©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 29 martie 2007
în Cauza Mircea împotriva României
(Cererea nr. 41250/02)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Mircea împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Domnii B.M. Zupančič, preşedinte,
J. Hedigan,
J. Casadevall,
Doamnele E. Fura-Sandström,
A. Gyulumyan,
Domnul David Thor Björgvinsson,
Doamna I. Ziemele, judecători,
şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 8 martie 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 41250/02, introdusă împotriva României, prin care o cetăţeancă a acestui stat, doamna Ardeluţa Virginia Mircea (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 12 noiembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta a fost reprezentată de E. Oancea şi S. Răduleţu, avocaţi în Craiova. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Beatrice Ramaşcanu, directoare la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Printr-o decizie din 25 mai 2005 preşedintele camerei a decis să acorde prioritate, în conformitate cu art. 41 din regulamentul Curţii, ţinând cont de starea de sănătate a reclamantei.
4. Domnul Bîrsan recuzându-se (articolul 28 din regulament), Guvernul l-a desemnat pe Dl. J. Casadevall să dezbată în calitate de judecător ad hoc (articolele 27 alin. 2 din Convenţie şi 29 alin. 1 din regulament).
5. La 20 octombrie 2005, Curtea (secţia a treia) a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
Reclamanta s-a născut în anul 1965 şi are domiciliul în Bucureşti.
A. Arestul preventiv şi instrumentarea cauzei
6. La vremea faptelor, reclamanta, în calitate de directoare a unei societăţi comerciale, întreţinea relaţii de afaceri cu S.I. care era iniţiatorul unui faimos joc piramidal în România.
7. La 4 aprilie 1996 reclamanta a fost arestată în urma unei operaţiuni organizate de poliţie, în momentul în care primea o sumă de bani din partea a trei persoane, asociaţi ai lui S.I. Era bănuită că a făcut trafic de influenţă pe lângă autorităţi pentru a împiedica arestarea lui S.I. sau, în caz că urma să fie arestat, pentru a favoriza punerea sa în libertate şi a împiedica realizarea controalelor financiare la societăţile comerciale aparţinând acestuia din urmă. Procesul-verbal întocmit cu ocazia arestării sale nu era semnat de reclamantă.
8. După ce a audiat-o, printr-o ordonanţă din aceeaşi zi, Parchetul de pe lângă Tribunalul judeţean Cluj a decis arestarea provizorie a reclamantei. A fost emis un mandat de depunere pentru treizeci de zile împotriva sa şi a fost închisă la penitenciarul Gherla.
9. Reclamanta a fost din nou interogată de procurori pe 17 şi 26 aprilie 1996 în prezenţa unui avocat din oficiu.
10. La 19 aprilie 1996, Parchetul de pe lângă Tribunalul judeţean Cluj a făcut o percheziţie la domiciliul reclamantei în lipsa avocatului ei.
11. Printr-un rechizitoriu din 29 aprilie 1996 Parchetul a decis trimiterea sa în justiţie pentru trafic de influenţă. Şi-a întemeiat acuzaţia pe declaraţiile a şapte martori şi pe cele ale reclamantei, făcute la poliţie pe 4 aprilie şi la Parchet pe 19 şi 26 aprilie.
12. Reclamanta a cerut de mai multe ori revocarea arestului preventiv datorită stării sale de sănătate precară. După a respins-o de mai multe ori printr-o hotărâre definitivă din 21 noiembrie 1996, Tribunalul Judeţean Braşov a dat curs cererii sale. A fost pusă în libertate la data de 12 decembrie 1996.
13. Neputând să-şi contacteze familia imediat după arestarea sa, nu a putut angaja un avocat ales decât mai târziu.
14. În timpul anchetei, reclamanta nu şi-a putut contacta avocatul decât o singură dată şi asta în prezenţa procurorilor. De asemenea, avocatul său nu a avut acces la dosar în timpul anchetei deoarece, după spusele reclamantei, de fiecare dată când era convocat în acest scop la Parchet procurorii desemnaţi cu soluţionarea dosarului nu erau prezenţi.
15. Ea afirmă că anchetatorii au interogat-o de mai multe ori în timpul nopţii deşi se afla sub efectul medicamentelor halucinogene. Ea susţine de asemenea că anchetatorii au ameninţat-o cu transferul către fostul soţ a dreptului la întreţinerea fiicei sale.
B. Mediatizarea cauzei
16. În timpul anchetei penale, în cursul lunii aprilie 1996, mai multe articole au apărut în ziare pe tema arestării reclamantei şi relaţiilor sale cu S.I. Articolele publicate în ziarele Mesagerul transilvănean, Jurnalul naţional, România liberă şi Libertatea descriau atât întâlnirile reclamantei cu S.I. în timpul cărora acesta din urmă predase sumele de bani cât şi operaţiunea organizată de poliţie.
17. La 25 aprilie 1996, ziarul Jurnalul Naţional a publicat un articol intitulat « Studenta Ardeluţa îi "păpa" banii patronului de la SIGO », ale cărui paragrafe pertinente prevăd următoarele:
« Virginia Ardeluţa Mircea, văzând sumele mari de bani de care dispune S. şi la insistenţele acestuia de a încerca să intervină în favoarea lui, a profitat cum nu se poate mai bine de ocazie şi a încercat să-l escrocheze. I-a cerut diferite sume de bani, în repetate rânduri, în schimbul cărora i-a promis că va interveni la factorii responsabili din structurile centrale şi locale ale Finanţelor şi ale Curţii de Conturi pentru a stopa continuarea verificărilor. Pentru aceste aşa-zise intervenţii, a pretins şi a primit de la S. în mod repetat sume în lei şi în valută, totalizate la 45.000 mărci, 300 milioane lei şi 150.000 dolari.
În ianuarie ‘96, în timp ce lucrătorii din Poliţie efectuau primele controale economice financiare la firma SIGO, S.I. se găsea la Bucureşti (...) S.I. s-a reîntors la Cluj, nu înainte de a discuta cu Virginia că, în eventualitatea că el va avea probleme cu Poliţia, aceasta să încerce să intervină.
(...)
După 21 martie [1996], dată la care S.I. a fost reţinut, Virginia a încercat să rupă orice legătură cu el şi să înlăture dovezile care ar fi incriminat-o în cazul SIGO.
Cum orice escroc îşi găseşte naşul, Virginia a căzut în plasa întinsă de poliţie. În baza unui scenariu bine pus la punct de Poliţie, cîţiva « prieteni » ai Virginiei i-au sugerat să contacteze persoane din administraţia firmei SIGO, lucru pe care ea l-a şi făcut, reluând ideea facilitării unui tratament mai favorabil pentru S.I., aflat în stare de arest, chiar şi eventualitatea continuării cercetărilor cu acesta în stare de libertate. Învăţată cu sume mari de bani, Virginia « muşcă » momeala şi nu rezistă tentaţiei de a veni la Cluj, după ce, în prealabil, telefonic a pretins mai bine de un miliard de lei, din care un aconto de 600 milioane lei a pretins să fie plătiţi de urgenţă. Pentru a ridica aceşti bani, la 3 aprilie [1996] ea vine la Cluj, dar nu oricum ci însoţită de câteva persoane fidele care i-au creat un adevărat scenariu, pentru a nu putea fi prinsă în flagrant, în momentul în care ia banii. Se pare că în acest caz, cursa întinsă de Poliţie, cu sprijinul unui procuror de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Judeţean Cluj, a funcţionat ireproşabil.Virginia Ardeluţa Mircea a fost prinsă în flagrant, în aceeaşi zi, la orele 21.00, după o acţiune spectaculoasă în care, se pare că pistoalele din dotarea Poliţiei au reuşit să înspăimânte locatarii unui întreg bloc din cartierul Zorilor. Atât suma cât şi metodele folosite pentru prinderea în flagrant au transformat această acţiune într-una din cele mai elaborate acţiuni declanşate în ultimii ani de Poliţia Municipiului Cluj-Napoca.
Împotriva Virginiei Ardeluţa Mircea s-a emis un mandat de arestare preventivă pe 30 de zile pentru infracţiunea de trafic de influenţă, dar Poliţia Municipiului a ţinut în secret întreaga acţiune tocmai pentru că se impunea depistarea bunurilor şi a valorilor în care se investiseră sumele de bani primite de la S. »
18. În articolele menţionate anterior nu se făcea referire directă la sursa informaţiilor, cu excepţia articolului apărut în România liberă a cărei ultime fraze suna astfel:
« Poliţia nu a precizat dacă aceste sume de bani au fost predate unui anumit destinatar. »
C. Procesul penal în faţa instanţelor
19. În urma rechizitoriului din 29 aprilie 1996 Tribunalul Judeţean Cluj a fost sesizat în privinţa cauzei. Cu toate acestea, la cererea reclamantei, la 13 septembrie 1996, Curtea Supremă de Justiţie a decis trimiterea cauzei în faţa Tribunalului Judeţean Braşov.
20. Prin hotărârile definitive din 26 iunie 1997, 12 martie 1998 şi 17 decembrie 1998, Tribunalul Judeţean Braşov a decis suspendarea examinării cauzei din cauza stării de sănătate a reclamantei care a fost diagnosticată cu ciroză hepatică, varice esofagiene, ulcer duodenal şi spasmofilie. Instanţa s-a bazat pe patru expertize medicale datate 9 iulie 1996, 29 mai 1997, 25 februarie 1998 şi respectiv 12 noiembrie 1998 care constatau că reclamanta nu putea participa la dezbateri şi că patologiile sale nu puteau fi tratate decât de spitalele civile şi nu de penitenciare.
21. După ce a reexaminat cauza, printr-o sentinţă din 30 martie 2000, Tribunalul Judeţean Braşov a pus reclamanta în libertate. După ce a audiat patru martori şi reclamanta, instanţa a reţinut că primise bani de la S.I. dar ca remuneraţie pentru informaţiile oferite în cadrul relaţiilor de afaceri şi nu ca răsplată pentru trafic de influenţă. De asemenea, instanţa a constatat că S.I. era conştient că reclamanta nu avea mijloacele necesare intervenţiei pe lângă autorităţi pentru a împiedica arestarea sa sau, eventual, a favoriza punerea sa în libertate şi a împiedica realizarea controalelor financiare la societăţile comerciale ce-i aparţin. Astfel, reclamanta nu putea comite infracţiunea de trafic de influenţă. In plus, instanţa a constatat caracterul confuz şi contradictoriu al declaraţiilor martorilor făcute în faţa Parchetului şi în timpul audierilor.
22. La apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Judeţean, printr-o decizie din 26 ianuarie 2001, Curtea de Apel Braşov a confirmat sentinţa menţionată anterior.
23. La o dată neprecizată Parchetul a făcut recurs în anulare împotriva deciziei Curţii de Apel Braşov. El a invocat o interpretare greşită a probelor din partea instanţelor inferioare.
24. În faţa Curţii Supreme de Justiţie dezbaterile au avut loc la 31 mai 2002 în prezenţa procurorului şi avocatului reclamantei. Deşi a fost citată să compară, reclamanta nu a fost prezentă la şedinţă. Avocatul său a cerut confirmarea deciziilor anterioare, menţionând că relaţiile reclamantei cu S.I. erau pur şi simplu relaţii comerciale, care nu aveau un caracter penal. Nu a fost administrată nicio probă.
25. Printr-o decizie din aceeaşi zi, Curtea Supremă de Justiţie, după ce a reluat faptele într-un mod succint, aşa cum au fost reţinute de Parchet în rechizitoriul său, a declarat că era neîndoielnic că, în speţă, teza reclamantei era infirmată în întregime de activităţile sale ilicite, care, în drept, reprezentau elementele constitutive ale infracţiunii continue de trafic de influenţă. Pentru a ajunge la această concluzie ea s-a bazat pe depoziţiile martorilor, pe notiţele reclamantei făcute în agenda sa, pe mărturia sa făcută în cursul anchetei şi pe procesul-verbal de constatare a flagrantului delict. Ea a anulat hotărârile instanţelor inferioare şi a condamnat reclamanta pentru trafic de influenţă la doi ani de închisoare. A ordonat de asemenea confiscarea unor valute care făcuseră obiectul infracţiunii, şi anume 168.000 dolari americani (USD), 45.000 mărci (DM), 297.000.000 lei româneşti (ROL) şi un telefon mobil. A hotărât de asemenea menţinerea sechestrului asupra vehiculului reclamantei, ordonat în timpul anchetei penale. Cu toate că în procesul-verbal întocmit înainte de pronunţarea hotărârii Curtea Supremă de Justiţie a indicat scăderea din pedeapsă a unei părţi din arestul preventiv al reclamantei, în decizie ea a calculat scăderea din pedeapsa pronunţată a întregii durate a arestului preventiv.
26. În 2002, la o dată neprecizată, procurorul general a înaintat un recurs în anulare împotriva deciziei din 31 mai 2002, cerând ca reclamanta să fie condamnată la o pedeapsă cu închisoarea cu suspendare, având în vedere starea sa precară de sănătate. Printr-o decizie din 17 februarie 2003 Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul în anulare. Ea a decis că nu se putea pronunţa o pedeapsă cu suspendare, ţinând cont de valoarea sumelor primite de reclamantă, de caracterul continuu al infracţiunii şi de faptul că se pusese capăt activităţii infracţionale nu la iniţiativa reclamantei ci datorită operaţiunii organizate de poliţie.
D. Amânarea executării deciziei definitive a Curţii Supreme de Justiţie din 31 mai 2002
27. Pe baza stării precare de sănătate a reclamantei, constatată prin expertize medicale, instanţele, în temeiul art. 453 alineatul a) din Codul de procedură penală, au amânat de mai multe ori executarea deciziei definitive din 31 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie. Ultima decizie în acest sens, pronunţată de Tribunalul Judeţean Braşov, datează din 14 mai 2005 şi hotărăşte amânarea pentru o perioadă de un an, din 15 iunie 2005 până la 15 iunie 2006. Instanţele s-au bazat pe expertizele medicale care constată că bolile reclamantei puteau fi vindecate printr-un transplant hepatic necesitând un tratament postoperatoriu imposibil de administrat într-un spital din penitenciar. Reclamanta a acceptat un asemenea transplant şi s-a înscris pe lista de aşteptare a unei grefe.
28. O nouă cerere de amânare este în prezent în curs în faţa Tribunalului Judeţean Braşov.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
A. Codul penal în vigoare la vremea faptelor
29. Dispoziţiile pertinente prevăd următoarele:
Articolul 257 alin. 1
« Primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.»B. Codul de procedură penală în vigoare la vremea faptelor
30. Dispoziţiile pertinente prevăd următoarele:Articolul 385/6 alin. 2
« Instanţa sesizată cu un recurs declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de părţi, sa examineze întreaga cauză sub toate aspectele (...) »Articolul 385/9
« Recursul poate fi formulat în următoarele cazuri:
(...)
10. instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului;
(...) »Articolul 385/15
« Instanţa, judecând recursul, pronunţă una din urmatoarele soluţii:
(...)
2. admite recursul, casând hotărârea atacată şi (...)
d) reţine cauza spre rejudecare. »Articolul 385/16
« Când instanţa de recurs casează hotărârea şi reţine cauza spre rejudecare potrivit art. 385-15 pct. 2 lit. d), se pronunţă şi asupra probelor ce urmează a fi administrate, fixând termen pentru rejudecare. »Articolul 385/19
« Rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate se desfăşoară potrivit dispoziţiilor cuprinse în partea specială, titlul II, capitolele I (Procesul – Dispoziţii generale) şi II (Procesul în primă instanţă), care se aplică în mod corespunzător. »Articolul 453
Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
« Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată în următoarele cazuri:
a) când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat suferă de o boală care îl pune în imposibilitate de a executa pedeapsa. În acest caz, executarea pedepsei se amână până când condamnatul se va găsi în situaţia de a putea executa pedeapsa.
(...) »C. Noul Cod de procedură penală intrat în vigoare la 7 septembrie 2006
31. Dispoziţiile pertinente prevăd următoarele:Articolul 385/16
« Când instanţa de recurs casează hotărârea şi reţine cauza spre rejudecare potrivit art. 385-15 pct. 2 lit. d), se pronunţă prin decizie şi asupra probelor ce urmează a fi administrate, fixând termen pentru rejudecare. La termenul fixat pentru rejudecare, instanţa este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispoziţiilor cuprinse în Partea specială, titlul II, capitolul II, atunci când acesta nu a fost ascultat la instanţele de fond şi apel, precum şi atunci când aceste instanţe nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare. »Articolul 408¹
« 1. Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pot fi supuse revizuirii, dacă consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
2. Pot cere revizuirea:
a) persoana al cărei drept a fost încălcat;
b) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia;
c) procurorul.
3. Cererea de revizuire se introduce la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care judecă cererea în complet de 9 judecători.
4. Cererea de revizuire se poate face în termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului.
(...)
8. Când instanţa constată că cererea este fondată:
a) desfiinţează, în parte, hotărârea atacată sub aspectul dreptului încălcat şi, rejudecând cauza, cu aplicarea dispoziţiilor din capitolul III, secţiunea II, înlătură consecinţele încălcării dreptului;
b) desfiinţează hotărârea şi, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului, aplicându-se dispoziţiile din capitolul III, secţiunea II (...) »
D. Legea nr. 23/1969 din 18 noiembrie 1969 privind executarea pedepselor, în vigoare la vremea faptelor
32. Dispoziţiile pertinente prevăd următoarele:Articolul 17
« Condamnaţii au dreptul (...) de a primi vizite (...) »Articolul 19
« În timpul vizitării condamnaţilor, convorbirea se desfăşoară în limba română. dacă condamnatul sau vizitatorul nu cunoaşte limba română, convorbirea se desfăşoară în limba pe care o cunosc, conducerea penitenciarului asigurând, în acest caz, ca discuţia să fie înţeleasă de personalul care execută supravegherea vizitei. »
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 şi 3 din Convenţie
33. Reclamanta invocă mai multe atingeri aduse dreptului său la un proces echitabil, aşa cum este asigurat de art. 6 alin. 1 şi 3 b) şi c) din Convenţie, care prevede astfel în partea sa pertinentă :
"1. Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale, în public şi într-un termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, stabilită prin lege, care care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa (...).
3. Orice acuzat are dreptul în special (...)
b) să dispună de timpul şi facilităţile necesare pregătirii apărării sale;
c) să se apere singur sau să fie asistat de un apărător ales şi, dacă nu deţine mijloacele necesare ca să plătească un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer."
1. Asupra plângerii întemeiată pe condamnarea sa de către Curtea Supremă de Justiţie fără a fi audiată personal şi în lipsa administrării directe a probelor
34. Reclamanta se plânge că, prin decizia sa din 31 mai 2002 Curtea Supremă de Justiţie a condamnat-o fără la ea să fi avut posibilitatea de a fi audiată personal şi în lipsa administrării directe a probelor.
A. Asupra admisibilităţii
35. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod manifest neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. De aceea va fi declarată admisibilă.Asupra fondului
a) Teza părţilor
i) Reclamanta
36. Reclamanta menţionează că faptele prezentei cereri sunt similare celor reţinute în cauza Constantinescu împotriva României (nr. 28871/95, CEDO 2000-VIII) în care Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie, din cauza condamnării reclamantului în ultimă instanţă, după ce instanţele care s-au pronunţat în primă instanţă şi în apel l-au pus în libertate.
37. Reclamanta subliniază de asemenea că instanţa de recurs a condamnat-o pe baza art. 385/15 al. 2) litera d) din codul de procedură penală, care prevede că instanţa de recurs, atunci când anulează o decizie, poate reţine cauza pentru a pronunţa o nouă sentinţă, ceea ce echivalează, în opinia sa, cu o judecată în fond.
38. În privinţa omisiunii instanţei de recurs de a o audia, ea menţionează că era vorba despre o obligaţie pe care această instanţă trebuia să o execute din oficiu, fără a aştepta o cerere expresă din partea interesatei în acest sens. În plus, reclamanta, care a lipsit cu ocazia şedinţei din 31 mai 2002 din cauza stării sale de sănătate precară, nu a fost niciodată citată să compară pentru a fi audiată şi instanţa de recurs nu a decis audierea sa cu ocazia şedinţelor anterioare.
39. În ceea ce priveşte obligaţia instanţei de recurs de a proceda la o administrare directă a probelor şi în special la audierea martorilor, reclamanta consideră de asemenea că era vorba despre acte de procedură ce trebuia să fie executate din oficiu de instanţă sau cerute de Parchetul care a formulat recursul. Asta cu atât mai mult cu cât depoziţiile martorilor au constituit o probă hotărâtoare pentru condamnarea sa. În privinţa sa, ea susţine că nu avea niciun interes să ceară ca martorii să fie audiaţi din nou, din moment ce fusese achitată de instanţele inferioare.
ii) Guvernul
40) Guvernul consideră că condamnarea reclamantei, pronunţată numai pe baza probelor administrate de judecătorie nu este contrară cerinţelor unui proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie. Guvernul citează Hotărârea Constantinescu împotriva României, dar consideră că există mai multe diferenţe între această cauză şi prezenta cauză.
41. În privinţa omisiunii instanţei de recurs de a audia reclamanta, Guvernul menţionează că, spre deosebire de cauza Constantinescu, reclamanta nu s-a prezentat niciodată în faţa instanţei de recurs, deşi a fost citată să compară. Ea a fost reprezentată de avocatul său care a putut depune concluziile scrise, dar care nu a cerut ca reclamanta să fie audiată.
42. În ceea ce priveşte omisiunea instanţei de recurs de a audia din nou martorii, Guvernul evidenţiază că fuseseră deja audiaţi în primă instanţă şi că reclamanta nu a cerut o nouă audiere a martorilor. În plus, decizia de condamnare a reclamantei nu s-a întemeiat numai sau într-un mod hotărâtor pe depoziţiile martorilor, ci pe ansamblul actelor dosarului, în special notiţele reclamantei din agenda sa, mărturia sa în cursul anchetei şi procesul-verbal de constatare a flagrantului delict. Prin asta cauza diferă de situaţia din cauzele Bricmont împotriva Belgiei (Hotărârea din 7 iulie 1989, seria A nr. 158, p. 31) şi Unterpertinger împotriva Austriei (Hotărârea din 24 noiembrie 1986, seria A nr. 110, p.14).
43. De asemenea, Guvernul aminteşte că, conform jurisprudenţei Curţii, în principiu instanţelor naţionale le revine sarcina de a aprecia elementele strânse de ele şi pertinenţa celor a căror prezentare o doresc acuzaţii şi că trebuie analizat caracterul echitabil al unei proceduri ţinând cont de ansamblul procedurii.
44. În fine, Guvernul atrage atenţia asupra ultimelor modificări ale Codului de procedură penală care ordonă instanţelor statuând în recurs să audieze acuzatul.
b) Aprecierea Curţii
45. Curtea aminteşte că modalităţile de aplicare ale art. 6 la procedurile de apel depind de caracteristicile procedurii despre care este vorba; trebuie să se ţină cont de ansamblul procedurii interne şi de rolul acordat instanţei de apel în ordinea juridică naţională. Atunci când o şedinţă publică a avut loc în primă instanţă, lipsa dezbaterilor publice în apel se poate justifica prin particularităţile procedurii în chestiune, pe baza naturii sistemului de apel intern, întinderii puterilor instanţei de apel, modalităţii prin care interesele reclamantului au fost într-adevăr expuse şi protejate în faţa ei şi în special pe baza naturii chestiunilor pe care le avea de soluţionat (Botten împotriva Norvegiei, Hotărârea din 19 februarie 1996, Colecţie de hotărâri şi decizii 1996-1, p.141, paragraful 39).
46. În faţa unei curţi de apel ce beneficiază de jurisdicţie deplină, articolul 6 nu garantează obligatoriu dreptul la o şedinţă publică, nici, dacă o asemenea şedinţă are loc, pe acela de a asista personal la dezbateri (Fejde împotriva Suediei, Hotărârea din 29 octombrie 1991, seria A nr. 212-C, p. 69-70, paragraful 33).
47. În schimb, Curtea a declarat că atunci când unei instanţe de apel i se aduce la cunoştinţă o cauză în fapt şi în drept şi urmează să studieze în ansamblul său chestiunea vinovăţiei sau nevinovăţiei, ea nu poate, din motive de echitate ale procesului, să decidă asupra acestor chestiuni fără aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal de acuzatul care susţine că nu a comis acţiunea considerată drept o infracţiune penală (Hotărârile Ekbatani împotriva Suediei din 26 mai 1988, seria A nr. 134, p. 14, paragraful 33 şi Constantinescu împotriva României, citată anterior, paragraful 55).
48. Prin urmare, pentru a stabili dacă s-a încălcat art. 6 în speţă, trebuie examinat mai întâi rolul Curţii Supreme de Justiţie şi apoi natura chestiunilor pe care urma să le cunoască.
49. În primul rând, Curtea observă că în cazul în speţă întinderea puterilor instanţei de recurs este definită în articolele 385/15 şi 385/16 din codul de procedură penală. În conformitate cu art. 385/15, Curtea Supremă de Justiţie, în calitate de instanţă de recurs, nu era obligată să pronunţe o nouă sentinţă asupra fondului, dar avea posibilitatea să o facă. De altfel, Curtea constată că prezenta cauză nu implică, spre deosebire de cauza Constantinescu citată anterior, aplicabilitatea art. 385/6 paragraful 3 din codul de procedură penală conform căruia în cadrul unei proceduri de recurs înaintată împotriva unei decizii care nu este susceptibilă de apel, instanţa este obligată să examineze cauza sub toate aspectele, netrebuind să se limiteze la mijloacele şi cererile invocate de partea care a introdus recursul. Cu toate acestea, la 31 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie a casat sentinţa Tribunalului judeţean Braşov din 30 martie 2000 şi a pronunţat o nouă sentinţă asupra fondului. Conform dispoziţiilor legale citate mai sus, procedura în faţa instanţei de recurs era o procedură de jurisdicţie deplină care trebuia să urmeze aceleaşi reguli ca ale unei proceduri în fond. Într-adevăr, instanţa de recurs putea, după ce a făcut o apreciere completă a problemei vinovăţiei sau nevinovăţiei interesatei, administrând, la nevoie, noi mijloace de probă, fie să decidă achitarea reclamantei fie să o declare vinovată.
50. În acest caz, pentru a se pronunţa asupra vinovăţiei reclamantei, Curtea Supremă de Justiţie trebuia să examineze elementele avânt un caracter faptic. Era vorba în fapt de a statua asupra naturii relaţiilor pe care reclamanta le-a întreţinut cu S.I. Caracterul penal al acestor relaţii nu era incontestabil, mai ales după achitarea reclamantei de către cele două instanţe inferioare.
51. În definitiv, Curtea Supremă fusese adusă să cunoască totul despre cauză atât în fapt cât şi în drept şi să studieze ansamblul chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei. Pentru a îndeplini această sarcină prezenţa reclamantei era necesară.
52. Deşi Guvernul menţionează că reclamanta nu a cerut să fie audiată de Curtea Supremă de Justiţie, Curtea consideră că instanţa de recurs era obligată să ia măsurile care se impuneau pentru ca ea să fie prezentă la şedinţă (a se vedea, mutatis mutandis, Botten, citat anterior, paragraful 53).
53. În ceea ce priveşte afirmaţia Guvernului că ultimile modificări ale Codului de procedură penală ordonă instanţelor ce statuează în recurs să audieze acuzatul, Curtea evidenţiază că aceste modificări au intrat în vigoare abia la 7 septembrie 2006, în condiţiile în care reclamanta a fost condamnată printr-o decizie din 31 mai 2002.
54. În consecinţă, Curtea consideră că această condamnare a reclamantei, pronunţată fără ca ea să fi avut posibilitatea să fie audiată personal şi mai ales după achitarea sa de către cele două instanţe inferioare, este contrară cerinţelor unui proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie.
55. Prima cerinţă de a audia reclamanta personal nefiind îndeplinită, Curtea nu consideră util să examineze în plus dacă ale elemente ale procedurii în faţa Curţii Supreme de Justiţie erau sau nu în conformitate cu această dispoziţie.
56. Aşadar a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie în privinţa acestui aspect.
2. Asupra altor plângeri ale reclamantei întemeiate pe o altă atingere adusă drepturilor sale la apărare
57. Invocând art. 6 alin 3 b) şi c) din Convenţie, reclamanta se plânge de asemenea de o atingere adusă drepturilor sale la apărare prin faptul că avocaţii săi nu au avut acces la dosarul de cercetare penală şi pe motiv că nu a fost asistată de un avocat ales cu ocazia primei sale depoziţii în faţa Parchetului şi a percheziţiei efectuate la domiciliul său, ceea ce ar face ca cercetarea penală să fie lovită de nulitate. De asemenea, în timpul cercetării penale, ea nu şi-a putut consulta avocatul decât o singură dată şi asta în prezenţa procurorilor.
58. Guvernul contestă susţinerile reclamantei menţionând mai întâi că din dosar nu reiese că avocaţii reclamantei au cerut consultarea dosarului de cercetare. Ei nu au cerut nici amânarea diferitelor şedinţe de către procurori neavând cunoştinţă de actele dosarului.
59. Guvernul subliniază de asemenea că, aşa cum reiese din procesul-verbal din 6 aprilie 1996, reclamanta a acceptat asistenţa din partea unui avocat din oficiu cu ocazia primei sale depoziţii în faţa Parchetului. Ea a putut angaja avocaţi aleşi după câteva zile, respectiv pe 10 aprilie 1996 (avocatul A.L.) şi 17 aprilie 1996 (avocaţii G.M. şi Z.A.). În plus, reclamanta a fost reprezentată pe tot parcursul examinării cauzei de către instanţe de mai mulţi avocaţi care au putut invoca orice mijloc în apărare. El consideră de asemenea că interesele justiţiei nu impuneau asistenţa judiciară cu ocazia percheziţiei realizate la domiciliul reclamantei ţinând cont de cerinţa de celeritate a procedurii.
60. În plus, Guvernul menţionează că nici reclamanta nici avocaţii săi nu au invocat aceste plângeri cu ocazia notificării oficiale a actelor dosarului de cercetare penală.
61. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate. De aceea va fi declarată admisibilă.
62. Cu toate acestea, Curtea consideră, ţinând cont de concluziile sale ce figurează la paragrafele 45-56 de mai sus, că nu trebuie să statueze în plus (Konnerth împotriva României, nr. 21118/02, paragraful 51, 12 octombrie 2006).
3. Asupra lipsei de imparţialitate a judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie
63. Reclamanta se plânge de lipsa de imparţialitate a două judecătoare de la Curtea Supremă de Justiţie (A.C. şi M.T.) care erau căsătorite cu procurorii de la Parchetul de pe lângă aceeaşi instanţă. Având în vedere că, prin decizia lor din 31 mai 2002 cele două judecătoare au pronunţa condamnarea sa privind latura penală numai pe baza probelor strânse în timpul cercetării penale şi a legăturilor lor cu Parchetul, reclamanta consideră că cerinţa unui proces echitabil a fost încălcată.
64. Curtea nu vede în speţă niciun motiv care ar fi putut conduce la constatarea lipsei de imparţialitate a celor două judecătoare şi, prin urmare, la inechitatea procesului penal. Reiese această plângere este în mod manifest neîntemeiată şi va fi respinsă în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
4. Asupra nemotivării deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 31 mai 2002, lipsei de independenţă a judecătorilor şi duratei procedurii
65. În scrisoarea sa din 2 iunie 2004 reclamanta se plânge că Curtea Supremă de Justiţie nu şi-a motivat detaliat decizia din 31 mai 2002 şi că durata procedurii nu a fost rezonabilă. Ea se plânge de asemenea de lipsa de independenţă a judecătorilor, având în vedere că activitatea şi cariera judecătorilor sunt controlate de Consiliul Superior al Magistraturii, care este format din judecători şi procurori sau funcţionari publici având calitatea de magistrat. Anchetele disciplinare prealabile sunt realizate nu numai de către judecătorii superiori ierarhic sau cel puţin egali cu judecătorii aflaţi sub anchetă, ci şi de funcţionarii publici având calitatea de magistrat, angajaţi ai Ministerului Justiţiei. De asemenea, judecătorii Curţii Supreme de Justiţie sunt numiţi de Preşedintele Republicii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii şi la recomandarea Ministrului Justiţiei. Toate acestea explică, în opinia reclamantei, faptul că judecătorii sunt subordonaţi executivului, ceea ce contravine cerinţei de independenţă a judecătorilor prevăzută de art. 6 alin. 1 din Convenţie.
66. Curtea constată că procedura care face obiectul prezentei cauze s-a încheiat prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 31 mai 2002. Or, prezentele plângeri au fost formulate pentru prima dată la 2 iunie 2004, adică după peste şase luni.
67. Reiese că aceste plângeri sunt tardive şi trebuie respinse în aplicarea art. 35 alin. 1 şi 4 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 2 din Convenţie
68. Reclamanta se plânge că în timpul anchetei penale diferite ziare au publicat informaţii care nu au putut fi dezvăluite decât de procurori. Ea consideră că aceste informaţii au adus atingere dreptului său la prezumpţia de nevinovăţie. Ea invocă art. 6 alin. 2 din Convenţie care prevede următoarele:
« Orice persoană acuzată de o infracţiune este considerată nevinovată până la dovedirea legală a vinovăţiei sale. »
69. Guvernul contestă această teză. El menţionează că primele două instanţe au pronunţat achitarea reclamantei şi că condamnarea sa de către Curtea Supremă de Justiţie nu a intervenit decât la 31 mai 2002. Astfel, o perioadă de timp de circa şase ani s-a scurs între data apariţiei articolelor şi condamnare, ceea ce face improbabilă influenţa acestor articole asupra judecătorilor. În plus, Guvernul subliniază că judecătorii români sunt magistraţi profesionişti care au administrat probe în timpul procesului pentru a se pronunţa asupra vinovăţiei reclamantei şi chiar au decis trimiterea cauzei în faţa unei alte instanţe, la cererea reclamantei, care se îndoia de imparţialitatea lor. În fine, Guvernul susţine că articolele apărute în presa scrisă reflectă numai opiniile ziariştilor, care de altfel nu au dezvălui sursa informaţiilor şi nu pe cele ale autorităţilor publice.
70. Curtea aminteşte că dacă principiul prezumpţiei de nevinovăţie consacrat de paragraful 2 al art. 6 figurează printre elementele procesului penal echitabil cerut de art. 6 alin. 1, el nu se limitează la o garanţie procedurală în materie penală: însemnătatea sa este mai amplă şi cere ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de o infracţiune mai înainte ca vinovăţia sa să fie stabilită de o instanţă (Allenet de Ribbemont, Hotărârea din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, p. 17, paragrafele 35-36).
71. În plus, Curtea precizează că o atingere adusă prezumpţiei de nevinovăţie poate porni nu numai de la un judecător sau de la o instanţă ci şi de la alte autorităţi publice (Daktaras împotriva Lituaniei, nr. 42095/98, paragrafele 41-42, CEDO 2000-X). În această privinţă, ea subliniază importanţa alegerii termenilor de către agenţii statului în declaraţiile pe care le formulează mai înainte ca o persoană să fi fost judecată şi recunoscută vinovată de o infracţiune. Ea consideră astfel că ceea ce contează pentru aplicarea dispoziţiei citată mai sus, este sensul real al declaraţiilor respective, şi nu forma lor literală (Lavents împotriva Letoniei, Hotărârea din 28 noiembrie 2002, nr. 58442/00, paragraful 126). Tutuşi, faptul de a şti dacă declaraţia unui agent constituie o încălcare a principiului prezumpţiei de nevinovăţie trebuie analizat în contextul circumstanţelor deosebite în care declaraţia litigioasă a fost formulată (a se vedea în special Adolf împotriva Austriei, Hotărârea din 26 martie 1982, seria A nr. 49, p. 17-19, paragrafele 36-41).
72. Curtea recunoaşte că art. 6 alin. 2 nu poate împiedica, în privinţa art. 10 din Convenţie, autorităţile să informeze publicul asupra anchetelor penale în curs, dar cere ca acestea să o facă cu toată discreţia şi toată rezerva pe care o impune respectarea prezumpţiei de nevinovăţie (Allenet de Ribermont, citat anterior, paragraful 38).
73. Curtea aminteşte de asemenea că o campanie de presă virulentă este în anumite cazuri susceptibilă să dăuneze echităţii procesului, influenţând opinia publică şi, implicit, judecătorii chemaţi să se pronunţe asupra vinovăţiei unui acuzat (a se vedea Akay împotriva Turciei (Hotărâre), nr. 34501/97, 19 februarie 2002; Priebke împotriva Italiei (Hotărâre), nr. 48799/99, 5 aprilie 2001).
74. În speţă, cauza a fost amplu comentată de presa locală şi naţională. Cu toate acestea, Curtea constată că articolele privind reclamanta au apărut în aprilie 1996, cu ocazia arestării sale. Eliberată la 12 decembrie 1996, ea a fost condamnată de Curtea Supremă de Justiţie la 31 mai 2002. Aşadar o perioadă de timp importantă s-a scurs între evenimentele pe care îşi sprijină reclamanta afirmaţiile din punct de vedere al art. 6 alin. 2 din Convenţie şi momentul condamnării sale (pentru o situaţie similară a se vedea Wloch împotriva Poloniei ((Hotărâre), nr. 27785/95, 30 martie 2000).
75. În plus, trebuie remarcat că instanţele chemate să soluţioneze cauza erau în întregime formate din judecători profesionişti. Contrar membrilor unui juriu, aceştia din urmă dispun în mod normal de o experienţă şi o pregătire care le permite să respingă orice sugestie din afara procesului. Nimic din dosar nu permite să se creadă că la evaluarea argumentelor avansate de reclamantă şi a elementelor atribuite ei, judecătorii care s-au pronunţat asupra fondului ar fi fost influenţaţi de afirmaţiile conţinute în presă (Priebke, citată anterior).
76. Pe baza celor de mai sus, Curtea nu constată în speţă nicio atingere adusă prezumpţiei de nevinovăţie.
77. Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins ca fiind în mod manifest neîntemeiat în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra pretinsei încălcări a art.3 din Convenţie
78. Reclamanta consideră că faptul că a fost condamnată la doi ani de închisoare prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 31 mai 2002, în ciuda stării sale de sănătate precară, constituie o încălcare a art. 3 din Convenţie, care prevede următoarele :
« Nimeni nu poate fi supus nici torturii nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. »
79. Curtea aminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia nu îi revine sarcina să constate erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă internă, decât dacă şi în măsura în care ar fi putut aduce atingere drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţie (Garcia Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30544/96, paragraful 28, CEDO 1999-I). Ea remarcă de asemenea că sarcina sa nu este aceea de a aprecia dacă pedeapsa pronunţată în această cauză este sau nu justificată, ci de a se asigura că executarea sa nu contravine dispoziţiilor art. 3 din Convenţie (Papon împotriva Franţei (nr. 1) (Hotărâre), nr. 64666/01, CEDO 2001-VI, şi Bernard împotriva Franţei (Hotărâre), nr. 66753/01, 30 septembrie 2003).
80. În speţă Curtea constată că primele expertize medicale prezentate la dosarul penal atestau imposibilitatea reclamantei de a participa la dezbateri şi de a suporta regimul din închisoare datorită bolilor sale pentru perioade consecutive de circa şase luni (paragraful 20 de mai sus). Bazându-se pe aceste expertize, prin hotărârile definitive din 26 iunie 1997, 12 martie 1998 şi 17 decembrie 1998, Tribunalul Judeţean Braşov a decis suspendarea examinării cauzei şi nu a reluat cererea decât atunci când reclamanta a putut să participe la dezbateri.
81. În privinţa executării hotărârii definitive a Curţii Supreme de Justiţie, Curtea constată că, în temeiul art, 453 alin. a) din Codul de procedură penală, instanţele au amânat de mai multe ori executarea pedepsei, ultima dată până la 15 iunie 2006 din cauza stării de sănătate foarte gravă a reclamantei. O nouă cerere de amânare este în prezent în curs în faţa Tribunalului Judeţean Braşov, reclamanta nefiind închisă decât după pronunţarea deciziei menţionată anterior.
82. Pe baza consideraţiilor de mai sus, Curtea nu constată în speţă o încălcare a art. 3 din Convenţie pentru simplul fapt al condamnării reclamantei la doi ani de închisoare.
83. Reiese că această plângere este în mod manifest neîntemeiată şi va fi respinsă în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
IV. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 alin. 1 din Convenţie
84. Invocând art. 5 alin. 1 din Convenţie, reclamanta se plânge de încălcarea dreptului său la libertate, ţinând cont de faptul că Curtea Supremă de Justiţie, în procesul său verbal din 31 mai 2002 întocmit înainte de redactarea deciziei de condamnare, nu a scăzut legal durata arestului preventiv al pedepsei pronunţate.
85. Presupunând chiar că art. 5 alin. 1 din Convenţie include dreptul de a scădea durata arestului preventiv din durata condamnării, Curtea observă că, orin decizia sa din 31 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie a scăzut legal toată perioada de arest preventiv din pedeapsă şi, prin urmare, reclamanta nu se poate pretinde victima unei încălcări a dreptului său la libertate.
86. Reiese că această plângere este în mod manifest neîntemeiată şi trebuie respinsă în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
V. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 alin. 3 şi 4 din Convenţie
87. Reclamanta se plânge de asemenea că instanţele nu au statuat asupra legalităţii arestului preventiv pentru toate cele treizeci de zile aşa cum prevedea Constituţia. Ea consideră de asemenea că arestarea sa preventivă în ciuda stării sale de sănătate foarte gravă, constatată prin rapoartele medicale, constituie o încălcarea a acestui articol. În plus, ea consideră că nu există indicii că s-ar fi putut sustrage de la procesul penal sau că punerea sa în libertate ar fi constituit un pericol social. Ea invocă art. 5 alin. 3 şi 4 din Comvenţie, care prevede următoarele :
« 3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 c) din prezentul articol, trebuie să fie imediat chemată în faţa unui judecător sau unui alt magistrat abilitat prin lege să exercite funcţii judiciare.
4. Orice persoană privată de libertate prin arestare sau detenţie are dreptul să înainteze recurs în faţa unei instanţe, pentru a statua în termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi ordonă eliberarea sa dacă detenţia este ilegală. »
88. Curtea constată că arestul preventiv al reclamantei s-a încheiat la 12 decembrie 1996, în urma deciziei Tribunalului Judeţean Braşov, în condiţiile în care cererea a fost înaintată la 12 noiembrie 2002, adică după mai mult de şase luni.
89. Reiese că această plângere este tardivă şi va fi respinsă în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
VI. Asupra pretinsei încălcări a art. 7 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1
90. În scrisoarea sa din 2 iunie 2004 reclamanta se plânge de încălcarea art. 7 din Convenţie estimând că probele administrate în faţa instanţelor nu permit să se concluzioneze că a comis o infracţiune. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta contestă sechestrarea vehiculului său şi confiscarea unor valute pe care le deţinea, prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 31 iunie 2002.
91. Curtea constată că procedura care face obiectul prezentei cauze s-a încheiat prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 31 mai 2002. Or, prezentele plângeri au fost formulate pentru prima dată la 2 iunie 2004, adică după mai mult de şase luni.
92. Reiese că această plângere este tardivă şi va fi respinsă în aplicarea art. 35 alin. 1 şi 4 din Convenţie.
VII. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
93. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
94. Reclamanta cere 100.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit. Ea menţionează că procesul penal care a condus la condamnarea sa precum şi procedurile ulterioare privind amânarea executării pedepsei cu închisoarea au contribuit la agravarea stării sale de sănătate, aşa cum e dovedită de expertizele medicale prezentate la dosar. În plus, înscrierea condamnării în cazierul său o împiedică să aibă acces la o funcţie publică şi şi-a găsit foarte greu de lucru. Ea subliniază că dezaprobarea publică datorată condamnării sale a afectat-o profund.
95. Guvernul subliniază că legătura de cauzalitate dintre pretinsele încălcări şi prejudiciul moral invocat nu a fost dovedită. Astfel, în opinia sa, expertizele medicale se limitează să constate starea de sănătate a reclamantei şi nu legătura de cauzalitate dintre derularea procesului penal şi bolile acesteia din urmă. În plus, Guvernul menţionează că în general arestul preventiv şi condamnarea la o pedeapsă cu închisoarea atrag deseori consecinţe inerente de ordin fizic şi psihic pentru inculpaţi sau condamnaţi, dar aceasta nu înseamnă că aceştia au suferit un prejudiciu, câtă vreme autorităţile, ca în speţă, au respectat legea. În fine, Guvernul evidenţiază că suma prejudiciilor cerute de reclamantă este exorbitantă în raport cu sumele acordate de Curte în cauze similare (a se vedea, de exemplu, Constantinescu (citat anterior, paragraful 82), Bursuc împotriva României (nr. 42066/98, paragraful 124, 12 octombrie 2004) şi Krastanov împotriva Bulgariei (nr. 50222/99, paragraful 86, 30 septembrie 2004). În plus, în alte cauze Curtea a estimat că simpla constatare a încălcării oferă în sine o reparaţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamanţi (John Murray împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 8 februarie 1996, Colecţie de hotărâri şi decizii 1996-1, paragraful 76, Magee împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, nr. 28135/95, paragraful 55, CEDO 2000-VI şi Öcalan împotriva Turciei [GC], nr. 46221/99, paragraful 212, 12 mai 2005).
96. Curtea relevă că singurul temei de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în speţă în faptul că reclamanta nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa Curţii Supreme de Justiţie. Curtea nu poate desigur să facă speculaţii asupra rezultatului procesului în caz contrar dar nu consideră iraţional să considere că interesata a suferit o pierdere reală a şansei în respectivul proces (Pelissier şi Sassi împotriva Franţei [GC], nr. 25444/94, paragraful 80, CEDO 1999-II).
97. Prin urmare, statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41, Curtea acordă reclamantei suma de 3.000 euro.
98. De asemenea, Curtea aminteşte că atunci când o persoană privată, ca în cazul în speţă, a fost condamnată la sfârşitul unei proceduri afectată de nerespectarea cerinţelor art. 6 din Convenţie, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea interesatei reprezintă în principiu un mijloc adecvat de a îndrepta încălcarea constatată (a se vedea Gençel împotriva Turciei, nr. 53431/99, paragraful 27, 23 octombrie 2003 şi Tahir Duran împotriva Turciei, nr. 40997/98, paragraful 23, 29 ianuarie 2004). În această privinţă, ea constată că art. 408¹ din Codul român de procedură penală permite revizuirea unui proces în plan intern atunci când Curtea a constatat încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale unui reclamant.
B. Costuri şi cheltuieli
99. Reclamanta cere de asemenea 11.000 lei româneşti (RON) [3.181 euro] pentru onorariile avocatului susţinute în faţa instanţelor interne şi 9.775 RON [2.826 euro] pentru cele susţinute în faţa Curţii. Ea cere şi 149 RON [43 euro] pentru cheltuielile poştale. Ea prezintă mai multe chitanţe în sprijinul cererilor sale.
100. Guvernul subliniază că chitanţele prezentate de reclamantă nu conţin nicio referire la dosarele procedurii interne în care reclamanta a fost reprezentată nici la cel al prezentei cereri şi că nu a trimis un rezumat al orelor de lucru ale avocaţilor. De asemenea, el menţionează că sumele pretinse sunt exorbitante comparativ cu alte cauze similare (a se vedea, de exemplu, Sabou şi Pîrcălab împotriva României (Hotărârea din 28 septembrie 2004, cererea nr. 46572/99, paragrafele 65-67) în care Curtea nu acordă decât o parte din costurile şi chetuielile cerute de reclamanţi, considerându-le drept excesive.
101. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În cauză şi luând în considerare elementele de care dispune şi de alte criterii menţionate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2.000 euro, cu titlu de cheltuieli reunite şi o acordă reclamantei.
C. Majorări de întârziere
102. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă în privinţa capetelor de cerere întemeiate pe art. 6 alin. 1 şi 3 din Convenţie privind condamnarea reclamantei de către Curtea Supremă de Justiţie fără ca ea să fi avut posibilitatea de a fi audiată personal şi fără administrarea directă a probelor şi privind atingerea drepturilor la apărare ale acesteia şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie privind condamnarea reclamantei de către Curtea Supremă de Justiţie fără ca ea să fi avut posibilitatea de a fi audiată personal;
3. hotărăşte că nu trebuie să examineze în plus asupra fondului celelalte capete de cerere întemeiate pe art. 6 din Convenţie;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie sumele următoare, ce urmează a fi plătite în lei româneşti la nivelul ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii :3.000 euro (trei mii euro) cu titlu de prejudiciu moral;2.000 euro (două mii euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli;orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit pentru sumele de mai sus;
b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 29 martie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupančič,
preşedinte
Santiago Quesada
grefier
Full & Egal Universal Law Academy