©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
Cererea nr. 10265/04
Gheorghe MOCUŢA
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 10 aprilie 2012 într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 28 decembrie 2003,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
1. Reclamantul, domnul Gheorghe Mocuţa, este resortisant român, născut în 1953 şi locuieşte în Bucureşti.
2. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de către reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
A. Circumstanţele cauzei
3. La momentul faptelor, reclamantul îşi desfăşura activitatea ca procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
4. Înainte de publicarea articolului incriminat, acesta şi-a întrerupt temporar activitatea în perioada 1998-2000, având în vedere că fusese numit în funcţii politice de către Guvern. În special, acesta a lucrat ca Secretar de Stat în Ministerul Justiţiei şi ulterior ca Subsecretar de Stat la Departamentul de Control al Guvernului. Reclamantul nu a fost afiliat niciunui partid politic. Partidul aflat la putere la vremea respectivă a pierdut alegerile din anul 2000, iar reclamantul şi-a reluat funcţia sa de procuror.
1. Articolul incriminat
5. Un articol referitor la reclamant, scris de C.I., a fost publicat în numărul din 6-12 martie 2001 al săptămânalului de satiră Academia Caţavencu, cu titlul „În balanţa justiţiei, Mocuţa se dă huţa”.
Fragmentele relevante ale articolului se citesc după cum urmează:
„Dacă înainte de Revoluţie Mocuţa a profitat de numele lui, identic cu cel al secretarului-şef de judeţ, după 1989 acesta s-a delimitat de temutul activist aşa cum cineva s-ar delimita de Diavol. Indiferent dacă era sau nu înrudit cu Mefisto, Mocuţa a fost desemnat imediat după absolvire la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în ciuda faptului că nu a fost primul din clasă...
Oricât de mult s-ar chinui să dovedească contrariul, Mocuţa apare pe lista ruşinii [a Băncii B], alături de înalţi funcţionari din Ministerul Afacerilor Interne şi din cadrul Serviciului de Protecţie şi Pază. Ce îl deosebeşte pe procuror de ceilalţi [de pe listă] este faptul că, în vreme ce soldaţii se chinuiau să îşi plătească datoriile, în ceea ce îl priveşte pe Mocuţa, nu ştim încă dacă a ajuns să plătească ultima rată a împrumutului său. Ce ştim sigur este că s-a dedicat în totalitate anchetării dosarului penal deschis împotriva [fostului director al Băncii B.]”. [traducere neoficială]
6. Articolul continua cu prezentarea detaliilor privind achiziţiile imobiliare ale reclamantului, pretinzând că acestea fuseseră realizate prin intermediul unor tranzacţii comerciale suspecte, care implicau un fost director al Oficiului Naţional pentru Turism, un politician local influent şi procurori locali. De asemenea, acesta insinua săvârşirea unor fapte de corupţie de către reclamant în calitatea sa de procuror în ceea ce priveşte anumite afaceri imobiliare.
7. La aproximativ patru luni de la publicarea articolului în cauză, în săptămânalul respectiv a apărut un al doilea articol cu acelaşi subiect, atribuit unui alt jurnalist, în care se admitea că C.I. fusese dezinformat şi, prin urmare, prezentase informaţii false în articolul anterior.
2. Procesul penal împotriva lui C.I.
8. La 30 aprilie 2001, reclamantul a depus la Parchetul General o plângere penală împotriva lui C.I. pentru insultarea şi calomnierea unui funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor sale (ultraj; articolul 279 § 2 din Codul penal).
9. Procurorul a decis că faptele trebuiau să fie examinate în temeiul art. 205 şi 206 C. pen. şi a înaintat cauza la Tribunalului Bucureşti.
Reclamantul s-a constituit parte civilă în procedură, solicitând despăgubiri jurnalistului şi editorului săptămânalului, care era o societate.
10. La 9 decembrie 2002, instanţa l-a achitat pe C.I., dar a dispus ca acesta, împreună cu editorul, să îi plătească reclamantului 250 000 000 lei româneşti cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
Instanţa a considerat că articolul în cauză fusese insultător şi calomnios şi, prin urmare, a adus atingere reputaţiei şi demnităţii reclamantului. Totuşi, aceasta a considerat că jurnalistul nu acţionase cu intenţia clară de a-l jigni pe reclamant, scopul său fiind de informare a cititorilor cu privire la comportamentul reclamantului în calitate de procuror şi înalt reprezentant al statului, ceea ce reprezenta o chestiune de interes public. Instanţa a subliniat că C.I. s-a bazat pe articole publicate anterior şi pe informaţii furnizate de surse protejate, dar a considerat că ar fi trebuit să fie mai diligent în verificarea informaţiilor înainte de a le publica.
În ceea ce priveşte acţiunea civilă, instanţa a considerat că C.I. acţionase în mod nelegal, deoarece nu verificase cu temeinicie informaţiile publicate şi nu dovedise veridicitatea acestora în cadrul procesului, şi că acesta adusese prejudicii victimei prin comportamentul său.
11. Atât C.I., cât şi procurorul, au introdus apel împotriva hotărârii din 9 decembrie 2002. C.I. a solicitat respingerea acţiunii civile, în timp ce procurorul a solicitat infirmarea hotărârii de achitare.
12. La 25 iunie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul introdus de C.I., a casat hotărârea în măsura în care aceasta privea acţiunea civilă şi a respins cererea reclamantului, pe motiv că nu existase nicio legătură cauzală între comportamentul jurnalistului şi prejudiciul suferit de reclamant. Instanţa a menţinut restul hotărârii, acceptând astfel motivarea instanţei inferioare.
B. Dreptul intern relevant
13. Dispoziţiile relevante din Codul civil şi din Codul penal privind insulta şi calomnia, precum şi răspunderea civilă delictuală, în vigoare la momentul faptelor, cu modificările ulterioare, sunt prezentate în hotărârea Timciuc împotriva României (dec.), nr. 28999/03, 12 octombrie 2010.
Capete de cerere
14. Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie, că procesul în cauză nu fusese echitabil. Acesta s-a plâns în special de modul în care instanţele au stabilit faptele, au apreciat probele şi au interpretat legea aplicabilă.
15. În temeiul aceleiaşi dispoziţii, coroborată cu art. 14 din convenţie, acesta a pretins că nu beneficiase de un proces echitabil, deoarece fusese discriminat şi persecutat politic. Acesta a evidenţiat că instrumentase urmărirea penală a mai multor politicieni care făceau parte din partidul aflat la putere după alegerile din 2000. În plus, a subliniat că îşi desfăşurase activitatea într-o funcţie politică în cadrul Departamentului de Control al Guvernului, care aparţine de Ministerul Justiţiei, şi fusese desemnat de Guvern, care avea în componenţă membri ai partidului care pierduse alegerile din 2000.
16. În temeiul art. 8 § 1 din convenţie, reclamantul a pretins că autorităţile române nu respectaseră dreptul său la protejarea demnităţii şi a reputaţiei sale.
17. În temeiul art. 10 § 2 din convenţie, acesta a argumentat că statul ar fi trebuit să adopte măsuri pozitive şi că ar fi trebuit impuse restricţii şi sancţiuni în privinţa libertăţii de exprimare exercitate de jurnalistul C.I., pentru a proteja principiile morale, reputaţia unei persoane sau drepturile altora şi pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
În drept
A. Capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie, considerat separat şi coroborat cu art. 14 din Convenţie
18. Reclamantul a pretins că nu beneficiase de un proces echitabil. Acesta s-a plâns în special de modul în care instanţele au stabilit faptele, au apreciat probele şi au interpretat legislaţia aplicabilă şi a pretins că a fost discriminat pe baza opiniilor sale politice sau ca urmare a istoricului activităţii desfăşurate. Acesta a invocat art. 6 § 1 şi art. 14 din convenţie, care, în măsura relevantă, prevăd următoarele:
Art. 6 § 1
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
Art. 14
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de [prezenta] convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
19. Curtea reiterează că admisibilitatea şi aprecierea probelor reprezintă chestiuni reglementate în principal de legislaţia naţională şi de instanţele naţionale şi, prin urmare, aceasta nu are sarcina de a examina erori de fapt sau de drept prezumtiv comise de o instanţă naţională decât în cazul şi în măsura în care acestea ar fi putut încălca drepturi şi libertăţi protejate prin convenţie [a se vedea García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999‑I]. În plus, Curtea nu are obligaţia de a examina în abstract ordinea juridică internă: singura sarcină a acesteia este de a examina dacă, în speţă, sistemul juridic oferea o protecţie adecvată şi eficientă a drepturilor reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Ignaccolo-Zenide împotriva României, nr. 31679/96, pct. 108, CEDO 2000‑I, şi Ruianu împotriva României, nr. 34647/97, pct. 66, 17 iunie 2003).
20. În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria A nr. 288). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria A nr. 303-B).
21. Revenind la prezenta cauză, Curtea observă că instanţele naţionale au pronunţat hotărâri motivate, pe baza probelor de la dosar. Nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţele au interpretat probele şi au aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei.
22. De asemenea, aceasta subliniază că, deşi motivarea oferită de Curtea de Apel Bucureşti pentru respingerea acţiunii civile sunt succinte, acestea au o legătură logică cu argumentele dezvoltate de instanţă în aceeaşi hotărâre în ceea ce priveşte respingerea acţiunii penale. Prin urmare, Curtea consideră că au fost respectate cerinţele unui proces echitabil.
23. În cele din urmă, Curtea subliniază că reclamantul nu a prezentat nicio probă concretă care să îi permită Curţii să stabilească temeinicia capătului de cerere formulat de acesta în temeiul articolului 14.
24. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
B. Capete de cerere întemeiate pe art. 8 § 1 şi art. 10 din Convenţie
25. În temeiul art. 8 § 1 şi al art. 10 din Convenţie, reclamantul a pretins că autorităţile nu au respectat dreptul acestuia la protejarea bunei sale reputaţii şi nu au impus, în acest scop, limitări ori sancţiuni asupra libertăţii de exprimare a lui C.I. Dispoziţiile invocate sunt redactate după cum urmează:
Art. 8
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
Art. 10
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
26. Curtea face referire la principiile stabilite în jurisprudenţa sa recentă în ceea ce priveşte protecţia asigurată de dreptul la o bună reputaţie (a se vedea Karakó împotriva Ungariei, nr. 39311/05, pct. 17-26, 28 aprilie 2009; Petrina împotriva României, nr. 78060/01, pct. 27-29 şi 34-36, 14 octombrie 2008; şi A. împotriva Norvegiei, nr. 28070/06, pct. 63-65, 9 aprilie 2009). În special, Curtea reiterează că trebuie să fie puse în balanţă dreptul reclamantului la „respectarea vieţii sale private”, prevăzut la art. 8, şi interesul public privind libertatea de exprimare prevăzută la art. 10, interes cu privire la care ziariştii joacă un rol esenţial de gardian public: aceştia au datoria de a relata chestiuni de interes public (a se vedea, alături de multe alte hotărâri, Observer şi Guardian împotriva Regatului Unit, 26 noiembrie 1991, pct. 59, seria A nr. 216, şi Bladet Tromsø şi Stensaas împotriva Norvegiei (MC), nr. 21980/93, pct. 59, CEDO 1999-III].
27Revenind la faptele prezentei cauze, Curtea subliniază că articolul respectiv privea o chestiune de interes public, şi anume, activităţile unui procuror şi fost înalt reprezentant al statului. În aceste calităţi, reclamantul era o persoană publică, fiind astfel expus unei limite mai largi de „critică acceptabilă” privind activităţile sale [a se vedea Janowski împotriva Poloniei (MC), nr. 25716/94, pct. 33, CEDO 1999-I, şi Mamère împotriva Franţei, nr. 12697/03, pct. 27, CEDO 2006‑XIII].
28. Curtea subliniază că articolul în cauză făcea referire şi la proprietăţile reclamantului şi că acuzaţiile aduse în această privinţă aveau ca scop expunerea pretinsului comportament corupt al reclamantului în funcţia sa. Totuşi, chiar presupunând că reclamantul s-a simţit jignit de insinuările făcute, libertatea jurnalistică include şi posibilitatea de a recurge la un anumit grad de exagerare sau chiar provocare, care nu pare să fi fost depăşit în prezenta cauză [a se vedea Lindon, Otchakovsky‑Laurens şi July împotriva Franţei, (MC), nr. 21279/02 şi 36448/02, pct. 56, CEDO 2007-XI]. Curtea acordă importanţă şi faptului că săptămânalul a publicat o retractare, atunci când s-a aflat că o parte din informaţiile publicate de C.I. fuseseră false.
29. Curtea remarcă, de asemenea, că instanţele naţionale, prin intermediul unor proceduri care au respectat cerinţele de la articolul 6, au examinat în detaliu conţinutul articolului incriminat (a se vedea, a contrario, Petrina, citată anterior, pct. 8) şi au concluzionat, printr-o hotărâre motivată, că jurnalistul scrisese articolul fără intenţia de a jigni reclamantul şi că se bazase pe informaţii publicate anterior şi pe o investigaţie jurnalistică, dar că, în mod evident, acesta ar fi trebuit să fie mai diligent în verificarea informaţiilor înainte de a le publica. Curtea nu are niciun motiv pentru a se abate de la constatările instanţelor naţionale în această privinţă.
30. În lumina celor menţionate anterior, Curtea consideră că instanţele naţionale au oferit motive „relevante şi suficiente” pentru a‑şi justifica hotărârile, păstrând astfel un echilibru just între libertatea de exprimare a jurnalistului în temeiul art. 10 şi dreptul reclamantului la protejarea demnităţii, reputaţiei şi intimităţii sale în temeiul art. 8.
31. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy