©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Mooren împotriva Germaniei (MC) – 11364/03
Hotărârea din 09.07.2009
Art. 5 § 1: Arestare sau detenţie legalã
Decizia curţii de apel de a nu anula ordonanţa de arestare lovită de un viciu juridic, ci de a trimite cauza pe rolul instanţei de prim grad: neîncălcare
Art. 5 § 4
Introducerea unui recurs
Refuzul de a autoriza accesul la documentele de la dosar, relevante pentru stabilirea legalităţii detenţiei: încălcare
Examinare în termen scurt
Întârzieri cauzate de decizia curţii de apel de a trimite cauza pe rolul instanţei de prim grad în locul anulării ordonanţei de arestare: încălcare
În fapt – Suspect de evaziune fiscală, reclamantul a fost arestat la 25 iulie 2002. Un tribunal districtual a dispus arestarea preventivă, considerând că existau motive puternice pentru a-l suspecta de eludarea plăţii impozitului în aproximativ 20 de rânduri între 1996 şi iunie 2002 şi pentru a evita riscul de distrugere a probelor. La 7 august 2002, după ce a angajat un avocat, reclamantul a cerut tribunalului districtual să analizeze legalitatea arestării sale. Parchetul a primit cererea de acces la dosar din partea avocatului reclamantului, dar a refuzat să o aprobe pe motiv că acest lucru ar fi afectat cursul anchetei. Cu toate acestea, a adăugat că procurorul însărcinat cu cauza era dispus să ofere o expunere orală a faptelor şi a probelor aflate la dosar, ofertă pe care avocatul reclamantului a refuzat-o. În cadrul şedinţei pentru examinarea recursului, tribunalul districtual a confirmat decizia de arestare preventivă. Prin urmare, reclamantul a formulat recurs la tribunalul regional, care l-a respins. La 14 octombrie 2002, o curte de apel care a primit o nouă cerere de recurs din partea reclamantului, a anulat hotărârile luate de instanţele inferioare în grad şi a repus cauza pe rolul tribunalului districtual după ce a constatat că ordonanţa de arestare din 25 iulie 2002 nu respecta cerinţele legale şi constituţionale, în temeiul cărora faptele şi probele pe care se bazează acuzaţiile şi care justifică arestarea preventivă a acuzatului trebuiau să fie descrise suficient de detaliat. Cu toate acestea, curtea de apel nu anulat ordonanţa în sine, considerând că era lovită cu siguranţă de un viciu juridic (rechtsfehlerhaft), dar nu de nulitate (unwirksam). De altfel, aceasta a refuzat să statueze cu privire la arestarea reclamantului, preferând să trimită cauza pe rolul tribunalului districtual, căruia i-a impus să îl informeze pe acuzat cu privire la elementele pe care se întemeiau acuzaţiile şi să îl audieze în această privinţă. Ca urmare a punerii cauzei pe rolul tribunalului districtual, parchetul i-a comunicat avocatului reclamantului un centralizator de patru pagini, redactat de biroul pentru fraude fiscale, taxe şi impozite, de la plata cărora reclamantul era acuzat că s-ar fi sustras în mod fraudulos. Tribunalul districtual a dat o nouă ordonanţă de arestare, dar a decis să suspende executarea sa în anumite condiţii. Această hotărâre a fost confirmată de tribunalul regional, iar reclamantul a fost pus în libertate la 7 noiembrie 2002. La puţin timp după aceea, avocatului său i s-a permis să consulte dosarul. La sfârşitul procesului, reclamantul a fost condamnat pentru evaziune fiscală şi a primit o pedeapsă de 20 luni de închisoare cu suspendare, în perioadă de probă.
În dreptul german, ordonanţele de arestare care sunt afectate de un viciu juridic pot fi îndreptate în cadrul unei proceduri de control judecătoresc ; în consecinţă, ele rămân un temei valabil pentru arestare până când viciul este eliminat. Numai în cazul în care viciul este evident şi de o amploare şi gravitate care fac ca ordonanţa să intre în conflict flagrant cu principiile pe care se bazează sistemul juridic german, ordonanţa de arestare poate fi declarată nulă şi neavenită. Art. 309 alin. 2 din Codul de procedură penală precizează că dacă instanţa de apel consideră că recursul formulat împotriva arestării sau a menţinerii în arest este temeinic, atunci aceasta trebuie să se pronunţe cu privire la fond prin aceeaşi hotărâre. Aceasta fiind situaţia, curţile de apel au dezvoltat excepţii de la regulă şi au tendinţa de a repune cauza pe rolul unei instanţe de grad inferior atunci când, ca şi în prezenţa speţă, o ordonanţă de arestare nu menţionează suficient de detaliat motivele pe care se întemeiază bănuiala cu privire la infracţiune şi atunci când parchetul a refuzat apărării accesul la dosar. Într-adevăr, într-un astfel de caz, lipsa motivării este echivalentă cu neîndeplinirea obligaţiei de a-l audia pe acuzat.
În hotărârea din 13 decembrie 2007, o cameră a Curţii a constatat neîncălcarea art. 5 § 1 şi încălcarea art. 5 § 4.
În drept – Art. 5 § 1: Reclamantul s-a plâns că respectiva curte de apel nu a anulat ordonanţa de arestare din 25 iulie 2002 şi nu a dispus punerea sa în libertate, deşi a constatat că respectiva ordonanţă este afectată de un viciu juridic. Curtea arată în hotărârea sa că viciile care afectează o ordonanţă de arestare nu fac neapărat ca lipsirea de libertate să fie „ilegală” din punctul de vedere al art. 5 § 1, Curtea trebuind să cerceteze dacă viciul în cauză este echivalent cu o „ilegalitate gravă şi evidentă”. Chiar dacă ordonanţa de arestare din 25 iulie 2002 nu răspundea cerinţelor formale ale dreptului intern, întrucât nu descria într-un mod suficient de detaliat faptele şi dovezile pe care se fondau suspiciunile cu privire la reclamant, aceasta nu era afectată de un viciu grav şi evident care să îi dea un caracter nul şi neavenit. În special, tribunalul districtual avea competenţa de a se pronunţa în cauză, l-a ascultat pe reclamant în timpul unei şedinţe şi i-a comunicat ordonanţa. Pe de altă parte, ansamblul instanţelor germane au considerat pe parcursul procesului de control judecătoresc că acele condiţii de fond la care detenţia reclamantului trebuia să răspundă – existenţa unor motive întemeiate pentru a-l suspecta pe reclamant că a săvârşit o infracţiune şi a riscului ca acesta să distrugă probele sau să se sustragă justiţiei - erau îndeplinite. Faptul că pe parcursul perioadei de arest a clientului său, avocatul reclamantului nu a avut acces la dosar, nu schimbă nimic în această privinţă, încălcarea art. 5 § 4 din acest motiv (a se vedea mai jos) nu presupune automat încălcarea art. 5 § 1. Chiar dacă în privinţa prevederilor dreptului intern, ordonanţa în cauză ar fi trebuit să se întemeieze pe fapte mai detaliate, tribunalul districtual a formulat în mod precis acuzaţiile care i se aduc reclamantului şi a dat indicaţii din care reieşea clar că bănuielile cu privire la reclamant se întemeiau pe evidenţele care fuseseră confiscate de la domiciliul său. În consecinţă, reclamantul nu poate pretinde că nu avea cunoştinţă de temeiul pe care se fondau acuzaţiile.
În plus, contrar a ceea ce susţine reclamantul, hotărârea dată de curtea de apel la 14 octombrie 2002 era suficient de previzibilă pentru a respecta principiul general al securităţii juridice. Distincţia între ordonanţe „defectuoase" şi ordonanţe „nule şi neavenite” era bine stabilită în jurisprudenţa internă, chiar dacă, aşa cum arată reclamantul, nu avea niciun temei în dispoziţiile Codului de procedură penală. De asemenea, chiar dacă hotărârea curţii de apel de a retrimite cauza se lovea de termenii de redactare din cod, conform căruia curţile de apel trebuie să dea chiar ele hotărârea cerută cu privire la fond, şi aceasta se întemeia pe o excepţie bine stabilită în jurisprudenţă, care se aplica într-un anumit număr de circumstanţe bine definite. Dacă Curtea consideră că excepţiile din jurisprudenţă de la prevederile legale exprese trebuie reduse la minim, pentru a nu compromite securitatea juridică, curtea de apel s-a referit în mod explicit în speţă la hotărâri pronunţate de alte curţi de apel în cauze asemănătoare cu cea a reclamantului. Prin urmare, şi în acest considerent, hotărârea curţii de apel era suficient de previzibilă.
În fine, dacă rapiditatea cu care tribunalele interne înlocuiesc o ordonanţă de arestare defectuoasă constituie un element relevant pentru a aprecia dacă lipsirea de libertate trebuie să fie sau nu considerată arbitrară, tribunalul districtual a emis o nouă ordonanţă, la 15 zile de la hotărârea de retrimitere a curţii de apel, întemeiată pe fapte mai detaliate. De altfel, retrimiterea cauzei la o instanţă de grad inferior constituie o tehnică juridică recunoscută, ce facilitează stabilirea detaliată situaţiei de fapt şi aprecierea elementelor de probă relevante pentru o hotărâre judecătorească. În circumstanţe precum cele ale speţei, beneficiul ce rezultă din retrimiterea cauzei pe rolul unei instanţe de grad inferior este mai mare decât dezavantajele legate de întârzierea cauzei şi poate folosi chiar la evitarea unor întârzieri inutile, întrucât instanţa de grad inferior cunoaşte foarte bine dosarul, situaţia personală a suspectului şi stadiul anchetei deschise împotriva acestuia. Trimiterea poate folosi şi la îmbunătăţirea administrării justiţiei atunci când, aşa cum este cazul în această speţă, instanţa de grad superior dă instanţei de grad inferior indicaţii care să o împiedice să pronunţe hotărâri defectuoase în viitor. În aceste condiţii, timpul care s-a scurs între constatarea caracterului defectuos al ordonanţei de arestare de către curtea de apel şi pronunţarea unei noi ordonanţe de către tribunalul districtual nu a făcut ca lipsirea de libertate la care a fost supus reclamantul să fie arbitrară. Curtea constată că reclamantul a fost arestat „în mod legal" şi că a fost lipsit de libertate „conform procedurilor legale”.
Concluzie: neîncălcare (nouă voturi la opt).
Art. 5 § 4: a) Celeritatea controlului – Marea Cameră şi-a însuşit constatările camerei conform cărora decizia de retrimitere a cauzei a întârziat în mod nejustificat procedura de control judecătoresc. Între depunerea de către reclamant a cererii de control judecătoresc la data de 7 august şi pronunţarea de către tribunalul districtual a hotărârii cu privire la fondul acestei cereri s-au scurs în total 2 luni şi 22 zile.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
b) Acces la dosar – Principiul egalităţii armelor nu este asigurat dacă nu este permis accesul avocatului la documentele aflate la dosar, care prezintă o importanţă esenţială pentru contestarea eficace a legalităţii lipsirii de libertate a clientului său. Marea Cameră şi-a însuşit constatările camerei conform cărora propunerea parchetului de a-i oferi avocatului reclamantului doar o prezentare orală a faptelor şi a probelor care figurau la dosar şi faptul că avocatul reclamantului a obţinut o copie după un centralizator de patru pagini nu pot fi considerate suficiente, avocatul neputând obţine accesul la părţile din dosar în care acuzaţiile aduse reclamantului erau esenţiale.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Full & Egal Universal Law Academy