu de a participa la cercetare au fost protejate suficient (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 141).
230. În plus, importanţa mizei pentru societatea românească, care consta în dreptul numeroaselor victime de a şti ce s-a întâmplat, ceea ce implică dreptul la o cercetare judiciară efectivă şi dreptul eventual la reparaţii, ar fi trebuit să impulsioneze autorităţile naţionale să se ocupe de dosar imediat şi fără întârzieri inutile, pentru a preveni orice aparenţă de impunitate a anumitor acte (Şandru şi alţii, citată anterior, pct. 79, şi Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 142 şi 144).
231. Spre deosebire de cauza Şandru şi alţii, citată anterior, în care procedura s-a încheiat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, Curtea observă, în speţă, că, în ceea ce o priveşte pe reclamanta Anca Mocanu, la 6 iulie 2011, cauza era încă pendinte în faţa parchetului (supra, pct. 146), după două retrimiteri dispuse de cea mai înaltă instanţă a ţării, pentru lacune sau vicii de procedură.
Curtea reaminteşte, în această privinţă, că este dificil să se considere că obligaţiile procedurale care decurg din art. 2 din convenţie sunt îndeplinite în cazul în care victimele sau familiile acestora nu au putut avea acces la o procedură în faţa unei instanţe independente care să se pronunţe cu privire la fapte (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 143).
232. Având în vedere elementele precedente, Curtea consideră că autorităţile naţionale nu au acţionat cu gradul de diligenţă impus în conformitate cu art. 2 din convenţie în ceea ce o priveşte pe doamna Anca Mocanu. Prin urmare, stabileşte că a fost încălcat aspectul procedural al acestei dispoziţii.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din convenţie
233. Reclamanţii, domnii Marin Stoica şi Teodor Mărieş, se plâng de absenţa unei cercetări efective, imparţiale şi diligente, susceptibilă să conducă la identificarea şi sancţionarea persoanelor responsabile pentru represiunea violentă a manifestaţiilor din 13 şi 14 iunie 1990, în cursul căreia soţul aceştia au fost supuşi la rele tratamente.
În acest sens, invocă art. 3 din convenţie. Această dispoziţie este redactată după cum urmează:
Art. 3
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
234. Guvernul ridică mai multe excepţii preliminare în această privinţă.
235. Acesta contestă competenţa ratione temporis a Curţii de a examina aceste cereri din perspectiva aspectului procedural al art. 3 din convenţie. Guvernul invocă, de asemenea, neepuizarea căilor de atac interne. În plus, acesta susţine lipsa calităţii de victimă a reclamantului Teodor Mărieş.
A. Cu privire la admisibilitate
1. Cu privire la excepţia de incompatibilitate ratione temporis
236. Având în vedere că evenimentele, precum şi declanşarea cercetărilor, sunt anterioare datei de ratificare a convenţiei de către România, 20 iunie 1994, Guvernul consideră că astfel, Curtea nu este competentă ratione temporis să examineze capătul de cerere întemeiat pe aspectul procedural al art. 3 din convenţie.
237. Conform replicii reclamanţilor, obligaţia procedurală care decurge din art. 3 este distinctă şi independentă de obligaţiile care decurg din aspectul lor material. Aceştia fac referire la cauzele Şandru şi alţii, citată anterior, şi Lăpuşan şi alţii împotriva României (nr. 29007/06, 30552/06, 31323/06, 31920/06, 34485/06, 38960/06, 38996/06, 39027/06 şi 39067/06, pct. 61, 8 martie 2011), în care Curtea a considerat că este competentă ratione temporis pentru a se pronunţa cu privire la capete de cerere similare care vizau ineficienţa unei cercetări penale privind represiunea armată a unor manifestaţii care au avut loc în decembrie 1989.
238. Curtea reaminteşte principiile consacrate în hotărârea Šilih împotriva Sloveniei [(MC), nr. 71463/01, pct. 159-163, 9 aprilie 2009] şi aplicate mai recent într-o cauză similară împotriva României (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior).
Astfel, aceasta reaminteşte că obligaţia procedurală inclusă la art. 2 şi 3 din convenţie, de a desfăşura o cercetare efectivă, a devenit o obligaţie distinctă şi independentă care poate fi impusă statului chiar şi în cazul în care atingerea adusă vieţii sau integrităţii corporale a avut loc înainte de intrarea în vigoare a convenţiei în privinţa acestui stat. Totuşi, pentru ca obligaţia procedurală în cauză să devină aplicabilă, trebuie să se stabilească faptul că o parte importantă a măsurilor procedurale au fost sau ar fi trebuit să fie puse în aplicare după ratificarea convenţiei de ţara respectivă.
239. În speţă, Curtea observă că procedura penală începută în 1990 cu privire la represiunea violentă a manifestaţiilor din iunie 1990 a continuat şi după 20 iunie 1994, data ratificării convenţiei de către România. Ulterior acestei date a fost întocmit un rechizitoriu în privinţa decesului mai multor persoane, cu această ocazie (pct. 120), şi au fost pronunţate mai multe hotărâri judecătoreşti (pct. 125 şi următoarele). În prezent, cercetarea este încă pendinte în faţa parchetului. Rezultă că o parte importantă din măsurile procedurale au fost realizate şi că acestea trebuie să fie în continuare puse în aplicare după ratificarea convenţiei.
240. Acelaşi lucru este valabil în ceea ce priveşte acuzaţiile de rele tratamente aduse de reclamanţii Marin Stoica şi Teodor Mărieş, care au fost introduşi în cercetare, în calitate de părţi vătămate, începând cu 2002, hotărârile parchetului şi ale instanţelor în privinţa acestora fiind pronunţate între 2005 şi 2011.
241. Prin urmare, Curtea hotărăşte că este competentă ratione temporis să se pronunţe cu privire la acuzaţia de încălcare a art. 3 sub aspectul său procedural (mutatis mutandis, Agache şi alţii împotriva României, nr. 2712/02, pct. 70-73, 20 octombrie 2009, şi Şandru şi alţii, citată anterior, pct. 59)
242. Rezultă că excepţia Guvernului nu poate fi reţinută.
2. Cu privire la excepţia referitoare la absenţa calităţii de victimă a domnului Teodor Mărieş
243. Guvernul consideră că reclamantul Teodor Mărieş nu a prezentat în faţa autorităţilor naţionale o plângere ce poate fi susţinută cu probe privind supunerea acestuia unui tratament interzis în cursul evenimentelor din 13 şi 14 iunie 1990. Acesta susţine că reclamantul nu a fost rănit şi a participat de bună voie la manifestaţii în zilele menţionate.
244. În opinia Guvernului, singurele circumstanţe relevante în această privinţă privesc comportamentul acestuia sub escortă la secţia de poliţie şi perioada de timp petrecută în Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi în secţia de poliţie.
245. În ceea ce priveşte acuzaţiile referitoare la comportamentul sub escortă la secţia de poliţie, Guvernul susţine că reclamantul nu a fost supus niciunui tratament inuman sau degradant. Conform acestuia, în ceea ce priveşte ameninţările pe care le-ar fi făcut agenţii statului pentru a convinge persoana în cauză să urce în maşina lor, acest aspect trebuie analizat în raport cu atitudinea reclamantului faţă de pretinsele ameninţări. În această privinţă, Guvernul afirmă că reclamantul a relatat faptul că utilizase termenul „fiare” pentru a se adresa pretinşilor agresori ai acestuia şi că avusese posibilitatea de a coborî din maşină şi de a reproşa în mod agresiv ofiţerilor superiori de poliţie care supravegheau evenimentele modalităţile de intervenţie pentru eliberarea Pieţei Universităţii. Or, conform Guvernului, o astfel de atitudine a reclamantului ca răspuns la aceste pretinse ameninţări este de natură să dovedească absenţa oricărei atitudini a agenţilor care să fi putut cauza „teamă” sau „angoasă” [Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 120, CEDO 2000‑IV].
246. În ceea ce priveşte acuzaţiile reclamantului conform cărora agenţii statului şi-au înfipt mâinile în el ca două „fiare”, Guvernul subliniază, în primul rând, absenţa oricărei probe susceptibilă să susţină acuzaţiile sale şi, în subsidiar, absenţa precizării de către reclamant a consecinţelor unui astfel de comportament al agenţilor asupra sa. Prin urmare, conform Guvernului, este rezonabil să se considere că gradul de gravitate al pretinsului comportament imputat agenţilor statului era insuficient pentru a-i cauza reclamantului un minim de suferinţă fizică sau psihică. Guvernul susţine că acest lucru este cu atât mai probabil cu cât reclamantul nu a oferit niciun detaliu privind acest aspect, deşi ar fi putut alege, pentru relatarea faptelor, o manieră foarte explicită şi detaliată, care să descrie diversele stări de spirit şi starea fizică ale acestuia.
247. În ceea ce priveşte acuzaţiile referitoare la perioada de timp petrecută de reclamant în Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi în secţia de poliţie, Guvernul susţine că funcţionarii care l-au văzut pe reclamant cu această ocazie fie l-au ignorat, fie l-au tratat cu respect. În ceea ce priveşte relatarea reclamantului privind dialogul agenţilor statului privind ordinul de a-l lovi, Guvernul invită Curtea să decidă că este vorba doar de afirmaţii nesusţinute de partea reclamantă şi, în subsidiar, să observe absenţa oricărui efect psihic sau fizic asupra acesteia.
248. În cele din urmă, în ceea ce priveşte audierea acestuia de către procuror, Guvernul estimează că a durat două ore. Or, în opinia sa, nu se poate considera că un astfel de interval de timp implică un tratament contrar art. 3 din convenţie.
249. În concluzie, Guvernul este de părere că situaţia de fapt, astfel cum este prezentată de reclamant, nu impune deschiderea unei cercetări oficiale efective privind pretinsele acte de violenţă la care a fost supus la 13 şi 14 iunie 1990.
250. Reclamantul arată că are calitatea de victimă în ceea ce priveşte absenţa unei cercetări efective privind actele violente la care pretinde că a fost supus. În această privinţă, susţine că a fost victima unor acte de violenţă fizică şi psihică, că a fost maltratat, bătut şi supus unui regim de teamă şi teroare împreună cu toţi ceilalţi manifestanţi arestaţi pe stradă în luna iunie 1990.Acesta reiterează faptul că a fost arestat la orele 4.30, la 13 iunie 1990, atunci când se afla împreună cu alţi manifestanţi în faţa Ambasadei Statelor Unite ale Americii la Bucureşti şi că a fost dus în două sedii diferite de poliţie, agresat şi ameninţat verbal.
251. În plus, acesta pretinde că a fost ameninţat în continuare după repunerea sa în libertate în seara zilei de 13 iunie 1990, casa acestuia a fost jefuită de necunoscuţi care au intrat prin efracţie şi din cauza acestor ameninţări partenera acestuia a fost obligată să părăsească oraşul pentru a se proteja.
252. . Curtea reaminteşte că obligaţia procedurală dedusă din art. 3 din convenţie se impune atunci când plângerea privind existenţa tratamentului interzis poate fi „susţinută cu probe” [Chiriţă împotriva României (dec.), nr. 37147/02, 6 septembrie 2007].
253. În această privinţă, Curtea reaminteşte că acuzaţiile de rele tratamente trebuie să fie susţinute de mijloace de probă corespunzătoare [Selmouni, citată anterior, pct. 88, şi Gäfgen împotriva Germaniei (MC), nr. 22978/05, pct. 92, CEDO 2010‑...].
254. În speţă, Curtea constată că nu este contestat faptul că reclamantul a fost arestat împreună cu alţi manifestanţi la Bucureşti în jurul orelor 4.30, la 13 iunie 1990, şi dus în mai multe sedii ale poliţiei. În schimb, reclamantul afirmă că a fost agresat şi ameninţat verbal, deşi Guvernul contestă acest lucru, susţinând că relatarea însăşi persoanei în cauză referitoare la reacţiile sale de mânie demonstrează că nu era posibil să îi fi fost teamă.
255. Cu toate acestea, Curtea observă că reclamantul nu a furnizat un certificat medical care să ateste sechele fizice sau psihice (a se vedea, mutatis mutandis, Melinte împotriva României, nr. 43247/02, pct. 33-36, 9 noiembrie 2006, şi Erdoğan Yağız, nr. 27473/02, pct. 43-44, 6 martie 2007). Aceasta remarcă faptul că reclamantul nu a dovedit nici că sesizase autorităţile înainte de anul 2005 şi că le prezentase detaliat propriile suferinţe (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 158).
256. Având în vedere circumstanţele prezentei cauze, în special absenţa unor probe care să ateste efectele fizice şi mentale asupra reclamantului ce decurg din actele denunţate, combinată cu faptul că acesta s-a plâns tardiv în faţa autorităţilor naţionale, Curtea consideră că acestea din urmă nu au încălcat obligaţia procedurală care decurge din art. 3 din convenţie în privinţa persoanei în cauză.
257. Ţinând seama de considerentele precedente, este necesar ca acest capăt de cerere al domnului Mărieş să fie declarat ca fiind în mod vădit nefondat în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
3. Cu privire la excepţia de neepuizare a căilor de atac interne
258. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne şi în ceea ce priveşte cererea domnului Stoica, pentru aceleaşi motive precum cele menţionate în privinţa cererii doamnei Anca Mocanu.
259. Curtea reaminteşte concluziile sale referitoare la excepţia similară invocată în privinţa cererii doamnei Anca Mocanu (supra, pct. 212). Rezultă că excepţia Guvernului nu poate fi reţinută.
260. În plus, Guvernul ridică o a doua excepţie de neepuizare în privinţa domnului Stoica, pe motiv că ar fi sesizat prea târziu autorităţile cu o plângere penală, şi anume nu înainte de 2001, adică unsprezece ani după relele tratamente pe care pretinde că le-a suferit.
261. Curtea consideră că argumentele în sprijinul excepţiei invocate de Guvern ridică probleme juridice strâns legate de fondul plângerii, pe care aceasta nu le poate disocia de examinarea respectivei plângeri. De asemenea, Curtea consideră că este necesar ca acestea să fie examinate ţinând seama de prevederea normativă din convenţie invocată de reclamant [a se vedea, mutatis mutandis, Rupa împotriva României (nr. 1), nr. 58478/00, pct. 90, 16 decembrie 2008].
4. Concluzie cu privire la admisibilitatea capătului de cerere al domnului Stoica
262. Curtea constată că acest capăt de cerere al domnului Marin Stoica nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
263. Reclamantul Marin Stoica denunţă ritmul lent al desfăşurării cercetării şi susţine în special că o înregistrare video lungă dovedeşte actele violente la care a fost supus la sediul televiziunii publice şi că furnizează suficiente detalii pentru a permite identificarea vinovaţilor şi a martorilor. Or, în prezent, nicio hotărâre a parchetului sau a instanţelor nu ar fi încercat să stabilească circumstanţele în care i-ar fi fost aplicate relele tratamente, atât lui, cât şi altor numeroase persoane, în sediul televiziunii publice.
264. În ceea ce îl priveşte în special pe reclamantul Marin Stoica, Guvernul remarcă faptul că primele demersuri întreprinse de acesta pentru a-şi susţine calitatea de persoană vătămată în cursul evenimentelor din 13 şi 14 iunie 1990 au fost efectuate în 2001 prin intermediul unor memorii şi cereri trimise la administraţia prezidenţială, la Ministerul Justiţiei, la poliţie şi la parchet, prin care solicita statului român să îi acorde o despăgubire şi o majorare a pensiei. Primele sesizări cu caracter de plângere penală datează din 9 mai, 10 iulie şi 6 august 2003, astfel cum reiese din rezoluţia din 10 mai 2004 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
265. Guvernul adaugă că nu a fost respinsă nicio cerere a reclamantului privind administrarea probelor, precum interogarea martorilor şi realizarea unei noi expertize medico-legale. Prin urmare, Guvernul consideră că, în cazul acestui reclamant, parchetul a acţionat cu diligenţă şi a acceptat toate cererile acestuia, urmărind administrarea unor probe utile şi relevante în cauză.
266. Curtea reaminteşte, de asemenea, că, atunci când un individ afirmă în mod susţinut că a suferit, din partea poliţiei sau a altor servicii similare ale statului tratamente contrarii art. 3 din convenţie, această dispoziţie, combinată cu obligaţia generală impusă statului prin art. 1 de „a recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [sa] drepturile şi libertăţile definite (...) [în] convenţie”, necesită, implicit, declanşarea unei cercetări oficiale efective. Această cercetare, după exemplul celei impuse la art. 2, trebuie să poată conduce la identificarea şi pedepsirea vinovaţilor (Labita, citată anterior, pct. 131).
267. Aşa cum este imperativ ca autorităţile interne competente să deschidă o cercetare şi să adopte măsuri de îndată ce le-au fost aduse la cunoştinţă acuzaţii de rele tratamente, persoana în cauză are, de asemenea, obligaţia să dea dovadă de diligenţă şi iniţiativă [a se vedea, mutatis mutandis, Frandeş împotriva României (dec.), nr. 35802/05, 17 mai 2011].
268. În speţă, Curtea observă că reclamantul Marin Stoica a fost victima unor acte violente la 13 iunie 1990. Acesta pretinde că a fost invitat de poliţie să îşi recupereze actele de identitate la trei luni după evenimente şi că, între timp, acesta se izolase în casă, de teamă să nu fie din nou arestat, torturat şi încarcerat (supra, pct. 95). Aceasta observă totuşi că nu a depus plângere cu această ocazie.
269. Primele demersuri ale acestuia pentru a-şi susţine calitatea de persoană vătămată în cursul evenimentelor din 13 şi 14 iunie 1990 au fost efectuate abia în 2001, atunci când a solicitat statului român să îi acorde despăgubiri.
270. Având în vedere ansamblul elementelor de la dosar, Curtea acordă o importanţă deosebită faptului că reclamantul a adus în atenţia autorităţilor plângerea sa privind actele de violenţă suferite la 13 iunie 1990 abia după unsprezece ani de la aceste evenimente.
271. Desigur, plângerea acestuia a fost conexată la dosarul nr. 75/P/1998 care are ca obiect, între altele, cercetarea privind acuzaţiile de tratamente neomenoase (supra, pct. 162).
{0>Dans le cadre de ce dossier, plusieurs actes d’enquêtes, dont deux expertises médico-légales, ont été réalisés au profit du requérant.În cadrul acestui dosar, mai multe acte de cercetare, printre care două expertize medico-legale, au fost realizate în beneficiul reclamantului.Ulterior, cauza a fost închisă în principal ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, în ceea ce priveşte infracţiunile de loviri şi alte vătămări sau de comportament abuziv, denunţate de reclamant.
În ceea ce priveşte acuzaţia de rele tratamente, rezoluţia din 17 iunie 2009 preciza că, în speţă, nu era îndeplinită condiţia impusă de lege, şi anume ca tratamentele neomenoase să vizeze „persoane căzute în puterea adversarului”. Rezultă că, în momentul introducerii plângerii reclamantului, conform normelor de drept intern, termenul de prescripţie a răspunderii penale era deja obţinut pentru infracţiuni precum lovirea şi alte vătămări sau comportamentul abuziv.
272. Dacă poate accepta faptul că, în situaţii de încălcare gravă a unor drepturi fundamentale, este necesar să se ia în considerare vulnerabilitatea victimelor, în special incapacitatea lor, în anumite cazuri, de a face plângere, de teama represaliilor, Curtea nu găseşte, în speţă, niciun argument convingător care să justifice faptul că reclamantul a rămas pasiv şi a aşteptat unsprezece ani înainte să depună plângere la autorităţile competente.
273. În consecinţă, având în vedere circumstanţele deosebite ale speţei, în special pasivitatea reclamantului pe parcursul unei perioade extrem de lungi, Curtea consideră că nu a fost încălcat art. 3 din convenţie.
III. Cu privire la încălcarea art. 6 din convenţie, pretinsă de asociaţia reclamantă
274. Asociaţia reclamantă se plânge de durata procedurii penale la care a participat în calitate de parte civilă şi solicită repararea prejudiciului cauzat la 14 iunie 1990 prin pătrunderea fără drept în sediul său, distrugerea bunurilor sale şi agresarea membrilor săi.
275. În această privinţă, asociaţia denunţă încălcarea art. 6 din convenţie, ale cărui dispoziţii relevante în speţă sunt formulate după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea [...] într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă [...] care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
A. Cu privire la admisibilitate
276. Curtea consideră că acest capăt de cerere nu poate fi declarat în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. Având în vedere că nu a fost identificat niciun alt motiv de inadmisibilitate, este necesar ca acest capăt de cerere să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
277. Curtea ia act de faptul că asociaţia a depus o plângere penală formală pe 26 iulie 1990, cu constituire de parte civilă pentru prejudiciile suferite de aceasta în cursul evenimentelor din perioada 13-15 iunie 1990. Investigaţia acestei plângeri penale a fost efectuată în cadrul cercetării care s-a finalizat prin rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală din 17 iunie 2009. Prin urmare, a durat aproape nouăsprezece ani.
278. În ceea ce priveşte competenţa sa ratione temporis, Curtea se poate pronunţa cu privire la capătul de cerere întemeiat pe durata procedurii numai pentru perioada ulterioară datei de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a convenţiei în România. Durata procedurii care trebuie luată în calcul este aşadar de cincisprezece ani.
279. Curtea reaminteşte că a constatat în repetate rânduri, în cauze care au ridicat probleme similare celor din prezenta cauză, că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie [Frydlender împotriva Franţei (MC), nr. 30979/96, CEDO 2000‑VII, şi Săileanu împotriva României, nr. 46268/06, pct. 50, 2 februarie 2010].
280. După ce a examinat toate elementele prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt şi niciun argument care să poată conduce la o concluzie diferită în prezenta cauză.
281. Având în vedere jurisprudenţa Curţii în materie, aceasta consideră că, în speţă, durata procedurii în litigiu este excesivă şi nu răspunde cerinţei „termenului rezonabil”.
Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 în ceea ce priveşte capătul de cerere al asociaţiei reclamante.
IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie
282. Invocând art. 8 din convenţie, reclamantul Teodor Mărieş se plânge că a făcut obiectul unor măsuri secrete de supraveghere, în special ascultarea convorbirilor telefonice. În opinia lui, aceste măsuri constituie un mijloc de presiune al autorităţilor în raport cu activitatea sa de preşedinte al unei asociaţii ce militează pentru o cercetare efectivă cu privire la numărul mare de persoane ucise şi rănite în decembrie 1989.
283. Părţile relevante în speţă ale art. 35 § 2 din convenţie sunt formulate astfel:
„2. Curtea nu reţine nicio cerere individuală introdusă în aplicarea art. 34, dacă:
[...]
b) ea este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte [...] şi dacă ea nu conţine fapte noi. [...]”
284. Curtea reaminteşte că, atunci când verifică dacă două cauze sunt în esenţă aceleaşi, ia în considerare identitatea părţilor în cele două proceduri, prevederile legale pe care se întemeiază acestea, natura capetelor de cerere ale părţilor şi natura reparaţiei pe care doresc să o obţină [a se vedea, mutatis mutandis, Smirnova şi Smirnova împotriva Rusiei (dec.), nr. 46133/99 şi 48183/99, 3 octombrie 2002, Folgerø şi alţii împotriva Norvegiei (dec.), nr. 15472/02, 14 februarie 2006, şi Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) împotriva Elveţiei (nr. 2) (MC), nr. 32772/02, pct. 63, CEDO 2009-...].
285. În speţă, Curtea observă că reclamantul a introdus anterior o altă cerere în faţa sa, înregistrată cu numărul 33810/07, în care era formulat, în temeiul art. 8, un capăt de cerere similar celui invocat în cadrul prezentei cereri înregistrate cu numărul 45886/07. Cererea precedentă, întemeiată, de asemenea, pe faptele denunţate în prezenta cauză, a condus la constatarea încălcării art. 8 (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 161-176).
286. Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă, în speţă, prezentul capăt de cerere este „în mod esenţial acelaşi” cu cel prezentat deja în cererea nr. 33810/07.
287. Aceasta remarcă faptul că, în raport cu cererea anterioară, reclamantul nu a adus în faţa Curţii, în cadrul capătului său de cerere formulat în prezenta cerere din perspectiva art. 8, niciun element care să constituie un fapt nou, în sensul art. 27 § 1 lit. b) din convenţie [a se vedea, a contrario, Delgado împotriva Franţei, nr. 38437/97, decizia Comisiei din 9 septembrie 1998, şi C.G. şi alţii împotriva Bulgariei (dec.), nr. 1365/07, 13 martie 2007].
288. Rezultă că acest capăt de cerere, fiind „în mod esenţial acelaşi” cu cel care a fost prezentat anterior de reclamantul Teodor Mărieş în faţa Curţii, intră sub incidenţa art. 35 § 2 lit. b) din convenţie şi, în consecinţă, trebuie să fie respins, în temeiul art. 35 § 2 şi 4 din convenţie.
V. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 34 din convenţie
289. Invocând art. 34 din convenţie, reclamanţii pretind că autorităţile ar fi exercitat asupra lor ameninţări şi presiuni, cu scopul de a-i face să renunţe la cererile lor în faţa Curţii şi că nu au avut acces la documentele cercetării.
290. Având în vedere constatarea referitoare la aspectul procedural al art. 2 (supra, pct. 232), Curtea consideră că nu este necesar să examineze în continuare dacă au fost încălcate, în speţă, aceste dispoziţii (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 181).
VI. Cu privire la celelalte încălcări pretinse
291. În temeiul art. 5 din convenţie, reclamantul Marin Stoica pretinde că a fost arestat abuziv la 13 iunie 1990. În temeiul aceleiaşi dispoziţii, reclamantul Teodor Mărieş pretinde că a fost lipsit de libertate în mod abuziv în perioada 18 iunie-30 octombrie 1990. Acesta susţine, de asemenea, că a fost supus la rele tratamente în cursul aceleiaşi perioade.
292. Curtea reaminteşte că intrarea în vigoare a convenţiei pentru România a avut loc la 20 iunie 1994.
293. Rezultă că aceste plângeri sunt incompatibile ratione temporis cu dispoziţiile convenţiei în sensul art. 35 § 3 a) şi că trebuie să fie respinse în temeiul art. 35 § 4.
VII. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
294. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Cererea de reparaţie echitabilă a doamnei Anca Mocanu
295. Curtea aminteşte, în primul rând, jurisprudenţa sa consacrată conform căreia o hotărâre de constatare a unei încălcări implică, pentru statul pârât, obligaţia juridică, conform convenţiei, de a pune capăt încălcării şi de a-i elimina consecinţele, astfel încât să se restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia. Statele contractante, părţi într-o cauză, au, în principiu, libertatea de a alege mijloacele pe care le vor folosi pentru a se conforma unei hotărâri de constatare a unei încălcări. Dacă natura încălcării permite restitutio in integrum, este obligaţia statului pârât să o realizeze. Dacă, în schimb, dreptul naţional nu permite sau nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor încălcării, art. 41 abilitează Curtea să acorde părţii vătămate, dacă este cazul, reparaţia pe care o consideră potrivită (Sfrijan împotriva României, nr. 20366/04, pct. 44, 22 noiembrie 2007).
Astfel, de exemplu, în cazul încălcării art. 6 din convenţie, aplicarea principiului restitutio in integrum implică plasarea reclamanţilor, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă celei în care s-ar afla dacă nu ar fi existat încălcarea cerinţelor acestei dispoziţii (Sfrijan, citată anterior, pct. 45-48).
296. În prezenta cauză, Curtea reaminteşte că a constatat încălcarea aspectului procedural al art. 2 din convenţie din cauza absenţei unei cercetări efective cu privire la decesul soţului reclamantei. Prin urmare, statul pârât trebuie să adopte măsurile necesare pentru a accelera cercetările cu privire la uciderea domnului Velicu-Valentin Mocanu, cu scopul de a pronunţa o hotărâre conformă cu cerinţele convenţiei (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 202).
297. Reclamanta solicită 200 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral, pe care l-ar fi suferit ca urmare a duratei excesive a cercetării privind uciderea soţului său. Aceasta declară că, după uciderea soţului său, atunci când acesta avea 22 de ani şi ea avea 20, a rămas singură cu cei doi copii ai lor, unul în vârstă de doi ani şi celălalt de câteva luni. Ea afirmă că, în cursul celor douăzeci de ani care au urmat, perioadă în care ar fi aşteptat finalizarea cercetării şi stabilirea persoanelor responsabile pentru uciderea soţului ei, a fost nevoită să se întreţină pe ea şi pe cei doi copii lucrând ca femeie de serviciu, îndurând condiţii de viaţă deosebit de grele.
298. Aceasta solicită, în plus, 100 000 EUR cu titlu de prejudiciu material, fără să explice în ce anume constă acesta.
299. Guvernul consideră că cererile sale de reparaţie echitabilă sunt excesive şi nejustificate şi solicită Curţii să le respingă.
300. Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi respinge această cerere.
301. În schimb, consideră că este necesar să se acorde o reparaţie echitabilă din cauza faptului că autorităţile naţionale nu au tratat dosarul cu privire la decesul prin împuşcare al soţului reclamantei cu diligenţa impusă la art. 2 din convenţie.
Pe baza elementelor de care dispune, în special faptul că cercetarea este încă pendinte, Curtea consideră că încălcarea art. 2 sub aspect procedural le-a cauzat persoanelor în cauză un prejudiciu moral considerabil, punându-i într-o situaţie de suferinţă şi frustrare. Pronunţându-se în echitate, aceasta acordă reclamantei 30 000 EUR cu acest titlu.
B. Asociaţia reclamantă
302. Asociaţia reclamantă nu a prezentat nicio cerere de reparaţie echitabilă în termenul prevăzut în acest sens.
C. Cheltuieli de judecată
303. Reclamanţii nu au formulat o cerere de rambursare a cheltuielilor de judecată.
D. Dobânzi moratorii
304. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea
1. Hotărăşte, în unanimitate, să conexeze cererile;
2. Declară, în unanimitate, cererile admisibile în privinţa capetelor de cerere întemeiate pe art. 2 din convenţie, în ceea ce o priveşte pe reclamanta Anca Mocanu, pe art. 3 din convenţie în ceea ce îl priveşte pe reclamantul Marin Stoica şi pe art. 6 § 1 din convenţie în ceea ce o priveşte pe asociaţia reclamantă, şi inadmisibile pentru celelalte capete de cerere;
3. Hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 2 din convenţie sub aspect procedural în ceea ce o priveşte pe reclamanta Anca Mocanu;
4. Hotărăşte, cu cinci voturi la două, că nu a fost încălcat art. 3 din convenţie în ceea ce îl priveşte pe reclamantul Marin Stoica;
5. Hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie în ceea ce o priveşte pe asociaţia reclamantă;
6. Hotărăşte, în unanimitate, că nu este necesar să fie examinat capătul de cerere întemeiat pe art. 34 din convenţie.
7. Hotărăşte, în unanimitate:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei Anca Mocanu, în termen de trei luni de la data la care hotărârea rămâne definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 30 000 EUR (treizeci mii de euro), cu titlu de prejudiciu moral, care va fi convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
8. Respinge, cu cinci voturi la două, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 13 noiembrie 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
În conformitate cu art. 45 § 2 din convenţie şi art. 74 § 2 din regulament, următoarele opinii separate sunt anexate la prezenta hotărâre:
– opinia concordantă a domnului judecător Streteanu;
- opinia separată a doamnei judecător Ziemele, la care aderă şi domnul judecător Šikuta.
J.C.M.
S.Q.
Opinia concordantă a domnului judecător Streteanu
Am votat la fel ca majoritatea referitor la constatarea neîncălcării art. 3 în ceea ce îl priveşte pe reclamantul Marin Stoica şi subscriu la concluziile hotărârii. Totuşi ţin să subliniez câteva aspecte pe care le consider deosebit de importante.
Curtea s-a pronunţat în mod constant în privinţa art. 3 din convenţie că, în cazul în care o persoană afirmă în mod susţinut că agenţii statului au supus-o unui tratament contrar art. 3, autorităţile competente au obligaţia de a desfăşura o „cercetare oficială şi efectivă”. care să permită stabilirea faptelor, precum şi identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile (Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, pct. 102, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VIII, Şerban împotriva României, nr. 11014/05, pct. 80, 10 ianuarie 2012). În plus, această cerinţă de celeritate şi diligenţă rezonabilă în cadrul obligaţiei de a cerceta există şi în cazul în care cercetarea vizează fapte săvârşite de civili (Ebcin împotriva Turciei, nr. 19506/05, pct. 56, 1 februarie 2011). În cele din urmă, conform Curţii, nu este acceptabil, în principiu, ca desfăşurarea şi finalizarea unor asemenea procese să fie împiedicate, printre altele, de prescripţia penală, ca urmare a tergiversărilor judiciare incompatibile cu cerinţa de celeritate şi diligenţă rezonabilă, implicită în acest context (Okkalı împotriva Turciei, nr. 52067/99, pct. 76, CEDO 2006‑XII, Türkmen împotriva Turciei, nr. 43124/98, 19 decembrie 2006, Hüseyin Şimşek împotriva Turciei, nr. 68881/01, pct. 67, 20 mai 2008, şi Şerban, citată anterior, pct. 80).
Prin urmare, se poate vorbi despre o obligaţie fundamentală care decurge din aspectul procedural al art. 3 – odată sesizate cu o cauză privind tratamente contrare acestei dispoziţii, autorităţile judiciare trebuie să dea dovadă de celeritate în desfăşurarea cercetării, pentru a evita ca răspunderea penală să fie eliminată ca urmare a prescripţiei. Dar, în măsura în care reclamantul sesizează autorităţile judiciare abia după curgerea termenul de prescripţie, ce pot face autorităţile pentru a se achita de această obligaţie care decurge din art. 3? Având în vedere că prescripţia împiedică exercitarea unei acţiuni publice, urmărirea penală nu poate continua. În consecinţă, singura obligaţie care le revine autorităţilor în acest caz este aceea de a se asigura că încadrarea juridică a faptelor este corectă şi că intervine prescripţia în raport cu această încadrare. Este exact ceea ce au făcut autorităţile în speţă. Dat fiind faptul că, în dreptul românesc, infracţiunile de violenţă sunt încadrate în funcţie de durata îngrijirilor medicale pe care le necesită leziunile suferite, procurorul a dispus efectuarea unei noi expertize, solicitând medicilor legişti să stabilească dacă rănile suferite de reclamant îi puseseră viaţa în pericol şi dacă exista o legătură de cauzalitate între acest traumatism şi afecţiunile medicale de care suferea acesta la data la care fusese dispusă efectuarea acestei expertize (pct. 172 din hotărâre). Dacă expertiza ar fi confirmat una dintre aceste ipoteze, ar fi putut exista o încadrare juridică mai gravă a faptelor (vătămare corporală gravă sau tentativă de omor), determinând un termen de prescripţie mai lung. În speţă, având în vedere că noua expertiză a confirmat concluziile primei expertize, procurorul a fost nevoit să menţină încadrarea juridică a faptelor şi să ia în considerare intervenţia prescripţiei.
Eventual, ar putea fi ridicată o altă problemă în această privinţă. În cazuri precum cel în speţă, există motive pentru a exclude de plano prescripţia? Cu alte cuvinte, sfera infracţiunilor imprescriptibile poate fi extinsă pentru a include fapte precum cele a căror victimă a fost reclamantul? Câteva hotărâri recente ale Curţii par să indice un răspuns afirmativ. În fapt, Curtea a hotărât că, în cazul utilizării masive a forţei letale împotriva populaţiei civile în timpul unor manifestaţii antiguvernamentale care precedă tranziţia de la un regim comunist la un regim mai democratic, Curtea nu poate accepta că o cercetare este efectivă dacă are ca rezultat efectul prescripţiei răspunderii penale, în vreme ce înseşi autorităţile au rămas inactive (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii împotriva României, 33810/07 şi 18817/08, pct. 144, 24 mai 2011). În plus, Curtea a subliniat că amnistia şi graţierea sunt, în general, incompatibile cu obligaţia statelor de a cerceta actele de tortură şi de a lupta împotriva impunităţii crimelor internaţionale. [Ould Dah împotriva Franţei (dec.), nr. 13113/03, 17 martie 2009, Abdülsamet Yaman împotriva Turciei, nr. 32446/96, pct. 55, 2 noiembrie 2004]. Consider totuşi că această jurisprudenţă nu le impune statelor o obligaţie de a exclude de plano prescripţia pentru fapte susceptibile să intre sub incidenţa art. 3. În opinia mea, hotărârea pronunţată în cauza Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii împotriva României nu stabileşte obligaţia organului legislativ de a declara omorul imprescriptibil. În conformitate cu jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a subliniat pur şi simplu că o cercetare desfăşurată în cursul termenului de prescripţie şi care este caracterizată mai degrabă de pasivitatea autorităţilor nu poate fi considerată efectivă. În acelaşi timp, faptul că o cercetare are ca rezultat condamnări înainte de expirarea termenului de prescripţie nu o face în mod necesar eficientă (Şandru şi alţii împotriva României, nr. 22465/03, pct. 73-80, 8 decembrie 2009). În cele din urmă, imprescriptibilitatea trebuie să îşi păstreze caracterul excepţional, adică trebuie să fie rezervată, în principiu, infracţiunilor care ţin de dreptul internaţional penal (genocid, crime împotriva umanităţii, crime de război). În consecinţă, un comportament fie este calificat drept infracţiune internaţională, ceea ce îl face imprescriptibil, fie rămâne supus normelor de drept comun. Este dificil de conceput crearea unei categorii autonome de infracţiuni penale a căror gravitate se situează între infracţiunile care ţin de dreptul internaţional şi infracţiunile de drept comun, dar căreia să i se aplice imprescriptibilitatea proprie infracţiunilor internaţionale. O astfel de categorie, care ar fi identificată doar în contextul unor acte incriminate (folosirea masivă a forţei letale împotriva populaţiei civile în cursul unor tulburări sociale care caracterizează o schimbare a regimului politic) nu are precizia impusă de dreptul penal.
În ultimul rând, amnistia şi graţierea, în ciuda anumitor asemănări cu prescripţia, au motive foarte diferite de aceasta. În fapt, ele exprimă voinţa statului de a renunţa la dreptul de a urmări penal o persoană sau dreptul de a o obliga la executarea pedepsei aplicate. Atunci când această renunţare priveşte o infracţiune pentru care există o obligaţie de cercetare efectivă, amnistia sau graţierea devin mijloace care îi permit statului să eludeze obligaţia sa de cercetare. De unde incompatibilitatea actelor de amnistie sau graţiere cu obligaţiile care decurg din art. 3. Spre deosebire de amnistie sau graţiere, care îşi au sursa întotdeauna în voinţa statului, prescripţia nu indică în mod necesar intenţia statului de a nu se achita de obligaţiile impuse la art. 3 sau o neglijenţă în îndeplinirea acestor obligaţii. În fapt, prescripţia se poate datora fie pasivităţii autorităţilor, fie pasivităţii victimei care nu doreşte să sesizeze autorităţile. În primul caz, prescripţia arată, în fapt, nerespectarea de către stat a obligaţiilor sale, în vreme ce, în al doilea caz, este dificil să fie învinuite autorităţile. Din acest motiv, posibilitatea de a prescrie acţiunea publică care priveşte comportamente susceptibile să intre sub incidenţa art. 3 nu este incompatibilă în sine cu obligaţiile care decurg din acest text. Prin urmare, Curtea nu are niciun motiv pentru a exclude de plano prescripţia în ceea ce priveşte această categorie de fapte, dar aceasta trebuie să verifice în fiecare caz în parte dacă prescripţia dezvăluie pasivitatea autorităţilor judiciare sau este imputabilă exclusiv reclamantului.
Opinia separată a doamnei judecător Ziemele, la care aderă domnul judecător Sikuta
(Traducere)
1. Este necesar să reamintim că, astfel cum a afirmat în mod constant Curtea, „[î]n cazul unor rele tratamente aplicate deliberat de către agenţii statului prin încălcarea art. 3, [..] se impun două măsuri pentru ca reparaţia să fie suficientă. În primul rând, autorităţile statului trebuie să realizeze o cercetare aprofundată şi efectivă care să poată conduce la identificarea şi pedepsirea celor responsabili (a se vedea, printre altele, Krastanov, citată anterior, pct. 48; Çamdereli împotriva Turciei, nr. 28433/02, pct. 28-29, 17 iulie 2008; şi Vladimir Romanov, citată anterior, pct. 79 şi 81). În al doilea rând, reclamantul trebuie, după caz, să primească o compensaţie [Vladimir Romanov, citată anterior, pct. 79, şi, mutatis mutandis, Aksoy, citată anterior, pct. 98, şi Abdülsamet Yaman împotriva Turciei, nr. 32446/96, pct. 53, 2 noiembrie 2004 (aceste două hotărâri în contextul art. 13)] sau, cel puţin, să aibă posibilitatea să solicite şi să obţină o despăgubire pentru prejudiciul cauzat de relele tratamente [a se compara, mutatis mutandis, Nikolova şi Velitchkova, citată anterior, pct. 56 (cu privire la o încălcare a art. 2); Çamdereli, citată anterior, pct. 29; şi Yeter împotiva Turciei, nr. 33750/03, pct. 58, 13 ianuarie 2009]. Astfel cum a explicat Curtea: „[î]n ceea ce priveşte cerinţa efectuării unei cercetări aprofundate şi efective, Curtea reaminteşte că, atunci când o persoană afirmă în mod credibil, că a suferit, în mâinile poliţiei sau ale altor servicii similare ale statului, grave violenţe ilicite şi contrare art. 3, această dispoziţie, combinată cu obligaţia generală impusă statului de art. 1 din convenţie de a « recunoaşte oricărei persoane care intră sub jurisdicţiei [sale], drepturile şi libertăţile definite (...) [în] convenţie», necesită, implicit, declanşarea unei cercetări oficiale efective.” Această cercetare, asemenea celei rezultate din art. 2, trebuie să poată conduce la identificarea şi pedepsirea celor responsabili (a se vedea, în special, Assenov şi alţii, citată anterior, pct. 102; Labita, citată anterior, pct. 131; Çamdereli, citată anterior, pct. 36‑37, şi Vladimir Romanov, citată anterior, pct. 81). Pentru ca o cercetare să fie efectivă în practică, condiţia prealabilă este ca statul să fi promulgat dispoziţii de drept penal care să reprime practicile contrare art. 3 (a se compara, mutatis mutandis, M.C. împotriva Bulgariei, nr. 39272/98, pct. 150, 153 şi 166, CEDO 2003-XII, Nikolova şi Velitchkova, citată anterior, pct. 57, şi Çamdereli, citată anterior, pct. 38)”. Încheierea unei astfel de cercetări ca urmare a intervenţiei prescripţiei ar impune o examinare serioasă de către Curte a compatibilităţii unui astfel de rezultat cu cerinţele art. 3. În orice caz, cauza de faţă este cu atât mai gravă cu cât evenimentele din 13 şi 14 iunie 1990 se înscriu în procesul prin care a fost răsturnat regimul comunist din România. Această cauză priveşte, de asemenea, evenimente similare celor care au condus la căderea lui Nicolae Ceauşescu, care a avut loc în decembrie 1989: în ţară domneau incertitudinea şi agitaţia; populaţia continua să se elibereze de fosta putere politică şi manifestaţiile care au avut loc în Piaţa Universităţii sunt dovada luptei iniţiate pentru promovarea unui nou regim democratic. În opinia mea, este vorba despre circumstanţe speciale, astfel cum o demonstrează, în mod evident, reacţia aşa-zisului Guvern de tranziţie, care hotărâse să reprime nişte manifestaţii paşnice prin toate mijloacele de care dispunea.
2. Camera a considerat că, în cazul în care măsurile adoptate pentru reprimarea unor manifestaţii paşnice conduc la decesul unui civil, precum în cazul soţului primei reclamante în speţă, probabil că respectiva cauză nu ar trebui să se finalizeze prin intervenţia prescripţiei. În orice caz, procedura internă referitoare la cauza Mocanu este încă pendinte. Este de presupus că, şi în cazul în care procedura s-ar fi încheiat prin intervenţia prescripţiei, camera nu ar fi considerat că era vorba despre un rezultat compatibil cu obligaţiile care decurg din art. 2.
3. Camera a decis, de asemenea, că, atunci când o persoană, precum domnul Stoica, este în mod accidental victima recurgerii la forţă de către agenţi ai statului care reprimă manifestaţii paşnice, aceasta trebuie să urmeze căile obişnuite ale procedurii penale, din care face parte regula prescripţiei. Astfel cum subliniază camera, deşi recunoaşte faptul că victimele unor astfel de evenimente pot fi vulnerabile, ceea ce le poate întârzia demersurile pentru a depune plângere la autorităţi, aceasta nu consideră acceptabil faptul că domnul Stoica a sesizat autorităţile abia în 2001 (pct. 270-272 din hotărâre). Camera nu consideră relevant faptul că autorităţile au înregistrat ele însele plângerea reclamantului şi au conexat-o la dosarul penal nr. 75/P/1998. Aceasta admite că cercetarea privind acţiunile care au condus la rănirea unor civili în cadrul represiunii unor manifestaţii paşnice se poate încheia cu prescripţia, aşa cum se pare că s-a întâmplat în speţă (pct. 271 din hotărâre).
4. În primul rând, nu pot subscrie la abordarea camerei, care nu ţine seama de toate măsurile de cercetare adoptate de autorităţi după depunerea plângerii domnului Stoica în 2001. Camera validează astfel comportamentul contradictoriu şi ambiguu al autorităţilor în ceea ce priveşte cazul special al domnului Stoica, precum şi ansamblul episodului de abuz de putere săvârşit de autorităţile statului cu ocazia reprimării manifestaţiilor. Camera admite, de asemenea, că o cercetare ineficientă se poate încheia cu aplicarea prescripţiei, astfel cum s-a întâmplat în cazul în speţă în urma rezoluţiei din 17 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (pct. 187-188 din hotărâre). Această atitudine a camerei este contrară jurisprudenţei Curţii, care nu admite ca un stat să îşi justifice pasivitatea prin efectul prescripţiei, al graţierii sau al amnistiei, cu atât mai mult atunci când statul a recurs masiv la o forţă pentru a reprima nişte manifestaţii paşnice şi democratice (pct. 261 din hotărâre). Este pe deplin adevărat că domnul Stoica a întârziat să acţioneze, dar întârzierile şi ineficienţa autorităţilor române sunt mult mai grave, ţinând seama de faptul că aveau în special obligaţia de a clarifica evenimentele care au avut loc în momentul în care poporul român se lupta pentru a obţine un guvern liber şi democratic. În aceste condiţii, îmi permit să afirm că nu mai este vorba doar despre o chestiune de drept penal sau de cercetare a unei infracţiuni simple constând în loviri şi alte vătămări, caz în care prescripţia răspunderii penale poate interveni după trei ani, astfel cum prevede dreptul penal intern. Dimpotrivă, soarta domnului Stoica se înscrie într-o serie de încălcări grave ale drepturilor omului.
5. În al doilea rând, atunci când este vorba despre un context de grave încălcări ale drepturilor omului, care pot însoţi o schimbare a regimului politic, Curtea a subliniat că este deosebit de important să fie desfăşurată o cercetare corespunzătoare cu scopul descoperirii adevărului. Or, o astfel de cercetare nu se poate încheia cu efectul prescripţiei (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii împotriva României, nr. 33810/07 şi 18817/08, pct. 144, 24 mai 2011). Această abordare adoptată de Curte este conformă cu principiile fundamentale şi directivele privind dreptul la recurs şi la reparaţie al victimelor încălcărilor flagrante ale dreptului internaţional al drepturilor omului şi ale încălcărilor grave ale dreptului internaţional umanitar, adoptate de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în Rezoluţia 60/147 din 16 decembrie 2005. Organizaţia Naţiunilor Unite a elaborat o listă detaliată care stabileşte, în esenţă, obligaţia de a nu permite ca încălcările flagrante ale drepturilor omului să rămână nepedepsite. Din rândul acestor principii, le putem menţiona pe următoarele: „[î]n cazul unor încălcări flagrante ale dreptului internaţional al drepturilor omului [...] statele au obligaţia de a ancheta şi, dacă există elemente de probă suficiente, datoria de a aduce în faţa justiţiei persoana presupusă a fi responsabilă şi de a pedepsi persoana declarată vinovată pentru încălcările respective. [...]” „Atunci când prescripţia este prevăzută de un tratat aplicabil sau o altă obligaţie internaţională, aceasta nu se aplică în cazul încălcărilor flagrante ale dreptului internaţional al drepturilor omului [...]” „Prescripţia prevăzută în dreptul intern pentru alte tipuri de încălcări care nu constituie infracţiuni de drept internaţional, inclusiv termenele aplicabile acţiunilor civile şi altor proceduri, nu ar trebui să fie restrictivă în mod necorespunzător.” Curtea a subscris la o abordare similară în special în cauza Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii împotriva României du 24 mai 2011 (citată anterior), în care circumstanţele sunt similare celor în speţă.
6. Pe scurt, nu pot admite adoptarea de către cameră a două abordări diferite, deşi este vorba despre două persoane care au fost victime ale aceloraşi evenimente. Înseşi autorităţile române nu au refuzat să deschidă o cercetare cu privire la plângerile domnului Stoica, deşi acestea au fost sesizate în 2001. Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu trebuie, prin urmare, să adopte o altă decizie în această privinţă. În opinia mea, a fost încălcat art. 3 în ceea ce îl priveşte pe domnul Stoica.
Full & Egal Universal Law Academy