© Traducerea şi permisiunea pentru republicare au fost oferite de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova în scopul includerii sale în baza de date HUDOC a Curţii.
© The present text and the authorisation to republish it were granted by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
© La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Cour Suprême de la République de Moldova à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
Moreira Ferreira v. Portugalia (nr. 2) [MC] - 19867/12
Hotărârea din 11.7.2017 [MC]
Articolul 6
Proceduri penale
Articolul 6-1
Accesul la un tribunal
Acuzație în materie penală
Proces echitabil
Cerere privind refuzul unei instanțe naționale de a redeschide procedurile penale, ca urmare a constatării unei încălcări a articolului 6 de către Curtea Europeană: admisibilă
Respingerea de către Curtea Supremă a unei cereri de revizuire a unei decizii penale, ca urmare a pronunțării unei hotărâri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului privind încălcarea articolului 6: nicio încălcare
În fapt – Printr-o decizie din 21 martie 2012, Curtea Supremă a respins cererea de revizuire a unei hotărâri penale depusă de către reclamantă, ca urmare a pronunțării unei hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului („Curtea”), prin care s-a constatat existența unei încălcări a articolului 6 § 1 (Moreira Ferreira v. Portugalia,19808/08, 5 iulie 2011). Cu referire la articolul 41, Curtea a conchis că un proces nou sau redeschiderea procedurii la cererea reclamantei reprezintă, în principiu, un mijloc adecvat pentru redresarea încălcării constatate. În această privință, ea a notat că articolul 449 din Codul de procedură penală portughez permite revizuirea unui proces pe plan național, în situația în care Curtea constată încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale reclamantei.
Curtea Supremă a considerat că hotărârea Curții nu era incompatibilă cu condamnarea pronunțată în privința reclamantei și nu a ridicat dubii serioase privind fondul acesteia, așa cum o cere articolul 449 § 1 g) din Codul de procedură penală.
Reclamanta s-a plâns de interpretarea eronată a hotărârii Curții de către Curtea Supremă, susținând că au fost încălcate articolele 6 § 1 și 46 § 1 din Convenție.
În drept – Articolul 6 § 1
a) Admisibilitate:
i) Dacă articolul 46 din Convenție reprezintă un obstacol pentru examinarea de către Curte a unei cereri în baza articolului 6 din Convenție: Presupusul caracter inechitabil al procedurii din cadrul cererii de revizuire, mai exact erorile care, potrivit reclamantei, au afectat motivarea Curții Supreme, au constituit elemente noi, raportat la hotărârea precedentă a Curții.
Mai mult, procedura de supraveghere a executării hotărârii, în prezent pendinte în fața Comitetului Miniștrilor, nu împiedică Curtea să examineze o cerere nouă, dacă aceasta conține elemente noi care nu au fost judecate în hotărârea inițială.
Prin urmare, articolul 46 din Convenție nu constituie un obstacol pentru examinarea de către Curte a unei cereri noi în baza articolului 6 din Convenție.
ii) Dacă cererea nouă a reclamantei este compatibilă, ratione materiae, cu articolul 6 § 1 din Convenție: Curtea Supremă trebuia să compare condamnarea în discuție cu motivele reținute de Curte pentru a constata încălcarea Convenției. Sesizată pentru a se pronunța cu privire la o cerere de autorizare a revizuirii, Curtea Supremă a reexaminat fondul unui număr de elemente ale problemei litigioase privind lipsa reclamantei de la procesul din recurs și consecințele acestei absențe pentru caracterul întemeiat al condamnării sale și al stabilirii pedepsei. Având în vedere întinderea controlului efectuat de către înalta curte, acesta trebuie considerat o prelungire a procedurii închise prin decizia din 19 decembrie 2007 care confirmă condamnarea reclamantei. Acest control se referă din nou, așadar, la caracterul întemeiat, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție, al acuzației penale împotriva reclamantei. În consecință, garanțiile articolului 6 § 1 erau aplicabile în procedura din fața Curții Supreme.
Prin urmare, excepția Guvernului privind incompetența ratione materiae a Curții privind fondul cererii înaintate de către reclamantă sub aspectul articolului 6 din Convenție trebuie respinsă.
Concluzie: admisibilă (majoritate).
b) În fond: Potrivit interpretării date de către Curtea Supremă articolului 449 § 1 g) din Codul de procedură penală, neregulile procedurale de tipul celei constatate în speță nu presupun în mod automat redeschiderea procedurii.
Această interpretare, care conduce la limitarea cazurilor de redeschidere a procedurilor penale închise în mod definitiv sau cel puțin la supunerea lor la criteriile care fac obiectul aprecierii instanțelor interne, nu pare una arbitrară și este sprijinită de jurisprudența constantă a Curții potrivit căreia Convenția nu garantează dreptul de a redeschide o procedură sau alte forme de recurs care permit anularea sau revizuirea deciziilor judiciare definitive și mai este sprijinită de lipsa unei abordări uniforme din partea statelor membre privind modalitățile de operare ale mecanimelor de redeschidere existente. Mai mult, constatarea existenței unei încălcări a articolului 6 din Convenție nu creează, în general, o situație continuă și nu-i impune statului reclamat o obligație procedurală continuă.
În hotărârea sa din 5 iulie 2011, Camera a menționat că un proces nou sau o redeschidere a procedurii la cererea reclamantei reprezintă, „în principiu, un mijloc adecvat de redresare a încălcării constatate”. Procesul nou sau redeschiderea procedurii au fost calificate, de asemenea, mijloace adecvate, nu și necesare sau unice. În plus, utilizarea expresiei „în principiu” a relativizat câmpul de aplicare al recomandării, fapt care sugerează că în anumite situații, un proces nou sau redeschiderea procedurii nu constituie mijloace adecvate. Astfel, Curtea s-a abținut să ofere indicații cu caracter obligatoriu privind modalitățile de executare a hotărârii sale și a ales să-i lase statului o marjă largă de manevră în acest domeniu. Mai mult, Curtea nu poate anticipa rezultatul controlului instanțelor naționale privind oportunitatea autorizării, având în vedere circumstanțele particulare ale cauzei, ale reexaminării sau ale redeschiderii.
În consecință, revizuirea procesului nu pare singurul mod de executare a hotărârii Curții din 5 iulie 2011; ea reprezintă cel mult opțiunea cea mai dezirabilă, a cărei oportunitate în acest caz trebuia examinată de către instanțele interne, în baza dreptului național și a circumstanțelor particulare ale cauzei.
În motivarea deciziei sale din 21 martie 2012, Curtea Supremă a analizat conținutul hotărârii Curții din 5 iulie 2011 și a oferit o interpretare proprie. Având în vedere marja de apreciere de care se bucură autoritățile naționale în interpretarea hotărârilor Curții, în lumina principiilor privind executarea, Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe cu referire la validitatea acestei interpretări. În schimb, îi este suficient să se asigure că decizia din 21 martie 2012 nu este arbitrară prin faptul că reprezintă o deformare sau o denaturare a hotărârii Curții de către judecătorii Curții Supreme.
Curtea nu poate conchide că lectura hotărârii Curții din 2011 de către Curtea Supremă a fost, în totalitatea ei, rezultatul unei erori manifeste de fapt sau de drept care a condus la o „denegare de dreptate”. Cu privire la principiul subsidiarității și la formulele utilizate de către Curte în hotărârea sa din 2011, refuzul Curții Supreme de a da curs cererii reclamantei privind redeschiderea procedurii nu a fost unul arbitrar. Decizia acestei instanțe indică suficient motivele pe care se bazează. Aceste motive se încadrează în marja de apreciere a autorităților naționale și nu denaturează constatările Curții.
Considerentele de mai sus nu urmăresc să nege importanța pe care o are asigurarea unor proceduri interne care permit reexaminarea unei cauze în lumina constatării unei încălcări a articolului 6 din Convenție. Din contra, asemenea proceduri pot fi considerate un aspect important al executării hotărârilor, iar existența lor demonstrează angajamentul unui stat contractant în respectarea Convenției și a jurisprudenței Curții.
Concluzie: lipsa unei încălcări (nouă voturi la opt).
(Vezi și Meftah și alții v. Franța [MC], 32911/96, 35237/97 și 34595/97, 26 iulie 2002, Nota informativă 44 ; Lenskaïa v. Rusia, 28730/03, 29 ianuarie 2009, Nota informativă 115 ; Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) v. Elveția (nr. 2) [MC], 32772/02, 30 iunie 2009, Nota informativă 120; Egmez v. Cipru (dec.), 12214/07, 18 septembrie 2012, Nota informativă 155 ; Bochan v. Ucraina (nr. 2) [MC], 22251/08, 5 februarie 2015, Nota informativă 182; Yaremenko v. Ucraina (nr. 2), 66338/09, 30 aprilie 2015)
Full & Egal Universal Law Academy