©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 15 septembrie 2015
În Cauza Moinescu împotriva României
(Cererea nr. 16903/12)
Definitivă
15/12/2015
Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Moinescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, Branko Lubarda, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 25 august 2015,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 16903/12 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Dumitru Moinescu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 15 martie 2012 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul L. Constantin, avocat în Constanţa. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. În prezenta cauză, reclamantul pretinde că nu a beneficiat de un proces echitabil, având în vedere că a fost condamnat penal de instanţa de recurs fără administrarea nemijlocită de probe, deşi fusese achitat de instanţele de grad inferior pe baza aceloraşi elemente.
4. La 11 martie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1952 şi locuieşte în Medgidia.
A. Evenimentele din 9 aprilie 2006
6. La 9 aprilie 2006, în jurul orei 7 dimineaţa, a avut loc o dispută între două grupuri de persoane într-un local de noapte din Medgidia. Imobilul respectiv şi două vehicule parcate în apropiere au suferit pagube importante. A fost necesară intervenţia poliţiei pentru a restabili ordinea.
În timp ce agenţii de poliţie se aflau la faţa locului şi pe când se obţineau declaraţiile victimelor şi ale martorilor oculari, reclamantul, care la momentul respectiv era primarul oraşului şi L.B., şeful poliţiei locale, au pătruns în imobilul respectiv. Reclamantul a discutat cu câteva dintre persoanele prezente şi cu administratorul imobilului.
7. La cererea reclamantului, personalul serviciului municipal de salubritate s-a deplasat la faţa locului pentru a elibera şi curăţa trotuarele din vecinătate.
8. Apoi, reclamantul s-a deplasat la sediul primăriei, care se afla în apropiere. Acolo, a avut o întâlnire cu I.N., consilier pe problemele romilor şi cu I.A, fratele acestuia din urmă, care fusese implicat în dispută. Iniţial, li s-au alăturat administratorul clubului şi alte două persoane care asistaseră la dispută. Ulterior, s-a prezentat şi L.B., şeful poliţiei locale, care i-a înmânat reclamantului înregistrarea video a disputei, realizată de un agent de la poliţia rutieră, care se afla la faţa locului. S-au purtat discuţii despre modalităţile de reparare a pagubelor.
9. Poliţia judiciară, care s-a autosesizat în cauză, a decis să efectueze o percheziţie la domiciliul familiei N., din care făceau parte I.N şi I.A, emiţând mandate de aducere pe numele mai multor membri din familia respectivă.
10. În jurul orei 15.00, câţiva agenţi de poliţie s-au deplasat la domiciliul familiei N. şi au reţinut mai multe persoane, în temeiul mandatelor de aducere menţionate anterior. În timp ce percheziţia era în desfăşurare, reclamantul şi-a făcut apariţia în curtea imobilului. Apariţia sa a coincis cu adunarea în faţa imobilului a mai multor persoane, care vociferau şi denunţau un comportament abuziv din partea poliţiei, pe care o acuzau că îi anchetează doar pe membrii familiei N. şi nu pe membrii grupului rival. Reclamantul i-a cerut agentului de poliţie care conducea operaţiunea să-i prezinte mandatul care autoriza percheziţia. După citirea mandatului, reclamantul s-a adresat mulţimii adunate, declarând: „Totul este în regulă!”.
11. În jurul orei 19.30, în timp ce audierea persoanelor reţinute era în curs, reclamantul s-a deplasat la sediul parchetului şi a cerut să se întâlnească cu procurorul care supraveghea ancheta. După ce, iniţial, cererea sa a fost refuzată, procuroarea Z.P. a acceptat, în urma insistenţelor, să-l întâlnească într-un birou.
B. Procedura penală declanşată împotriva reclamantului
12. La o dată neprecizată, s-a dispus declanşarea urmăririi penale împotriva a opt persoane pentru suspiciunea de „ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice”, infracţiune sancţionată de art. 321 C. pen. şi pentru suspiciunea de „distrugere (de bunuri)”, infracţiune sancţionată de art. 217 C. pen. În ceea ce îi priveşte pe reclamant şi pe L.B., aceştia au fost urmăriţi penal pentru suspiciunea de „favorizare a infractorului”, infracţiune sancţionată de art. 264 alin. (1) C. pen. Reclamantul a fost reprezentat pe tot parcursul procedurii de un avocat la alegere.
13. Prin rechizitoriul din 3 mai 2006, parchetul a trimis în judecată cele opt persoane acuzate de ultraj şi distrugere şi a disjuns urmărirea penală împotriva reclamantului şi a lui L.B.
14. Prin hotărârea definitivă din 12 iunie 2007, cele opt persoane în cauză au fost găsite vinovate de săvârşirea infracţiunilor de care erau acuzate de Curtea de Apel Constanţa, care le-a condamnat, după caz, la pedepse de un an, respectiv un an şi patru luni de închisoare.
15. Prin ordonanţa din 13 iulie 2006, parchetul a pronunţat neînceperea urmăririi penale pentru faptele de care era bănuit L.B.
16. Pe parcursul urmăririi penale iniţiate împotriva reclamantului, parchetul a ascultat 25 de martori.
17. Prin rechizitoriul din 11 martie 2008, parchetul, reprezentat de procuroarea Z.P, l-a trimis în judecată pe reclamant pentru favorizarea infractorului, acuzându-l că a îngreunat şi a zădărnicit urmărirea penală iniţiată cu privire la disputa din 9 aprilie 2006.
18. Cauza a fost înscrisă pe rolul Judecătoriei Medgidia. Instanţa a ascultat 21 de martori, inclusiv pe reclamant, care şi-a susţinut nevinovăţia.
19. Prin sentinţa din 18 mai 2010, Judecătoria Medgidia a pronunţat achitarea reclamantului. În motivele sale, instanţa a reţinut:
– că din declaraţiile martorilor nu reieşea că reclamantul îngreunase sau încercase să îngreuneze ancheta demarată cu privire la disputa din 9 aprilie 2006;
– că prezenţa sa la locul disputei, imediat după evenimente sau întâlnirea de la sediul primăriei sau prezenţa sa la momentul percheziţiei efectuate la domiciliul familiei N., au avut ca scop medierea conflictului şi s-au raportat la repararea pagubelor produse în urma disputei şi la curăţenia realizată de serviciile primăriei;
– că din nici un element de probă nu reieşea că reclamantul încercase să-l intimideze pe procuror sau să-l determine să îndeplinească sau nu anumite acte, la momentul întâlnirii acestora la sediul parchetului şi că, prin urmare, această întâlnire nu pusese în pericol ancheta penală în curs;
– că, în orice caz, era necesar să se elimine din probele acuzării declaraţiile procurorului, care nu puteau fi utilizate în speţă, având în vedere calitatea sa de procuror însărcinat cu cercetarea penală.
20. Hotărârea respectivă a fost confirmată, în urma apelului declarat de parchet, prin hotărârea Tribunalului Constanţa din 11 mai 2011.
21. Parchetul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
22. Şedinţa de judecată a avut loc la 4 octombrie 2011, în faţa Curţii de Apel Constanţa. Avocatul reclamantului a solicitat respingerea recursului şi a depus concluzii scrise. Reclamantul a refuzat invitaţia curţii de apel de a face o declaraţie. Reclamantul a avut ocazia să-şi exprime ultimul cuvânt şi şi-a susţinut, din nou, nevinovăţia. În timpul recursului respectiv, nu a fost administrată nici o altă probă.
23. Prin decizia definitivă din 7 octombrie 2011, Curtea de Apel Constanţa l-a condamnat pe reclamant la şase luni de închisoare cu suspendare pentru favorizarea infractorului. Pentru aceasta, curtea de apel a considerat:
– că instanţele inferioare comiseseră „o eroare gravă de fapt”, ca urmare a unei examinări trunchiate a documentelor depuse la dosar;
– că probele depuse la dosar arătau că reclamantul ajutase persoanele implicate în disputa din 9 aprilie 2009, solicitând personalului serviciului municipal de salubritate să cureţe locul, deşi aceştia nu fuseseră încă examinaţi de poliţia judiciară;
–că reclamantul a intervenit în anchetă printr-un comportament intimidant faţă de agentul de poliţie care conducea percheziţia, căruia i-a cerut să-i prezinte mandatul care autoriza percheziţia respectivă, şi prin întâlnirea cu procurorul însărcinat cu ancheta penală;
– că prin acţiunile sale, reclamantul „încercase să obţină informaţii referitoare la desfăşurarea anchetei, ocolind calea legală care îi permite să obţină informaţii de interes public şi fără să justifice un interes concret şi că acţionase astfel cu scopul de a intimida autorităţile judiciare şi pentru a îngreuna ancheta”.
II. Dreptul intern relevant
24. Dispoziţiile din Codul de procedură penală, care defineau la momentul faptelor, domeniul de aplicare a competenţei şi puterilor instanţei sesizate cu „recurs”, sunt descrise în cauza Găitănaru împotriva României (nr. 26082/05, pct. 17-18, 26 iunie 2012).
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie
25. Reclamantul pretinde că în cadrul procedurii penale declanşate împotriva sa i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, având în vedere că a fost condamnat penal de instanţa de recurs fără administrarea nemijlocită de probe, deşi fusese achitat de instanţele de grad inferior pe baza aceloraşi probe. Acesta invocă art. 6 § 1 din convenţie, ale cărui dispoziţii relevante sunt redactate după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
A. Cu privire la admisibilitate
26. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Acesta susţine că reclamantul nu a solicitat instanţei de recurs sesizată în prezenta cauză, să examineze noile elemente de probă şi să efectueze o nouă ascultare a martorilor. În opinia sa, reclamantul ar fi putut să folosească această posibilitate în mod util, fie prin intermediul avocatului său, fie în mod direct, având în vedere că fusese ascultat în persoană de instanţa respectivă.
27. Reclamantul consideră că a epuizat căile de atac interne şi că excepţia Guvernului trebuie respinsă. Acesta susţine că nu avea nici un interes să propună o nouă administrare a probelor în faţa instanţei de examinare a recursului declarat de parchet, având în vedere că fusese achitat de instanţele inferioare.
28. În această privinţă, Curtea reaminteşte că se pronunţase deja în cauze similare cu privire la argumentul invocat de Guvern, conform căruia reclamantul nu a solicitat niciodată instanţei de recurs ascultarea martorilor. În aceste cauze, Curtea a considerat că instanţa de recurs era obligată să ia din oficiu, măsuri în acest sens, în ciuda faptului că nu exista o solicitare expresă din partea reclamantului (Găitănaru, citată anterior, pct. 34, Manolachi împotriva României, nr. 36605/04, pct. 50, 5 martie 2013 şi Hanu împotriva României, nr. 10890/04, pct. 38, 4 iunie 2013). În plus, în speţă, Curtea observă că reclamantului nu i se poate reproşa că a fost lipsit de interes faţă de proces (a contrario, Bragadireanu împotriva României, nr. 22088/04, pct. 110, 6 decembrie 2007). În consecinţă, este necesar să se respingă excepţia invocată de Guvern.
29. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părților
30. Reclamantul susţine că instanţa de recurs s-a pronunţat, întemeindu-se exclusiv pe dosarul din primă instanţă, care conţinea depoziţiile martorilor, acelaşi dosar în baza căruia fusese achitat în primă instanţă şi în apel.
31. Guvernul nu observă nimic contrar cerinţelor unui proces echitabil în condamnarea reclamantului. Acesta subliniază:
– că reclamantul a fost reprezentat pe tot parcursul procedurii, că a putut să adreseze întrebări martorilor acuzării şi să prezinte martori ai apărării în aceleaşi condiţii ca şi acuzarea, şi că, în consecinţă, principiul egalităţii armelor a fost respectat;
– că reclamantul a putut să-şi prezinte concluziile pe fondul cauzei şi că nu a fost constrâns să-şi limiteze comentariile cu privire la admisibilitatea recursului parchetului (Guvernul citează a contrario cauza Popa şi Tănăsescu împotriva României, nr. 19946/04, pct. 51, 10 aprilie 2012).
32. În plus, Guvernul pretinde că problema principală pe care instanţa de recurs trebuia să o soluţioneze se referea la încadrarea juridică a faptelor, care fuseseră deja stabilite în primă instanţă, în special în temeiul mărturiilor. În opinia sa, instanţa de recurs avea dreptul de a aprecia dacă acţiunile reclamantului puteau fi calificate drept ajutor acordat mai multor persoane, în vederea îngreunării anchetei penale care tocmai se declanşase împotriva acestora, fără a fi obligată să redeschidă din oficiu administrarea probelor. De altfel, proba principală a apărării reclamantului în faţa instanţelor inferioare se referea deja la încadrarea juridică respectivă. În cele din urmă, Guvernul consideră că, spre deosebire de cauza Găitănaru (citată anterior, pct. 31), în prezenta cauză, achitarea reclamantului de către instanţele inferioare nu s-a întemeiat pe insuficienţa probelor, ci pe o interpretare juridică diferită.
2. Motivarea Curţii
33. Curtea reaminteşte că modalităţile de aplicare a art. 6 din Convenţie în cadrul procedurilor în apel depind de caracteristicile procedurii despre care este vorba: este necesar să se ţină cont de ansamblul procedurii interne şi de rolul atribuit instanţei de apel în cadrul ordinii juridice naţionale. Atunci când o şedinţă publică a avut loc în primă instanţă, absenţa dezbaterilor publice în apel se poate justifica prin particularităţile procedurii în cauză, ţinând seama de natura sistemului de apel intern, de întinderea competenţelor instanţei de apel, de modul în care au fost realmente prezentate şi protejate interesele reclamantului în faţa acesteia, şi mai ales de natura chestiunilor pe care trebuia să le soluţioneze (Botten împotriva Norvegiei, 19 februarie 1996, pct. 39, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-I).
34. În plus, Curtea a declarat că, atunci când o instanţă de apel este sesizată cu o cauză în fapt şi în drept şi studiază în ansamblu problema vinovăţiei sau a nevinovăţiei, aceasta nu poate, din motive de echitate a procesului, să se pronunţe asupra acestor chestiuni fără aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal, fie de inculpatul care susţine că nu a săvârşit fapta considerată ca infracţiune (a se vedea, printre altele, Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, pct. 32, seria A nr. 134, Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, pct. 55, CEDO 2000-VIII, Dondarini împotriva San Marino, nr. 50545/99, pct. 27, 6 iulie 2004 şi Igual Coll împotriva Spaniei, nr.37496/04, pct. 27, 10 martie 2009), fie de martorii ascultaţi pe parcursul procedurii (Găitănaru, citată anterior, pct. 35 şi Hogea împotriva României, nr. 31912/04, pct. 54, 29 octombrie 2013).
35. Curtea reaminteşte că admisibilitatea probelor intră în primul rând, sub incidenţa normelor de drept intern: în principiu, instanţele naţionale sunt cele care trebuie să evalueze probele administrate. Sarcina încredinţată Curţii prin Convenţie constă exclusiv în a cerceta dacă procedura considerată în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil [a se vedea García Ruiz împotriva Spaniei, (MC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999‑I]. Astfel, Curtea a menţionat că deşi, în principiu, este de competenţa instanţei naţionale să se pronunţe cu privire la necesitatea sau oportunitatea citării unui martor, circumstanţe excepţionale ar putea determina Curtea să concluzioneze că art. 6 este incompatibil cu neascultarea unei persoane ca martor (Bricmont împotriva Belgiei, 7 iulie 1989, pct. 89, seria A nr. 158).
36. Cu privire la faptele speţei, Curtea constată în primul rând, că şi Curtea de Apel Constanţa a întreprins demersuri pentru ca reclamantul să poată fi ascultat în persoană, dar l-a condamnat fără a asculta din nou martorii ascultaţi în primă instanţă, ale căror depoziţii au determinat curtea de apel şi ulterior, instanţa de apel, să-l achite (supra, pct. 19-20).
În această privinţă, Curtea subliniază că stabilise deja în cauze similare, că în sistemul judiciar român, competenţele instanţelor sesizate cu recurs, nu se limitau doar la chestiuni de drept. Într-adevăr, Curtea a constatat că procedura în faţa instanţei de recurs era o procedură completă care urma aceleaşi reguli ca o procedură pe fond şi că instanţa de recurs putea să decidă, fie confirmarea achitării reclamantului de către instanţa inferioară, fie să îl declare vinovat, după o apreciere completă a chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei în cauză, administrând după caz, noi mijloace de probă (Dănilă împotriva României, nr. 53897/00, pct. 38, 8 martie 2007, Găităianu, citată anterior, pct. 30, Manolachi, citată anterior, pct. 46 şi Văduva împotriva României, nr. 27781/06, pct. 43, 25 februarie 2014).
37. În speţă, Curtea de Apel Constanţa s-a prevalat de această posibilitate, dar fără a examina noi elemente de probă. Or, Curtea subliniază că prima instanţă şi instanţa de apel au considerat că din declaraţiile martorilor nu reieşea că reclamantul îngreunase sau încercase să îngreuneze ancheta demarată cu privire la disputa din 9 aprilie 2006 în anumite momente identificate pe parcursul urmăririi penale (supra, pct. 19-20). În schimb, curtea de apel a considerat, în temeiul aceloraşi elemente de probă, că prin acţiunile sale, reclamantul „încercase să obţină informaţii referitoare la desfăşurarea anchetei, ocolind calea legală care îi permitea să obţină informaţii de interes public, fără să justifice un interes concret şi că acţionase astfel cu scopul de a intimida autorităţile judiciare şi pentru a îngreuna ancheta” (supra, pct. 23).
38. În opinia Curţii, efectuând o astfel de analiză, curtea de apel nu s-a limitat la simpla apreciere a unei chestiuni de drept – sau mai exact, a unei încadrări juridice a faptelor, după cum susţine Guvernul – ci, pur şi simplu la o nouă interpretare a faptelor, acordând o nouă conotaţie acţiunilor reclamantului. În consecinţă, situaţia sa s-a înrăutăţit, prin întemeierea condamnării sale pe o pedeapsă cu închisoarea.
39. În plus, pentru a se pronunţa astfel, curtea de apel a procedat la o nouă interpretare a mărturiilor depuse la dosar, fără a asculta ea însăşi martorii. Astfel, curtea de apel a adoptat o poziţie opusă celei din hotărârile instanţelor inferioare, care l-au achitat pe reclamant, în special pe baza depoziţiilor martorilor respectivi, făcute în cursul şedinţelor desfăşurate în faţa lor. Deşi era de competenţa instanţei de recurs să aprecieze diferitele elemente de probă; este la fel de adevărat că reclamantul a fost stabilit vinovat pe baza aceloraşi mărturii care fuseseră suficiente pentru a-i determina pe judecătorii din primă instanţă să se îndoiască de temeinicia acuzaţiei şi să motiveze achitarea acestuia. În aceste condiţii, omisiunea ascultării martorilor de către curtea de apel în cauză, înainte de a-l declara vinovat pe reclamant, a limitat semnificativ caracterul efectiv al dreptului la apărare (Găitănaru, citată anterior, pct. 32, Văduva, citată anterior, pct. 50 şi, mutatis mutandis, Lacadena Calero împotriva Spaniei, nr. 23002/07, pct. 49, 22 noiembrie 2011).
40. Aceste elemente îi permit Curţii să concluzioneze că respectiva condamnare a reclamantului pentru favorizarea infractorului, pronunţată fără ascultarea directă a martorilor, deşi acesta fusese achitat de două instanţe inferioare, este contrară cerinţelor unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.
41. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări
42. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil. Acesta susţine că motivarea instanţei de recurs a fost lapidară, că urmărirea penală a fost condusă de procuroarea Z.P., că ar fi încercat să intimideze, conform hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Constanţa şi că, având în vedere mediatizarea procesului său şi a intereselor politice locale legate de calitatea sa de primar, Curtea de Apel Constanţa nu a dat dovadă de imparţialitate. În cele din urmă se plânge de pretinsa durată nerezonabilă a procedurii penale declanşate împotriva sa.
43. Ţinând cont de ansamblul elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea nu identifică nicio încălcare aparentă a drepturilor şi a libertăţilor garantate de Convenţie. Prin urmare, Curtea consideră că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
44. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
45. Reclamantul solicită 50.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit ca urmare a condamnării sale penale contrare art. 6 § 1 din Convenţie.
46. Guvernul susţine că nu este justificată cererea reclamantului. În plus, acesta consideră că suma solicitată este excesivă. În schimb, consideră că o constatare a încălcării constituie în sine o reparaţie echitabilă. În fine, Guvernul consideră că redeschiderea procesului penal în temeiul dispoziţiilor din Codul de procedură penală. reprezintă un mod adecvat de a repara eventuala încălcare constatată.
47. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, având în vedere încălcarea constatată la art. 6 § 1 din Convenţie, şi că este necesar să îi acorde 3.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
48. De asemenea, Curtea reaminteşte că, atunci când o persoană particulară, precum în speţă, a fost condamnată în urma unei proceduri viciate de încălcări ale cerinţelor art. 6 din Convenţie, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea persoanei în cauză, reprezintă, în principiu, un mijloc adecvat de reparare a încălcării constatate (Gençel împotriva Turciei, nr. 53431/99, pct. 27, 23 octombrie 2003 şi Tahir Duran împotriva Turciei, nr. 40997/98, pct. 23, 29 ianuarie 2004). În această privinţă, aceasta constată că art. 465 din noul C. proc. pen., intrat în vigoare la 1 februarie 2014, permite revizuirea unui proces pe plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale unui reclamant (Mischie, citată anterior, pct. 50).
B. Cheltuieli de judecată
49. Reclamantul nu a formulat nici o cerere de rambursare a cheltuielilor de judecată, suportate pe parcursul procedurii.
C. Interese moratorii
50. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă pentru capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie în măsura în care se referă la condamnarea reclamantului în temeiul aceloraşi probe care fuseseră considerate insuficiente de către instanţele inferioare şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;
3. hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 3 000 EUR (trei mii de euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabil la data plăţii, pentru prejudiciul moral;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 15 septembrie 2015, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.
Josep CasadevallMarialena Tsirli
PREŞEDINTEGrefier adjunct,
Full & Egal Universal Law Academy