©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia întâi
CAUZA MOROKO ÎMPOTRIVA RUSIEI
(Cererea nr. 20937/07)
Hotărâre
Strasbourg
12 iunie 2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Moroko împotriva Rusiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia întâi), reunită într-o cameră compusă din: Christos Rozakis, preşedinte, Nina Vajić, Anatoly Kovler, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev,
Dean Spielmann, Sverre Erik Jebens, judecători, şi Søren Nielsen, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 22 mai 2008,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la acea dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 20937/07 îndreptată împotriva Federaţiei Ruse, prin care un resortisant rus, domnul Andrei Vladimirovici Moroko („reclamantul”), a sesizat Curtea la 27 martie 2007, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de doamna G. Shakhmatova, avocat în Krasnoyarsk. Guvernul rus („Guvernul”) a fost reprezentat de doamna V. Milinchuk, reprezentantul Federaţiei Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
3. La 3 septembrie 2007, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea.
În conformitate cu dispoziţiile art. 29 § 3 din convenţie, aceasta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună. Guvernul nu a fost de acord cu examinarea împreună a admisibilităţii şi a fondului cauzei, însă Curtea a respins această obiecţie.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în 1979 şi locuieşte în Krasnoyarsk.
5. În perioada 2001–2002 a fost judecat în faţa instanţei pentru o infracţiune privind drogurile şi a fost achitat. A dat în judecată statul pentru repararea prejudiciului cauzat prin procesul penal şi prin arestarea preventivă nefondate.
6. Cauza a fost prezentată în faţa instanţei de prim grad din Districtul Leninskiy din Krasnoyarsk. Prin hotărârile sale din 5 decembrie 2003 şi din 21 septembrie 2006, instanţa a dispus ca Ministerul de Finanţe să acorde reclamantului despăgubiri pentru prejudiciul moral şi material. Hotărârile au devenit obligatorii la 2 februarie 2004 şi, respectiv, la 16 noiembrie 2006, însă nu au fost puse în executare imediat.
7. Hotărârea din 5 decembrie 2003 a fost pusă în executare la 21 octombrie 2005, atunci când ministerul a plătit în contul bancar al reclamantului despăgubirea izvorâtă din hotărârea judecătorească.
8. Hotărârea din 21 septembrie 2006 care era executorie de la 16 noiembrie 2006 nu a fost pusă în executare imediat. Instanţa a trimis executorului judecătoresc titlul executoriu la două luni şi şapte zile după ce hotărârea devenise definitivă. Executorul judecătoresc a retrimis titlul executoriu instanţei la aceeaşi dată, deoarece nu avea competenţa pentru executarea hotărârii în temeiul prevederilor relevante din Codul Bugetar. Două luni mai târziu, adică la 27 martie 2007, reclamantul a trimis documentele relevante la Trezoreria Federală iar la 15 august 2007 despăgubirea izvorâtă din hotărârea judecătorească a fost plătită în contul bancar al reclamantului.
II. Dreptul intern relevant
A. Termene-limită pentru punere în executare
9. În temeiul secţiunii 9 din Legea federală privind procedura de executare silită din 21 iulie 1997, executorul judecătoresc trebuie să pună în aplicare o hotărâre în termen de două luni. În temeiul secţiunii 242.2.6 din Codul Bugetar din 31 iulie 1998, Ministerul de Finanţe trebuie să pună în executare o hotărâre judecătorească în termen de trei luni.
B. Măsuri corective pretinse în cazul neexecutării
10. Capitolul 25 din C. proc. civ. permite unei persoane să facă o plângere în instanţă împotriva unei autorităţi ale cărei acţiuni îi încalcă drepturile (art. 254). Dacă plângerea este întemeiată, instanţa dispune autorităţii să acorde despăgubiri pentru drepturile încălcate (art. 258).
11. Art. 208 C. proc. civ. autorizează instanţa să crească valoarea unei despăgubiri izvorâte dintr-o hotărâre judecătorească, dacă un creditor solicită acest lucru.
12. Capitolul 59 alin. 4 C. civ. obligă statul să compenseze prejudiciul moral cauzat unei persoane prin încălcarea drepturilor sale de proprietate.
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1
13. Reclamantul s-a plâns că din cauza perioadei lungi de timp în care hotărârile judecătoreşti nu au fost puse în executare s-a încălcat art. 6 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce priveşte relevanţa lor, aceste articole sunt formulate după cum urmează:
Art. 6 § 1
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
Art. 1 din Protocolul nr. 1
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
A. Cu privire la admisibilitate
1. Epuizarea căilor de recurs interne
(a) Guvernul
14. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne încălcând art. 35 § 1din convenţie. Acesta a avut la dispoziţie trei căi de recurs, dar nu a folosit niciuna dintre ele.
15. Prima cale de recurs era formularea unei plângeri privind neglijenţa ministerului în temeiul Capitolului 25 din C. proc. civ. Această cale de recurs ar fi fost efectivă, deoarece ar fi dus la condamnarea ministerului pentru neglijenţă.
16. A doua cale de recurs era o cerere de majorare a despăgubirii izvorâte din hotărârea judecătorească, în temeiul secţiunii 208 din C. proc. civ. În unele cazuri anterioare Curtea a considerat că epuizarea acestei căi de recurs i-a privat pe reclamanţi de statutul de victimă [a se vedea Nemakina împotriva Rusiei (dec.), nr. 14217/04, 10 iulie 2007; Derkach împotriva Rusiei (dec.), nr. 3352/05, 3 mai 2007; Yakimenko împotriva Rusiei (dec.), nr. 23500/04, 15 mai 2007; Sarmina şi Sarmin împotriva Rusiei (dec.), nr. 58830/00, 22 noiembrie 2005). Atunci când instanţele naţionale au majorat o despăgubire izvorâtă dintr-o hotărâre judecătorească, acestea au urmat îndeaproape rata oficială a inflaţiei şi au compensat pierderile cauzate de inflaţie.
17. A treia cale de recurs era formularea unei acţiuni în despăgubire pentru prejudiciu moral în temeiul Capitolului 59 pct. 4 din C.civ. Conform acestui capitol, despăgubirile pentru prejudiciu moral pot fi acordate pentru neexecutarea hotărârilor pronunţate de instanţele interne, în cazul în care suferinţa morală, vinovăţia debitorului şi legătura de cauzalitate dintre acţiunile sale şi consecinţele negative suferite de reclamant sunt stabilite în cadrul procedurilor judecătoreşti. În opinia Guvernului această cale de recurs şi-a dovedit eficienţa în practică. De exemplu, o familie din Tatarstan a primit 1800 EUR pentru punerea în aplicare cu întârziere a unei hotărâri pronunţate în favoarea acesteia (Hotărârea Judecătoriei Districtului Novo-Savinovskiy din Kazan, nr. 2-1962/2006, 23 octombrie 2006).
(b) Reclamantul
18. Reclamantul a replicat că nu dispunea de căi de recurs interne pe care să le epuizeze.
19. Prima cale de recurs menţionată de Guvern doar ar fi reafirmat obligaţia iniţială de plată conţinută în prima hotărâre.
20. În ceea ce priveşte cea de-a doua cale de recurs menţionată de Guvern, simpla existenţă a dispoziţiei care permitea majorarea sumelor acordate prin hotărâre judecătorească nu era suficientă pentru a îndeplini cerinţele art. 6 şi 13. În plus, rata oficială a inflaţiei aplicată de instanţe nu creştea în acelaşi ritm cu inflaţia reală.
21. A treia cale nu exista în realitate deoarece Codul Civil preciza că despăgubirile pentru prejudiciul moral puteau fi acordate doar în cazurile prevăzute de lege (art. 1099). Totuşi, legea nu prevedea, în mod special, despăgubiri pentru daune morale în cazul executării cu întârziere a unei hotărâri judecătoreşti.
(c) Curtea
22. Curtea se pronunţă în favoarea reclamantului.
23. În conformitate cu art. 35 § 1 din convenţie, Curtea poate fi sesizată numai după epuizarea tuturor căilor de recurs interne. Această dispoziţie permite statului să soluţioneze cauzele pe plan intern fără a se recurge la litigii internaţionale (a se vedea Akdivar şi alţii împotriva Tuciei, hotărârea din 16 septembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑IV, pct. 65). Această dispoziţie se aplică doar pentru folosirea normală a căilor de recurs efective, suficiente şi disponibile [a se vedea Pine Valley Developments Ltd şi alţii împotriva Irlandei, nr. 12742/87, decizia Comisiei din 3 mai 1989, Decizii şi rapoarte (DR) 61, p. 206]. Căile de recurs efective şi disponibile sunt accesibile, pot să ofere o reparaţie în privinţa capetelor de cerere ale reclamantului şi oferă şanse rezonabile de succes (a se vedea Akdivar şi alţii împotriva Tuciei, menţionată anterior, pct. 68).
24. Cele trei căi de recurs sugerate de Guvern nu au această calitate.
25. Plângerea împotriva neglijenţei ministerului ar oferi o hotărâre declarativă care ar reitera ceea ce era, în orice caz, evident din hotărârea iniţială: statul trebuia să îşi plătească datoria. Această nouă hotărâre nu l-ar aduce pe reclamant mai aproape de scopul dorit, adică plata efectivă a sumei stabilite prin hotărârea judecătorească sau, după caz, despăgubirea pentru plata întârziată [a se vedea Jasiūnienė împotriva Lituaniei (dec.), nr. 41510/98, 24 octombrie 2000; Plotnikovy împotriva Rusiei, nr. 43883/02, pct. 16, 24 februarie 2005].
26. În ceea ce priveşte posibilitatea majorării despăgubirii izvorâte din hotărârea judecătorească, Curtea a observat, într-adevăr, în unele cauze menţionate de Guvern, că majorarea sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti a compensat în mod efectiv pierderile reclamanţilor cauzate de inflaţie. În cazurile respective, Curtea a considerat că plata acestor despăgubiri fără întârzieri excesive împreună cu recunoaşterea încălcărilor de către autorităţi i-au privat pe reclamanţi de statutul lor de victimă (Derkach, Yakimenko, Nemakhina, menţionate anterior). Oricum, aceste hotărâri nu stabilesc niciun principiu general potrivit căruia este suficientă simpla compensare a pierderilor cauzate de inflaţie pentru a permite o reparaţie, conform convenţiei, pentru executarea cu întârziere a unei hotărâri. În toate cazurile menţionate anterior, Curtea a ajuns la concluziile sale în circumstanţele în care cererile de despăgubire ale reclamanţilor erau limitate la pierderile financiare rezultând din inflaţie sau poziţia reclamanţilor în procedurile interne era considerată o renunţare implicită la a cere despăgubiri pentru alte prejudicii materiale sau morale.
27. Curtea este de acord, în principiu, cu reclamantul că simpla majorare a sumelor stabilite de hotărârii judecătoreşti, în temeiul secţiunii 208 din C. proc. civ., nu este suficientă pentru a îndeplini cerinţa efectivităţii prevăzute de convenţie, deoarece ar compensa doar posibile pierderi cauzate de inflaţie, nu şi alte prejudicii materiale sau morale. Această reparaţie prin majorare, deşi este accesibilă şi efectivă, atât în drept cât şi în practică, nu este, astfel, capabilă în general, să permită o reparaţie adecvată şi deplină pentru neexecutare sau executare cu întârziere a unei hotărâri interne.
28. În ceea ce priveşte posibilitatea de a cere despăgubiri pentru daune morale în baza Capitolului 59 din C.civ., Curtea observă, după cum subliniază reclamantul, că legislaţia rusă nu prevede, în mod specific, despăgubiri pentru prejudiciu moral în cazul neexecutării sau a executării cu întârziere a hotărârilor interne. Deşi acceptă opinia Guvernului că posibilitatea obţinerii unei astfel de despăgubiri nu este, în principiu, exclusă de prevederile generale existente în Codul Civil, Curtea nu este convinsă că această posibilitate este suficient de sigură în practică astfel încât să îi ofere reclamantului şanse rezonabile de succes, conform cerinţelor convenţiei.
29. Cu excepţia unui număr limitat de cazuri menţionate la secţiunile 1070 şi 1100, despăgubirea pentru prejudiciul moral este supusă stabilirii vinovăţiei autorităţilor. Curtea observă că această condiţie poate fi îndeplinită, cu dificultate în mod sistematic, în cazuri de neexecutare, având în vedere complexitatea procedurilor de executare şi a posibilelor circumstanţe obiective care împiedică punerea în executare, precum lipsa de fonduri a debitorului. Îndoielile privind eficacitatea acestei căi de recurs sunt coroborate cu eşecul Guvernului de a demonstra în faţa Curţii existenţa unei jurisprudenţe suficient stabilite şi constante, care să demonstreze că această cale de recurs este efectivă atât în teorie cât şi în practică. Hotărârea internă, menţionată de Guvern ca acordând despăgubire pentru prejudiciul moral în temeiul prevederilor în vigoare, nu permite Curţii să se îndepărteze de concluziile sale [a se vedea, de asemenea, Wasserman împotriva Rusiei (nr. 2), nr. 21071/05, 10 aprilie 2008].
30. Prin urmare, Curtea respinge argumentul Guvernului referitor la neepuizarea căilor de recurs interne.
2. Termenul de şase luni
31. În ceea ce priveşte hotărârea din 5 decembrie 2003, Guvernul a susţinut de asemenea, că reclamantul nu a respectat termenul de şase luni stabilit la art. 35 § 1 din convenţie. Mai precis, data introducerii a fost la trei ani şi patru luni după data pronunţării hotărârii şi la un an şi cinci luni după data executării.
32. Reclamantul a răspuns că abia la 24 octombrie 2007, oficialii guvernamentali care pregăteau memoriul către Curte l-au anunţat că hotărârea a fost executată.
33. Curtea se pronunţă în favoarea Guvernului.
34. Atunci când nu există nicio cale de recurs efectivă, perioada de şase luni începe de la data omisiunii cu privire la care s-a depus plângerea, sau de la data la care reclamantul a aflat de omisiune (a se vedea Hilton împotriva Regatului Unit, nr. 12015/86, decizia Comisiei din 6 iulie 1988, DR 57, p. 108). Atunci când se aplică neexecutării, această normă ar însemna că cele şase luni încep de la data executării (a se vedea Gorokhov şi Rusyayev împotriva Rusiei, nr. 38305/02, pct. 27, 17 martie 2005).
35. Hotărârea din 5 decembrie 2003 a fost executată la 21 octombrie 2005, adică cu mai mult de şase luni înainte de data introducerii. Pe de o parte, reclamantul afirmă că a aflat de transfer abia în 2007. Dar, pe de altă parte, se poate presupune, în mod rezonabil, că a aflat de transfer în 2005 deoarece această operaţiune a fost înregistrată în extrasul său de cont bancar.
36. Rezultă că această parte a plângerii a fost introdusă tardiv şi trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 1 şi § 4 din convenţie.
3. Alte motive
37. Cu privire la hotărârea din 21 septembrie 2006, Guvernul a susţinut că plângerea era în mod vădit nefondată. Perioada de punere în executare a fost scurtă. Reclamantul a trimis titlul executoriu la o autoritate greşită. Acesta a acţionat cu rea-credinţă, deoarece, în loc să trimită titlul executoriu autorităţii corecte, s-a adresat Curţii.
38. Reclamantul nu a prezentat observaţii în această privinţă.
39. Curtea face trimitere la numeroasele sale constatări privind încălcări cauzate de durata lungă de executare a hotărârilor interne din Rusia şi observă că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, observă că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
40. Perioada de executare a hotărârii din 21 septembrie 2006 a fost de la 16 noiembrie 2006 până la 15 august 2007, adică de nouă luni. Guvernul a precizat că această perioadă era rezonabilă şi că toate autorităţile implicate în executarea acestei hotărâri au dat dovadă de diligenţa necesară, evitând, astfel, întârzierile nenecesare. Reclamantul şi-a menţinut plângerea.
41. O întârziere nerezonabil de lungă în executarea unei hotărâri obligatorii ar putea încălca convenţia (a se vedea Burdov împotriva Rusiei, nr. 59498/00, CEDO 2002‑III). Pentru a decide dacă întârzierea a fost rezonabilă, Curtea va analiza complexitatea procedurilor de executare, modul în care s-au comportat reclamantul şi autorităţile şi care a fost natura despăgubirii (Raylyan împotriva Rusiei, nr. 22000/03, pct. 31, 15 februarie 2007).
42. Pe de o parte, hotărârea era uşor de executat, deoarece nu necesita decât transferul unei sume de bani, iar statul, şi nu reclamantul, era cel care trebuia să aibă iniţiativa executării acesteia (a se vedea Metaxas împotriva Greciei, nr. 8415/02, pct. 19, 27 mai 2004).
43. Pe de altă parte, perioada de timp necesară autorităţilor pentru executarea hotărârii nu pare prima facie nerezonabilă şi este, în orice caz, mai scurtă decât durata considerată excesivă în alte cauze similare privind Rusia în care Curtea a constatat încălcări ale convenţiei prin neexecutarea sau executarea cu întârziere.
44. Curtea observă, mai departe, că autorităţile au acţionat cu diligenţa necesară. Instanţa competentă a trimis executorului judecătoresc titlul executoriu la două luni şi şapte zile după ce hotărârea a rămas definitivă. Executorul judecătoresc a retrimis titlul executoriu instanţei la aceeaşi dată, deoarece nu avea competenţă pentru executarea hotărârii în temeiul prevederilor relevante din Codul Bugetar. Două luni mai târziu, adică la 27 martie 2007, reclamantul a trimis documentele relevante către Trezoreria Federală iar hotărârea a fost aplicată la cinci luni după acea dată. Observând că Ministerul de Finanţe nu s-a conformat termenului-limită de trei luni stabilit de Codul Bugetar pentru executarea unei hotărâri Curtea nu consideră că perioada de timp care s-a scurs a încălcat cerinţa privind termenele rezonabile stabilită în convenţie.
45. Având în vedere cele de mai sus şi ţinând seama de faptul că alocarea nu avea legătură cu principala sursă de venit a reclamantului, ci a constituit doar o compensaţie limitată pentru un prejudiciu trecut, Curtea constată că nu au fost încălcate art. 6 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 din convenţie
46. Reclamantul s-a plâns, în baza art. 13 din convenţie, că nu dispunea de nicio cale de recurs internă împotriva neexecutării. Art. 13 este redactat după cum urmează:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
47. Curtea reaminteşte că art. 13 a fost interpretat în mod constant de către Curte ca impunând o cale de recurs în legislaţia internă doar în ceea ce priveşte plângerile care pot fi considerate „demonstrabile” în termenii convenţiei (a se vedea, de exemplu, Boyle şi Rice împotriva Regatului Unit, hotărâre din 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, p. 23-24, pct. 54). În cauza prezentă, nu s-au constatat încălcări ale art. 6 şi nici ale art. 1 din Protocolul nr. 1, însă Curtea consideră, făcând referire la propria decizie de admisibilitate de mai sus, că cererea reclamantului în temeiul acestor articole era demonstrabilă. Capătul de cerere în temeiul art. 13 trebuie să fie de asemenea declarat admisibil şi să fie examinat pe fond.
48. După ce a analizat excepţia preliminară a Guvernului, Curtea a constatat că reclamantul nu avea căi de recurs de epuizat, întrucât niciuna dintre cele invocate de Guvern nu era conformă cu cerinţa de eficacitate stabilită în convenţie. Date fiind diferitele lipsuri ale căilor de recurs interne identificate mai sus (pct. 25–29), Curtea trebuie să concluzioneze că reclamantul a fost privat de o cale de recurs efectivă cu privire la pretenţia sa întemeiată privind despăgubirea pentru executarea cu întârziere a hotărârii judecătoreşti interne pronunţate în favoarea sa. Prin urmare, a fost încălcat art. 13 din convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
49. Art. 41 din convenţie dispune:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
50. Reclamantul a pretins 3 507 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material şi moral.
51. Guvernul a susţinut că această cerere era nejustificată şi excesivă.
52. Curtea nu constată nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul pretins şi, prin urmare, respinge această cerere. De asemenea, Curtea consideră că, având în vedere natura încălcării constatate, constatarea unei încălcări constituie în sine o reparaţie echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
53. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 281 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată.
54. Guvernul a susţinut că această cerere era nejustificată.
55. Curtea constată că reclamantul nu a făcut dovada cheltuielilor şi, prin urmare, respinge această cerere.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară admisibile capetele de cerere referitoare la neexecutarea hotărârii din 21 septembrie 2006 şi la lipsa căilor de recurs interne şi inadmisibile celelalte capete de cerere.
2. Hotărăşte că nu au fost încălcate art. 6 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 13 din convenţie;
4. Hotărăşte că o constatare a unei încălcări constituie în sine o reparaţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul suferit de reclamant;
5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris la 12 iunie 2008, în temeiul art. 77 § 2 şi § 3 din Regulament.
Søren NielsenChristos Rozakis
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy