©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
MAREA CAMERĂ
Hotărârea
din 23 februarie 2016
În Cauza Mozer împotriva Republicii Moldova şi Rusiei
(Cererea nr. 11138/10)
Strasbourg
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Mozer împotriva Republicii Moldova şi Rusiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Guido Raimondi, preşedinte, Dean Spielmann, Işıl Karakaş, Josep Casadevall, Luis López Guerra, Mark Villiger, Ján Šikuta, George Nicolaou, Nebojša Vučinić, Kristina Pardalos, Erik Møse, Paul Lemmens, Paul Mahoney, Johannes Silvis, Ksenija Turković, Dmitry Dedov, judecători, Mihai Poalelungi, judecător ad hoc, şi Søren Prebensen, grefier adjunct al Marii Camere,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 4 februarie şi la 7 decembrie 2015,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 11138/10 îndreptată împotriva Republicii Moldova şi a Federaţiei Ruse, prin care un resortisant moldovean, domnul Boris Mozer („reclamantul”), a sesizat Curtea la 24 februarie 2010, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de domnii A. Postica, D. Străisteanu şi P. Postica, avocaţi în Chişinău. Guvernul moldovean a fost reprezentat de agentul său, domnul L. Apostol, iar guvernul rus a fost reprezentat de domnul G. Matyushkin, reprezentant al Federaţiei Ruse pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
3. Reclamantul a susţinut, în special, că arestarea şi detenţia sa au fost nelegale. În plus, a pretins că nu a beneficiat de îngrijiri medicale pentru starea lui de sănătate, a fost privat de libertate în condiţii inumane şi i s-a interzis să-şi vadă părinţii şi pastorul.
4. La 29 martie 2010, cererea a fost comunicată guvernelor pârâte.
5. În urma abţinerii domnului Valeriu Griţco, judecător ales să reprezinte Republica Moldova (art. 28 din Regulamentul Curţii – „Regulamentul”), preşedintele Secţiei a treia l-a desemnat pe domnul Mihai Poalelungi în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulament).
6. La 20 mai 2014, o Cameră din cadrul Secţiei a treia, compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Dmitry Dedov, judecători, Mihai Poalelungi, judecător ad hoc, şi Santiago Quesada, grefier de secţie, şi-a declinat competenţa în favoarea Marii Camere, niciuna din părţi necontestând această măsură (art. 30 din Convenţie şi art. 72 din Regulament).
7. La 4 februarie 2015, a avut loc o şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 § 3 din Regulament).
S-au înfăţişat:
– pentru guvernul moldovean,
domnulL. Apostol,agent,
doamnaI. Gheorghieş,
domnulR. Caşu,avocaţi;
– pentru guvernul rus,
domniiG. Matyushkin, reprezentant al Federaţiei Ruse
pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, agent,
N. Mikhaylov,
doamnaO. Ocheretyanaya,
domnulD. Gurin,avocaţi;
– pentru reclamant,
domniiA. Postica,
P. Postica,avocaţi,
doamnaN. Hriplivii,
domniiV. Vieru,
A. Zubco,
doamnaO. Manole, avocaţi.
Curtea a ascultat declaraţiile domnului Apostol, ale domnului Matyushkin, ale doamnei Hriplivii şi ale domnului Postica, precum şi răspunsurile domnului Apostol, ale domnului Matyushkin şi ale domnului Postica la întrebările adresate de judecători.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele speţei
8. Reclamantul este resortisant moldovean care aparţine minorităţii etnice germane. S-a născut în 1978 şi a locuit la Tiraspol până în 2010. Din 2011, locuieşte în Elveţia, unde este solicitant de azil.
9. Guvernul moldovean a susţinut că, în ciuda tuturor eforturilor, i-a fost imposibil să verifice majoritatea faptelor speţei, din cauza lipsei de cooperare a autorităţilor autoproclamatei Republici Moldoveneşti Nistreană („RMN”). Prin urmare, s-a întemeiat în general pe fapte, astfel cum au fost expuse de către reclamant.
10. Guvernul rus nu a formulat observaţii asupra circumstanţelor speţei.
11. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamant şi astfel cum pot fi stabilite plecând de la înscrisurile depuse la dosar, se pot rezuma după cum urmează.
12. Contextul cauzei, în special conflictul armat care s-a derulat în Transnistria în 1991-1992, precum şi evenimentele ulterioare, este descris în hotărârile Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [(MC), nr. 48787/99, pct. 28-185, CEDO 2004-VII] şi Catan şi alţii împotriva Republicii Moldova şi Rusiei [(MC), nr. 43370/04, 8252/05 şi 18454/06, pct. 8-42, CEDO 2012].
A. Arestarea, detenţia şi punerea în libertate a reclamantului
13. Suspectat că a fraudat compania pentru care lucra, precum şi o altă companie din cadrul aceluiaşi grup, reclamantul a fost arestat la 24 noiembrie 2008. Companiile au cifrat iniţial pagubele pe care au estimat că le-au suferit la valoarea de 40 000 de dolari americani (USD), înainte de a le reevalua la valoarea de 85 000 USD. Reclamantul a fost pus să mărturisească faptul că a comis o infracţiune, ceea ce el a negat. A semnat mai multe mărturii, potrivit acestuia, sub presiunea ameninţărilor îndreptate împotriva sa şi a familiei sale. El declară că a fost iniţial reţinut de agenţii de securitate ai companiei, care l-ar fi ameninţat pentru a-l convinge să mărturisească, înainte de a fi predat autorităţilor de anchetă.
14. La 26 noiembrie 2008, Judecătoria populară orăşenească Tiraspol l-a plasat pe reclamant în arest preventiv pe o perioadă nedeterminată.
15. La 5 decembrie 2008, Curtea Supremă de Justiţie a RMN a respins recursul depus de avocatul reclamantului ca nefondat. Nici reclamantul, nici avocatul său nu au fost prezenţi la şedinţă.
16. La 20 martie 2009, Judecătoria populară orăşenească Tiraspol a prelungit perioada de detenţie a reclamantului la o durată maximă de 5 luni începând cu data arestării.
17. La 21 mai 2009, Judecătoria populară orăşenească Tiraspol a prelungit perioada de detenţie a reclamantului la o durată maximă de 8 luni începând cu data arestării. Curtea Supremă de Justiţie a RMN a confirmat această decizie la 29 mai 2009. Nici reclamantul, nici avocatul său nu au fost prezenţi la şedinţă.
18. La 22 iulie 2009, Judecătoria populară orăşenească Tiraspol a prelungit arestul reclamantului până la 24 septembrie 2009.
19. La 22 septembrie 2009, Judecătoria populară orăşenească Tiraspol a prelungit arestul reclamantului până la 24 noiembrie 2009. Curtea Supremă de Justiţie a RMN a confirmat această decizie la 2 octombrie 2009. Avocatul reclamantului a fost prezent la şedinţă.
20. La 4 noiembrie 2009, cauza penală a reclamantului a fost transmisă instanţei de judecată.
21. La 21 aprilie 2010, arestul preventiv al reclamantului a fost din nou prelungit până la 4 august 2010.
22. La 1 iulie 2010, Judecătoria populară orăşenească Tiraspol l-a condamnat pe reclamant la 7 ani de închisoare cu 5 ani suspendare pentru fraudă faţă de cele două companii, infracţiune pedepsită de art. 158-1 din Codul penal al RMN. Instanţa a dispus confiscarea sumelor aflate în contul bancar al părţii în cauză şi în contul prietenului său, precum şi a automobilului său personal, reprezentând aproximativ 16 000 USD, şi l-a obligat pe reclamant la plata unei sume de aproximativ 26 400 USD către cele două companii. De asemenea, acestuia i s-a aplicat măsura preventivă de a nu părăsi localitatea. Decizia nu a făcut atacată cu recurs. Potrivit afirmaţiilor reclamantului, pentru a plăti o parte din despăgubiri, părinţii i-au vândut apartamentul şi au plătit 40 000 USD celor două companii.
23. La scurt timp după 1 iulie 2010, reclamantul a mers să-şi îngrijească sănătatea la Chişinău, apoi, în 2011, a ajuns în Elveţia.
24. La 25 ianuarie 2013, Judecătoria populară orăşenească Tiraspol şi-a modificat hotărârea pentru a ţine seama de modificările aduse Codului penal al RMN, reducând sancţiunile prevăzute pentru infracţiunea pentru care reclamantul fusese condamnat. Pedeapsa aplicată acestuia a fost aşadar redusă la 6 ani şi 6 luni de închisoare cu suspendare de 5 ani.
25. Prin hotărârea definitivă din 15 februarie 2013, aceeaşi instanţă a anulat suspendarea, pe motiv că reclamantul nu s-a prezentat în faţa autorităţilor de probaţiune şi a dispus ca pedeapsa cu închisoarea să fie executată în întregime.
26. Ca urmare a cererii avocatului reclamantului din 12 octombrie 2012, Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova a casat, la 22 ianuarie 2013, hotărârea din 1 iulie 2010 a Judecătoriei populare orăşeneşti Tiraspol. Făcând trimitere la art. 114 şi 115 din Constituţie şi la art. 1 din Legea nr. 544 cu privire la statutul judecătorilor (infra, pct. 69 şi 70), înalta instanţă a constatat că instanţele existente pe teritoriul RMN nu au fost înfiinţate în conformitate cu legislaţia moldovenească şi nu puteau aşadar să-l condamne în mod legal pe reclamant. Instanţa a dispus ca documentele depuse la dosarul penal al cauzei să fie transmise Procuraturii pentru începerea cercetărilor împotriva persoanelor răspunzătoare pentru plasarea în detenţie a reclamantului şi să stabilească dacă acesta din urmă a adus atingere drepturilor altora.
27. La 31 mai 2013, Procuratura Generală a Republicii Moldova l-a informat pe avocatul reclamantului că a fost începută urmărirea penală în ceea ce priveşte privarea ilegală de libertate la care a fost supusă partea în cauză şi că, în cadrul cercetărilor, „[au fost] planificate şi puse în aplicare toate măsurile şi acţiunile procedurale posibile”. Procuratura a mai precizat că ancheta se află într-un punct mort din cauza imposibilităţii de a întreprinde demersuri procedurale pe teritoriul autoproclamatei RMN.
B. Condiţiile de detenţie ale reclamantului şi tratamentul medical urmat de acesta
28. Starea de sănătate a reclamantului, care suferea de astm bronşic din copilărie, s-a deteriorat în penitenciar, partea în cauză fiind victima mai multor crize de astm. A fost transferat de mai multe ori dintr-un centru de arest preventiv în altul (în special în cel al Comisariatului central din Tiraspol şi din Slobozia, precum şi în Colonia penitenciară nr. 3 din Tiraspol şi în centrul de arest preventiv din Hlinaia), niciuna dintre aceste instituţii penitenciare neoferindu-i, potrivit părţii în cauză, condiţii adecvate de detenţie.
29. Descriind condiţiile existente în Comisariatul central din Tiraspol, reclamantul menţionează un grad ridicat de umiditate, nefuncţionarea sistemului de ventilaţie, absenţa luminii naturale (centrul de detenţie fiind amplasat în subsolul clădirii şi ferestrele acoperite cu foi de metal perforate, cu mici găuri) şi supraaglomerarea (ar fi fost ţinut în detenţie într-o celulă de 15 m2, împreună cu alte 12 persoane). Reclamantul explică faptul că el şi colegii săi de detenţie erau nevoiţi să doarmă cu rândul, pe o singură platformă mare din lemn, fără aşternuturi. I se permitea să facă 15 minute de exerciţii fizice pe zi, restul zilei petrecându-l în celulă. Potrivit acestuia, mulţi dintre deţinuţi fumau în celulă, ceea ce ar fi contribuit la producerea crizelor sale de astm. Reclamantul adaugă că aerul din camionul metalic în care a fost transportat la biroul anchetatorului era sufocant, că a fost plasat într-o celulă fără toaletă timp de mai multe ore (în timp ce aştepta să fie interogat de către anchetator) şi că a avut mai multe crize de astm. Potrivit spuselor sale, deţinuţii nu-şi puteau spăla hainele decât în celule, unde hainele ude erau atârnate pentru a se usca. Reclamantul afirmă că hrana erau insuficientă cantitativ şi necomestibilă, iar celulele erau pline de paraziţi. Potrivit spuselor sale, nu existau produse de igienă, cu excepţia celor furnizate de rudele deţinuţilor. Reclamantul declară că a fost ţinut în detenţie, timp de mai multe luni, într-o celulă în care era foarte cald pe timpul verii, ceea ce i-ar fi produs şi mai multe crize de astm.
30. Reclamantul oferă o descriere similară a condiţiilor de detenţie în centrul din Slobozia, unde nu a avut niciun fel de produs de igienă, a fost transportat într-un camion plin şi fără sistem de ventilaţie a aerului şi a depins în totalitate de părinţii săi pentru a primi medicamente.
31. În ceea ce priveşte Colonia penitenciară nr. 3 din Tiraspol, se plânge din nou de insuficienţa îngrijirilor medicale, de supraaglomerarea celulelor (unde deţinuţii erau închişi toată ziua, cu excepţia orei zilnice de exerciţiu fizic) şi lipsa ventilaţiei, în timp ce, potrivit spuselor sale, colegii săi de detenţie fumau foarte mult. Mai adaugă că hrana era necomestibilă, plină de viermi şi produse alimentare mucegăite. Reclamantul explică faptul că, în timpul, iernii încălzirea nu era pornită decât câteva ore pe zi şi că, la comisariatul din Tiraspol, persoanele aflate în detenţie puteau face un duş pe săptămână (precizează că persoanele aflate în detenţie din celula sa nu aveau la dispoziţie decât 20 de minute pentru a face duş cu apă rece).
32. În centrul de arest preventiv din Hlinaia, reclamantul a fost din nou plasat într-o celulă supraaglomerată şi nu a beneficiat practic de nicio îngrijire medicală.
33. În timpul detenţiei, reclamantul s-a plâns de starea sa de sănătate şi a solicitat asistenţă medicală în mai multe rânduri. Părinţii săi au solicitat repetat ca fiul lor să fie consultat de un medic specialist în afecţiuni pulmonare. La 12 martie 2009, reclamantul a fost văzut în cele din urmă de către un medic şi i s-au făcut diverse examene medicale. I-a fost stabilit diagnosticul de astm bronşic instabil şi i-a fost prescris un tratament.
34. În mai 2009, reclamantul a fost transferat la Centrul pentru asistenţă medicală şi readaptare socială din cadrul Ministerului Justiţiei al RMN („Centrul”). Medicii de la Centru au confirmat primul diagnostic şi că suferea de crize de astm frecvente şi de insuficienţă respiratorie de gradele doi şi trei şi au constatat că starea acestuia de sănătate continua să se agraveze. La 7 mai 2009, Centrul a informat rudele reclamantului că nu dispun de niciun specialist în afecţiuni pulmonare, nici de echipamentul de laborator necesar pentru a oferi un tratament adecvat părţii în cauză. Medicii au adăugat că este necesar ca acesta să fie transferat la secţia de pneumologie a spitalului republican, dar că acest transfer ar fi imposibil de organizat, deoarece spitalul nu dispune de personal suficient pentru a-l supraveghea pe reclamant în timpul şederii în spital.
35. În 2009, la o dată nespecificată, mama reclamantului a cerut ca fiul ei să fie transferat într-un spital specializat, pe motiv că astmul bronşic este una dintre patologiile enumerate de Ministerul de Interne al RMN ca impunând transferul într-un spital. La 1 iunie 2009, Ministerul de Interne al RMN i-a răspuns că doar persoanele aflate în detenţie care sunt condamnate pot fi transferate într-un spital pentru aceste motive.
36. La 21 septembrie 2009, Centrul i-a informat pe părinţii reclamantului că fiul lor este spitalizat încă de la sosirea sa în acel loc în mai 2009, dar că starea acestuia de sănătate continuă să se deterioreze şi că tratamentul oferit nu prezintă nicio îmbunătăţire vizibilă.
37. La 15 februarie 2010, o comisie medicală compusă din patru medici cu experienţă din RMN formula constatările următoare:
„În ciuda îngrijirilor regulate, disfuncţia respiratorie continuă să se agraveze, iar tratamentul nu prezintă niciun efect notabil. Se observă o agravare constantă, cu o creştere a frecvenţei crizelor de astm şi este dificilă stoparea acestora.”
Pe lângă diagnosticul iniţial de astm bronşic şi insuficienţă respiratorie, comisia a considerat că reclamantul suferă de encefalopatie posttraumatică de gradul doi. A concluzionat că:
„Speranţa de viaţă/pronosticul vital [al reclamantului] nu este favorabil(ă). Menţinerea părţii în cauză în detenţie în condiţiile existente [în centrele de arest preventiv] pare problematică, având în vedere lipsa [la Centru] de echipamente şi a unui laborator şi lipsa de personal medical calificat, capabil să ofere tratamentul necesar şi să verifice efectele tratamentului.”
38. În ciuda concluziilor comisiei, reclamantul a fost transferat în aceeaşi zi la centrul de arest preventiv din Hlinaia, care, potrivit observaţiilor părţii în cauză, necontestate de guvernele pârâte, era mai puţin bine echipat decât Centrul. La 16 februarie 2010, mama reclamantului a primit permisiunea să-l viziteze. Reclamantul i-a descris condiţiile mediocre de detenţie (lipsa unui sistem de ventilaţie, fumatul pasiv, supraaglomerarea) şi i-a spus că avusese deja două crize de astm în acea zi. Personalul penitenciar i-a spus mamei reclamantului că trebuie să-i aducă fiului său medicamentele necesare, deoarece ei nu au medicamente pe care să i le ofere.
39. La 18 februarie 2010, mama reclamantului i-a solicitat preşedintelui RMN ca fiul său să fie transferat de urgenţă la un spital specializat şi să fie pus în libertate pentru a primi îngrijirile impuse de starea acestuia de sănătate. La 20 februarie 2010, i s-a răspuns că plângerea nu a evidenţiat nicio încălcare a legii.
40. După 18 februarie 2010, la o dată neprecizată, reclamantul a fost transferat la Penitenciarul nr. 1 din Tiraspol. La 17 martie 2010, a fost din nou spitalizat la Centru pentru a fi tratat acolo.
41. Într-o scrisoare din 11 iunie 2010 adresată avocatului reclamantului, directorul Centrului a explicat faptul că, pe lângă diagnosticul principal de astm, reclamantul prezenta, de asemenea, insuficienţă respiratorie terminală, simptomele unui traumatism cranian care a condus la leziuni cerebrale localizate, semne precoce de hipertensiune, alergie pulmonară care făcea ca tratamentul şi capacitatea de a stopa crizele de astm să fie mult mai dificile, encefalopatie posttraumatică, hipertensiune arterială, toxoplasmoză, giardiază (infecţie parazitară), gastroduodenită cronică, pancreatită şi pielonefrită, motiv pentru care prognosticul medicilor era mult mai defavorabil decât cel anterior.
42. În multe dintre răspunsurile la cererile formulate de părinţii reclamantului, autorităţile din RMN îi informau că fiul lor era examinat în mod regulat de către diferiţi medici. După transferul său de la Centru la centrul de arest preventiv din Hlinaia la 15 februarie 2010, starea de sănătate a reclamantului s-a deteriorat şi, la 17 martie 2010, partea în cauză a fost internată de urgenţă la Centru pentru a fi tratată acolo.
43. Reclamantul afirmă că starea sa de sănătate s-a îmbunătăţit datorită tratamentului de care a beneficiat la Chişinău după punerea sa în libertate. El a adăugat că, totuşi, de teama de a nu fi arestat din nou de miliţiile RMN, a fugit în Elveţia, unde a solicitat azil (supra, pct. 23).
C. Întâlnirile reclamantului cu părinţii săi şi cu pastorul său
44. Din noiembrie 2008 până în mai 2009, reclamantului nu i s-a permis să-şi vadă părinţii, în ciuda solicitărilor repetate (de exemplu, formulate la 5 martie şi la 13, 16 şi 30 aprilie 2009). Prima vizită autorizată a avut loc la şase luni după arestarea sa, la 4 mai 2009. La 9 decembrie 2009, un judecător de la Judecătoria populară orăşenească Tiraspol a refuzat autorizarea unei noi vizite, pe motiv că dosarul era încă în curs de examinare. O altă cerere de vizitare a fost respinsă la 15 februarie 2010. La 16 februarie 2010, reclamantului şi mamei sale li s-a permis să se vadă, dar au fost obligaţi să vorbească în prezenţa unui gardian. Li s-a interzis să vorbească în limba maternă (germană) şi au fost obligaţi să vorbească în limba rusă, sub ameninţarea pedepsei ca gardianul să întrerupă vizita.
45. În iunie şi în septembrie 2009, pastorul norvegian Per Bergene Holm a încercat să-l viziteze pe reclamant, acestea din urmă solicitând să-l vadă pentru a beneficia de anumite servicii religioase, în special „să-i fie auzită confesiunea şi să primească sacramentele”. Pastorului nu i s-a permis să-l viziteze pe reclamant, ceea ce ulterior a şi confirmat, într-o scrisoare adresată Curţii la 29 septembrie 2010. La 30 septembrie 2009, un consilier al preşedintelui RMN a recunoscut că nu exista niciun motiv să i se interzică pastorului să-l vadă pe reclamant şi că un astfel de refuz era contrar Constituţiei şi legilor RMN. Pastorului i s-a permis în cele din urmă să-l vadă pe reclamant la 1 februarie 2010. Potrivit observaţiilor reclamantului, necontestate de Guvern, un gardian a rămas în cameră pe tot parcursul întrevederii.
D. Plângeri către diverse autorităţi
46. Părinţii reclamantului au adresat mai multe reclamaţii autorităţilor moldovene şi Ambasadei Federaţiei Ruse în Republica Moldova cu privire la situaţia fiului lor.
47. La 12 octombrie 2009, Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova (ombudsmanul din Republica Moldova) a răspuns că nu deţine nicio modalitate de a prelua cauza reclamantului.
48. La 3 noiembrie 2009, Procuratura Generală a Republicii Moldova i-a informat pe părinţii reclamantului că nu poate interveni din cauza situaţiei politice existente în regiunea transnistreană încă din anul 1992. A invocat, de asemenea, rezervele Republicii Moldova cu privire la capacitatea acesteia de a asigura respectarea Convenţiei în regiunile de est ale ţării.
49. O plângere depusă la o dată nespecificată la Ambasadei Rusiei în Republica Moldova a fost transmisă Procuraturii RMN. Aceasta a răspuns, la 1 februarie 2010, cu privire la cauza reclamantului, că este pendinte în faţa instanţelor din RMN, care sunt singurele competente să examineze orice plângere depusă după transmiterea cauzei în faţa instanţei de judecată. La 10 februarie 2010, Ambasada Rusiei a transmis acest răspuns mamei reclamantului.
50. Reclamantul a trimis totodată o plângere Comisiei Unificate de Control („CUC”), forţă de menţinere a păcii trilaterală care operează într-o zonă-tampon demilitarizată situată la graniţa dintre Moldova şi Transnistria, denumită „zona de securitate” (a se vedea, pentru detalii suplimentare, Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei, citată anterior, pct. 90). Nu se ştie dacă a obţinut sau nu un răspuns.
51. După comunicarea prezentei cereri către guvernele pârâte, viceprim-ministrul moldovean a trimis, la 9 martie 2010, ambasadorilor rus, ucrainean şi american în Republica Moldova, precum şi Consiliului Europei, Uniunii Europene şi Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) o scrisoare în care le solicita asistenţa în vederea asigurării respectării drepturilor reclamantului.
52. La 16 iulie 2010, reclamantul a solicitat Procuraturii Generale a Republicii Moldova să fie integrat, atât el, cât şi părinţii săi, într-un program de protecţie a martorilor, pe motiv că miliţiile RMN l-au căutat la domiciliul său din Tiraspol în timp ce el se afla în spital la Chişinău. În aceeaşi zi, reclamantului i-a fost acordat statutul oficial de victimă. Cu toate acestea, la 19 iulie 2010, Procuratura din Bender i-a refuzat cererea de protecţie pe motiv că nu s-a stabilit că ar fi expus vreunui risc pentru viaţa sau sănătatea sa.
53. La 6 august 2010, ca urmare a unei plângeri a reclamantului, judecătorul de instrucţie din cadrul Judecătoriei raionului Bender din Republica Moldova a casat decizia din 19 iulie 2010 pe motiv că reclamantul a fost arestat ilegal, condamnat şi privat de bunurile sale. Acesta a dispus ca Procuratura Bender să-i introducă pe reclamant şi familia sa într-un program de protecţie a martorilor. Părţile nu au informat Curtea despre eventuala evoluţie a evenimentelor în acest sens.
E. Informaţii privind presupusul ajutor acordat RMN de către Rusia
54. Reclamantul a prezentat reportaje provenite din diferite media ale RMN. Potrivit unui articol publicat la 13 aprilie 2007 de Regnum, una dintre principalele agenţii de presă ruse on-line la data producerii faptelor, ambasadorul rus în Republica Moldova a rostit cu o zi înainte, la Tiraspol, un discurs în care ar fi declarat că Rusia va continua să sprijine RMN şi că nu va renunţa niciodată la interesele sale în această regiune. Diplomatul ar fi adăugat: „Rusia este prezentă de peste un secol în această regiune. Strămoşii noştri sunt îngropaţi aici. O parte importantă a istoriei noastre a avut loc aici”.
55. La 20 aprilie 2007, aceeaşi agenţie informa publicul cu privire la o decizie a Ministerului Finanţelor din Rusia de a oferi RMN suma de 50 de milioane USD sub forma unui ajutor nerambursabil, precum şi de a acorda un împrumut de 150 de milioane USD garantat cu activele RMN.
56. Într-un articol din 23 noiembrie 2006, agenţia Regnum prezenta o declaraţie a preşedintelui RMN, care indica faptul că toate ministerele RMN lucrează la o armonizare a legislaţiei RMN cu cea a Rusiei şi că o delegaţie a reprezentanţilor ministerelor RMN urmează să se deplaseze la Moscova în zilele următoare pentru a discuta despre acest proiect.
57. Guvernul moldovean afirmă că „ultima şi nesemnificativa” retragere a armamentului RMN către Rusia s-a produs la 25 martie 2004, adăugând că aproape douăzeci de mii de tone de muniţii şi echipament militar ar putea fi încă stocate pe teritoriul controlat de RMN. Potrivit guvernului moldovean, oficialii ruşi şi ucraineni au vizitat depozitul de arme de la Colbasna (Колбасна) la 26 ianuarie 2011, în timp ce oficialii moldoveni nu au fost nici informaţi despre această vizită şi nici nu au fost invitaţi să participe.
58. În februarie 2011, Ambasadorul Federaţiei Ruse în Republica Moldova menţiona, în special în declaraţiile sale publice, că, începând cu anul 2003, ca urmare a refuzului Moldovei de a semna un acord de reglementare cu RMN („memorandumul de la Kosak” din 2003), Rusia nu-şi retrage armamentul din RMN ca urmare a rezistenţei opuse de aceasta din urmă.
59. Potrivit guvernului moldovean, aeroportul din Tiraspol, care fusese în mod oficial închis de autorităţile ruse la 1 decembrie 2005, continuă să deservească elicopterele şi avioanele militare şi civile ale RMN. Pe acest aeroport s-au aflat întotdeauna avioane şi elicoptere militare ruse. În perioada 2004-2009, peste 80 de zboruri neautorizate de către autorităţile moldovene ar fi fost înregistrate ca având punct de plecare acest aeroport, unele dintre acestea având, se pare, Rusia drept destinaţie.
60. Guvernul moldovean oferă asigurări că RMN a primit în 2011 un ajutor din partea Rusiei în valoare totală de 20,64 milioane USD, fie ca urmare a renunţării de către aceasta la creanţele aferente gazelor naturale utilizate în Transnistria, fie sub formă de împrumuturi nerambursabile. În 2010, RMN ar fi consumat gaze naturale provenite din Rusia în valoare de 505 milioane USD. RMN ar fi plătit companiei ruseşti Gazprom 20 de milioane USD, adică aproximativ 4% din valoarea gazului consumat. În paralel, populaţia locală ar fi plătit către autorităţile RMN o sumă totală de aproximativ 163 milioane USD în 2010 pentru plata gazului, sumă care a rămas în mare parte la dispoziţia RMN.
II. Rapoarte ale organizaţiilor interguvernamentale şi neguvernamentale
A. Organizaţia Naţiunilor Unite
61. Pasajele relevante din Raportul Raportorului special privind tortura şi alte tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, Manfred Nowak, referitoare la vizita sa în Republica Moldova în perioada 4-11 iulie 2008 (Consiliul Drepturilor Omului al Organizaţiei Naţiunilor Unite, documentul A/HRC/10/44/Add.3, 12 februarie 2009), sunt următoarele:
„Regiunea transnistreană a Republicii Moldova
[...]
29. Raportorul Special a primit, de asemenea, informaţii că în regiunea transnistreană a Republicii Moldova transferurile de deţinuţi sunt efectuate de poliţie. Deţinuţii sunt adunaţi unul peste altul într-un vagon de metal doar cu o fereastră micuţă. În timpul verii, căldura în vagon devine insuportabilă după câteva minute, însă ei trebuie să rămână înăuntru ore în şir. Diferite categorii de deţinuţi sunt amestecate în timpul acestor transportări (adulţi, minori, bolnavi, inclusiv cei cu tuberculoză deschisă), ceea ce îi expune pe deţinuţi la riscul de contaminare cu aceste boli.
[...]
45. Conform mai multor interlocutori, inclusiv deţinuţi, s-au înregistrat progrese în îmbunătăţirea condiţiilor în sistemul penitenciar, de exemplu, încălzirea funcţională, calitatea hranei s-a îmbunătăţit, tratamentul antiretroviral a început să fie acordat în penitenciare începând cu luna septembrie 2007. Totuşi, plângerile privind calitatea proastă şi uneori lipsa hranei reprezintă un fapt obişnuit. Raportorul special a primit, de asemenea, rapoarte conform cărora adesea programele internaţionale nu sunt aplicate în regiunea transnistreană a Republicii Moldova, ceea ce înseamnă mai puţin sprijin în ce priveşte îngrijirea medicală şi probleme îndeosebi legate de tratamentul tuberculozei şi un procent mai mare de persoane bolnave de tuberculoză şi HIV.
46. Raportorul Special s-a arătat îngrijorat de faptul că multe încălcări ale drepturilor omului decurg din legislaţia în vigoare, care, de exemplu, impune plasarea în detenţie în regim de izolare a persoanelor condamnate la pedeapsa capitală şi la pedeapsa cu închisoarea pe viaţă, şi care prevede restricţii drastice în ce priveşte contactele cu exteriorul.
47. Condiţiile de detenţie din arestul sediului general al miliţiei de la Tiraspol încalcă în mod evident standardele internaţionale minime. Raportorul special consideră că detenţia în celule supraaglomerate, cu puţine locuri de dormit, fără lumină naturală şi sistem de ventilaţie a aerului, lumină artificială 24 de ore din 24, accesul limitat la hrană şi instalaţii sanitare foarte proaste constituie un tratament inuman.”
62. Părţile relevante ale Raportului privind drepturile omului în Regiunea Transnistreană a Republicii Moldova (redactat de Thomas Hammarberg, expert al Organizaţiei Naţiunilor Unite, datat 14 februarie 2013), au următorul conţinut:
pag. 4 „[...] în Transnistria, autorităţile de facto [...] s-au angajat unilateral să respecte unele dintre tratatele internaţionale importante, inclusiv cele două convenţii ONU privind drepturile omului, Convenţia Europeană a drepturilor omului şi Convenţia cu privire la drepturile copilului.”
pag. 17 „Schimbările cu privire la rolul procurorului şi crearea Comitetului de anchetă ar avea un impact şi asupra funcţionării sistemului judiciar. În cazul în care acestea ar fi în mod corect implementate, ar fi clar că procurorul nu ar avea un rol de supraveghere sau de control în ceea ce priveşte funcţionarea instanţelor.”
pag. 18 „Expertul s-a confruntat cu plângeri numeroase şi destul de consistente privind funcţionarea sistemului judecătoresc: de exemplu, se vorbea despre faptul că acuzaţiile într-o serie de cazuri au fost «fabricate», că s-a recurs la proceduri pentru a intimida persoanele, că avocaţii apărării au fost pasivi, că oameni cu bani sau contacte au beneficiat de ajutor «de sus» în comparaţie cu oamenii obişnuiţi şi că martori şi-au schimbat mărturiile din cauza ameninţărilor sau după ce au fost mituiţi şi că astfel de tendinţe au sabotat procesele.
Este foarte dificil pentru un străin să evalueze baza pentru astfel de acuzaţii, dar o serie de factori l-au făcut pe expert reticent în a le ignora. Aceste acuzaţii erau uimitor de frecvente, la acestea făcându-se aluzii chiar de câţiva dintre actorii de nivel înalt din cadrul sistemului.”
pag. 19-20 „Comentarii
Construirea unui sistem judiciar competent, necorupt şi independent este o provocare uriaşă în orice sistem. Cu toate acestea, este un drept indispensabil al omului de a avea acces la instanţe independente şi imparţiale.
Constituţia transnistreană prevede că judecătorii nu pot fi membri ai partidelor politice sau să ia parte la activităţi politice. Este la fel de important ca sistemul judiciar să evite relaţiile strânse cu companiile mari sau alte interese partizane organizate.
Procedurile de recrutare a judecătorilor trebuie să fie imparţiale şi să se recompenseze competenţele profesionale şi standardele morale înalte. Comportamentul corupt şi alte încălcări ale încrederii ar trebui să fie investigate şi pedepsite printr-un mecanism disciplinar credibil şi competent. Un nivel salarial rezonabil va contracara, de asemenea, tentaţiile de luare de mită.
Judecătorul are un rol esenţial în protejarea principiului «egalităţii armelor». Expertul a examinat plângeri potrivit cărora, în general, apărarea este dezavantajată în raport cu acuzarea. Aceste percepţii subminează credibilitatea sistemului şi a sentimentului de justiţie, per total.
Prestigiul judecătorilor în societate va depinde, desigur, în mare măsură, de competenţa lor, de cunoaşterea legilor şi a jurisprudenţei, precum şi de familiarizarea lor cu problemele existente în societate. Actualizarea formării profesionale este o modalitate de a satisface această necesitate.
Formarea specială este necesară pentru judecătorii care sunt implicaţi în probleme ce ţin de justiţia juvenilă.
Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat un set de principii de bază privind independenţa justiţiei care au fost unanim aprobate de Adunarea Generală în [1985]. Aceste principii, reprezentând opiniile universal acceptate în acest domeniu de către statele membre ale ONU, stabilesc parametrii pentru asigurarea independenţei şi imparţialităţii judecătorilor, condiţii de exploatare şi de posesiune, libertatea de expresie şi de asociere, precum şi modalităţile de calificare, selecţie si instruire. OHCHR [Înaltul Comisar al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului] şi Asociaţia Internaţională a Barourilor au elaborat în comun materiale de îndrumare detaliate cu privire la drepturile omului în administrarea justiţiei, care ar putea fi, de asemenea, utilizate pentru formarea profesioniştilor din domeniul juridic care lucrează în regiunea transnistreană.
Expertul consideră că trebuie să fie realizată o evaluare privind situaţia actuală a minorilor aflaţi în detenţie, care să includă, printre altele, perioada lor de şedere, mediul lor individual, precum de eforturile întreprinse pentru a-i asista să se reintegreze în societate.
Un asemenea studiu ar putea oferi ca bază pentru o revizuire a întregii abordări a criminalităţii juvenile. Expertul consideră că există o nevoie acută de a dezvolta programe de prevenire şi alternative pentru pedeapsă instituţională.”
pag. 20 „Expertul a fost informat că, începând cu 1 octombrie, în aceste instituţii erau plasaţi 2 858 de deţinuţi, dintre care 2 224 au fost condamnaţi şi 634 se aflau în arest preventiv. Acest lucru înseamnă că există aproximativ 500 de deţinuţi la 100 000 de persoane, una dintre cele mai mari cifre din Europa.
Numărul lor a scăzut în cursul anului 2012 de la un nivel chiar mai mare, ca urmare a eliberărilor prin reducerea pedepselor şi a graţierilor acordate unui număr considerabil de deţinuţi.
În plus, Codul de procedură penală a fost modificat în toamnă pentru a reduce numărul de persoane ţinute în arest preventiv în timpul anchetelor. Un alt amendament a dus la apariţia de alternative pentru pedeapsa cu închisoarea, cum ar fi amenda sau munca de corecţie controlată în folosul comunităţii, pentru infracţiunile mai puţin grave.”
pag. 20 „Arestul preventiv
Când expertul a vizitat izolatorul din Penitenciarul nr. 3 din Tiraspol, acolo erau plasaţi 344 de deţinuţi.
Unii dintre aceştia erau anchetaţi, înainte de a se ajunge în instanţă; alţii erau deja acuzaţi şi se aflau în instanţă în calitate de inculpaţi.
Alţii erau în faza contestării unei sentinţe pronunţată în primă instanţă.
Niciuna dintre aceste trei categorii de persoane nu dispunea de dreptul necondiţionat de a primi vizitatori. Motivul invocat era că vizitele ar putea afecta anchetele. Cu toate acestea, rudele puteau primi, la cerere, autorizaţia de la anchetator sau judecător să efectueze o vizită, dar nu privată.
[...]
Expertul a vorbit cu deţinuţii aflaţi în arest preventiv mai mult de 18 luni. O femeie care a contestat o sentinţă iniţială a fost ţinută în detenţie patru ani. Cei doi copii mici au fost luaţi într-o casă de copii, iar ea nu a putut să-i vadă pe durata întregii perioade de detenţie.
Expertului i s-a spus că perioada totală de detenţie înainte şi pe durata unui proces ar putea fi de şapte ani.”
pag. 21-22 „Instituţiile penitenciare din Tiraspol şi Glinoe
Expertul a vizitat colonia din Tiraspol (Penitenciarul nr. 2) în luna mai şi pe cea din Glinoe (Penitenciarul nr. 1) în luna septembrie. Prima avea la acel moment 1 187 deţinuţi, dintre care 170 cu regim special strict. Expertului i s-a comunicat că pedeapsa medie era de 13 ani. Deţinuţii condamnaţi pentru omor şi trafic de fiinţe umane, precum şi recidiviştii executau pedepse de la 22 la 25 de ani.
La Glinnoe se aflau, conform datelor comunicate expertului, 693 de deţinuţi; numărul lor a scăzut ca urmare a modificării recente a Codului penal. Expertul a fost informat că pedeapsa medie era de 5 ani, deşi mulţi deţinuţi aveau pedepse care variau între 10 şi 15 ani.
[...]
Posibilitatea vizitelor efectuate de către rude era limitată. În Penitenciarul nr. 2 din Tiraspol, regula de bază era că vizitele sunt permise de patru ori pe an, două mai scurte şi două mai lungi. Apelurile telefonice erau trebuiau să dureze 15 minute o dată pe lună – cu supraveghere, cu excepţia discuţiilor cu avocatul.
Atât numărul vizitelor, cât şi cel al apelurilor telefonice puteau fi reduse cu titlu de pedeapsă disciplinară. Astfel de măsuri erau luate împotriva infracţiunilor cum ar fi posesia de alcool sau a unui telefon mobil. Măsurile disciplinare puteau include, de asemenea, izolarea pentru o perioadă de până la 15 zile.”
pag. 22-23 „Situaţia privind sănătatea în închisori
Serviciile de sănătate din instituţiile penitenciare se află, de asemenea, sub autoritatea Ministerului Justiţiei transnistrean, medicii şi asistentele medicale din instituţiile respective fiind considerate ca parte a personalului închisorii. Resursele sunt limitate şi expertul a constatat că starea de sănătate, în special în Penitenciarul Glinnoe, este îngrijorătoare, iar serviciile de îngrijire nu corespund standardelor. Există o comunicare limitată cu sistemul civil de sănătate, lucru care duce la o acoperire redusă în ceea ce priveşte testarea şi tratamentul.
[...]
Puţinele resurse umane şi capacităţile limitate de personal medical care există creează obstacole pentru accesul la servicii medicale de calitate în penitenciare. Percepţia expertului a fost că nivelul de îngrijire a sănătăţii în Penitenciarul Glinnoe este unul foarte scăzut din toate punctele de vedere, inclusiv cu privire la ţinerea evidenţelor şi măsurile preventive, cum ar fi controlul regimului alimentar. Plângerile cu privire la proasta calitate a produselor alimentare de proastă calitate aveau un caracter virulent.”
B. Comitetul European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante („CPT”)
63. În raportul referitor la vizita în Republica Moldova, efectuată în perioada 21-27 iulie 2010 [CPT/Inf (2011)8], CPT a declarat că, în urma refuzului autorităţilor RMN de a permite membrilor Comitetului să poarte discuţii private cu deţinuţii, a decis să-şi anuleze vizita în această regiune, întrucât o astfel de restricţie ar fi contrară uneia dintre caracteristicile fundamentale ale mecanismului de prevenire, consacrat de mandatul său.
64. Pasajele relevante ale raportului CPT referitor la vizita sa în Moldova, efectuată în perioada 27-30 noiembrie 2000 [CPT/Inf (2002)35] sunt următoarele:
„40. La începutul vizitei, autorităţile din Transnistria au furnizat delegaţiei informaţii detaliate cu privire la cele cinci instituţii penitenciare în funcţie în regiune.
Având în vedere timpul pe care îl avea la dispoziţie, delegaţia nu a putut să efectueze o analiză detaliată a întregului sistem penitenciar. Cu toate acestea, a avut posibilitatea să evalueze tratamentul acordat persoanelor private de libertate de la Penitenciarul nr. 1 din Glinoe, Colonia nr. 2 din Tiraspol, şi SIZO (adică centru de arest preventiv) din Colonia nr. 3, tot din Tiraspol.
41. După cum este deja cunoscut cu siguranţă de autorităţile transnistrene, situaţia din instituţiile vizitate de către delegaţie lasă mult de dorit, mai ales în Penitenciarul nr. 1. CPT va examina diferite domenii specifice de interes în secţiunile ulterioare ale prezentului raport. Acestea fiind spuse, Comitetul scoate în evidenţă imediat ceea ce reprezintă, probabil, cel mai mare obstacol în calea progresului, şi anume numărul mare de persoane încarcerate şi supraaglomerarea care rezultă din această cauză.
42. Potrivit informaţiilor furnizate de autorităţile transnistrene, există aproximativ 3 500 de deţinuţi în instituţiile penitenciare din regiune, adică o rată a încarcerării de 450 de persoane la 100 000 de locuitori. Numărul deţinuţilor din cele trei instituţii vizitate se situa la nivelul capacităţii lor declarate oficial sau, în cazul Penitenciarului nr. 1, peste acest nivel. Cu toate acestea, delegaţia a constatat că instituţiile erau, în fapt, în mod grav supraaglomerate.
Situaţia cea mai gravă era în Penitenciarul nr. 1. Celulele pentru persoanele arestate preventiv ofereau în cele mai rare cazuri peste – şi uneori mai puţin – de un m² de spaţiu locuibil pentru fiecare deţinut, iar numărul deţinuţilor depăşea de cele mai multe ori numărul de paturi. Aceste condiţii deplorabile deveneau cel mai adesea şi mai dramatice din cauza ventilaţiei de slabă calitate, accesului inadecvat la lumină naturală şi din cauza instalaţiilor sanitare inadecvate. Condiţii similare, chiar dacă puţin mai bune, au fost observate, de asemenea, în centrele de arest preventiv (SIZO) din Colonia nr. 3 şi din anumite secţiuni ale Coloniei nr. 2 (de exemplu, blocul 10).
43. Un nivel de încarcerare de amploarea celui existent la ora actuală în Transnistria nu poate fi justificat, în mod convingător, printr-un nivel ridicat al infracţionalităţii; modul de a vedea lucrurile al membrilor serviciilor responsabile cu aplicarea legii, procurori şi judecători, este, în parte, responsabil pentru această situaţie. În mod similar, este nerealist, din punct de vedere economic, să se asigure condiţii decente de detenţie unui număr atât de mare de deţinuţi; tentativa de a rezolva problema prin construirea mai multor instituţii penitenciare ar fi un exerciţiu inutil.
CPT a indicat deja necesitatea de a reexamina legislaţia şi practica actuală[e] în ceea ce priveşte arestarea preventivă (pct. 12). La nivel general, Comitetul recomandă elaborarea unei strategii globale pentru a combate suprapopularea în penitenciare şi pentru a reduce dimensiunea populaţiei penitenciare. În acest context, autorităţile din Transnistria s-ar putea inspira în mod util din principiile şi măsurile enunţate în Recomandarea nr. R (99) 22 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind supraaglomerarea penitenciarelor şi inflaţia populaţiei penitenciare (cf. Anexa 3).
[...]
48. CPT recunoaşte că în perioadele de dificultăţi economice, trebuie făcute sacrificii, inclusiv în instituţiile penitenciare. Totuşi, indiferent de dificultăţile cu care se confruntă un stat la un moment dat, faptul de a priva o persoană de libertate implică întotdeauna obligaţia de a se asigura că acea persoană are acces la o serie de elemente de bază. Aceste elemente de bază includ medicamente adecvate. Este cu atât mai important ca autorităţile publice să respecte această cerinţă atunci când este vorba despre medicamente necesare pentru tratarea unei boli care riscă să fie fatală precum tuberculoza.
La finalul vizitei, delegaţia CPT a solicitat ca autorităţile transnistrene să ia măsuri imediate pentru a se asigura că toate instituţiile penitenciare sunt aprovizionate, în mod regulat, cu o varietate corespunzătoare de medicamente tuberculostatice. CPT doreşte să fie informat cu privire la măsurile luate ca urmare a acestei cereri.
[...]
49. Efectivele oficiale de personal sanitar in instituţiile penitenciare vizitate erau extrem de scăzute şi, în timpul vizitei, situaţia a fost agravată de faptul că anumite posturi erau vacante sau de faptul că personalul sanitar aflat în concediu de lungă durată nu fusese înlocuit. Această situaţie a fost în special întâlnită în Penitenciarul nr. 1 şi Colonia nr. 2. CPT recomandă ca autorităţile din Transnistria să facă eforturi pentru a acoperi, cât mai rapid posibil, toate posturile vacante din serviciile de sănătate ale acestor două instituţii şi să înlocuiască personalul care se află în concediu.
Serviciile de sănătate din cele trei instituţii vizitate aveau foarte puţine medicamente la dispoziţie, iar sediile erau dotate extrem de modest. Problema aprovizionării cu medicamente a fost deja ridicată (pct. 48). În ceea ce priveşte nivelul de echipare, CPT apreciază că situaţia actuală reflectă dificultăţile cu care se confruntă regiunea. Ar fi nerealist să se spere îmbunătăţiri semnificative la ora actuală. Cu toate acestea, ar trebui să se permită menţinerea echipamentelor existente în stare bună de funcţionare. În acest context, delegaţia a observat că, în toate instituţiile, toate echipamentele radiologice erau nefuncţionale. CPT recomandă remedierea acestei deficienţe.
Ca punct pozitiv, CPT s-a bucurat să fie informat că autorităţile transnistrene au un proiect de construire a unui nou penitenciar-spital, cu caracter regional, la Mălăieşti. Aceasta este un proiect binevenit. Comitetul doreşte să primească detalii suplimentare cu privire la punerea în aplicare a acestui proiect.
[...]
51. CPT a subliniat deja condiţiile materiale precare de detenţie care predomină în instituţiile vizitate şi a făcut recomandări pentru a rezolva problema fundamentală a supraaglomerării (pct. 42 şi 43).
În afară de supraaglomerare, CPT este foarte îngrijorat de practica acoperirii ferestrelor celulelor. Această practică pare să fie sistematică în ceea ce priveşte persoanele arestate preventiv şi a fost, de asemenea, observată în celule care găzduiesc anumite categorii de condamnaţi. Comitetul recunoaşte că măsuri specifice de securitate, având drept scop prevenirea riscurilor de înţelegere secretă în mod fraudulos şi/sau de activităţi ilegale care s-ar putea dovedi necesare în ceea ce priveşte anumiţi deţinuţi. Cu toate acestea, a impune astfel de măsuri de securitate ar trebui să constituie excepţia, nu regula. În plus, chiar şi atunci când sunt necesare măsuri specifice de securitate, astfel de măsuri ar trebui să nu aibă drept consecinţă privarea de acces la lumină naturală şi ventilaţie. Acestea sunt elemente vitale de bază, la care fiecare deţinut are dreptul; în plus, absenţa acestor elemente generează condiţii favorabile pentru răspândirea bolilor, în special a tuberculozei.
De asemenea, este inacceptabil ca în celule să fie cazaţi mai mulţi deţinuţi decât numărul de paturi disponibile, forţând deţinuţii să doarmă pe rând.
În consecinţă, CPT recomandă ca autorităţile din Transnistria să-şi stabilească următoarele obiective pe termen scurt:
i) toate spaţiile de cazare pentru deţinuţii să aibă acces la lumină naturală şi să fie prevăzute cu un sistem de ventilaţie adecvat;
ii) fiecare deţinut, arestat preventiv sau condamnat, să aibă propriul pat.
În plus, de îndată ce măsurile luate pentru a lupta împotriva supraaglomerării încep să producă efecte, standardele existente în materie de spaţiu vital pentru fiecare deţinut să fie modificate în sensul extinderii. CPT recomandă ca autorităţile din Transnistria să stabilească ca obiectiv pe termen mediu un standard de 4 m2 de spaţiu vital pentru un deţinut.
52. Astfel cum a observat delegaţia la sfârşitul vizitei, condiţiile materiale de detenţie erau deosebit de precare în penitenciarul nr. 1 din Glinoe. CPT recunoaşte că, în circumstanţele actuale, autorităţile din Transnistria nu au nicio altă opţiune decât de a menţine instituţia în funcţiune. Cu toate acestea, spaţiile de detenţie din penitenciarul nr. 1 sunt învechite; utilizarea lor în scopuri penitenciare trebuie să fie oprită cât mai curând posibil.”
C. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)
65. În raportul său anual din 2005, OSCE prezenta situaţia din Transnistria după cum urmează:
„Misiunea şi-a concentrat eforturile pe relansarea negocierilor de reglementare politică, blocate din vara anului 2004. Mediatorii din partea Federaţiei Ruse, Ucrainei, şi OSCE au avut consultări cu reprezentanţii de la Chişinău şi Tiraspol în ianuarie, mai şi septembrie. La întrunirea din mai, Ucraina a introdus planul de reglementare al Preşedintelui Victor Yushchenko, „Spre reglementare prin democratizare”. Această iniţiativă prevede democratizarea regiunii transnistrene prin organizarea unor alegeri internaţionale în organul legislativ regional, împreună cu măsurile de promovare a demilitarizării, transparenţei şi încrederii sporite.
În iulie, citând planul ucrainean, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat o Lege cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al Transnistriei. În cadrul consultărilor care au avut loc în Odesa în luna septembrie, Chişinău şi Tiraspol au fost de acord să invite UE şi SUA pentru a participa în procesul de negocieri în calitate de observatori. Negocierile formale au fost reluate într-un format lărgit în octombrie, după o pauză de 15 luni. O altă serie de negocieri era prevăzută în decembrie, în urma reuniunii Consiliului ministerial al OSCE de la Ljubljana. La 15 decembrie, Preşedinţii Ucrainei şi al Federaţiei Ruse, Victor Yushchenko şi Vladimir Putin, au emis o declaraţie comună prin care au salutat reluarea negocierilor privind reglementarea conflictului transnistrean.
În septembrie, Preşedinţii Voronin şi Yushchenko au solicitat împreună preşedintelui în exerciţiu al OSCE să ia în consideraţie trimiterea unei misiuni internaţionale de evaluare pentru a analiza condiţiile democratice din Transnistria şi măsurile necesare pentru desfăşurarea unor alegeri democratice în regiune. În paralel, misiunea OSCE a desfăşurat consultări şi a efectuat analize tehnice privind condiţiile de bază necesare pentru organizarea unor alegeri democratice în regiunea transnistreană, propuse în planul Yushchenko. La negocierile din octombrie, preşedintele în exerciţiu al OSCE a fost rugat să continue consultările asupra posibilităţii de a organiza o misiune internaţională de evaluare în regiunea transnistreană.
Împreună cu experţii militari din Federaţia Rusă şi Ucraina, misiunea OSCE a finalizat elaborarea unui pachet de măsuri propuse pentru sporirea încrederii şi securităţii, care au fost prezentate de cei trei mediatori în iulie. Ulterior, Misiunea a început consultările asupra acestui pachet cu reprezentanţii din Chişinău şi Tiraspol. Negocierile din octombrie au salutat posibilitatea unui progres privind consolidarea transparenţei prin schimbul reciproc al datelor militare, prevăzut în elementele acestui pachet.”
Cu privire la chestiunea privind retragerea militară rusă, OSCE a formulat următoarele observaţii:
„Nu a avut loc nicio retragere, în 2005, a armatei şi echipamentului rus din regiunea transnistreană. Aproximativ 20 000 tone de muniţii rămân a fi evacuate. Comandantul Grupului operaţional al forţelor ruse a raportat în mai că surplusul de 40 000 arme mici şi uşoare depozitate de forţele ruse în regiunea transnistreană au fost distruse. OSCE nu are acces să verifice aceste afirmaţii.”
În raportul anual din 2006, OSCE raporta următoarele:
[...] „Referendumul de «independenţă» din 17 septembrie şi «alegerile prezidenţiale» din Transnistria din 10 decembrie – care nu au fost nici recunoscute şi nici monitorizate de către OSCE – au conturat cadrul politic al acestei activităţi [...]
Pentru a da un nou impuls negocierilor de reglementare, la începutul anului 2006, misiunea a elaborat documente care sugerează: o posibilă delimitare de competenţe dintre autorităţile centrale şi regionale; un mecanism pentru monitorizarea uzinelor din complexul militaro-industrial al Transnistriei; un plan pentru schimbul de date militare; şi o misiune de evaluare pentru a aprecia condiţiile şi a formula recomandările pentru desfăşurarea unor alegeri democratice din Transnistria. Cu toate acestea, partea transnistreană a refuzat să continue negocierile după introducerea în martie a unor noi reguli vamale pentru exporturile din Transnistria şi, astfel, nici un progres nu a fost posibil, inclusiv în privinţa derulării acestor proiecte. Încercările de a debloca acest impas prin consultări între mediatori (OSCE, Federaţia Rusă şi Ucraina) şi observatori (Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii) în aprilie, mai şi noiembrie şi prin consultări ale mediatorilor şi observatorilor cu fiecare parte separat în octombrie nu au adus nici un rezultat.
[...]
La 13 noiembrie, un grup de 30 de şefi de delegaţii ale OSCE, împreună cu membrii misiunii OSCE, au obţinut acces pentru prima dată din martie 2004 la depozitul de muniţii al Federaţiei Ruse din Colbasna, situat în apropierea frontierei moldo-ucrainene în partea de nord a Transnistriei. Cu toate acestea, în 2006, nu a avut loc nicio evacuare din Transnistria a muniţiilor şi a echipamentului rus şi peste 21 000 tone de muniţii mai rămân depozitate în regiune. [...]”
Raportul anual din 2007 includea următorul pasaj:
„Mediatorii în procesul de reglementare transnistreană, Federaţia Rusă, Ucraina şi OSCE, şi observatorii, Uniunea Europeană şi Statele Unite, s-au întâlnit de patru ori. Mediatorii şi observatorii s-au întâlnit neoficial cu partea moldovenească şi partea transnistreană doar odată în octombrie. Toate întrunirile s-au axat asupra găsirii unor modalităţi de relansare a negocierilor formale de reglementare, care însă nu au fost reluate.
[...]
Misiunea a observat că, în anul 2007, nu a avut loc retragerea muniţiilor sau echipamentului rus. Fondul voluntar are resurse suficiente pentru a finaliza sarcina de retragere.”
În raportul anual din 2008, OSCE formula următoarele observaţii:
„Preşedintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, şi liderul transnistrean, Igor Smirnov, s-au întâlnit în aprilie pentru prima dată în ultimii şapte ani, şi apoi din nou la 24 decembrie. Mediatorii (OSCE, Rusia şi Ucraina) şi observatorii (Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii) s-au întâlnit de cinci ori. Părţile, mediatorii şi observatorii au avut cinci întâlniri neoficiale. În ciuda acestei activităţi diplomatice desfăşurate în special de Misiune, negocierile oficiale în formatul «5+2» nu au fost reluate.
[...]
În 2008, nu a avut loc retragerea muniţiilor sau echipamentului rus din Transnistria. Fondul voluntar are suficiente resurse pentru a finaliza sarcina de retragere.”
În raportul anual din 2009, OSCE se exprima după cum urmează:
„Retragerea muniţiilor şi a echipamentului rus. Misiunea îşi declară în continuare disponibilitatea de a sprijini Federaţia Rusă să-şi îndeplinească angajamentul de a-şi retrage muniţiile şi echipamentul din Transnistria. Nu a avut loc nicio retragere în 2009. Fondul voluntar are resurse suficiente pentru a finaliza sarcina de retragere.”
În rapoartele sale ulterioare, OSCE descrie măsurile luate în vederea instaurării încrederii şi ia act de diferitele întâlniri dintre părţile participante la negocierile referitoare la soluţionarea conflictului din Transnistria. Niciunul dintre aceste rapoarte nu menţionează retragerea trupelor din RMN.
D. Documente provenite de la alte organizaţii internaţionale
66. În hotărârea Catan şi alţii (citată anterior, pct. 64-73), Curtea a rezumat conţinutul diverselor rapoarte ale organizaţiilor interguvernamentale şi neguvernamentale referitoare la situaţia din regiunea transnistreană a Moldovei şi la efectivele şi echipamentele militare ruse care se aflau în acel loc în 2003 şi în 2009. De asemenea, a prezentat dispoziţiile relevante din dreptul internaţional (ibidem, pct. 74-76).
67. La pct. 18 din Rezoluţia 1896 (2012), intitulată „Respectarea obligaţiilor şi angajamentelor Federaţiei Ruse”, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a specificat următoarele:
„Deschiderea secţiilor de votare în Abhazia (Georgia), Osetia de Sud (Georgia) şi Transnistria (Moldova) fără acordul de jure evident al autorităţilor de la Tbilisi şi Chişinău, dar şi «paşaportizarea» precedentă a populaţiei acestor teritorii au constituit încălcări ale integrităţii teritoriale a acestor state care le este recunoscută de comunitatea internaţională, inclusiv de Adunarea Parlamentară.”
68. La 10 mai 2010, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR), răspunzând la o scrisoare din partea Misiunii Permanente a Republicii Moldova în ceea ce priveşte cauza reclamantului, a arătat că un delegat al CICR şi un medicul s-au întâlnit cu reclamantul la 29 aprilie 2010. CICR a precizat că, în timpul vizitei lor, aceste două persoane au discutat fără martori cu reclamantul, care le-a declarat că are contacte regulat cu membrii familiei sale şi că poate să primească pachete de la aceştia.
III. Dreptul şi practica internă relevante ale Republicii Moldova
69. Dispoziţiile relevante ale Constituţiei se citesc după cum urmează:
Articolul 114 -–Înfăptuirea justiţiei
„Justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti.”
Articolul 115 – Instanţele judecătoreşti
„1) Justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă, prin curţile de apel şi prin judecătorii.
2) Pentru anumite categorii de cauze pot funcţiona, potrivit legii, judecătorii specializate.
3) Înfiinţarea de instanţe extraordinare este interzisă.
4) Organizarea instanţelor judecătoreşti, competenţa acestora şi procedura de judecată sunt stabilite prin lege organică.”
70. Art. 1 din Legea cu privire la statutul judecătorului nr. 544 din 20 iulie 1995, în vigoare la momentul faptelor, se citeşte după cum urmează:
Articolul. 1 Judecătorul, purtător al puterii judecătoreşti
„1) Puterea judecătorească se exercită numai prin instanţa judecătorească în persoana judecătorului, unicul purtător al acestei puteri.
2) Judecătorul este persoana învestită constituţional cu atribuţii de înfăptuire a justiţiei, pe care le exercită în baza legii.
3) Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili şi se supun numai legii.”
71. Conform anexelor 2 şi 3 la Legea privind organizarea judecătorească nr. 514 din 6 iulie 1995, astfel cum era în vigoare la momentul faptelor, au fost înfiinţate şase instanţe de prim grad de jurisdicţie şi o instanţă de apel (Curtea de Apel Bender), acestea având competenţa de a examina cauzele din localităţile situate pe teritoriul controlat de RMN. La 16 iulie 2014, Parlamentul a decis să închidă Curtea de Apel Bender pe motiv că aceasta examina un număr de cauze mult mai mic decât cele examinate de alte curţi de apel. Judecătorii ataşaţi la această instanţă au fost transferaţi către alte curţi de apel şi cauzele aflate pe rol au fost transferate la Curtea de Apel Chişinău.
72. În conformitate cu art. 3 din Legea nr.1545/1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti, toate victimele prejudiciilor cauzate prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti pot sesiza instanţele cu o acţiune în repararea prejudiciului.
73. Guvernul moldovean prezintă exemple de jurisprudenţă ale Curţii Supreme de Justiţie din Moldova care sunt similare cu decizia din 22 ianuarie 2013 (supra, pct. 26), prin care această instanţă a anulat condamnările dispuse de diferite instanţe din RMN pe motiv că au fost pronunţate de instanţele înfiinţate în mod ilegal. În plus, se bazează pe cauzele Ţopa împotriva Moldovei, (dec.) (nr. 25451/08, 14 septembrie 2010) Mătăsaru şi Saviţchi împotriva Moldovei (nr. 38281/08, pct. 60-76, 2 noiembrie 2010) şi Bisir şi Ţuluş împotriva Moldovei (nr. 42973/05, pct. 21 şi urm., 17 mai 2011) pentru a demonstra că Legea nr. 1545/1998 permite persoanelor care au fost urmărite penal sau condamnate în mod greşit să solicite repararea prejudiciului.
IV. Alte documente relevante
74. La 19 mai 2009, serviciul de presă al Procuraturii RMN a publicat un raport potrivit căruia o vizită în instituţiile de detenţie din regiunea Slobozia, în RMN, a relevat multiple încălcări ale reglementărilor în materie de igienă, condiţii materiale de detenţie şi îngrijire medicală.
75. Reclamantul a depus copii ale deciziilor Judecătoriei populare orăşeneşti Tiraspol din 14 aprilie 2009, 11 iunie 2010, 1 aprilie 2011, 25 februarie 2012 şi 18 noiembrie 2013 prin care se dispunea plasarea în arest preventiv a unor persoane acuzate de diverse infracţiuni în cauze care nu au legătură cu prezenta speţă. Niciuna dintre aceste decizii nu preciza cât timp trebuie să fie ţinute în detenţie persoanele respective.
76. Reclamantul a depus, de asemenea, textul mai multor prevederi ale Codului de procedură penală al RMN. În conformitate cu art. 79 din acest cod, durata arestului preventiv nu poate depăşi termenul de două luni. În cazul în care ancheta nu poate fi finalizată în acest interval, perioada de arest preventiv poate fi prelungită de către instanţa de judecată. În temeiul art. 78 pct. 15 din acest cod, o persoană acuzată de infracţiuni grave sau extrem de grave poate fi plasată în arest preventiv numai pe baza gravităţii infracţiunii. Potrivit art. 212/1 şi 212/2, perioada iniţială de detenţie a unei persoane a cărei cauză este la instanţa de fond nu trebuie să depăşească şase luni, însă perioada de detenţie poate fi prelungită de către instanţa de judecată. Reclamantul susţine că, potrivit practicii instanţelor din RMN, odată prezentată cauza în faţa instanţei, nu este necesară nicio prelungire suplimentară a perioadei de arest preventiv în cursul primelor şase luni de detenţie.
77. Reclamantul prezintă totodată diverse articole ale ziarelor publicate pe teritoriul controlat de RMN cu privire la sistemul judiciar din regiune. Unele dintre aceste articole evocă persecuţii motivate politic şi folosirea „instanţelor” ca mijloace de presiune, sau susţin că Curtea Supremă a RMN este o „instanţă marionetă”, controlată de preşedintele RMN. Alte articole menţionează numirea de noi judecători la instanţele din RMN, care îi descriu pe judecătorii nou-numiţi ca neavând practic niciun fel de experienţă, citând în special exemplul unei persoane devenite judecător al Judecătoriei populare orăşeneşti Tiraspol la vârsta de 25 de ani, la trei ani după ce a absolvit universitatea locală.
ÎN DREPT
78. Reclamantul se plânge, în special, că a fost arestat şi ţinut ilegal în detenţie de către autorităţile din RMN. În plus, susţine că nu a beneficiat de îngrijirile medicale impuse de starea sa de sănătate, că a fost supus la condiţii inumane de detenţie şi că i s-a interzis să primească vizite din partea părinţilor săi şi a pastorului său. Reclamantul consideră că se află atât sub jurisdicţia Moldovei, cât şi sub cea a Rusiei şi că cele două state trebuie să fie considerate răspunzătoare pentru încălcările pretinse.
I. Aspecte generale privind admisibilitatea
79. Guvernul rus susţine că reclamantul nu se află sub jurisdicţia sa şi că, în consecinţă, cererea trebuie să fie declarată inadmisibilă ratione personae şi ratione loci în ceea ce priveşte Federaţia Rusă. La rândul său, guvernul moldovean nu neagă faptul că Republica Moldova îşi păstrează jurisdicţia asupra teritoriului controlat de RMN, dar consideră că reclamantul nu a epuizat căile de atac de care dispunea în Moldova. Înainte de a examina admisibilitatea şi fondul fiecăreia dintre capetele de cerere introduse de reclamant, Curtea consideră că este necesar să examineze aceste două excepţii, care pot avea efecte asupra tuturor capetelor de cerere.
A. Jurisdicţie
80. Curtea trebuie să stabilească mai întâi dacă, în ceea ce priveşte faptele în litigiu, reclamantul se află sub jurisdicţia unuia dintre statele pârâte sau a amândurora, în sensul art. 1 din Convenţie.
1. Argumentele părţilor
a) Reclamantul
i. Jurisdicţia Republicii Moldova
81. Reclamantul consideră că, deşi Moldova nu exercită un control efectiv asupra Transnistriei, regiunea respectivă rămâne totuşi parte a teritoriului naţional şi că protecţia drepturilor omului rămâne responsabilitatea acesteia.
82. El adaugă că, deşi autorităţile moldovene au luat măsuri generale pentru a soluţiona conflictul şi pentru a asigura respectarea drepturilor omului în regiunea transnistreană, nu au făcut nimic pentru a-i asigura drepturile sale individuale în temeiul Convenţiei.
ii. Jurisdicţia Federaţiei Ruse
83. Reclamantul susţine că acele constatări de fapt formulate de Curte în hotărârea Ilaşcu şi alţii (citată anterior, pct. 379-391), care au condus-o la concluzia că Rusia a exercitat o influenţă decisivă asupra RMN (ibidem, pct. 392), sunt relevante şi în speţă. În opinia sa, RMN continuă să supravieţuiască doar datorită sprijinului militar, economic, financiar, informaţional şi politic al Rusiei, iar Rusia exercită asupra acestei regiuni un „control efectiv sau, cel puţin, o influenţă decisivă”.
84. În plus, reclamantul consideră că, în speţă, acţiunile autorităţilor ruse transmit un mesaj care se abate de la poziţia oficială a ţării: în opinia sa, nu este clar de ce ambasada rusă ar fi transmis plângerea prezentată de mama reclamantului către Procuratura RMN (a se vedea supra, pct. 49) dacă Rusia nu recunoştea RMN ca o entitate înfiinţată în mod legal.
b) Guvernul moldovean
i. Jurisdicţia Republicii Moldova
85. Guvernul moldovean susţine că, potrivit raţionamentului urmat în cauza Ilaşcu şi alţii (citată anterior), reclamantul se află sub jurisdicţia Moldovei în măsura în care, revendicând teritoriul şi făcând eforturi ca drepturile reclamanţilor să fie respectate, autorităţile moldovene îşi asumă obligaţii pozitive în privinţa acestora. Potrivit guvernului moldovean, nu îşi exercită totuşi competenţa – în sensul autorităţii şi controlului – asupra teritoriului transnistrean, dar continuă, cu toate acestea, să-şi îndeplinească obligaţiile pozitive stabilite prin hotărârea Ilaşcu şi alţii şi îşi intensifică eforturile diplomatice în acest sens.
86. De exemplu, autorităţile moldovene au menţinut informate toate părţile participante la negocierile privind regiunea transnistreană cu privire la toate evoluţiile relevante şi, de asemenea, au continuat să solicite ca Rusia să-şi retragă echipamentele şi trupele sale militare din regiune şi să garanteze respectarea drepturilor omului în regiune. La insistenţele Moldovei, Uniunea Europeană (UE) a fost inclusă în procesul de negociere în 2005 şi, în cursul acelui an, misiunea de asistenţă la graniţa dintre Republica Moldova şi Ucraina („EUBAM”) a început să ofere asistenţă tehnică celor două ţări pentru a le permite să asigure un mai bun control al graniţelor acestora cu regiunea transnistreană. Reprezentanţii Moldovei au continuat să solicite Rusiei să-şi onoreze obligaţiile care îi revin în cadrul diferitelor foruri internaţionale, cum ar fi Organizaţia Naţiunilor Unite, Consiliul Europei, UE şi OSCE.
87. Guvernul moldovean adaugă că, pentru a răspunde la numărul mare de plângeri privind acuzaţii de încălcări ale drepturilor omului în RMN, a instituit o serie de mecanisme juridice pentru a garanta drepturile constituţionale, în special dreptul de proprietate, dreptul la îngrijiri medicale, dreptul la justiţie şi dreptul la educaţie. De asemenea, autorităţile moldoveneşti au deschis diferite structuri în localităţile învecinate cu Transnistria, de exemplu birouri care să elibereze paşapoarte şi alte documente, procuraturi şi judecătorii.
88. În ceea ce priveşte cazurile, precum cel al reclamantului, care se referă în mod specific la acuzaţii de încălcări ale drepturilor omului pe teritoriul RMN, autorităţile moldovene au luat singurele măsuri pe care le aveau la dispoziţie, şi anume să solicite ajutorul Rusiei şi al altor ţări şi organizaţii internaţionale pentru a convinge autorităţile din RMN să asigure respectarea drepturilor fundamentale.
ii. Jurisdicţia Federaţiei Ruse
89. Guvernul moldovean prezintă o serie de reportaje provenite din media din RMN şi din Rusia, care confirmă, potrivit acestuia, că, în 2010, Rusia încă sprijinea regimul separatist. Acesta menţionează interdicţiile, din 2006 şi din 2010, de a importa vin moldovenesc în Rusia, fondurile de finanţare provenite din Rusia, ajungând până la o cotă de 50% din pensiile şi salariile din sectorul public, declaraţiile diverşilor reprezentanţi ai RMN şi ai Federaţiei Ruse care evocau relaţia strânsă cu Rusia şi sprijinul acordat de aceasta, continuarea furnizării către RMN a gazelor naturale provenite din Rusia pentru o plată simbolică, elaborarea unui sistem de educaţie comun şi de manuale şcolare comune manuale şi recunoaşterea în Rusia a diplomelor din RMN, afirmaţiile din media RMN, potrivit cărora Rusia, alegând partidele politice care să beneficieze de asistenţă economică, era capabilă să influenţeze politica în regiune, mesajele ministrului rus de Externe, Serghei Lavrov, şi ale ambasadorul Federaţiei Ruse în Moldova, Valeri Kuzmin, prin care aceştia îi felicitau pe liderii separatişti la cea de-a 20-a aniversare a autoproclamării independenţei şi, în sfârşit, participarea diverşilor oficiali ruşi la ceremoniile care celebrau această aniversare la Tiraspol.
90. Potrivit guvernului moldovean, RMN continuă să beneficieze de sprijin politic, economic şi financiar din partea Rusiei. Prezenţa trupelor ruseşti şi sprijinul masiv acordat RMN complică negocierile în vederea soluţionării conflictului.
c) Guvernul rus
i. Jurisdicţia Republicii Moldova
91. Guvernul rus nu a formulat observaţii cu privire la jurisdicţia Republicii Moldova în speţă.
ii. Jurisdicţia Federaţiei Ruse
92. Guvernul rus contestă abordarea conceptului de jurisdicţie adoptat de Curte în hotărârea Ilaşcu şi alţii (citată anterior). Acesta susţine că, potrivit raţionamentului urmat de Curte în hotărârile Loizidou împotriva Turciei [(obiecţii preliminare), 23 martie 1995, pct. 62, seria A, nr. 310] şi Cipru împotriva Turciei [(MC), nr. 25781/94, pct. 76, CEDO 2001–IV], ar fi trebuit să se considere că se produce o exercitare extrateritorială a jurisdicţiei unui stat asupra unui teritoriu în cazul în care a) continuă să controleze acel teritoriu prin intermediul unei administraţii locale subordonate şi b) îşi păstrează autoritatea asupra întregului teritoriu ca urmare a prezenţei unui număr mare de militari şi „exercită în practică un control efectiv total” asupra acestuia. Niciuna dintre cele două condiţii nu este îndeplinită în speţă. Situaţia ar fi similară cu cea care era existentă în cauza Banković şi alţii împotriva Belgiei şi a altor state [(dec.) (MC), nr. 52207/99, CEDO 2001–XII], în care Curtea a recunoscut că jurisdicţia nu se poate exercita extrateritorial decât în circumstanţe excepţionale.
93. Guvernul rus explică, în continuare, că acest concept de „control efectiv”, astfel cum este el aplicat de Curte pentru a stabili dacă un stat îşi exercită jurisdicţia în afara teritoriului său naţional, nu corespunde semnificaţiei respectivilor termeni în dreptul public internaţional. Noţiunea „control efectiv şi global” ar fi apărut pentru prima dată în jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ), dar aceasta i-a atribuit un sens diferit. Comparând situaţia din speţă cu circumstanţele cauzei Activităţi militare şi paramilitare în Nicaragua şi împotriva acesteia (Nicaragua împotriva Statelor Unite ale Americii – hotărârea C.I.J. din 27 iunie 1986, pct. 109-115), guvernul rus afirmă că exercită mult mai puţină influenţă asupra autorităţilor din RMN decât cea pe care o exercitau Statele Unite ale Americii asupra rebelilor din Nicaragua, în special în ceea ce priveşte amploarea prezenţei militare ruseşti în regiunea transnistreană. În realitate, Rusia joacă un rol de mediator în conflictul dintre Moldova şi autoproclamata RMN. C.I.J. şi-a confirmat poziţia în cauza referitoare la Aplicarea Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid (Bosnia-Herţegovina împotriva Serbiei şi Muntenegrului, hotărârea din 26 februarie 2007 – „cauza genocidului bosniac”). Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie ar fi clarificat atunci conceptul „control global”. Interpretarea dată de Curte acestui concept diferă de cea a instanţelor internaţionale.
94. În plus, Rusia nu a încercat niciodată să ocupe vreo parte a teritoriului Moldovei. Nu se poate afirma că Rusia îşi exercită jurisdicţia în speţă, întrucât teritoriul în cauză este controlat de către un guvern de facto, care nu este nici organism, nici instrument al Federaţiei Ruse şi nu depinde de aceasta în niciun fel. Dimpotrivă, Rusia consideră RMN ca fiind parte integrantă a Republicii Moldova. Prezenţa militară rusă se limitează la o mică forţă de menţinere a păcii, ceea ce în orice caz nu ar permite să se concluzioneze că Federaţia Rusă exercită un control ca urmare a dimensiunii prezenţei sale militare. Guvernul rus face referire în acest sens la hotărârile Al-Skeini şi alţii împotriva Regatului Unit [(MC, nr. 55721/07, pct. 139, CEDO 2011] şi Jaloud împotriva Regatului Ţărilor de Jos [(MC, nr. 47708/08, pct. 139, CEDO 2014]. De asemenea, face referire la un articol de presă, prezentat de reclamant, care indică faptul că, în octombrie 2006, existau în regiunea transnistreană mai puţin de 400 de soldaţi ruşi dintr-o trupă de menţinere a păcii, adică „un număr echivalent cu cel al soldaţilor din RMN şi Moldova”.
95. Drept răspuns la o întrebare adresată de Curte pentru a se stabili dacă au existat evoluţii relevante de la adoptarea hotărârii în cauza Ilaşcu şi alţii (citată anterior), guvernul rus observă că, între timp, Moldova a fost admisă în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) ca zonă unică de comerţ care include regiunea transnistreană, ceea ce, în opinia sa, demonstrează existenţa unor posibilităţi de negociere şi de cooperare între Moldova şi RMN.
2. Motivarea Curţii
96. Art. 1 din Convenţie are următorul conţinut:
„Înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Titlul I al (...) Convenţii.”
Prezenta cauză ridică probleme în ceea ce priveşte sensul noţiunii „jurisdicţie” atât în ceea ce priveşte jurisdicţia teritorială (în cazul Moldovei), cât şi exercitarea extrateritorială a jurisdicţiei (în cazul Federaţiei Ruse).
a) Principii generale
97. În hotărârea Ilaşcu şi alţii (citată anterior), Curtea a stabilit următoarele principii în materie de prezumţie de jurisdicţie teritorială:
„311. Rezultă [din articolul 1 din Convenţie] că statele părţi răspund pentru încălcări ale drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţie comise împotriva persoanelor aflate sub «jurisdicţia» lor.
Exercitarea jurisdicţiei reprezintă o condiţie necesară pentru ca un stat contractant să poată fi considerat răspunzător pentru acte sau omisiuni imputabile şi care dau naştere unei presupuse încălcări a drepturilor şi libertăţilor enunţate în Convenţie.
312. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa potrivit căreia noţiunea „jurisdicţie”, în sensul art. 1 din Convenţie, trebuie să fie luată în considerare pentru a reflecta semnificaţia acestui concept în dreptul internaţional public [Gentilhomme şi alţii împotriva Franţei, nr. 48205/99, 48207/99 şi 48209/99, pct. 20, hotărârea din 14 mai 2002; Banković şi alţii împotriva Belgiei şi alţii (dec.) (MC), nr. 52207/99, pct. 59-61, CEDO 2001–XII; Assanidzé împotriva Georgiei (MC), nr. 71503/01, pct. 137, CEDO 2004–II].
Din punctul de vedere al dreptului internaţional public, expresia „aflate sub jurisdicţia lor” de la art. 1 din Convenţie trebuie să fie înţeleasă în sensul în care competenţa jurisdicţională a unui stat este în principal teritorială (decizia Banković şi alţii, citată anterior, pct. 59), dar este şi prezumată, în sensul că se exercită în mod normal pe întregul său teritoriu.
Această prezumţie poate fi limitată în circumstanţe excepţionale, în special atunci când un stat se află în incapacitatea de a-şi exercita autoritatea asupra unei părţi a teritoriului său. Acest fapt se poate datora unei ocupaţii militare de către forţele armate ale altui stat care controlează efectiv respectivul teritoriu [a se vedea hotărârile Loizidou împotriva Turciei (excepţii preliminare) din 23 martie 1995, seria A nr. 310, şi Cipru împotriva Turciei, citată anterior, pct. 76-80, astfel cum au fost citate în decizia Banković şi alţii, citată anterior, pct. 70-71], unor acte de război sau de rebeliune sau unor acte ale unui stat străin care sprijină înfiinţarea unui regim separatist pe teritoriul statului în cauză.
313. Pentru a concluziona existenţa unei astfel de situaţii excepţionale, Curtea trebuie să examineze, pe de o parte, ansamblul elementelor de fapt obiective de natură să limiteze exercitarea efectivă a autorităţii unui stat asupra teritoriul său şi, pe de altă parte, comportamentul acestuia. Într-adevăr, angajamentele asumate de o parte contractantă în temeiul art. 1 din Convenţiei includ, în plus faţă de obligaţia de a se abţine de la orice ingerinţă în exercitarea drepturilor şi libertăţilor garantate, obligaţii pozitive de a lua măsurile adecvate pentru asigurarea respectării acestor drepturi şi libertăţi pe teritoriul său [a se vedea, printre alte altele, Z şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 29392/95, pct. 73, CEDO 2001–V].
Aceste obligaţii subzistă chiar şi în cazul unei limitări privind exercitarea autorităţii asupra unei părţi a teritoriului, aşa că statul are obligaţia de a lua toate măsurile adecvate care rămân în puterea sa.
[...]
333. Curtea consideră că, în cazul în care un stat contractant se află în imposibilitatea de a-şi exercita autoritatea pe întreg teritoriul său ca urmare a unei situaţii efective de constrângere, cum ar fi instituirea unui regim separatist însoţit sau nu de ocupaţia militară a unui alt stat, statul nu încetează astfel să-şi exercite jurisdicţia în sensul art. 1 din Convenţie asupra părţii din teritoriu temporar supusă unei autorităţi locale susţinute de forţe rebele sau de către un alt stat.
O astfel de situaţie efectivă are totuşi ca efect reducerea aplicabilităţii acestei jurisdicţii, în sensul că angajamentul asumat de statul contractant în temeiul art. 1 trebuie să fie examinat de Curte doar în lumina obligaţiilor pozitive ale statului în raport cu persoanele care se află pe teritoriul său. Statul în cauză trebuie să încerce, cu toate mijloacele legale şi diplomatice de care dispune faţă de ţările terţe şi organizaţiile internaţionale, să continue să garanteze exercitarea drepturilor şi libertăţilor enunţate în Convenţie.
334. Deşi nu este de competenţa Curţii să indice care sunt cele mai eficiente măsuri care trebuie luate de autorităţi pentru a-şi îndeplini obligaţiile, trebuie totuşi să se asigure că măsurile efectiv luate au fost adecvate şi suficiente în speţă. Confruntată cu o omisiune parţială sau totală, sarcina Curţii este de a stabili în ce măsură ar fi trebuit întreprins un efort minim atunci când acest lucru era încă posibil. O astfel de sarcină este cu atât mai necesară în cazul unei pretinse încălcări a unor drepturi absolute precum cele garantate de art. 2 şi art. 3 din Convenţie.”
Aceste principii au fost reiterate recent în hotărârea Sargsyan împotriva Azerbaidjanului [(MC), nr. 40167/06, pct. 128, CEDO 2015].
98. În plus, Curtea a rezumat principiile generale relevante pentru exercitarea extrateritorială a jurisdicţiei în hotărârea Catan şi alţii (citată anterior):
„103. Curtea a stabilit o serie de principii clare în jurisprudenţa sa cu privire la art. 1. Astfel, potrivit acestei dispoziţii, angajamentul asumat de statele contractante se limitează la «recunoaşterea» (în limba engleză, «to secure», «asigurarea») drepturilor şi libertăţile enumerate persoanelor aflate sub jurisdicţia lor (Soering împotriva Regatului Unit, 7 iulie 1989, pct. 86, seria A nr. 161, Banković şi alţii, citată anterior, pct. 66). «Jurisdicţia» în sensul art. 1 este o condiţie sine qua non. Acesta trebuie să fie exercitată pentru ca un stat contractant să poată fi considerat răspunzător pentru acte sau omisiuni imputabile, care se află la originea unei presupuse încălcări a drepturilor şi libertăţilor enunţate în Convenţie [Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei (MC), nr. 48787/99, pct. 311, CEDO 2004‑VII, Al-Skeini şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 55721/07, pct. 130, CEDO 2011).
104. Jurisdicţia unui stat, în sensul art. 1, este în primul rând teritorială (Soering, citată anterior, pct. 86, Banković şi alţii, decizie citată anterior, pct. 61 şi 67, Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 312, Al-Skeini şi alţii, citată anterior, pct. 131). Se presupune că este exercitată în mod normal pe teritoriul statului [Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 312, şi Assanidzé împotriva Georgiei (MC), nr. 71503/01, pct. 139, CEDO 2004‑II]. Pe de altă parte, actele statelor contractante desfăşurate sau care produc efecte în afara teritoriului lor nu pot fi considerate decât în circumstanţe excepţionale ca exercitate în jurisdicţia lor, în sensul art. 1 (Banković, decizie citată anterior, pct. 67, şi Al-Skeini şi alţii, citată anterior, pct. 131).
105. Până în prezent, Curtea a recunoscut o serie de circumstanţe excepţionale care ar putea duce la exercitarea de către statul contractant a jurisdicţiei sale dincolo de propriile frontiere. În fiecare caz, existenţa unor astfel de circumstanţe trebuie apreciată în lumina faptelor specifice ale cauzei, care să impună şi să justifice concluzia Curţii referitoare la exercitarea extrateritorială a jurisdicţiei ei de către statul respectiv (Al-Skeini şi alţii, citată anterior, pct. 132).
106. Principiul conform căruia jurisdicţia statului contractant, în sensul art. 1, se limitează la propriul teritoriu cunoaşte o altă excepţie atunci când, ca urmare a unei acţiuni militare – legală sau nu – statul exercită un control efectiv asupra unei zone aflate în afara teritoriului său. Obligaţia de a asigura într-o astfel de zonă drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie derivă din existenţa acestui control, fie el exercitat direct, prin intermediul forţelor armate ale statului, fie prin intermediul unei administraţii locale subordonate [Loizidou împotriva Turciei (excepţii preliminare), 23 martie 1995, pct. 62, seria A nr. 310, Cipru împotriva Turciei (MC), nr. 25781/94, pct. 76, CEDO 2001‑IV, Banković şi alţii, decizie citată anterior, pct. 70, Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 314-316, Loizidou împotriva Turciei (fond), 18 decembrie 1996, pct. 52, Culegere de hotărâri şi decizii 1996–VI, şi Al-Skeini şi alţii, citată anterior, pct. 138]. Atunci când este stabilit un astfel de control asupra unui teritoriu, nu este necesar să se determine dacă statul contractant care îl deţine exercită un control precis asupra politicilor şi acţiunilor administraţiei publice locale care îi este subordonată. Dat fiind faptul că asigură supravieţuirea acestei administraţii prin intermediul sprijinului militar sau de alt tip, statul respectiv îşi angajează răspunderea pentru politicile şi acţiunile întreprinse. Art. 1 îl obligă să recunoască, pe teritoriul în cauză, toate drepturile materiale enunţate în Convenţie şi Protocoalele adiţionale pe care le-a ratificat, iar încălcările acestor drepturi îi sunt imputabile (Cipru împotriva Turciei, citată anterior, pct. 76-77, Al-Skeini şi alţii, citată anterior, pct. 138).
107. Întrebarea dacă un stat contractant exercită sau nu un control efectiv asupra unui teritoriu în afara graniţelor sale este o întrebare factuală. Pentru a se pronunţa, Curtea se referă, în primul rând, la numărul de soldaţi trimişi de stat pe teritoriul respectiv [Loizidou (fond), citată anterior, pct. 16 şi 56, şi Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 387]. Alţi factori pot fi, de asemenea, luaţi în considerare, ca de exemplu măsura în care sprijinul militar, economic şi politic furnizate de stat administraţiei locale subordonate îi asigură acesteia influenţă şi control în regiune (Ilaşcu, citată anterior, pct. 388-394).
[...]
115. Guvernul Federaţiei Ruse afirmă că Curtea nu poate să constate că Rusia exercita un control efectiv, doar dacă constată că Guvernul RMN putea fi privit drept un organ al statului rus în conformitate cu abordarea Curţii Internaţionale de Justiţie în Cauza privind Aplicarea Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid (Bosnia-Herţegovina împotriva Serbiei şi Muntenegrului) (supra, pct. 76). Curtea reiterează că în hotărârea pe care s-a bazat Guvernul Federaţiei Ruse, Curtea Internaţională de Justiţie avea drept scop să determine când comportamentul unei persoane sau al unui grup de persoane putea fi atribuit unui stat, astfel încât statul să poată fi găsit responsabil în temeiul dreptului internaţional pentru acest comportament. Totuşi, în această cauză, Curtea este preocupată de o altă chestiune, şi anume dacă faptele de care s-a plâns reclamantul cad sub jurisdicţia statului pârât în sensul art. 1 din Convenţie. După cum demonstrează rezumatul jurisprudenţei Curţii stabilit mai sus, testul pentru stabilirea existenţei «jurisdicţiei» în temeiul art. 1 din Convenţie nu a fost niciodată egalat cu testul pentru stabilirea răspunderii statului pentru o faptă incorectă din punct de vedere internaţional în temeiul dreptului internaţional.”
Aceste principii au fost reiterate recent în hotărârea Chiragov şi alţii împotriva Armeniei [(MC), nr. 13216/05, pct. 168, CEDO 2015].
b) Aplicarea acestor principii faptelor cauzei
i. Jurisdicţia Republicii Moldova
99. Curtea trebuie să stabilească mai întâi dacă această cauză intră în cadrul jurisdicţiei Republicii Moldova. În acest context, observă că reclamantul s-a aflat tot timpul în detenţie pe teritoriul Moldovei. Este adevărat – astfel cum este recunoscut de toate părţile – că Moldova nu exercită nicio autoritate asupra părţii din teritoriul său situate la est de Nistru, care este controlată de RMN. Cu toate acestea, în hotărârea Ilaşcu şi alţii (citată anterior), Curtea a afirmat că persoanele aflate în detenţie în Transnistria ţineau de jurisdicţia Moldovei, dat fiind faptul că Moldova era statul teritorial, chiar dacă nu exercita un control efectiv asupra regiunii transnistrene. Obligaţia care îi revenea Moldovei, în temeiul art. 1 din Convenţie, de a „recun[oaşte] oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [sa] drepturile şi libertăţile [garantate de Convenţie]”, se limita, totuşi, în circumstanţele acestei cauze, la obligaţia pozitivă de a lua măsurile care îi erau în putere şi, în conformitate cu dreptul internaţional, acestea erau de ordin diplomatic, economic, judiciar sau de alt tip (Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 331). Curtea a ajuns la o concluzie similară în cauzele Ivanţoc şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei (nr. 23687/05, pct. 105-111, 15 noiembrie 2011) şi Catan şi alţii (citată anterior, pct. 109-110).
100. Curtea nu observă niciun motiv pentru a distinge prezenta speţă de cauzele sus-menţionate. Deşi Moldova nu exercită un control efectiv asupra actelor RMN în Transnistria, faptul că, în temeiul dreptului internaţional, regiunea este recunoscută ca parte a teritoriului Moldovei angajează pentru aceasta o obligaţie, întemeiată pe art. 1 din Convenţie, de a folosi toate mijloacele legale şi diplomatice de care dispune pentru a continua să garanteze persoanelor care trăiesc în regiune exercitarea drepturilor şi libertăţilor consacrate în Convenţie (Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 333, şi Catan şi alţii, citată anterior, pct. 109). Curtea va examina în continuare (infra, pct. 151-155), dacă Moldova şi-a îndeplinit această obligaţie pozitivă.
ii. Jurisdicţia Federaţiei Ruse
101. Din jurisprudenţa Curţii citată anterior (pct. 97-98) rezultă că poate exista o exercitare extrateritorială a jurisdicţiei de către un stat atunci când, ca urmare a unei acţiuni militare – legală sau nu – statul respectiv exercită un control efectiv asupra unei zone situate în afara teritoriului său [supra, pct. 98; Loizidou (obiecţii preliminare), citată anterior, pct. 62, Loizidou împotriva Turciei (fond), 18 decembrie 1996, pct. 52, Culegere de hotărâri şi decizii 1996–VI, Cipru împotriva Turciei, pct. 76, şi Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 314-316; a se vedea, pentru comparaţie şi a contrario, Banković, citată anterior, pct. 70]). În plus, Curtea reaminteşte că un stat poate, în circumstanţe excepţionale, să-şi exercite competenţa extrateritorială afirmându-şi, prin agenţii săi, autoritatea şi controlul asupra unui individ sau a unor indivizi (Al-Skeini şi alţii, citată anterior, pct. 136 şi 149, şi Catan şi alţii, citată anterior, pct. 114). În speţă, Curtea admite că nu există nicio probă că agenţii ruşi au fost direct implicaţi în încarcerarea reclamantului şi tratamentul la care acesta a fost supus. Prin urmare, deşi reclamantul susţine că Rusia exercita „un control efectiv, sau cel puţin o influenţă decisivă” asupra RMN, la momentul producerii faptelor, Curtea trebuie să verifice dacă acesta a fost sau nu cazul în perioada în care partea în cauză s-a aflat în detenţie, adică din noiembrie 2008 până în iulie 2010.
102. Guvernul rus prezintă argumentul din hotărârea pronunţată de C.I.J. în cauza genocidului bosniac, astfel cum o făcuse deja în hotărârea Catan şi alţii (citată anterior, pct. 96), şi argumentul din hotărârea C.I.J. în cauza Nicaragua împotriva Statelor Unite ale Americii (supra, pct. 93), care s-a aflat printre precedentele luate în considerare de Curte în hotărârea Catan şi alţii (citată anterior, pct. 76). În aceste cazuri, C.I.J. trebuia să stabilească la ce moment i se poate atribui unui stat comportamentul unui grup de persoane astfel încât să poată fi considerat răspunzător în temeiul dreptului internaţional pentru comportamentul în cauză. Or, Curtea reaminteşte că, în speţă, a fost invitată să examineze o chestiune diferită, şi anume dacă faptele denunţate de un reclamant ţin de jurisdicţia unui stat pârât în sensul art. 1 din Convenţie. După cum a afirmat deja Curtea, criteriile care permit stabilirea existenţei unei „jurisdicţii” în sensul art. 1 din Convenţie nu au fost niciodată asimilate criteriilor care permit stabilirea răspunderii unui stat în ceea ce priveşte o faptă ilegală din punct de vedere al dreptului internaţional (supra, pct. 98, şi Catan şi alţii, citată anterior, pct. 115).
103. Dacă în cauza Catan şi alţii, citată anterior, Curtea s-a concentrat în principal pe ideea de a stabili dacă Rusia îşi exercita jurisdicţia asupra reclamanţilor între 2002 şi 2004, Curtea a evocat, pentru a stabili faptele respectivei speţe, un număr de schimbări care s-au produs ulterior. Astfel, Curtea a ţinut seamă, printre altele, de următoarele elemente: rezoluţiile adoptate de Duma rusă în februarie si martie 2005 care solicitau guvernului rus să interzică importul de alcool şi tutun din Moldova [Catan şi alţii, citată anterior, pct. 29); interzicerea de către autorităţile ruse, în 2005, a importurilor de carne, fructe şi legume din Moldova (pct. 30); lipsa, începând din 2004, a oricărei retrageri controlate a echipamentului militar rusesc din Transnistria (pct. 36); menţinerea (la data pronunţării hotărârii Catan, adică octombrie 2012) a o mie de soldaţi ruşi în Transnistria, cu misiunea de a supraveghea depozitele de arme (pct. 37); sprijinul economic acordat de Rusia, fie sub forma unei strânse colaborări cu companiile ruseşti producătoare de echipamente militare, fie a achiziţiei de către companiile ruseşti a companiilor din RMN, precum şi prin achiziţionarea de bunuri provenite din Transnistria (pct. 39); legăturile economice strânse dintre RMN şi Rusia, în special plata simbolică către Gazprom a unei sume care reprezintă doar aproximativ 5% din preţul gazului natural consumat (date pentru anul 2011, pct. 40); asistenţa economică acordată RMN între 2007 şi 2010 (pct. 41), şi numărul de persoane care locuiesc în Transnistria care au obţinut cetăţenia rusă (pct. 42)].
104. În plus, sunt citate în cauza Catan şi alţii diverse rapoarte ale organizaţiilor interguvernamentale referitoare la perioada 2005-2008 (pct. 64-70), precum şi rapoarte ale organizaţiilor neguvernamentale care acoperă anii 2004-2009 (pct. 71-73).
105. În continuare, Curtea observă că unele dintre concluziile la care a ajuns în cauza Catan şi alţii şi care se referă la perioada cuprinsă între august 2002 şi iulie 2004 se bazează pe constatări de fapt despre care părţile din speţă nu au prezentat nicio informaţie nouă. Aceste constatări se referă la cantitatea de arme şi muniţii depozitate la Colbasna (pct. 117), la efectul descurajator al prezenţei militare ruseşti, deşi relativ de mici dimensiuni, în regiunea transnistreană şi originea sa istorică, şi anume intervenţia trupelor ruse în conflictul din 1992 dintre autorităţile moldoveneşti şi forţele RMN, furnizarea de arme către separatişti şi sosirea în regiune a unor cetăţeni ruşi care au venit să lupte alături de separatişti (pct. 118) şi la faptul că Rusia îşi menţine prezenţa militară în regiune şi continuă să depoziteze arme în regiune, şi aceasta în cel mai mare secret şi cu încălcarea obligaţiilor sale internaţionale, semnalând astfel „în mod clar [...] că ea continuă să furnizeze sprijin pentru regimul RMN” (Catan şi alţii, citată anterior, pct. 119).
106. În Ivanţoc şi alţii (citată anterior, pct. 116-120), Curtea a examinat dacă politica de sprijin a RMN dusă de Rusia a evoluat între 2004 şi 2007, data punerii în libertate a reclamanţilor. Acesta a ajuns la următoarele concluzii:
„[...] Federaţia Rusă a continuat să menţină relaţii strânse cu RMN, oferind regimului separatist sprijinul său politic, financiar şi economic.
Suplimentar, Curtea observă că armata rusă (trupele, echipamentul şi muniţiile) încă mai staţiona pe teritoriul Moldovei la data eliberării reclamanţilor, şi astfel Federaţia Rusă şi-a încălcat angajamentele de a o retrage complet şi legislaţia Republicii Moldova [...]
[...] Federaţia Rusă nu a făcut nimic pentru a preveni încălcările Convenţiei care se pretinde că au fost comise după 8 iulie 2004 sau pentru a pune capăt situaţiei reclamanţilor, provocată de agenţii săi”.
107. De asemenea, Curtea aminteşte că Rusia a fost criticată pentru că a deschis secţii de vot în RMN fără acordul Moldovei şi pentru că a emis paşapoarte pentru un număr mare de persoane din regiunea transnistreană, şi aceasta până în 2012 (supra, pct. 67).
108. În hotărârea Catan şi alţii (citată anterior, pct. 121), Curtea a formulat următoarele constatări:
„[...] Guvernul rus nu a convins Curtea că acele concluzii la care a ajuns în 2004 în hotărârea Ilaşcu şi alţii (citată anterior) au fost eronate. RMN a fost înfiinţată datorită sprijinului militar rus. Prezenţa continuă a armelor şi militarilor ruşi în regiune indicau în mod clar liderilor RMN, Guvernului Republicii Moldova şi observatorilor internaţionali că Rusia a continuat să ofere sprijin militar separatiştilor. În plus, populaţia era dependentă de furnizarea gratuită de gaze sau puternic subvenţionată de plata pensiilor şi altă asistenţă financiară din partea Rusiei”.
În lipsa unor noi informaţii relevante care să dovedească contrarul, Curtea consideră că această concluzie este încă valabilă pentru perioada care trebuie examinată în speţă, şi anume din noiembrie 2008 până în iulie 2010.
109. În sfârşit, trebuie remarcat că, în prezenta cauză, guvernul rus prezintă, în esenţă, cu privire la problema jurisdicţiei, aceleaşi argumente pe care le-a formulat în cauza Catan şi alţii. Singura schimbare pe care o menţionează a fi ulterioară perioadei acoperite de cele două hotărâri, Ilaşcu şi alţii şi Catan şi alţii (altfel spus, din 2004), şi anume intrarea Moldovei în OMC (care, potrivit acestuia, ar demonstra că există posibilităţi de cooperare între Moldova şi RMN – supra, pct. 95) nu are, în viziunea Curţii, nicio legătură cu această problemă.
110. Curtea confirmă aşadar concluziile pe care le-a formulat în hotărârile sale Ilaşcu şi alţii, Ivanţoc şi alţii şi Catan şi alţii (citate anterior), potrivit cărora RMN nu poate continua să existe – rezistând la eforturile depuse de Moldova şi de actorii internaţionali pentru a soluţiona conflictul şi pentru a restabili democraţia şi statul de drept în regiune – decât ca urmare a sprijinului militar, politic şi economic al Rusiei. Prin urmare, gradul ridicat de dependenţă al RMN în ceea ce priveşte sprijinul rus constituie un element solid care permite să se considere că Rusia continuă să exercite un control efectiv şi o influenţă decisivă asupra autorităţilor din RMN (Catan şi alţii, citată anterior, pct. 122).
111. Rezultă că reclamantul din speţă se află sub jurisdicţia Rusiei în sensul art. 1 din Convenţie. În consecinţă, Curtea respinge excepţiile ratione personae şi ratione loci formulate de guvernul rus.
112. Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă partea în cauză a suferit o încălcare a drepturilor sale protejate de Convenţie de natură să angajeze răspunderea unuia dintre cele două state pârâte.
B. Epuizarea căilor de atac interne
1. Argumentele părţilor
113. În observaţiile sale din 31 octombrie 2014 (pct. 114 şi 115), guvernul moldovean susţine că reclamantul nu a epuizat căile de atac pe care le avea la dispoziţie în Moldova (supra, pct. 79). În special, observă că, deşi partea în cauză a obţinut din partea Curţii Supreme de Justiţie o anulare a condamnării sale de către instanţele din RMN, nu a solicitat, pe baza acestei decizii de anulare şi a Legii nr. 1545/1998 (supra, pct. 72), să fie despăgubit de Republica Moldova pentru încălcarea drepturilor sale.
114. Reclamantul nu a formulat observaţii asupra acestui punct.
2. Motivarea Curţii
115. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, statele nu sunt obligate să răspundă pentru actele lor în faţa unui organism internaţional, înainte de a fi avut posibilitatea remedierii situaţiei în ordinea lor juridică internă. Prin urmare, persoanele care doresc să se prevaleze de competenţa de control a Curţii în ceea ce priveşte cererile îndreptate împotriva unui stat au obligaţia de a utiliza anterior căile de atac oferite de sistemul juridic al statului respectiv [a se vedea, între multe altele, Akdivar şi alţii împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, pct. 65, Culegere 1996‑IV, Vučković şi alţii împotriva Serbiei (excepţie preliminară) (MC), nr. 17153/11 şi alte 29 cereri, pct. 70, 25 martie 2014, şi Gherghina împotriva României (MC) (dec.), nr. 42219/07, pct. 84, 9 iulie 2015].
116. Obligaţia de epuizare a căilor de atac interne le impune reclamanţilor să facă uz de căile de atac disponibile în mod normal şi suficiente pentru a le permite obţinerea unei reparaţii pentru încălcările pretinse de aceştia. Aceste căi trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine, în practică şi în teorie, fără de care le lipsesc efectivitatea şi accesibilitatea dorite (Akdivar şi alţii, citată anterior, pct. 66, şi Vučković şi alţii, citată anterior, pct. 71, şi Gherghina, citată anterior, pct. 85). Pentru a fi considerată efectivă, o cale de atac trebuie să fie susceptibilă să remedieze direct situaţia reclamată şi să prezinte perspective rezonabile de reuşită [Sejdovic împotriva Italiei (MC), nr. 56581/00, pct. 46, CEDO 2006‑II, Vučković şi alţii, citată anterior, pct. 74, şi Gherghina, citată anterior, pct. 85].
117. În speţă, Curtea observă că art. 1 din Legea nr. 1545/1998 enunţă în mod expres că sunt vizate cazurile în care prejudiciile sunt cauzate de acţiunile ilegale ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti (supra, pct. 72). Potrivit guvernului moldovean (infra, pct. 129), doar autorităţile (în special instanţele judecătoreşti) înfiinţate în conformitate cu dreptul moldovenesc pot fi recunoscute oficial ca atare. În opinia Curţii, acest fapt pare să excludă orice reparaţie pentru acţiunile ilegale comise de „instanţele judecătoreşti”, „procuratura” sau alte autorităţi create de RMN.
118. În plus, deşi guvernul moldovean citează mai multe cazuri în care Curtea Supremă de Justiţie a anulat deciziile emise de instanţele din RMN (aşa cum a procedat în cauza Ilaşcu, pct. 222) sau în care persoanele fizice au reuşit să obţină reparaţii în temeiul Legii nr. 1545/1998, nu a prezentat niciun exemplu în care o persoană să fi fost despăgubită de Republica Moldova după anularea condamnărilor pronunţate de instanţele din RMN. În aceste condiţii, Curtea nu este convinsă că Legea nr. 1545/1998 este aplicabilă în cauza reclamantului.
119. Curtea notează că, în observaţiile sale din 31 octombrie 2014, guvernul moldovean precizează că acele căi de atac interne care trebuie să fie epuizate de către reclamant în Moldova sunt „căi de atac al căror caracter efectiv trebuie evaluat în raport cu una [dintre] obligaţiile pozitive [ale statului moldovenesc] şi luând în considerare faptul că regiunea în cauză a ieşit de sub [un] control efectiv [al acestuia]”. În lumina acestei declaraţii a guvernului moldovean, excepţia pe care o prezintă poate fi înţeleasă ca referindu-se doar la posibilitatea de a obţine o reparaţie în temeiul Legii nr. 1545/1998 ca urmare a termenului de patru luni (supra, pct. 48 şi 51) stabilit de statul moldovenesc pentru a-şi îndeplini obligaţia pozitivă de a lua măsuri diplomatice, economice, judiciare sau de altă natură pentru a asigura respectarea drepturilor reclamantului în temeiul Convenţiei.
120. Or, Curtea nu observă niciun aspect în legea respectivă care să-i permită reclamantului să solicite o reparaţie pentru o astfel de perioadă de timp, întrucât această lege se aplică în cazul în care oricare dintre organele de urmărire penală sau instanţele judecătoreşti moldoveneşti (supra, pct. 72 şi 117) au încălcat drepturile unei persoane în cadrul unei proceduri referitoare la o infracţiune sau abatere administrativă, dar nu se referă în cazurile în care statul foloseşte cu întârziere sau nu se foloseşte de mijloace diplomatice sau de altă natură.
121. Având în vedere consideraţiile de mai sus, Curtea respinge excepţia de neepuizare a căilor de atac interne formulată de guvernul moldovean.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 1 din Convenţie
122. Reclamantul pretinde că a fost arestat şi ţinut în detenţie de miliţiile şi instanţele judecătoreşti create în mod ilegal. El invocă art. 5 din Convenţie, ale cărui pasaje relevante sunt redactate după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
[...]
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
[...]”
A. Cu privire la admisibilitate
123. Constatând că respectivele capete de cerere întemeiate pe art. 5 § 1 nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea le declară admisibile.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
a) Reclamantul
124. Reclamantul susţine că detenţia sa nu a fost legală. Considerând că jurisprudenţa Curţii cu privire la cerinţa de legalitate se referă, în esenţă, la respectarea dreptului intern, reclamantul susţine că detenţia sa nu poate fi considerată „legală” în sensul art. 5 § 1 din Convenţie din moment ce a fost dispusă de instanţele din RMN, organe înfiinţate, în opinia sa, prin încălcarea legislaţiei moldoveneşti aplicabile (supra, pct. 69 şi 70). În plus, principiul ex injuria jus non oritur interzice ca acte contrare dreptului internaţional să poată deveni baza unor acte juridice ale autorului unui prejudiciu.
125. Făcând trimitere la hotărârea Ilaşcu şi alţii (citată anterior, pct. 460), reclamantul susţine, în special, că sistemul judiciar al RMN nu reflectă o tradiţie conformă cu Convenţia şi că instanţele din RMN nu sunt nici independente, nici imparţiale. Pe baza unui număr de documente, el precizează că procedurile de numire a judecătorilor nu sunt transparente şi că aceştia nu sunt suficient de independenţi faţă de puterea executivă, în special faţă de preşedintele RMN. Invocă numeroase cazuri de corupţie şi proceduri penale abuzive în favoarea intereselor comerciale private, între care propria sa cauză ar constitui un exemplu. În plus, procedurile aplicate de instanţele din RMN în materie de detenţie nu îndeplinesc standardele Convenţiei şi nu oferă nicio garanţie împotriva arbitrarului. În opinia reclamantului, Curtea ar trebui să continue abordarea pe care a urmat-o în hotărârea Ilaşcu şi alţii (citată anterior).
126. În plus, reclamantul observă diferenţe importante între prezenta speţă şi cauzele referitoare la Republica Turcă a Ciprului de Nord („RTCN”). Fiind vorba în primul rând de atitudinea statului care exercită un control efectiv asupra teritoriului în cauză, el afirmă, că în timp ce Turcia a recunoscut RTCN drept stat independent, Rusia nu a recunoscut niciodată RMN şi, după cum reiese în mod clar din observaţiile guvernului rus cu privire la aspectele legate de jurisdicţie, aceasta continuă să considere RMN ca fiind parte integrantă din Republica Moldova. În al doilea rând, Moldova a stabilit pentru regiunea transnistreană un sistem paralel de instanţe situate în partea teritoriului controlat de Republica Moldova, care au sarcina de a examina cauzele civile şi penale cu privire la Transnistria. Potrivit reclamantului, în cazul în care Curtea ar admite că instanţele din RMN pot fi considerate „instanţe instituite de lege” sau că acestea ar putea ordona privări de libertate „legale”, funcţionarea instanţelor moldoveneşti legitime ar fi compromisă. În al treilea rând, spre deosebire de situaţia din RTCN, instanţele din RMN nu aplică legile Republicii Moldova sau ale Federaţiei Ruse, ci propriul lor sistem juridic, care nu ar fi în conformitate cu standardele Convenţiei.
127. În sfârşit, reclamantul consideră că, după trimiterea cauzei la instanţa de fond, detenţia sa nu mai avea niciun temei legal, din moment ce ultima ordonanţă prin care a fost prelungită perioada sa de detenţie expirase la 24 noiembrie 2009 şi nu a fost emisă alta înainte de 21 aprilie 2010.
b) Guvernul moldovean
128. Guvernul moldovean consideră că ar trebui să fie urmată de către Curte abordarea pe care a adoptat-o în hotărârea Ilaşcu şi alţii (citată anterior, pct. 436 şi 460-462).
129. Acesta invocă hotărârea pronunţată la 22 ianuarie 2013 de Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova (supra, pct. 26), subliniind că înalta instanţă a confirmat prin aceasta caracterul ilegal şi arbitrar al condamnării reclamantului. Susţine că instanţele din RMN sunt organe ale unei entităţi ilegale care nu a fost recunoscută de niciun stat. Detenţia reclamantului, astfel cum a dispusă de instanţele din RMN, nu poate fi considerată „legală” în sensul art. 5 § 1 din Convenţie. În opinia sa, orice concluzie contrară ar implica recunoaşterea anumitor puteri ale aceste entităţi nerecunoscute.
130. În plus, guvernul moldovean menţionează diferenţele dintre tradiţiile juridice ale RMN şi cele ale RTCN, ceea ce ar fi determinat Curtea să formuleze alte concluzii în hotărârea Ilaşcu şi alţii (citată anterior), pe de o parte, şi în hotărârile Foka împotriva Turciei (nr. 28940/95, 24 iunie 2008) şi Protopapa împotriva Turciei (nr. 16084/90, 24 februarie 2009), pe de altă parte. În opinia sa, ar trebui să fie adoptată în speţă aceeaşi abordare ca şi cea reţinută în cauza Ilaşcu şi alţii. Guvernul moldovean explică faptul că sistemul juridic al RMN se bazează pe vechiul sistem sovietic şi că nu reflectă niciun angajament faţă de Convenţie sau faţă de alte standarde internaţionale în materie de drepturile omului. Face trimitere, în special, la „raportul privind drepturile omului în Regiunea Transnistreană a Republicii Moldova” (supra, pct. 62), care, în opinia sa, demonstrează că organizarea judiciară a RMN nu respectă principiile fundamentale de independenţă şi imparţialitate.
131. În cele din urmă, guvernul moldovean nu se consideră în măsură să comenteze legalitatea detenţiei reclamantului în ceea ce priveşte compatibilitatea acesteia cu dreptul RMN, acest drept fiind neconstituţional şi, în opinia sa, sistemul juridic al RMN nu respectă principiile democraţiei, independenţei şi imparţialităţii organizării judiciare.
c) Guvernul rus
132. Guvernul rus nu prezintă observaţii specifice cu privire la acest punct. Acesta consideră că nu exercită nicio „jurisdicţie” pe teritoriul RMN şi că, prin urmare, nu este în măsură să formuleze observaţii cu privire la fondul cauzei.
2. Motivarea Curţii
133. Curtea notează că reclamantul a fost reţinut la 24 noiembrie 2008 şi apoi plasat în arest preventiv din 26 noiembrie 2008 până la 1 iulie 2010 (supra, pct. 13 şi 22). Prin urmare, art. 5 § 1 lit. c) din Convenţie este aplicabil.
134. În jurisprudenţa Curţii referitoare la art. 5 § 1 este consacrat faptul că orice privare de libertate trebuie nu numai să fie bazată pe una dintre excepţiile formulate la lit. a)-f), ci trebuie să fie şi „legală”. În ceea ce priveşte „legalitatea” unei privări de libertate, inclusiv respectarea „căilor legale”, Convenţia face trimitere, în principal, la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond, precum şi normele de procedură, din legislaţia naţională. Acest termen impune, în primul rând, ca orice arestare sau detenţie să aibă temei legal în dreptul intern, dar vizează totodată şi calitatea legii; acesta o doreşte compatibilă cu statul de drept, o noţiune inerentă articolelor Convenţiei în ansamblu [a se vedea, de exemplu, Del Rio Prada împotriva Spaniei (MC), nr. 42750/09, pct. 125, CEDO 2013].
135. În speţă, se pune problema dacă arestarea şi arestarea preventivă a reclamantului pot fi considerate „legale” în sensul art. 5 § 1 din Convenţie, având în vedere faptul că acestea au fost dispuse de organe din RMN, o entitate nerecunoscută. Prin urmare, Curtea consideră oportun să reafirme principiile generale stabilite în jurisprudenţa sa cu privire la legalitatea actelor adoptate de autorităţile unor entităţi nerecunoscute.
a) Principii generale privind legalitatea actelor adoptate de entităţi nerecunoscute
136. Curtea consideră că această problemă trebuie examinată în lumina abordării sale generale în materie de exercitare extrateritorială a jurisdicţiei în entităţile nerecunoscute. În acest context, a ţinut cont de caracterul special al Convenţiei, instrument al ordinii publice europene pentru protecţia fiinţelor umane, şi de misiunea sa, prevăzută la art. 19 din Convenţie, „să asigure respectarea angajamentelor care decurg pentru înaltele părţi contractante din prezenta convenţie”. Curtea a subliniat necesitatea de a evita orice lacună în sistemul de protecţie a drepturilor omului şi a încercat astfel să asigure protecţia drepturilor omului pe teritoriul părţilor contractante în ansamblu, inclusiv în teritoriile plasate sub controlul efectiv al unei alte părţi contractante, de exemplu, prin intermediul unei administraţii locale subordonate (Cipru împotriva Turciei, citată anterior, pct. 78).
137. În hotărârea Cipru împotriva Turciei (citată anterior, pct. 91-94), Curtea a examinat dacă se putea cere reclamanţilor să epuizeze căile de atac disponibile în RTCN, adică într-o entitate nerecunoscută. Curtea s-a inspirat în special din poziţia adoptată de C.I.J. în avizul său consultativ privind cauza Namibia [Consecinţele juridice pentru state ale prezenţei continue a Africii de Sud în Namibia (Africa de Sud-Vest), prin încălcarea Rezoluţiei 276 (1970) a Consiliului de securitate (1970), Culegerea Curţii Internaţionale de Justiţie, vol. 16, pag. 56, pct. 125]. În acest aviz consultativ, C.I.J. a considerat că, în măsura în care actele oficiale emise de guvernul sud-african în numele Namibiei sau după încetarea mandatului erau ilegale sau nule, o astfel de nulitate nu se putea extinde la acte cum ar fi, de exemplu, înscrierea în registrul stării civile a naşterilor, deceselor şi căsătoriilor, ale căror efecte nu puteau fi ignorate decât în detrimentul locuitorilor respectivului teritoriu. Curtea a considerat că, în măsura în care se putea dovedi că persoanele dispuneau de căi de atac în RTCN care le aduceau un avantaj şi le oferea o şansă rezonabilă de reuşită, era necesar să se folosească de ele. La un nivel mai general, Curtea a observat că membrii comunităţii cipriote greceşti ar fi avut de suferit din cauza lipsei unor instanţe în RTCN. În continuare Curtea a concluzionat astfel:
„96. [...] obligaţia de nu ţine seama de actele entităţilor de facto este departe de a fi absolută. Viaţa continuă pentru locuitorii regiunii în cauză. Autorităţile de facto, inclusiv instanţele acestora, trebuie să facă viaţa suportabilă şi să o protejeze şi, în interesul locuitorilor, actele respectivelor autorităţi referitoare la aceştia nu pot fi pur şi simplu ignorate de către statele terţe şi de către instituţiile internaţionale, în special de către instanţe, inclusiv de către instanţa pe care o reprezentăm. Orice altă concluzie ar echivala cu a-i priva pe locuitorii regiunii de toate drepturile lor atunci când acestea sunt examinate într-un cadru internaţional, ceea ce ar însemna a-i priva chiar şi de drepturile lor minime.”
138. Curtea a reiterat acest raţionament în cauza Demopoulos şi alţii împotriva Turciei [(dec.) (MC), nr. 46113/99, 3843/02, 13751/02, 13466/03, 10200/04, 14163/04, 19993/04 şi 21819/04, pct. 95, CEDO 2010‑I]. Din nou, în contextul epuizării căilor de atac interne, Curtea a observat că persoanele afectate de politicile sau acţiunile RTCN ţineau de jurisdicţia Turciei, având drept consecinţă faptul că Turcia era răspunzătoare pentru încălcări ale drepturilor din Convenţie care se produceau pe respectivul teritoriu. În continuare, Curtea a considerat că ar fi în contradicţie cu răspunderea care îi revine astfel Turciei în temeiul Convenţiei dacă aceasta nu ar recunoaşte validitatea sau baza „legală” în raport cu Convenţia a măsurilor de drept civil, administrativ sau penal pe care autorităţile RTCN le-au adoptat, aplicat sau executat în acel teritoriu. Curtea a adăugat (idem, pct. 96):
„Dreptul la o cale de atac individuală în temeiul Convenţiei nu este un substitut pentru un mecanism şi un cadru legal care funcţionează atunci când este vorba despre punerea în aplicare a dreptului penal şi civil.”
139. În cauza Cipru împotriva Turciei (citată anterior), Curtea a trebuit totodată să trateze şi o altă problemă care prezintă relevanţă pentru prezenta speţă. Guvernul reclamant susţinea, în temeiul art. 6, că ciprioţilor greci care trăiau în nordul Ciprului li se refuza dreptul de a decide cu privire la drepturile şi obligaţiile acestora cu caracter civil de către instanţe independente şi imparţiale, instituite de lege. Curtea a formulat următoarele consideraţii:
„231. În măsura în care guvernul reclamant a susţinut că instanţele din RTCN nu îndeplinesc criteriile enunţate la art. 6, Comisia a remarcat, în primul rând, că în cadrul instituţional al sistemului judiciar al RTCN nu există nicio dovadă care să pună sub semnul întrebării independenţa şi imparţialitatea instanţelor civile sau imparţialitatea subiectivă şi obiectivă a judecătorilor şi, în al doilea rând, că aceste instanţe funcţionau pe baza legilor interne ale RTCN, indiferent dacă RTCN nu era un stat legitim în temeiul dreptului internaţional. Comisia a considerat că avizul consultativ al Curţii Internaţionale de Justiţie în cauza Namibia (supra, pct. 86) sprijină acest punct de vedere. În plus, potrivit acesteia, trebuie să se ţină seama în mod corespunzător de faptul că instanţele civile din RTCN s-au inspirat în mod esenţial din tradiţia anglo-saxonă şi nu diferă în mod fundamental de cele care existau înainte de evenimentele din 1974, nici de cele instituite în partea de sud a Ciprului.
[...]
236. În ceea ce priveşte punerea sub semnul întrebării de către guvernul reclamant a legalităţii sistemului judiciar al RTCN, Curtea observă că acesta a avansat argumente similare cu privire la întrebarea preliminară legată de epuizarea căilor de atac interne în ceea ce priveşte plângerile care fac obiectul prezentei cereri (supra, pct. 83-85). Curtea a ajuns la concluzia că, fără a ţine seama de lipsa de legalitate a RTCN în temeiul dreptului internaţional, nu se poate exclude posibilitatea ca reclamanţii să fie obligaţi să-şi prezinte plângerile în faţa instanţelor locale în vederea unei soluţionări. Curtea a mai indicat totodată, în acest sens, că principala sa preocupare în materia era aceea de a asigura, din punct de vedere al sistemului Convenţiei, că sunt utilizate mecanisme de soluţionare a litigiilor care să permită sesizarea justiţiei pentru soluţionarea prejudiciilor sau pentru a solicita reparaţii.
237. Curtea constată, plecând de la probele prezentate Comisiei (supra, pct. 39), că RTCN are un sistem judiciar funcţional de soluţionare a litigiilor pentru drepturi şi obligaţii civile definite în dreptul «intern» pe care populaţia cipriotă greacă îl poate utiliza. După cum a constatat Comisia, funcţionarea şi procedurile acestui sistemului judiciar reflectă tradiţia judiciară cipriotă, care este common law (supra, pct. 231). În opinia sa, cunoscând faptul că dreptul intern al RTCN defineşte conţinutul material al acestor drepturi şi obligaţii pentru întreaga populaţie, rezultă în mod necesar că instanţele naţionale instituite prin «dreptul» RTCN reprezintă locul convenabil pentru a obţine executarea unei hotărâri. Potrivit Curţii, instanţele locale pot fi considerate «instituite de lege», ceea ce face trimitere la «temeiul constituţional şi legal», pe baza căruia funcţionează, pentru a se pronunţa cu privire la «drepturi şi obligaţii cu caracter civil».
În opinia Curţii, orice altă concluzie ar fi contrară intereselor comunităţii cipriote greceşti şi ar conduce la a anula membrilor comunităţii posibilitatea de a obţine o hotărâre judecătorească în ceea ce priveşte o plângere împotriva unei persoane sau a unui organism public (supra, pct. 96). Trebuie remarcat în această privinţă că probele confirmă faptul că ciprioţii greci care au sesizat justiţia pentru a-şi afirma drepturile cu caracter civil au obţinut câştig de cauză.”
140. În diverse hotărâri referitoare la Turcia, Curtea a aplicat principiile stabilite în cauza Cipru împotriva Turciei la cauze penale [Foka, citată anterior, pct. 83, în care a considerat legală, în sensul art. 5 arestarea reclamantului, cipriot grec, de către un ofiţer de poliţie al RTCN; Protopapa, citată anterior, pct. 60, în care a considerat că atât arestarea preventivă a reclamantului, cât şi detenţia sa în urma condamnării, ambele dispuse de autorităţile din RTCN, au fost legale în sensul art. 5, şi că procedurile penale în faţa unei instanţe din RTCN a fost conformă cu art. 6; a se vedea, de asemenea, Asproftas împotriva Turciei, nr. 16079/90, pct. 72, 27 mai 2010, Petrakidou împotriva Turciei, nr. 16081/90, pct. 71, 27 mai 2010, şi Uniunea europeană a drepturilor omului şi Josephides împotriva Turciei (dec.), nr. 7116/10, pct. 9, 2 aprilie 2013].
141. În hotărârea Ilaşcu şi alţii (citată anterior, pct. 460), în momentul examinării întrebării dacă detenţia reclamanţilor în urma condamnării de către Curtea Supremă a RMN poate fi considerată „legală” în sensul articolului 5 § 1 lit. a) din Convenţie, Curtea a formulat următorul principiu general:
„În anumite circumstanţe, o instanţă care face parte din sistemul judiciar al unei entităţi nerecunoscute conform dreptului internaţional poate fi considerată o instanţă «instituită de lege» cu condiţia să facă parte dintr-un sistem judiciar care funcţionează în baza unui «temei legal şi constituţional» care reflectă o tradiţie juridică compatibilă cu Convenţia, pentru a permite anumitor persoane să beneficieze de garanţiile Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Cipru împotriva Turciei, citată anterior, pct. 231 şi 236–237)”.
b) Aplicarea acestor principii în speţă
142. În lumina acestor principii generale stabilite în jurisprudenţa sa, Curtea consideră că principala sa preocupare trebuie să fie întotdeauna protecţia efectivă a drepturilor garantate de Convenţie pe teritoriul fiecărei părţi contractante, chiar şi atunci când o parte din teritoriul unei părţi contractante se află sub controlul efectiv al unei alte părţi contractante (supra, pct. 136). În consecinţă, nu poate considera ca nelegalitatea unei entităţi nerecunoscute de comunitatea internaţională duce în mod automat, exclusiv în sensul Convenţiei, ca deciziile pronunţate de instanţele unei astfel de entităţi să fie ilegale.
143. Curtea a stabilit deja în jurisprudenţa sa, potrivit acestui raţionament, că deciziile luate de instanţe – inclusiv penale – ale unor entităţi nerecunoscute pot fi considerate ca pronunţate „potrivit legii”, în sensul Convenţiei, dacă îndeplinesc anumite condiţii (Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 460). Acest lucru nu implică în niciun caz recunoaşterea ambiţiilor de independenţă ale entităţilor în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Cipru împotriva Turciei, pct. 92).
144. În acelaşi timp, Curtea a afirmat întotdeauna că [s]copul Convenţiei nu este acela de a garanta drepturi teoretice sau iluzorii, ci pe cele concrete şi efective (Airey împotriva Irlandei, 9 octombrie 1979, pct. 24, seria A, nr. 32). Nu este suficient să se declare că drepturile care decurg din Convenţie sunt protejate într-un anumit teritoriu – Curtea trebuie să considere că o astfel de protecţie este totodată efectivă. Instanţele naţionale joacă un rol esenţial pentru a se asigura că astfel de drepturi sunt respectate; acestea trebuie într-adevăr să ofere garanţii de independenţă şi imparţialitate şi de caracter echitabil al procedurilor. În consecinţă, pentru a stabili dacă instanţele unei entităţi nerecunoscute îndeplinesc criteriul expus în hotărârea Ilaşcu şi alţii (citată anterior, pct. 460), şi anume „face parte dintr-un sistem judiciar care funcţionează în baza «unui temei legal şi constituţional» [...] compatibilă cu Convenţia”, Curtea acordă importanţă aspectului dacă acestea pot fi considerate independente şi imparţiale şi funcţionează în respectul statului de drept.
145. Pentru a verifica dacă instanţele din RMN care au dispus arestarea reclamantului, şi anume Judecătoria populară orăşenească Tiraspol şi Curtea Supremă a RMN, îndeplinesc criteriile expuse mai sus, Curtea trebuie să plece de la constatările pe care le-a formulat în hotărârile sale anterioare referitoare la această entitate nerecunoscută. În hotărârea Ilaşcu şi alţii (citată anterior, pct. 436 şi 461), Curtea, invocând „natura arbitrară a circumstanţelor în care reclamanţii au fost judecaţi şi condamnaţi” în 1993 (idem, pct. 215), a decis că Curtea Supremă a RMN aparţine unui sistem „despre care cu greu se poate spune că funcţionează în baza unui temei constituţional şi juridic care să reflecte o tradiţie juridică compatibilă cu Convenţia” (pct. 436). În acelaşi timp, nu se poate exclude faptul că situaţia s-a schimbat de la pronunţarea acestei hotărâri, care s-a produs în 2004. Prin urmare, este necesar să se verifice dacă ceea ce a fost decis în hotărârea Ilaşcu şi alţii în ceea ce priveşte instanţele din RMN înainte ca Republica Moldova şi Federaţia Rusă să devină părţi la Convenţie în 1997, respectiv în 1998, rămâne valabil în speţă.
146. Curtea observă că părţile au fost invitate să se exprime, cu referire în mod special la jurisprudenţa sa, cu privire la clarificarea aspectului dacă instanţele din RMN puteau dispune arestarea şi detenţia reclamantului în mod legal, în sensul art. 5 § 1 din Convenţie. De asemenea, au fost invitate să prezinte observaţii privind temeiul legal precis pe care se baza detenţia reclamantului în RMN. Guvernul moldovean a comentat pe scurt că sistemul juridic al RMN se baza pe vechiul sistem sovietic şi că instanţele din RMN erau lipsite de independenţă şi imparţialitate (supra, pct. 130). În ceea ce priveşte temeiul juridic pentru arestarea şi detenţia reclamantului, a declarat că nu poate să transmită nicio informaţie în acest sens. Susţinându-şi poziţia sa potrivit căreia nu are jurisdicţie, guvernul rus nu a formulat nicio observaţie pe fond. La rândul său, reclamantul a susţinut, în special, că instanţele din RMN nu erau nici independente, nici imparţiale.
147. În opinia Curţii, în primul rând părţii contractante care exercită controlul efectiv asupra entităţii nerecunoscute îi revine sarcina să demonstreze că instanţele sale „[fac] parte dintr-un sistem judiciar care funcţionează în baza unui temei legal şi constituţional care reflectă o tradiţie juridică compatibilă cu Convenţia” (supra, pct. 144). Astfel cum a stabilit deja Curtea (supra, pct. 111), în cazul RMN, Rusia este cea care exercită un control efectiv. Or, până în prezent, guvernul rus nu a prezentat Curţii nicio informaţie despre organizarea instanţelor din RMN care să-i permită să aprecieze dacă îndeplinesc această cerinţă. Mai mult, nu a oferit niciun detaliu cu privire la dispoziţiile din dreptul RMN care au stat la baza detenţiei reclamantului. În plus, Curtea observă raritatea surselor oficiale de informare privind sistemul juridic şi judiciar din RMN, ceea ce nu îi permite să-şi facă o imagine clară despre legile aplicabile. În consecinţă, Curtea nu este în măsură să verifice dacă instanţele din RMN şi practica acestora îndeplinesc condiţiile menţionate mai sus.
148. De altfel, nu există niciun motiv pentru a crede că în regiunea transnistreană există un sistem care să reflecte o tradiţie juridică conformă cu Convenţia, care să fie similar cu cel practicat în restul Republicii Moldova (a se vedea, pentru comparaţie şi a contrario, situaţia din nordul Ciprului descrisă în hotărârea Cipru împotriva Turciei, citată anterior, pct. 231 şi 237). Separarea sistemului judiciar din Moldova şi a celui din RMN datează din 1990, adică cu mult timp înainte de aderarea Republicii Moldova la Consiliul Europei, care a avut loc în 1995. În plus, cererea de aderare a Moldovei la Consiliul Europei a avut ca rezultat o analiză aprofundată a legislaţiei Republicii Moldova [a se vedea avizul nr. 188 (1995) al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind cererea de aderare la Consiliul Europei prezentată de Moldova] şi propuneri de modificări pentru a asigura compatibilitatea dreptului său cu Convenţia, pe care Moldova l-a ratificat în cele din urmă în 1997. Acest tip de analiză nu a fost efectuat pentru sistemul juridic din RMN, care nu a fost aşadar niciodată recunoscut ca făcând parte dintr-un sistem care să reflecte o tradiţie juridică conformă cu principiile Convenţiei înainte de separarea, produsă în 1990, în două ordini juridice şi judiciare distincte (supra, pct. 12, şi Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 29-30).
149. Curtea consideră, de asemenea, că respectivele concluzii la care a ajuns anterior sunt confirmate de circumstanţele în care a fost reţinut reclamantul şi în care detenţia sa a fost dispusă şi prelungită (supra, pct. 13-15 şi 17, în special ordonanţa de reţinere a părţii în cauză, emisă pentru o perioadă nedeterminată, precum şi examinarea în absenţa sa a recursului împotriva deciziei de prelungire a perioadei de detenţie), precum şi jurisprudenţa invocată de reclamant (supra, pct. 75), precum şi diferitele reportaje publicate în media care pun sub semnul întrebării independenţa şi calitatea instanţelor din RMN (supra, pct. 77).
150. În ansamblu, Curtea concluzionează că respectivele constatări pe care le-a formulat în cauza Ilaşcu şi alţii (citată anterior, pct. 436 şi 460-462) rămân valabile în ceea ce priveşte perioada la care se raportează prezenta cauză. Prin urmare, consideră că nici instanţele din RMN, nici, implicit, orice altă autoritate din RMN nu puteau dispune ca reclamantul să fie „arestat şi reţinut [legal]”, în sensul art. 5 § 1 lit. c) din Convenţie. În consecinţă, detenţia reclamantului, care s-a bazat pe ordonanţele emise de instanţele din RMN, nu a fost legală, în sensul acestei dispoziţii.
3. Răspunderea statelor pârâte
a) Republica Moldova
151. În continuare, Curtea trebuie să determine dacă Republica Moldova şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a lua măsuri adecvate şi suficiente pentru a garanta drepturile reclamantului care decurg în temeiul art. 5 § 1 din Convenţie (supra, pct. 100). În hotărârea Ilaşcu şi alţii (citată anterior, pct. 339-340), a afirmat că obligaţiile pozitive care îi reveneau Moldovei se referă atât la măsurile necesare pentru a restabili controlul asupra teritoriului transnistrean, ca expresie a jurisdicţiei sale, cât şi la măsurile concepute pentru a asigura respectarea drepturilor individuale ale reclamanţilor. Obligaţia referitoare la recâştigarea controlului asupra Transnistriei presupunea, pe de o parte, ca Moldova să se abţină de la susţinerea regimului separatist şi, pe de altă parte, să acţioneze şi să ia toate măsurile politice, juridice sau de altă natură aflate la dispoziţia sa pentru a-şi restabili controlul asupra teritoriului. Curtea a urmat acelaşi raţionament în hotărârea Catan şi alţii (citată anterior, pct. 145).
152. În ceea ce priveşte primul aspect al obligaţiei pozitive a Moldovei, şi anume restabilirea controlului, Curtea a decis în hotărârea Ilaşcu şi alţii (citată anterior, pct. 341-345), că, de la începutul ostilităţilor în 1991-1992 şi până la pronunţarea hotărârii (iulie 2004), Republica Moldova a luat toate măsurile care erau în puterea sa pentru a-şi restabili controlul asupra teritoriului transnistrean. În hotărârea Catan şi alţii (citată anterior, pct. 146), a afirmat că nu exista niciun motiv pentru a concluziona în mod diferit. În speţă, părţile nu au prezentat niciun argument nou pe această temă. Nu există niciun indiciu că guvernul moldovean şi-a schimbat poziţia cu privire la Transnistria în anii care s-au scurs până la perioada de detenţie a reclamantului, din noiembrie 2008 până în iulie 2010. Prin urmare, Curtea nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în speţă.
153. În ceea ce priveşte al doilea aspect al obligaţiei pozitive, şi anume faptul de a asigura respectarea drepturilor reclamanţilor, Curtea a indicat în hotărârea Ilaşcu şi alţii (citată anterior, pct. 348-352), că, din moment ce nu a luat toate măsurile de care dispunea în cursul negocierilor cu autorităţile din RMN şi Rusia pentru a opri încălcarea drepturilor reclamanţilor, Moldova nu şi-a respectat pe deplin obligaţia pozitivă în acest sens. În speţă, Curtea consideră totuşi că guvernul moldovean a depus eforturi considerabile pentru a-l sprijini pe reclamant. În special, autorităţile au lansat o serie de apeluri către diverse organizaţii interguvernamentale şi ţări străine, inclusiv către Rusia, pentru a le solicita să le sprijine pentru a garanta drepturile reclamantului (supra, pct. 51). În momentul în care reclamantul a solicitat Curţii Supreme de Justiţie din Moldova să-i anuleze condamnarea, a avut câştig de cauză (supra, pct. 26), iar Ministerul Public a luat toate măsurile care erau în puterea sa pentru a ancheta acuzaţiile reclamantului cu privire la ilegalitatea detenţiei (supra, pct. 52 şi 53).
154. În mod cert, Procurorul General şi Centrul pentru Drepturile Omului nu au răspuns la plângerile care le-au fost adresate de părinţii reclamantului (supra, pct. 47-48). Cu toate acestea, trebuie luată în considerare atitudinea acestora în lumina eforturilor depuse de alte autorităţi, inclusiv la cel mai înalt nivel, pentru a asigura protecţia drepturilor reclamantului. Având în vedere numărul plângerilor legate de încălcarea de către autorităţile din RMN a drepturilor garantate de Convenţie şi timpul inevitabil necesar pentru a le trata pe toate la un nivel diplomatic înalt, Curtea nu poate concluziona că lipsa iniţială a unei reacţii în sine poate să justifice concluzia că Republica Moldova nu şi-a îndeplinit obligaţia de a lua toate măsurile care erau în puterea sa pentru a garanta drepturile reclamantului.
155. În lumina celor de mai sus, Curtea decide că Republica Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive în ceea ce priveşte reclamantul în speţă. Prin urmare, hotărăşte că nu a existat nicio încălcare a art. 5 § 1 din partea acestui stat.
b) Federaţia Rusă
156. Curtea observă că nu există nicio probă a unei participări directe a unor persoane care să acţioneze în numele Federaţiei Ruse la măsurile luate împotriva reclamantului.
157. Cu toate acestea, Curtea a stabilit că Rusia exercita un control efectiv asupra RMN în cursul perioadei în cauză (supra, pct. 110). Având în vedere această concluzie, şi conform jurisprudenţei Curţii, nu este necesar să se determine dacă Rusia exercita un control precis asupra politicilor şi acţiunilor administraţiei locale subordonate (Catan şi alţii, citată anterior, pct. 106 şi 150). Având în vedere susţinerea militară, economică şi politică a RMN în mod continuu, fără de care aceasta nu ar fi putut supravieţui, răspunderea Rusiei este angajată în temeiul Convenţiei ca urmare a încălcării drepturilor reclamantului.
158. În ansamblu, în lumina constatării sale potrivit căreia detenţia reclamantului a fost ilegală în temeiul art. 5 § 1 din Convenţie (supra, pct. 150), Curtea consideră că a existat o încălcare a acestei dispoziţii de către Federaţia Rusă.
159. Având în vedere constatarea unei încălcări, Curtea consideră că nu este necesar să examineze separat capătul de cerere suplimentar întemeiat pe art. 5 § 1 (supra, pct. 127).
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 4 din Convenţie
160. Invocând art. 5 § 1 din Convenţie, reclamantul se plânge de faptul că nu a participat la anumite şedinţe de judecată legate de arestarea sa preventivă. Curtea consideră că este necesar să examineze acest capăt de cerere din perspectiva art. 5 § 4 din Convenţie, care prevede:
„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.”
161. Guvernul moldovean nu prezintă nicio observaţie specială cu privire la acest capăt de cerere.
162. Guvernul rus nu formulează nicio observaţie asupra acestui punct.
163. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil. Cu toate acestea, având în vedere motivele care au condus la concluzia că detenţia reclamantului a fost ilegală (supra, pct. 150), consideră că nu este necesar să-l examineze separat, din perspectiva art. 5 § 4.
IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 din Convenţie
164. Reclamantul susţine că autorităţile nu i-au oferit îngrijirile medicale impuse de starea lui de sănătate, ceea ce l-a expus unui risc real pentru viaţa sa, cu încălcarea art. 2 din Convenţie, al cărui pasaj relevant prevede:
„1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat [...]”
A. Cu privire la admisibilitate
165. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
166. Reclamantul susţine că, având în vedere gravitatea stării sale de sănătate şi numeroasele crize de astm de care a suferit, precum şi prognosticul nefavorabil stabilit de către medici în privinţa sa, faptul că autorităţile din RMN nu i-au acordat îngrijirile medicale necesare stării sale de sănătate sau nu l-au pus în libertate înainte de finalizarea procedurilor pentru a putea beneficia de asistenţă medicală de care avea nevoie în spitalele civile l-a expus la un risc real de deces prin sufocare. El adăugă că, după ce o comisie medicală a stabilit existenţa unui risc real şi în absenţa unor echipamente medicale adecvate la Centru, a fost, în fapt, transferat la 15 februarie 2010 într-o penitenciar comun, potrivit spuselor sale, chiar mai puţin bine echipat decât acesta din urmă (supra, pct. 38).
167. Guvernul moldovean afirmă că nu a fost în măsură să verifice faptele cauzei. În afară de măsurile generale concepute pentru a asigura respectarea drepturilor omului în regiunea transnistreană, ar fi luat toate măsurile aflate în puterea sa, de îndată ce a fost informat cu privire la depunerea cererii în faţa Curţii, solicitând diverselor organizaţii interguvernamentale şi ambasade străine să sprijine guvernul pentru a-l ajuta să garanteze drepturile reclamantului.
168. Guvernul rus consideră că toate problemele legate de protecţia drepturilor reclamantului impun în mod exclusiv un răspuns din partea Moldovei. Adaugă că, în lipsa oricăror mijloace de verificare a faptelor cauzei, ca de exemplu datele medicale, nu este în măsură să evalueze condiţiile de detenţie ale reclamantului sau calitatea îngrijirilor medicale de care a beneficiat acesta.
2. Motivarea Curţii
169. Curtea a recunoscut deja ca prima frază de la art. 2 § 1 ar putea impune statului o obligaţie pozitivă: protecţia vieţii individului împotriva terţelor părţi sau împotriva riscului apariţiei unei boli care ar putea provoca decesul (Osman împotriva Regatului Unit, 28 octombrie 1998, pct. 115-122, Culegere 1998–VIII Yaşa împotriva Turciei, 2 septembrie 1998, pct. 92-108, Culegere 1998–VI, şi L.C.B. împotriva Regatului Unit, 9 iunie 1998, pct. 36-41, Culegere 1998–III). În plus, violenţele fizice aplicate de agenţii statului se pot considera doar în circumstanţe excepţionale ca o încălcare a art. 2 din Convenţie, atunci când nu se produce decesul victimei [Makaratzis împotriva Greciei (MC), nr. 50385/99, pct. 51, CEDO 2004–XI].
170. În speţă, Curtea observă că, deşi au emis un prognostic general nefavorabil în privinţa reclamantului, medicii nu au stabilit în niciun moment că există un risc imediat pentru viaţa acestuia. Medicii au fost capabili să stopeze crizele de astm ale părţii interesate, chiar dacă au fost obligaţi să recurgă la medicamente aduse de părinţii săi.
171. În aceste condiţii, Curtea consideră că nu este necesar să examineze separat, în temeiul art. 2 din Convenţie, faptele de care se plânge reclamantul, ci mai degrabă să le studieze din perspectiva art. 3 (a se vedea, mutatis mutandis, Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 418).
V. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie
172. Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de îngrijirile medicale impuse de starea sa de sănătate şi că a fost ţinut în detenţie în condiţii inumane. El invocă art. 3 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Cu privire la admisibilitate
173. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
174. Reclamantul susţine că cele două guverne pârâte nu i-au garantat drepturile sale în temeiul art. 3, în special în ceea ce priveşte acordarea îngrijirilor medicale şi condiţiile sale de detenţie.
175. Guvernul moldovean indică faptul că nu a fost în măsură să verifice faptele cauzei. În afară de măsurile generale concepute pentru a asigura respectarea drepturilor omului în regiunea transnistreană, ar fi luat toate măsurile aflate în puterea sa, de îndată ce a fost informat cu privire la depunerea cererii în faţa Curţii, solicitând diverselor organizaţii interguvernamentale şi ambasade străine să sprijine guvernul pentru a-l ajuta să garanteze drepturile reclamantului.
176. Invocând lipsa jurisdicţiei, în sensul art. 1 din Convenţie, pe teritoriul Transnistriei, guvernul rus afirmă că nu a fost în măsură să verifice faptele astfel cum au fost descrise de reclamant, nici să formuleze observaţii despre fondul capătului de cerere.
2. Motivarea Curţii
177. Curtea aminteşte că art. 3 din Convenţie consacră una din valorile fundamentale ale societăţilor democratice. Acesta interzice în termeni absoluţi tortura şi tratamentele inumane sau degradante, indiferent de circumstanţe şi de comportamentul victimei [a se vedea, de exemplu, Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 119, CEDO 2000–IV]. Cu toate acestea, pentru a intra sub incidenţa art. 3, un tratament trebuie să atingă un minim de gravitate. Aprecierea acestui minim este relativă în esenţă; ea depinde de toate datele cauzei, în special de durata tratamentului, de efectele fizice sau mentale, precum şi, uneori, de sexul, vârsta şi starea sănătăţii victimei [a se vedea, între altele, Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 91, CEDO 2000–XI, Peers împotriva Greciei, nr. 28524/95, pct. 67, CEDO 2001‑III, Enea împotriva Italiei (MC), nr. 74912/01, pct. 55, CEDO 2009; şi Bouyid împotriva Belgiei (MC), nr. 23380/09, pct. 86, CEDO 2015].
178. Statul trebuie să se asigure că orice persoană privată de libertate este ţinută în detenţie în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare a măsurii nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei [Kudła, citată anterior, pct. 94, şi Svinarenko şi Slyadnev împotriva Rusiei (MC), nr. 32541/08 şi 43441/08, pct. 116, CEDO 2014 (extrase)] şi că, ţinând seama de cerinţele practice din detenţie, sănătatea şi confortul persoanei private de libertate sunt asigurate în mod corespunzător [Kudła, citată anterior, pct. 94, şi Idalov împotriva Rusiei (MC), nr. 5826/03, pct. 93, 22 mai 2012]. În majoritatea cauzelor care implică detenţia persoanelor bolnave, Curtea a examinat dacă reclamantul a beneficiat sau nu de îngrijiri medicale corespunzătoare în închisoare. Reaminteşte, în acest sens, că, deşi art. 3 nu permite punerea în libertate a unei persoane private de libertate decât „din motive umanitare”, a interpretat întotdeauna cerinţa de a garanta sănătatea şi bunăstarea persoanelor private de libertate, în special, drept o obligaţie a statului de a asigura persoanelor private de libertate îngrijirile medicale necesare (Pokhamov împotriva Rusiei, nr. 44917/08, pct. 61, 30 septembrie 2010, şi Gladkiy împotriva Rusiei, nr. 3242/03, pct. 83, 21 decembrie 2010 ).
179. În speţă, Curtea observă că, deşi medicii au considerat că starea reclamantului se agrava şi că nu dispuneau de specialişti şi de echipamentele necesare pentru a-l îngriji, autorităţile din RMN nu numai că au refuzat ca acesta să fie spitalizat într-o instituţie civilă pentru a fi tratat, ci l-au expus în continuare la suferinţe suplimentare şi la un risc mai mare pentru sănătatea sa, transferându-l într-un penitenciar comun la 15 februarie 2010 (supra, pct. 38). În opinia Curţii, este incontestabil faptul că reclamantul a suferit foarte mult din cauza crizelor de astm. De asemenea, este şocată de faptul că boala reclamantului, deşi considerată suficient de gravă pentru a justifica transferul persoanei condamnate către un spital civil, nu a permis motivarea transferului într-o astfel de instituţie al unei persoane aflate în arest preventiv (supra, pct. 35). Dată fiind lipsa unei explicaţii pentru refuzul de a-i asigura părţii interesate un tratament corespunzător, Curtea consideră că reclamantul nu a beneficiat de îngrijiri medicale adecvate.
180. Curtea trebuie să examineze în continuare condiţiile în care a fost ţinut în detenţie reclamantul. Partea interesată explică faptul că celula era umedă, slab ventilată, plină de fum de ţigară şi că temperatura era foarte ridicată. Menţionează, de asemenea, lipsa luminii naturale, supraaglomerarea şi prezenţa insectelor parazite. Afirmă că a stat ore întregi fără a putea merge la toaletă şi că nu putea să-şi usuce hainele în afara celulei. Afirmă că hrana nu era comestibilă şi că nu exista niciun produs de igienă. În timpul detenţiei, nu ar fi beneficiat în niciun moment de îngrijirile medicale impuse de starea sa de sănătate (supra, pct. 28-41).
181. Deşi guvernele pârâte nu au formulat comentarii cu privire la descrierea dată de reclamant (supra, pct. 28-38), aceasta este susţinută pe scară largă de rapoartele CPT şi ale raportorului special al Organizaţiei Naţiunilor Unite privind vizitele efectuate în diferite locuri de detenţie din RMN (supra, pct. 61-64). Curtea observă, în special, că vizita acestuia din urmă a avut loc în iulie 2008, adică cu aproximativ patru luni înainte de plasarea în detenţie a reclamantului.
182. Pe baza datelor disponibile, Curtea a decis că aceste condiţii de detenţie ale reclamantului se interpretează ca fiind un tratament inuman şi degradant, contrar cerinţelor art. 3, în special ca urmare a supraaglomerării masive, a lipsei de acces la lumină naturală şi absenţei unui sistem de ventilaţie funcţional, elemente care, combinate cu fumul de ţigară şi umiditatea predominante în celulă, au agravat crizele de astm ale reclamantului.
3. Răspunderea statelor pârâte
183. Curtea consideră că natura răspunderii fiecăruia dintre statele pârâte în temeiul Convenţiei este, în esenţă, identică cu cea angajată pentru alte capete de cerere formulate în speţă. În consecinţă, pentru aceleaşi motive cu cele pe care le-a formulat în cadrul capătului de cerere întemeiat pe art. 5 § 1 din Convenţie (supra, pct. 151-155), Curtea afirmă că nu a existat nicio încălcare a art. 3 din Convenţie de către Republica Moldova.
184. Pentru aceleaşi motive cu cele expuse anterior la pct. 156-159, Curtea concluzionează încălcarea art. 3 din Convenţie de către Federaţia Rusă.
VI. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 şi 9 din Convenţie
185. Reclamantul afirmă, în continuare, că părinţilor săi nu li s-a permis să-l viziteze pentru o lungă perioadă de timp, fără un motiv aparent. Mai adaugă că, în timpul întâlnirii permise în cele din urmă, lui şi rudelor sale li s-a interzis să vorbească în propria lor limbă. În plus, susţine că nu a putut primi vizite din partea pastorului său. El invocă în acest sens art. 8 şi 9 din Convenţie, care prevăd:
Articolul 8
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.ˮ
Articolul 9
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile sale pot fi supuse unor astfel de limitări aşa cum sunt prevăzute de lege şi care sunt necesare într-o societate democratică, siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
A. Cu privire la admisibilitate
186. Constatând că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea le declară admisibile.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
187. Reclamantul susţine că, pe parcursul unei perioade foarte lungi a fazei de anchetă, nu i s-a permis să-şi vadă părinţii. În cursul vizitelor care au fost în cele din urmă permise, au fost forţaţi să vorbească limba rusă în loc de limba lor maternă. Reclamantul susţine că pastorului său i-a fost, de asemenea, interzis să-l viziteze şi că, atunci când în cele din urmă li s-a permis să se vadă, le-a fost impusă prezenţa unui gardian al penitenciarului. Indică faptul că nu a existat niciun motiv pentru a justifica adoptarea unor măsuri atât de stricte împotriva sa şi că anchetatorul însărcinat cu urmărirea penală care îl privea avea putere discreţionară pentru a permite sau interzice vizitele.
188. Referindu-se la conţinutul scrisorii CICR (supra, pct. 68), guvernul moldovean declară că are dubii cu privire la veridicitatea acuzaţiilor reclamantului referitoare la întâlnirile cu părinţii săi.
189. Guvernul rus nu formulează nicio observaţie asupra acestui punct.
2. Motivarea Curţii
190. Curtea reaminteşte că detenţia, ca orice altă măsură privativă de libertate, antrenează prin natura sa restricţii asupra vieţii private şi de familie. Cu toate acestea, este esenţial pentru respectarea vieţii de familie ca autorităţile penitenciare să permită persoanei private de libertate şi să-l sprijine, atunci când este necesar, pentru a menţine contactul cu familia şi rudele apropiate [a se vedea, printre multe altele, Messina împotriva Italiei (nr. 2), nr. 25498/94, pct. 61-62, CEDO 2000-X; Lavents împotriva Letoniei, nr. 58442/00, pct. 139, 28 noiembrie 2002, şi Khoroshenko împotriva Rusiei (MC), nr. 41418/04, pct. 106, CEDO 2015]. În acelaşi timp, Curtea trebuie să admită că unele măsuri care vizează controlul contactelor persoanelor private de libertate cu lumea exterioară sunt necesare şi nu sunt, în sine, incompatibile cu Convenţia (Khoroshenko, citată anterior, pct. 123).
191. În speţă, reclamantul susţine că nu şi-a putut vedea părinţii în primele şase luni de detenţie, prima vizită a acestora fiind autorizată, potrivit spuselor sale, la 4 mai 2009. Acesta prezintă probe care demonstrează că a cerut să-i vadă la 5 martie 2009, 13, 16 şi 30 aprilie 2009, la 9 decembrie 2009 şi 15 februarie 2010. Mai adaugă că, în timpul vizitei care a avut loc la 16 februarie 2010, el şi mama lui au fost obligaţi să discute în prezenţa unui gardian al penitenciarului şi au fost forţaţi să vorbească în limba rusă în loc de limba lor maternă, germana (supra, pct. 44).
192. Referindu-se la scrisoarea CICR (supra, pct. 68), guvernul moldovean pune la îndoială veridicitatea acestei afirmaţii. Curtea observă că CICR l-a vizitat pe reclamant în aprilie 2010, în timp ce plângerea acestuia se referă la perioada cuprinsă între 2009 şi vizita din 16 februarie 2010. În plus, scrisoarea invocată de guvernul moldovean indică pur şi simplu faptul că reclamantul avea contacte regulat cu familia, fără a le preciza natura. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu observă niciun motiv să se îndoiască de afirmaţiile reclamantului şi concluzionează că a existat un amestec în exercitarea de către reclamant a dreptului său la respectarea vieţii de familie, în sensul art. 8 § 1 din Convenţie, în măsura în care i s-a interzis să-şi vadă părinţii o perioadă lungă de timp. Rămâne să se examineze dacă acest amestec a fost justificat în temeiul art. 8 § 2.
193. Curtea reaminteşte că art. 8 § 2 impune ca orice amestec să fie „prevăzut de lege”. Aceasta observă că reclamantul nu susţine că amestecul în exercitarea drepturilor sale garantate de art. 8 şi art. 9 rezulta din deciziile instanţelor sau ale altor autorităţi înfiinţate în mod ilegal pentru a afirma că acest amestec a fost ilegal. În orice caz, Curtea observă că guvernele pârâte nu au formulat nicio precizare în această privinţă, iar cele câteva probe prezentate de reclamant nu îi sunt suficiente pentru a-şi forma o imagine clară a dispoziţiilor legale aplicabile ale dreptului RMN. Curtea nu este aşadar în măsură să aprecieze daca amestecul litigios a fost „prevăzut de lege” şi dacă s-a bazat pe criterii clare sau dacă organul de anchetă a avut toată marja de apreciere în această privinţă, astfel cum pretinde reclamantul. Cu toate acestea, nu percepe în documentele depuse la dosar niciun motiv pentru a refuza vizitele familiale şi observă că reclamantul, în mod evident, nu a putut să se întâlnească cu părinţii pe o perioadă de şase luni după arestarea sa iniţială.
194. Guvernele pârâte nu au prezentat nicio explicaţie de ce a fost necesar să-l separe pe reclamant de familia sa pentru o perioadă atât de lungă de timp. Prin urmare, nu s-a demonstrat că amestecul urmărea un scop legitim sau că era proporţional cu un astfel de scop, astfel cum impune art. 8 § 2.
195. De asemenea, Curtea consideră în principiu inacceptabilă prezenţa unui gardian al penitenciarului în timpul vizitelor familiale (a se compara cu Khoroshenko, citată anterior, pct. 146). Respectivul gardian era în mod clar prezent expres pentru a asculta conversaţia dintre reclamant şi părinţii săi, deoarece aceştia se expuneau riscului unei întreruperi a vizitei în cazul în care refuzau să discute într-o limbă înţeleasă de el (supra, pct. 44). Din nou, nu a fost dată nicio explicaţie cu privire la necesitatea de a supraveghea atât de îndeaproape aceste vizite.
196. Prin urmare, Curtea consideră că, indiferent de existenţa sau nu a unui temei legal pe care să se bazeze un astfel de amestec în exercitarea drepturilor sale de către reclamant, restricţiile cu privire la vizitele pe care i le-au făcut părinţii în penitenciar nu au respectat celelalte cerinţe impuse de art. 8 § 2 din Convenţie.
197. În ceea ce priveşte plângerea reclamantului potrivit căreia nu i s-a permis să se întâlnească cu pastorul Per Bergene Holm, Curtea reaminteşte că refuzul autorităţilor de a permite unei persoane private de libertate să se întâlnească cu un preot constituie un amestec în exercitarea drepturilor garantate de art. 9 din Convenţie (a se vedea, de exemplu, Poltoratski împotriva Ucrainei, nr. 38812/97, pct. 167, CEDO 2003-V).
198. Reclamantul susţine că pastorului, care a încercat să-l viziteze, i s-a interzis să facă acest lucru în iunie şi în septembrie 2009, ceea ce pastorul a confirmat într-o scrisoare adresată Curţii (supra, pct. 45). Niciunul din cele două guverne pârâte nu au formulat observaţii asupra acestui punct. Curtea nu constată niciun motiv pentru a pune la îndoială versiunea faptelor provenind de la reclamant şi de la pastor şi admite că a existat un amestec în dreptul reclamantului la libertatea de religie.
199. Din nou, este dificil să se stabilească dacă a existat un temei legal care să justifice refuzul de a permite astfel de vizite, şi nu a fost avansat niciun motiv pentru a explica acest refuz. Curtea consideră că nu s-a demonstrat că amestecul în exercitarea drepturilor de către reclamant urmărea un scop legitim şi sau că era proporţional cu un astfel de scop, astfel cum impune art. 9 § 2 din Convenţie.
3. Răspunderea statelor pârâte
200. Pentru aceleaşi motive cu cele pe care le-a formulat în cadrul capătului de cerere întemeiat pe art. 5 § 1 din Convenţie (supra, pct. 151-155), Curtea decide că nu a existat nicio încălcare a art. 8 şi art. 9 din Convenţie de către Republica Moldova.
201. Pentru aceleaşi motive cu cele expuse anterior la pct. 156-159, Curtea concluzionează încălcarea art. 8 şi art. 9 din Convenţie de către Federaţia Rusă.
VII. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 coroborat cu art. 2, art. 3, art. 5, art. 8 şi art. 9 din Convenţie
202. Reclamantul susţine, în continuare, că nu avut la dispoziţie nicio cale de atac efectivă pentru a-şi susţine capetele de cerere în temeiul art. 2, art. 3, art. 5, art. 8 şi art. 9 din Convenţie. El invocă art. 13, care prevede:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de [...] Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
A. Cu privire la admisibilitate
203. Constatând că respectivul capăt de cerere întemeiat pe art. 13 coroborat cu art. 2, 3, 5, 8 şi 9 nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
204. Reclamantul susţine că nu a avut la dispoziţie niciun mijloc pentru a-şi susţine drepturile confruntat cu actele autorităţilor din RMN şi consideră că guvernele pârâte nu au menţionat nicio cale de atac pe care ar fi trebuit să o exercite.
205. Guvernul moldovean declară că reclamantul avea la dispoziţie căile de atac ordinare existente în Moldova. Potrivit acestuia, au fost create special în ţară instanţe judecătoreşti, parchete şi notariate în special cu scopul de a proteja drepturile şi interesele persoanelor care locuiesc în regiunea transnistreană.
206. Guvernul rus nu formulează nicio observaţie asupra acestui punct.
2. Motivarea Curţii
207. Curtea reaminteşte că art. 13 are drept consecinţă cerinţa unei căi de atac care să permită instanţei naţionale competente să se pronunţe cu privire la conţinutul unei plângeri întemeiate pe Convenţie şi să ofere măsurile de reparaţie corespunzătoare, chiar dacă statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere cu privire la modul de a se conforma obligaţiilor impuse de dispoziţia menţionată (Chahal împotriva Regatului Unit, 15 noiembrie 1996 pct. 145, Culegere 1996-V). Calea de atac impusă de art. 13 trebuie să fie „efectivă”, atât în practică, cât şi în drept. Cu toate acestea, o astfel de cale de atac nu este necesară decât pentru plângerile care pot fi considerate ca fiind „credibile” în temeiul Convenţiei [De Souza Ribeiro împotriva Franţei (MC), nr. 22689/07, pct. 78, CEDO 2012, şi Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României (MC), nr. 47848/08, pct. 148, CEDO 2014].
208. Curtea reaminteşte că a considerat că nu este necesar să examineze separat capătul de cerere întemeiat pe art. 2, considerând că este mai adecvat să examineze faptele cauzei din perspectiva art. 3 (supra, pct. 171). În mod similar, consideră inutil să examineze separat dacă respectivul capăt de cerere întemeiat pe art. 2 este credibil în raport cu art. 13, având în vedere faptul că va examina în orice caz problema din perspectiva art. 3. Curtea observă că acele capete de cerere care sunt întemeiate pe art. 3, precum şi cele ridicate în temeiul art. 5, art. 8 şi art. 9 din Convenţie, sunt credibile. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte capătul de cerere prezentat de reclamant în temeiul art. 5 § 1, Curtea observă că art. 5 § 4, din perspectiva căruia Curtea a considerat că este inutil, în circumstanţele cauzei, să efectueze o examinare separată (supra, pct. 163), este lex specialis în raport cu art. 13.
209. Aşadar reclamantul avea dreptul să aibă la dispoziţie o cale de atac efectivă în sensul art. 13 pentru a-şi susţine capetele de cerere întemeiate pe art. 3, art. 8 şi art. 9 din Convenţie. Prin urmare, Curtea îşi propune să examineze dacă reclamantul a beneficiat de o astfel de cale de atac.
210. În măsura în care capătul de cerere este îndreptat împotriva Moldovei, Curtea face trimitere la consideraţiile sale anterioare referitoare la excepţia de neepuizare a căilor de atac prezentată de guvernul moldovean, care au condus-o la concluzia că procedura de despăgubire pe care reclamantul putea să o angajeze în faţa instanţelor moldoveneşti nu putea fi considerată drept o cale de atac efectivă în ceea ce priveşte oricare dintre pretenţiile sale (supra, pct. 115-121).
211. În măsura în care capătul de cerere este îndreptat împotriva Rusiei, Curtea reaminteşte că, în anumite circumstanţe, se poate impune reclamanţilor să epuizeze căile de atac efective disponibile într-o entitate nerecunoscută (Demopoulos şi alţii, citată anterior, pct. 89 şi 92-96). Cu toate acestea, nimic din dosar nu indică faptul că în RMN exista vreo cale de atac efectivă pe care reclamantul ar fi putut-o folosi pentru a-şi susţine capetele de cerere sus-menţionate, iar guvernul rus nu a susţinut acest fapt.
212. Prin urmare, Curtea concluzionează că reclamantul nu a dispus de nicio cale de atac efectivă care să-i permită să-şi susţină capetele de cerere întemeiate pe art. 3, art. 8 şi art. 9 din Convenţie. În consecinţă, trebuie să decidă dacă o eventuală încălcare a art. 13 poate fi imputată unuia sau altuia dintre statele pârâte.
3. Răspunderea statelor pârâte
a) Republica Moldova
213. Curtea observă de la bun început că natura obligaţiilor pozitive de care Republica Moldova trebuie să se achite (supra, pct. 99 şi 100) nu impune ca aceasta să-l despăgubească pe reclamant pentru încălcările comise de RMN. Prin urmare, respingerea obiecţiei preliminare privind neepuizarea căilor de atac interne, ca urmare a lipsei unui drept declarat care trebuie despăgubit de autorităţile moldovene în caz de încălcare a drepturilor garantate de Convenţie comise de RMN (supra, pct. 115-121), nu are niciun efect asupra analizei Curţii referitoare la respectarea de către Republica Moldova a obligaţiilor sale pozitive.
214. Curtea consideră că ar fi incoerent să concluzioneze că Moldova, care nu dispune de niciun alt mijloc de a controla acţiunile autorităţilor din RMN, trebuie să fie considerată răspunzătoare pentru incapacitatea sa de a pune în aplicare pe teritoriul aflat sub controlul efectiv al RMN o decizie luată de autorităţile sale. Curtea reaminteşte că obligaţia pozitivă care îi revine Moldovei este aceea de a folosi toate mijloacele legale şi diplomatice care îi stau în putere pentru a continua să garanteze persoanelor care locuiesc în regiunea transnistreană capacitatea de a-şi exercita drepturile şi libertăţile definite de Convenţie (supra, pct. 100). Prin urmare, „calea de atac” pe care Moldova trebuie să i-o pună la dispoziţie reclamantului constă în a-i oferi posibilitatea de a furniza autorităţilor moldovene informaţii detaliate cu privire la situaţia sa şi să fie informat cu privire la diferitele demersuri juridice şi diplomatice întreprinse de Moldova.
215. În acest sens, Curtea observă că Moldova a înfiinţat instanţe judecătoreşti, organele de urmărire penală şi un corp de funcţionari care lucrează în paralel cu cele înfiinţate de RMN (supra, pct. 205). În cazul în care respectivele organe moldoveneşti iau decizii ale căror efecte nu se pot produce decât în afara regiunii transnistrene, funcţia lor este de a se asigura că toate cauzele sunt prezentate în mod corespunzător în faţa autorităţilor moldovene, care pot întreprinde apoi demersuri diplomatice şi juridice pentru a încerca să intervină în respectivele cazuri, în special solicitând Rusiei să adopte faţă de RMN o atitudine care să fie conformă cu obligaţiile care îi revin în temeiul Convenţiei şi să se asigure că deciziile luate sunt, de asemenea, conforme cu Convenţia.
216. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că Republica Moldova a pus la dispoziţia reclamantului proceduri care erau proporţionale cu capacitatea sa limitată de a proteja drepturile părţii interesate şi astfel şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive. În consecinţă, concluzionează că nu a existat o încălcare a art. 13 din Convenţie de către acest stat.
b) Federaţia Rusă
217. În speţă, Curtea a decis că Federaţia Rusă continuă să exercite un control efectiv asupra RMN (supra, pct. 110). Având în vedere jurisprudenţa sa, nu este aşadar necesar să se determine dacă Rusia exercită un control precis asupra politicilor şi acţiunilor administraţiei locale subordonate. Răspunderea Rusiei este angajată ca urmare a sprijinului militar, economic şi politic pe care îl acordă RMN, fără de care aceasta nu ar putea supravieţui.
218. În lipsa oricărei observaţii din partea guvernului rus privind calea de atac de care ar fi dispus eventual reclamantul, Curtea concluzionează încălcarea de către Federaţia Rusă a art. 13 coroborat cu art. 3, art. 8 şi art. 9 din Convenţie.
VIII. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 17 din Convenţie
219. În cele din urmă, reclamantul se plânge de încălcarea art. 17 din Convenţie de către cele două state pârâte, deoarece consideră că acestea au dovedit toleranţă faţă de regimul ilegal din RMN, care nu recunoaşte niciunul din drepturile garantate de Convenţie. Art. 17 prevede următoarele:
„Niciuna din dispoziţiile [...] Convenţiei nu poate fi interpretată ca o implicare pentru un stat, grup sau individ, a unui drept de realizare a unei activităţi sau act în scopul distrugerii drepturilor sau libertăţilor recunoscute în [...] convenţie sau al limitărilor mai ample ale acestor drepturi şi libertăţi decât cele prevăzute în Convenţie.”
220. Guvernul Moldovei neagă că a tolerat vreodată crearea şi menţinerea RMN şi pretinde că a solicitat în mod constant restaurarea democraţiei, a statului de drept şi a drepturilor omului în regiunea transnistreană. Republica Moldova nu a întreprins niciodată nicio acţiune care să urmărească distrugerea drepturilor şi libertăţilor recunoscute în Convenţie sau impunerea unor noi limitări faţă de aceste drepturi.
221. Guvernul rus nu formulează nicio observaţie asupra acestui punct.
222. Curtea observă că art. 17 din Convenţie nu poate fi aplicat decât coroborat cu alte clauze normative ale Convenţiei. În măsura în care vizează grupuri sau indivizi, are drept scop să facă imposibil ca aceştia să deducă din Convenţie un drept care să le permită să se angajeze într-o activitate sau să realizeze un act în scopul distrugerii drepturilor şi libertăţilor recunoscute în Convenţie [Lawless împotriva Irlandei (fond), 1 iulie 1961, pct. 7, seria A, nr. 3, şi Orban şi alţii împotriva Franţei, nr. 20985/05, pct. 33, 15 ianuarie 2009]. În măsura în care se referă la stat, art. 17 a fost invocat pentru a susţine acuzaţii potrivit cărora un stat a acţionat într-un mod care a avut drept scop să distrugă drepturile şi libertăţile recunoscute în Convenţie sau să impună acestor drepturi limitări mai mari decât cele prevăzute în Convenţie (a se vedea, de exemplu, Engel şi alţii împotriva Regatului de Jos, 8 iunie 1976, pct. 104, seria A, nr. 22).
223. Curtea consideră că acuzaţia privind încălcarea art. 17 ca urmare a atitudinii tolerante a statelor pârâte faţă de RMN, astfel cum a fost ea formulată de reclamant, este în afara domeniului de aplicare al acestei dispoziţii. În orice caz, Curtea nu observă niciun motiv pentru a crede că vreunul dintre statele pârâte au încercat să distrugă în mod deliberat unul sau mai multe dintre drepturile invocate de reclamant în speţă sau să impună acestor drepturi limite mai mari decât cele prevăzute în Convenţie.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
IX. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
224. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu material
225. Reclamantul solicită suma de 74 538 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material. Această sumă include costul medicamentelor, alimentelor şi îmbrăcămintea care i-au fost aduse în închisoare, precum şi sumele de bani pe care părinţii săi le-au plătit deja (supra, pct. 22) sau care ar putea fi plătite pentru vânzarea apartamentului său în vederea restituirii către terţ în cauză a despăgubirilor pe care Judecătoria populară orăşenească Tiraspol l-a obligat să le achite.
226. Guvernul moldovean susţine că, în lipsa încălcării de către Moldova a unuia din drepturile garantate de Convenţie, nu este necesară acordarea unei despăgubiri. În orice caz, consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între presupusele încălcări şi pierderea, reală sau potenţială, a unui bun imobiliar.
227. Guvernul rus consideră că nu trebuie să plătească despăgubiri, deoarece, potrivit acestuia, nu îi poate fi imputată nicio încălcare a drepturilor reclamantului. Adaugă că, în orice caz, este imposibil să se verifice sumele solicitate, care, de altfel, par excesive.
228. Curtea reaminteşte că a decis că, în speţă, Moldova nu poate fi considerată răspunzătoare pentru vreo încălcare a Convenţiei. În consecinţă, nu este necesar ca statul pârât să-i plătească reclamantului despăgubiri cu titlu de prejudiciu material.
229. Curtea a concluzionat mai sus încălcarea de către Federaţia Rusă a art. 3, art. 5 § 1, art. 8, art. 9 şi art. 13 din Convenţie. Cu toate acestea, nu percepe nicio legătură de cauzalitate între încălcarea acestor dispoziţii şi plata vreunei sume de bani ca urmare a condamnării reclamantului. În această privinţă, constată că acesta nu a formulat niciun capăt de cerere în temeiul art. 6 şi, prin urmare, condamnarea reclamantului nu a fost examinată în acest cadru. Prin urmare, respinge această parte a cererii.
230. În schimb, acordă reclamantului suma de 5 000 de euro, care urmează să fie plătită de către Federaţia Rusă, corespunzătoare cheltuielilor reclamantului pentru medicamente şi tratamentele efectuate după punerea sa în libertate din penitenciar şi pentru cheltuielile cu hrana şi îmbrăcămintea pe care penitenciarul nu i le-a oferit.
B. Prejudiciu moral
231. Reclamantul solicită 50 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral, drept reparaţie pentru suferinţele pe care susţine că le-a suportat.
232. Guvernul moldovean consideră că această sumă este excesivă.
233. Guvernul rus reiterează observaţia formulată anterior la pct. 227.
234. Curtea reaminteşte că a decis că, în speţă, Moldova nu poate fi considerată răspunzătoare pentru vreo încălcare a drepturilor garantate reclamantului de Convenţie. În consecinţă, nu este necesar ca statul pârât să-i plătească reclamantului despăgubiri cu titlu de prejudiciu moral.
235. Având în vedere încălcările comise de Federaţia Rusă constatate anterior şi gravitatea acestora, Curtea consideră că în speţă se justifică acordarea unei reparaţii cu titlu de prejudiciu moral. Pronunţându-se în echitate, acordă reclamantului suma de 20 000 EUR, care urmează a fi plătită de Federaţia Rusă.
C. Cheltuieli de judecată
236. Reclamantul solicită, de asemenea, 1 575 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor naţionale, precum şi 14 850 EUR pentru cheltuielile aferente procedurii în faţa Curţii. Acesta se bazează pe chitanţele emise pentru sumele plătite la nivel intern şi pe contractul încheiat cu avocaţii care l-au reprezentat în faţa Curţii, care include o prezentare detaliată a orelor de muncă dedicate prezentei cauze (99 ore la un tarif orar de 150 EUR).
237. Pentru Guvernul Moldovei, numărul orelor dedicate cauzei şi sumele solicitate sunt excesive.
238. Având în vedere că avocatul reclamantului s-a bazat în mare măsură pe hotărârea Marii Camere care a fost pronunţată în cauza Ilaşcu şi alţii şi nu a putut efectua decât foarte puţine cercetări suplimentare, guvernul rus consideră că suma solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată este excesivă.
239. Curtea reaminteşte că a decis că, în speţă, Moldova s-a achitat de obligaţiile sale pozitive şi nu poate fi aşadar considerată răspunzătoare pentru vreo încălcare a Convenţiei. În consecinţă, nu este necesar ca statul pârât să-i plătească reclamantului despăgubiri cu titlu de cheltuieli de judecată.
240. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de documentele de care dispune şi criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantului suma de 4 000 de euro, reprezentând toate cheltuielile, care urmează să fie plătită de Federaţia Rusă.
D. Dobânzi moratorii
241. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
CURTEA
1. Hotărăşte, în unanimitate, că faptele denunţate de reclamant ţin de jurisdicţia Republicii Moldova;
2. Hotărăşte, cu şaisprezece voturi la unu, că faptele denunţate de reclamant ţin de jurisdicţia Federaţiei Ruse şi respinge excepţiile de incompatibilitate ratione personae şi de incompatibilitate ratione loci formulate de guvernul rus;
3. Respinge, în unanimitate, excepţia de neepuizare a căilor de atac interne formulată de guvernul moldovean;
4. Declară, în unanimitate, cererea inadmisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 17 din Convenţie şi admisibilă pentru celelalte capete de cerere;
5. Hotărăşte, în unanimitate, că nu este necesar să fie examinat separat capătul de cerere întemeiat pe art. 2 din Convenţie, considerat separat sau coroborat cu art. 13.
6. Hotărăşte, cu şaisprezece voturi la unu, că Republica Moldova nu a încălcat art. 3 din Convenţie;
7. Hotărăşte, cu şaisprezece voturi la unu, că Federaţia Rusă a încălcat art. 3 din Convenţie;
8. Hotărăşte, cu şaisprezece voturi la unu, că Republica Moldova nu a încălcat art. 5 § 1 din Convenţie;
9. Hotărăşte, cu şaisprezece voturi la unu, că Federaţia Rusă a încălcat art. 5 § 1 din Convenţie;
10. Hotărăşte, în unanimitate, că nu este necesar să fie examinat separat capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 4 din Convenţie.
11. Hotărăşte, cu şaisprezece voturi la unu, că Republica Moldova nu a încălcat art. 8 din Convenţie;
12. Hotărăşte, cu şaisprezece voturi la unu, că Federaţia Rusă a încălcat art. 8 din Convenţie;
13. Hotărăşte, cu şaisprezece voturi la unu, că Republica Moldova nu a încălcat art. 9 din Convenţie;
14. Hotărăşte, cu şaisprezece voturi la unu, că Federaţia Rusă a încălcat art. 9 din Convenţie;
15. Hotărăşte, cu şaisprezece voturi la unu, că Republica Moldova nu a încălcat art. 13 din Convenţie, coroborat cu art. 3, art. 8 şi art. 9 din Convenţie;
16. Hotărăşte, cu şaisprezece voturi la unu, că Federaţia Rusă a încălcat art. 13 din Convenţie, coroborat cu art. 3, art. 8 şi art. 9 din Convenţie;
17. Hotărăşte, cu şaisprezece voturi la unu:
a) că Federaţia Rusă trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume:
i. 5 000 EUR (cinci mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material;
ii. 20 000 EUR (douăzeci mii euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral;
iii. 4 000 EUR (patru mii euro) plus orice sumă ce ar putea fi datorată reclamantului cu titlu de impozit, pentru cheltuieli de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
18. Respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 23 februarie 2016.
Søren PrebensenGuido Raimondi
Grefier adjunctPreşedinte
La prezenta hotărâre sunt anexate, în conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulament, următoarele opinii separate:
– opinia concordantă a domnului judecător López Guerra;
– opinia separată a domnului judecător Dedov.
G.R.A.
S.C.P.
Opinia concordantă a domnului judecător López Guerra
(Traducere)
Suntem de acord cu hotărârea Marii Camere. Totuşi, în ceea ce priveşte constatarea unei încălcări a art. 5 § 1 din Convenţie referitoare la circumstanţele arestării şi detenţiei reclamantului, regretăm că trebuie să ne exprimăm dezacordul cu raţionamentul expus la pct. 145-148 din hotărâre. În opinia noastră, existau motive suficiente pentru a constata o încălcare a Convenţiei fără a mai fi fost necesar să se formuleze, la aceste puncte, ceea ce echivalează cu o invalidare globală a întregului sistem judiciar al regiunii transnistrene.
Din punctul nostru de vedere – la fel cum a subliniat şi Curtea în mod explicit la pct. 149 din hotărâre –, circumstanţele în care reclamantul a fost arestat şi în care a fost dispusă şi prelungită detenţia sa conduc la concluzia că drepturile sale în temeiul art. 5 § 1 au fost în mod clar încălcate. După cum reiese din stabilirea faptelor, reclamantul a fost iniţial reţinut pentru o perioadă nedeterminată şi, în două rânduri, nici reclamantul, nici avocatul său nu au participat la judecarea recursului în faţa Curţii Supreme a RMN în cursul procedurii care avea drept scop contestarea ordonanţelor de arestare.
Având în vedere aceste circumstanţe vădit contrare garanţiilor consacrate de Convenţie în materie de detenţie, nu era necesar să se justifice constatarea unei încălcări a Curţii afirmând categoric că nici instanţele din RMN şi nicio altă autoritate a RMN nu putea dispune ca reclamantul să fie reţinut şi plasat în detenţie în mod legal (pct. 150 din hotărâre). Această concluzie generală nu numai că nu este susţinută de informaţiile disponibile, ci, totodată, poate conduce la consecinţe inacceptabile.
Invalidarea globală a sistemului judiciar al RMN pare să fie rezultatul unui raţionament negativ: raritatea surselor oficiale de informaţii a condus Marea Cameră la concluzia că „nu este în măsură să verifice” (pct. 147 din hotărâre) dacă instanţele din RMN îndeplinesc cerinţa de independenţă impusă de Convenţie. În continuarea acestui raţionament negativ, Marea Cameră concluzionează că „nu există nicio dovadă că în regiunea transnistreană există o tradiţie juridică compatibilă cu Convenţia”, recunoscând totodată că nu s-a efectuat nicio analiză aprofundată a sistemului juridic al RMN.
Ni se pare extrem de dificil să se evalueze cu certitudine dacă un întreg sistem judiciar este sau nu contrar Convenţiei pe baza unor probe atât de slabe. În speţă, însă, o astfel de evaluare creează o problemă suplimentară: dacă vom forţa argumentul până la capăt, constatarea Curţii implică faptul că orice ordonanţă de dispunere a reţinerii sau a arestului preventiv emisă pentru orice persoană sau pentru orice motiv de către autorităţile din RMN (chiar şi în cauzele care implică infracţiuni grave sau un pericol pentru societate, persoane sau bunuri) trebuie să fie considerată a fi contrară Convenţiei, având în vedere concluzia Marii Camere referitoare la o lipsă generală de independenţă judiciară. Raţionamentul care conduce la această concluzie extremă (inevitabilă potrivit termenilor hotărârii) nu este susţinut de probe şi este inutil pentru constatarea definitivă a unei încălcări a drepturilor reclamantului în temeiul art. 5 § 1. Prin urmare, nu ar fi trebuit să figureze în textul hotărârii Marii Camere.
Opinia separată a domnului judecător Dedov
(Traducere)
1. Putem accepta că acţiunile autorităţilor RMN în ceea ce priveşte reclamantul nu au respectat normele Convenţiei şi suntem de acord cu analiza Curţii. Cu toate acestea, regretăm că nu putem fi de acord cu concluzia Curţii în ceea ce priveşte jurisdicţia Federaţiei Ruse pe teritoriul Transnistriei şi răspunderea unică a Federaţiei Ruse pentru încălcările comise de autorităţile transnistrene.
Abordarea legată de controlul efectiv
2. Conform principiilor generale stabilite în hotărârea sa în cauza Catan şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [(MC), nr. 43370/04, 8252/05 şi 18454/06, pct. 66, CEDO 2012], Curtea observă că nu a existat nicio probă a unei participări directe a agenţilor ruşi în ceea ce priveşte măsurile luate împotriva reclamantului. Cu toate acestea, consideră că Rusia exercita un control efectiv asupra RMN din cauza sprijinului său militar, economic şi politic continuu în această regiune, fără de care această regiune nu ar fi putut supravieţui. Curtea concluzionează că răspunderea Rusiei este angajată în temeiul Convenţiei din cauza încălcărilor comise pe teritoriul transnistrean.
3. Întrucât acest sprijin nu conduce în sine la un control efectiv şi având în vedere opinia separată a domnului judecătorului Kovler, anexată la hotărârea Catan citată anterior, nu suntem convinşi că poziţia Curţii este bine întemeiată. Federaţia Rusă nu este la originea independenţei RMN. Rusia a furnizat sprijin militar RMN pentru a asigura pacea şi securitatea în zona de frontieră ca urmare a conflictului militar din Transnistria, fără a încerca nicidecum să preia controlul efectiv al acestei regiunii.
4. Nu există nicio probă a unei participări directe a agenţilor ruşi la măsurile luate împotriva reclamantului. De altfel, nu există nicio probă care să demonstreze că Rusia ar fi fost implicată în politicile promovate de RMN în ceea ce priveşte tratamentul medical acordat persoanelor private de libertate sau condiţiile de detenţie în general, sau că ar fi aprobat această politică. Cu toate acestea, Curtea reaminteşte, în speţă, poziţia sa adoptată anterior în alte cauze legate de Transnistria, în care a stabilit că Rusia exercita un control efectiv asupra RMN din cauza sprijinului său militar, economic şi politic continuu acordat acestei entităţi, fără de care aceasta nu ar fi putut altfel supravieţui. Or, adoptând o astfel de abordare, Curtea încurajează autorităţile ruse să stabilească un control efectiv asupra RMN prin activitatea agenţilor săi, ceea ce aceştia au refuzat în mod explicit să o facă. Abordarea Curţii în cauzele privind RMN nu poate câştiga adepţi, având în vedere aplicarea inadecvată a principiilor generale privind jurisdicţia extrateritorială, în circumstanţele conflictului din regiune (astfel cum am menţionat la pct. 1 din prezenta opinie). În cauza Chiragov şi alţii împotriva Armeniei [(MC), nr. 13216/05, CEDO 2015], domnul judecător Pinto de Albuquerque a exprimat o opinie separată care critică concluziile Curţii în ceea ce priveşte jurisdicţia Armeniei asupra Nagorno-Karabah, considerând că sprijinul militar, economic şi politic nu legitimează o prezumţie juridică de control efectiv. O astfel de abordare poate fi aplicată în cauzele referitoare la Transnistria.
5. Orice discuţie referitoare la un control efectiv întemeiat pe un sprijin general fără implicarea agenţilor statului nu este decât pură speculaţie, în opinia noastră, în care nicio jurisdicţie, în calitatea sa de instituţie puternică, nu poate să se angajeze. În plus, orice discuţie cu privire la natura „regimului” separatist sau a „sprijinului” acordat acestui „regim” (care se ascunde în spatele termenului „tradiţie juridică”) reprezintă, de asemenea, o pură speculaţie, deoarece nu există nicio probă că violenţa în masă ar fi fost folosită împotriva civililor pentru a împiedica dreptul la autodeterminare. Cu toate acestea, Curtea concluzionează că autorităţile transnistrene nu au nicio legitimitate, ceea ce agravează şi mai mult situaţia şi face ca orice compromis bazat pe autodeterminare/autonomie să devină aproape imposibil de realizat. Nu ne putem baza pe o singură cauză pentru a concluziona că o întreagă tradiţie juridică este incompatibilă cu sistemul drepturilor omului, în special atunci când o comparăm cu tradiţia juridică anglo-saxonă, întrucât asta ar însemna că tradiţia în cauză este complet ilegală. O astfel de concepţie nu poate duce la nimic altceva decât la a umili populaţia din Transnistria şi populaţiile din toate fostele republici sovietice recunoscute în temeiul dreptului internaţional, inclusiv în temeiul convenţiilor internaţionale privind drepturile omului, înaintea de aderarea acestora la Consiliul Europei. Este de la sine înţeles că o societate nu poate pur şi simplu supravieţui fără aplicarea unor norme minime în materie de drepturile omului şi fără o percepţie a justiţiei, deşi tradiţia juridică poate avea în fapt un impact decisiv asupra calităţii vieţii.
Problema autodeterminării
Deşi Rusia nu a recunoscut în mod oficial independenţa RMN în cadrul procesului de recunoaştere internaţională a unui stat, autorităţile ruse şi-au exprimat în repetate rânduri respectul pentru dreptul poporului transnistrean la autodeterminare. Dorim să remarcăm faptul că comunitatea internaţională (şi în primul rând Consiliul Europei) nu a abordat niciodată problema Transnistriei din punct de vedere al autodeterminării.
7. Credem că hotărârea Curţii ar trebui să încurajeze nu Rusia, ci comunitatea internaţională şi, în cele din urmă, Republica Moldova, să-şi asume controlul efectiv asupra acestei regiuni. Această idee nu poate fi pusă în aplicare fără a rezolva problema principală. Totuşi, în opinia noastră, Curtea nu a reuşit, în cauzele referitoare la Transnistria (Ilaşcu şi alţii, Catan şi alţii şi Ivanţoc şi alţii, citate în hotărâre), şi deopotrivă în speţă, să stabilească principiile în materie de autodeterminare şi secesiune-remediu după prăbuşirea Uniunii Sovietice.
8. Fără o astfel de evaluare a evenimentelor şi fără o bună înţelegere a surselor unui conflict este imposibil să se definească problema, să se stabilească adevărul şi, în cele din urmă, să se găsească o soluţie. În toate cauzele anterioare referitoare la Transnistria, Curtea a efectuat o analiză extrem de restrictivă şi subiectivă. În cauza Chiragov, citată anterior, Curtea a fost criticată pentru prima dată de domnul judecător Pinto de Albuquerque pentru oportunitatea pierdută de a aborda această problemă în legătură cu secesiunea regiunii Nagorno-Karabah după obţinerea independenţei fostelor republici sovietice Azerbaidjan şi Armenia. Pinto de Albuquerque a ridicat problema dezvoltării principiului autodeterminării „într-un context necolonial”, context pe care l-am numi postsovietic.
9. Este pur şi simplu o chestiune de alegere şi de strategie juridică să se stabilească dacă este suficient să fie protejate drepturile şi libertăţile fundamentale ale celor care locuiesc în regiune sub imperiul Constituţiei RMN sau dacă aceste drepturi şi libertăţi trebuie să fie garantate şi de sistemul Convenţiei. Suntem în favoarea celei de-a doua opţiuni, dar această sarcină nu poate fi realizată decât prin procesul autodeterminării, pentru a oferi populaţiei Transnistriei un anumit grad de autonomie în cadrul suveranităţii moldoveneşti.
10. Sugerăm Curţii să manifeste prudenţă atunci când face o analiză a evenimentelor legate de autodeterminarea RMN. Aceasta nu este rezultatul unei „intervenţii militare străine”, întrucât Armata a 14-a era staţionată în regiune încă din 1956 şi misiunea acesteia era de a pune capăt războiului şi de a impune oponenţilor pacea. De asemenea, trebuie remarcat faptul că acest conflict a fost provocat de proiectele autorităţilor moldovene de a conferi un statut oficial limbii moldoveneşti şi de a înlocui alfabetul chirilic cu cel latin, fără a ţine cont de interesele, în planul identităţii proprii, ale populaţiei rusofone din Moldova, în special cetăţeni ruşi. Aceste proiecte au fost concretizate prin adoptarea, în 1994, a Constituţiei Republicii Moldova, în ciuda tuturor protestelor.
11. Din păcate, cutuma internaţională adoptă o abordare maniheistă şi nu recunoaşte că statele şi locuitorii din aceste state sunt cei care suferă. Natura acestui conflict este însă diferită. Ea îşi are originea în faptul că dreptul fundamental al minorităţilor de a-şi folosi limba maternă în corespondenţa oficială cu autorităţile moldoveneşti a fost ignorată. Nu a fost introdusă nicio măsură tranzitorie după prăbuşirea Uniunii Sovietice. Se pare că nu era pregătită comunitatea internaţională să rezolve probleme sensibile legate de identitatea naţională; aceasta nu a întreprins niciun efort, şi nu a emis nicio astfel de recomandare Moldovei. Comunitatea internaţională a recunoscut pur şi simplu jurisdicţia Moldovei asupra Transnistriei fără a impune nici o cerinţă suplimentară în ceea ce priveşte autodeterminarea RMN. Or, în absenţa unor astfel de cerinţe, Republica Moldova nu va avea niciodată niciun interes în rezolvarea problemei, nici nu va fi încurajată să facă acest lucru.
12. Garanţiile pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale legate de identitatea proprie şi autoguvernarea celor care trăiesc în această regiune sunt reflectate în Memorandumul din 1997, semnat de liderii Moldovei şi ai RMN, precum şi în memorandumul de la Kozak din 2001. Din nou, aceste acte nu au fost niciodată implementate de către Republica Moldova.
13. Nu suntem siguri dacă păstrarea muniţiei şi a echipamentelor militare în locaţie ar putea împiedica transferul controlului efectiv către Moldova, dat fiind faptul că este necesar să se realizeze un acord politic. Cu toate acestea, credem că nu putem considera ca fiind o măsură responsabilă ca Rusia să înceteze să mai acorde sprijin financiar regiunii (fără un angajament adecvat din partea Moldovei), deoarece acest lucru ar putea duce la probleme sociale şi umanitare. Nu putem decât să observăm că, la 25 de ani de la conflict, nimic nu s-a schimbat şi Rusia nu poate fi învinovăţită pentru asta. În cele din urmă, Republica Moldova s-a angajat să pună în aplicare Convenţia pe întregul său teritoriu, inclusiv în Transnistria.
14. Nerecunoaşterea ca stat a noii entităţi în temeiul dreptului internaţional ridică problema responsabilităţii comunităţii internaţionale şi a celor două state pârâte de a lua toate măsurile constituţionale necesare pentru a pune capăt unei astfel de incertitudini, şi asta în cel mai scurt timp posibil, pentru restabilirea şi dezvoltarea drepturilor fundamentale, a statului de drept şi a democraţiei în regiune. Federaţia Rusă a luat măsuri generale şi echilibrate, în special în cadrul planului Kozak, pentru ca această regiune să intre sub jurisdicţia Moldovei, cu un anumit grad de autonomie, astfel încât interesele moldoveneşti şi regionale să fie respectate. Trebuie remarcat faptul că interesele regionale nu pot fi ignorate, mai ales după un război care a făcut mii de victime. Cu toate acestea, guvernul moldovean a respins planul Kozak, lăsând toate părţile interesate într-o incertitudine şi mai mare. Nu putem reproşa autorităţilor RMN că au refuzat să urmeze propunerile, deoarece nu au fost invitate să participe la procedura Curţii.
15. Nu suntem convinşi că Moldova şi-a îndeplinit obligaţia de a lua toate măsurile politice, juridice şi de altă natură pentru a-şi restabili controlul asupra teritoriului RMN. Nimic nu dovedeşte existenţa unor astfel de măsuri, în special a unor măsuri care să ofere garanţii pentru folosirea oficială a limbii ruse, autonomia, reprezentarea în Parlamentul Moldovei etc.
16. Cu regret, considerăm că hotărârea Curţii în speţă (într-un context de incertitudine în materie de autodeterminare) va conduce doar la o escaladare a tensiunilor dintre Rusia şi Consiliul Europei.
Full & Egal Universal Law Academy