CASE OF M.S.S. v. BELGIUM AND GREECE - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

 Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012. Această traducere a fost efectuată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul prezentului document.

 Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

 Conseil de l’Europe/Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus de renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

MAREA CAMERĂ

CAUZA M.S.S. împotriva BELGIEI ŞI GRECIEI

(Cererea nr. 30696/09)

Hotărâre

STRASBOURG

21 ianuarie 2011

Prezenta hotărâre este definitivă. Documentul poate suferi modificări de formă.

În cauza M.S.S. împotriva Belgiei şi Greciei,

Curtea Europeană a drepturilor omului, reunită în Mare Cameră compusă din:

Jean-Paul Costa, preşedinte,
Christos Rozakis,
Nicolas Bratza,
Peer Lorenzen,
Françoise Tulkens,
Josep Casadevall,
Ireneu Cabral Barreto,
Elisabet Fura,
Khanlar Hajiyev,

Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
Mark Villiger,
András Sajó,
Ledi Bianku,

Ann Power,
Işıl Karakaş,

Nebojša Vučinić, judecători,
şi Michael O’Boyle, grefier adjunct,

Deliberând în cameră de consiliu pe data de 1 septembrie şi, respectiv,
15 decembrie 2010,

Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la cea de-a doua dintre datele menţionate anterior:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 30696/09 îndreptată împotriva Regatului Belgiei şi a Republicii Elene, prin care un resortisant afgan, domnul M.S.S. (“reclamantul”), a sesizat Curtea la data de 11 iunie 2009 în baza articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (“convenţia”). Preşedintele Camerei căreia i-a fost atribuită cauza a admis cererea de anonimat formulată de reclamant (în baza articolului nr. 47 § 3 din Regulamentul Curţii).

2. Reclamantul este reprezentat de dl. Z. Chihaoui, avocat în Bruxelles. Guvernul Belgian este reprezentat de Agentul său, dl. M. Tysebaert şi de către co-Agent, dna. I. Niedlispacher. Guvernul Elen a fost reprezentat de dna. M. Germani, consilier juridic în cadrul Consiliului Legal Naţional.

3. Reclamantul susţine, în mod special, că prin expulzarea sa autorităţile belgiene au încălcat articolele 2 şi 3 din convenţie şi că în Grecia a fost supus unui tratament contrar articolului 3; se plânge, de asemenea, de lipsa unei căi de recurs efective prin prisma articolului 13 din convenţie, care să-i permită ca cererea să-i fie examinată la nivel intern.

4. Cererea a fost atribuită Secţiei a doua (conform articolului 52 § 1 din regulament). Pe data de 19 noiembrie 2009, o Cameră a acestei Secţii a comunicat celor două guverne cererea. Pe data de 16 martie 2010, camera compusă din următorii judecători: Ireneu Cabral Barreto, preşedinte, Françoise Tulkens, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, judecători, şi Sally Dollé, grefier de secţie, şi-au declinat competenţa în favoarea Marii Camere, niciuna dintre părţi neavând obiecţiuni cu privire la aceasta (articolul 30 din convenţie şi articolul 72 din regulament).

5. Compunerea Marii Camere a fost determinată conform prevederilor articolelor 26 §§ 4 și 5 din convenție și 24 din regulament.

6. În conformitate cu articolul 29 § 1 din convenție, s-a decis ca Marea Cameră să examineze admisibilitatea și fondul împreună.

7. Reclamantul și cele două guverne au depus fiecare observații scrise pe fond (articolul 59 § 1 din regulament). Fiecare parte a răspuns la observațiile celeilalte părți în timpul audienţei publice (articolul 44 § 5 din regulament). S-au primit, de asemenea, observații scrise din partea guvernelor Olandei și al Marii Britanii și din partea Centrului pentru Consiliere în Drepturile Individuale în Europa (“Centrul Aire”) și Amnesty International, cărora le-a fost autorizată intervenția de către președintele Camerei (articolul 36 § 2 din convenție și 44 § 2 din regulament). S-au primit observații și din partea Comisarului pentru drepturile omului al Consiliului Europei (“Comisarul”), Oficiul pentru Înaltul Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați (“UNHCR”) și Monitorul Grec Helsinki (“MGH”), cărora le-a fost autorizată intervenția de către președintele Curții. Guvernele Olandei și al Marii Britanii, Comisarul și UNHCR au fost autorizați să participe și la audienţa publică.

8. O audienţă publică a avut loc în Clădirea Drepturilor Omului, Strasbourg, pe data de 1 septembrie 2010 (articolul 59 § 3 din regulament).

S-au prezentat în fața Curții:

– din partea Guvernului belgian,
Dl.Marc Tysebaert, Agent Guvernamental,Agent;
Dna.Isabelle Niedlispacher, co-Agent,

Dna. Edda Materne, avocat,Avocat;
Dna. Valérie Demin, atașat, Oficiul pentru străini,   Consilier.

– din partea Guvernului Grec,

  Dl. Konstantinos Georgiadis, Consilier, Consiliul Legal Național,

delegatul Agentului,

  Dna. Myrto Germani, consilier juridic, Consiliul Legal Național,              Consilier;

– din partea reclamantului,

Dl. Zouhaier Chihaoui, avocat,Avocat;

– din partea Guvernului Marii Britanii, terț intevenient,

Dl. Martin Kuzmicki, Agent,

Dna. Lisa Giovanetti,Avocat;

– din partea Guvernului Olandei, terţ intevenient,

Dl. Roeland Böcker, Agent,

  Dl. Martin Kuijer, Ministerul Justiţiei,

Dna. Clarinda Coert, Departamentul pentru Imigrări

  și Naturalizare,

 Consilieri;

– din partea Comisarului pentru drepturile omului al Consiliului Europei, terț intervenient,

Dl. Thomas Hammarberg, Comisar

Dl. Nikolaos Sitaropoulos, Director adjunct,

Dna. Anne Weber,              Consilieri;

– din partea Oficiului pentru Înaltul Comisar al Națiunilor Unite pentru refugiați, terț intervenient,

Dl. Volker Türk, Director al Diviziei de Protecție Internațională, 

  Dna. Madeline Garlick, Șef de unitate, Măsuri și Sprijin Legal, Oficiul pentru Europa,

Dl. Cornelis Wouters, consultant principal pe dreptul refugiaților, Divizia de Protecție Națională,               Consultanți.

Curtea a adresat întrebări și a audiat răspunsuri din partea
Dnei. Niedlispacher, Dnei. Materne, Dnei. Germani, Dlui. Chihaoui, Dlui. Böcker, Dnei. Giovanetti, Dlui. Türk and Dlui. Hammarberg.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

A. Intrarea în Uniunea Europeană

9. Reclamantul a părăsit Kabul la începutul anului 2008 și, călătorind pe direcția Iran și Turcia, a intrat în Uniunea Europeană prin Grecia, unde
i-au fost luate amprentele digitale pe data 7 decembrie 2008 în Mytilene.

10. A fost deținut timp de o săptămână și la eliberare i-a fost emis un ordin de a părăsi țara. Nu a făcut o cerere de azil în Grecia.

B. Procedura de azil și procedura de expulzare din Belgia

11. Pe data de 10 februarie 2009, după ce a trecut prin Franța, reclamantul a ajuns în Belgia, unde s-a prezentat la Oficiul pentru Străini fără documente de identitate asupra sa și unde a făcut o cerere de azil.

12. Examinarea și compararea amprentelor digitale ale reclamantului au generat în aceeași zi un raport Eurodac care atesta înregistrarea reclamantului în Grecia.

13. Reclamantul a fost cazat inițial în Lanaken, un centru deschis pentru persoanele care au depus cerere de azil.

14. Pe data de 18 martie 2009, în temeiul articolului 10 § 1 din Regulamentul nr. 343/2003/EC (Regulamentul Dublin, a se vedea paragrafele 65-82, infra), Oficiul pentru Străini a adresat o cerere autorităților elene pentru ca acestea să examineze cererea de azil a reclamantului. Deoarece autoritățile elene nu au răspuns în termenul de două luni prevăzut de articolul 18 § 1 din Regulament, Oficiul pentru Străini a considerat că este vorba de o acceptare tacită a cererii, așa cum se stipulează în paragraful 7 al aceluiași articol.

15. În timpul interviului realizat pe data de 18 martie 2009 în temeiul Regulamentului Dublin, reclamantul a relatat Oficiului pentru Străini că a fugit din Afganistan cu ajutorul unui cărăuș căruia i-a plătit 12.000 de dolari și care i-a confiscat actele de identitate. A menționat că a ales Belgia după ce a întâlnit câțiva soldați ai Organizației Nord-Atlantice (NATO), care i
s-au părut foarte prietenoși. Reclamantul a cerut, de asemenea, autorităților belgiene să examineze temeinicia susţinerilor cu privire la temerile de a se întoarce în Afganistan. A adăugat că are o soră în Olanda cu care a pierdut orice contact și că are hepatita B pentru care a fost tratat timp de opt luni.

16. Pe data de 2 aprilie 2009, UNHCR a trimis o scrisoare Ministrului Belgian pentru Imigrație și Politică de Azil prin care critica deficiențele procedurii de azil și condițiile de primire a solicitanților de azil în Grecia și prin care recomanda suspendarea transferurilor în Grecia (a se vedea paragrafele 194 and 195, infra). O copie a acestei scrisori a fost trimisă Oficiului pentru Străini.

17. Pe data de 19 mai 2009, în aplicarea secțiunii 51/5 din Actul din
15 decembrie 1980 privind intrarea, șederea, instalarea și expulzarea străinilor (“Actul pentru Străini”), Oficiul pentru Străini a decis să nu acorde reclamantului dreptul de ședere și a emis un ordin prin care i se cerea să părăsească țara. Motivele emiterii acestui ordin au fost că, potrivit Regulamentului Dublin, nu Belgia nu era responsabilă să examineze cererea de azil, ci Grecia, și că nu exista nici un motiv pentru care Grecia ar putea fi suspectată de neîndeplinirea obligațiilor ce-i revin în ceea ce privește soluționarea cererilor de azil, în conformitate cu dreptul comunitar și cu Convenția de la Geneva din 1951 privind Statutul Refugiaților. Astfel, reclamantul avea garanția că, odată ajuns în Grecia, va putea face o cerere de azil, care îi va fi examinată în conformitate cu normele legale pertinente. Autoritățile belgiene nu aveau obligația de a aplica clauza derogatorie prevăzută de articolul 3 § 2 din Regulament. În ultimul rând, reclamantul nu avea probleme de sănătate care ar fi putut împiedica transferul și nici rude în Belgia.

18. În aceeași zi, reclamantul a fost reținut în vederea punerii în executare a deciziei și cazat într-un centru închis destinat imigranților ilegali, nr.127 bis, în Steenokkerzeel.

19. Pe data de 26 mai 2009, Comitetul Belgian pentru ajutorarea refugiaților, partenerul operațional al UNHCR în Belgia, a fost înștiințat cu privire la datele de contact ale avocatului ce-i fusese desemnat reclamantului.

20. Pe data de 27 mai 2009, Oficiul pentru Străini a programat plecarea reclamantului pentru data de 29 mai 2009.

21. La ora 10.25 dimineața, în ziua stabilită, în Tongres, avocatul inițial al reclamantului a depus prin fax o cerere de anulare a deciziei emise de Oficiul pentru Străini privind transferul reclamantului, cerând în același timp, suspendarea de urgență a măsurii. Motivele cererii, întemeiate în mod special pe articolul 3 din convenție, se refereau la riscul ca reclamantul să fie supus unei detenții arbitrare în Grecia în condiții degradante, inclusiv riscul unor rele tratamente. Reclamantul s-a referit, de asemenea, la deficiențele procedurii de azil din Grecia, lipsa unui acces efectiv la un mecanism de control judiciar al procedurii și la temerea de a fi trimis în Afganistan fără o examinare a motivelor pentru care a părăsit această țară.

22. Audierea a fost fixată pentru aceeași zi, la ora 11.30 dimineața, la sediul Comisiei de Apel a Oficiului pentru Străini din Bruxelles. Avocatul reclamantului nu a participat la audiere și cererea de suspendare a măsurii a fost respinsă pentru neprezentare.

23. Reclamantul a refuzat să urce în avion pe data de 29 mai 2009 şi ordinul de detenție a reclamantului a fost reînnoit, în temeiul secțiunii 27, paragraf 1, din Actul pentru Străini.

24. Pe data de 4 iunie 2009, autoritățile elene au trimis un document standard prin care confirmau responsabilitatea de a examina cererea de azil a reclamantului, în temeiul articolelor 18 § 7 și 10 § 1 din Regulamentul Dublin. Documentul se termina cu următoarea frază: “Vă invităm să luați notă că, dacă persoana dorește, poate formula o cerere (de azil) la sosirea sa în Grecia.”

25. Pe data de 9 iunie 2009, detenția reclamantului a fost confirmată printr-un ordin emis de Judecătoria din Bruxelles, în cameră de consiliu.

26. În apel, pe data de 10 iunie, camera penală a Curții de Apel din Bruxelles a programat o audiere pentru data de 22 iunie 2009.

27. Reclamantul a fost înștiințat pe data de 11 iunie 2009 că plecarea sa era programată pentru data de 15 iunie 2009 şi a formulat o a doua cerere de anulare a deciziei Oficiului pentru Străini, prin avocatul său actual. Și-a motivat cererea pe riscurile pe care le presupune returnarea sa în Afganistan și transferul său în Grecia, din cauza șanselor minime pe care le are ca cererea sa de azil să fie examinată cum se cuvine și pe condițiile degradante din centrele de primire și detenție ale solicitanților de azil din Grecia.

28. Un al doilea transfer a fost organizat pentru data de 15 iunie 2009, de această dată sub escortă.

29. Prin două hotărâri din 3 și 10 septembrie 2009, Comisia de Apel a Oficiului pentru Străini a respins cererile de anulare a ordinului de a părăsi țara – pe prima dintre ele, din cauză că reclamantul nu a cerut continuarea procedurii în termenul legal de cincisprezece zile de la data pronunțării hotărârii de respingere a cererii de suspendare a măsurii transferului și pe cea de-a doua, din cauză că reclamantul nu a formulat întâmpinare la cererea Oficiului pentru Străini.

30. Părţile nu au formulat recursuri în fața Consiliului de Stat.

C. Cerere de măsuri provizorii împotriva Belgiei

31. Între timp, pe data de 11 iunie 2009, reclamantul a introdus, prin avocat, o cerere în fața Curții, în vederea suspendării măsurii de transfer în Grecia. În plus față de riscurile cu care s-a confruntat în Grecia, reclamantul a adăugat că a fugit din Afganistan după ce a scăpat de o tentativă de omor din partea talibanilor, ca răzbunare pentru faptul că reclamantul lucrase ca interpret pentru trupele militare aviatice internaționale staționate la Kabul. Pentru dovedirea afirmațiilor sale, reclamantul a depus certificate ce atestau faptul că a lucrat ca interpret.

32. Pe data de 12 iunie 2009, Curtea a refuzat să aplice Regula 39 privind măsurile provizorii, dar a informat Guvernul Grec că această decizie sa se bazează pe încrederea că Guvernul Grec își va îndeplini obligațiile prevăzute de Convenție și că se va conforma legislației Uniunii Europene în materie de azil. Scrisoarea trimisă Guvernului Grec include următoarele:

“Această decizie se bazează pe faptul că, indubitabil, Grecia, în calitatea sa de Parte Contractantă, își va îndeplini obligațiile prevăzute de articolele 3, 13 și 34 din Convenție. Secția și-a exprimat, de asemenea, încrederea că Guvernul dumneavoastră își va îndeplini obligațiile prevăzute de:

- Regulamentul Dublin menționat mai sus;

- Directiva Consiliului 2005/85/EC din 1 decembrie 2005 privind standardele minime aplicabile în Statele Membre pentru acordarea și retragerea statutului de refugiat; și

- Directiva Consiliului 2003/9/EC din 27 ianuarie 2003 privind standardele minime pentru primirea solicitanților de azil.

V-aș rămâne, așadar, recunoscător dacă Guvernul dumneavoastră va informa Curtea despre progresul eventualei cereri de azil formulate de reclamant și despre locul de detenție al acestuia, în cazul în care va fi reținut la sosirea în Grecia.”

D. Indicarea de măsuri provizorii împotriva Greciei

33. Pe data de 15 iunie 2009, reclamantul a fost transferat în Grecia. La sosirea pe aeroportul internațional din Atena, și-a declarat numele, același cu cel consemnat în acordul de asumare a responsabilității trimis de către autoritățile elene Belgiei pe data de 4 iunie 2009.

34. Pe data de 19 iunie 2009, avocatul reclamantului a primit un prim mesaj telefonic (sms), despre care a informat Curtea. În mesaj reclamantul spunea că după sosirea sa în Grecia a fost plasat imediat în detenție într-o clădire din apropierea aeroportului, unde a fost închis într-un spațiu mic împreună cu alți 20 de deținuți, accesul la toaletă era la discreția gardienilor, nu i s-a permis ieșirea în aer liber, i s-a dat foarte puțin de mâncare și unde a trebuit să doarmă fie pe o saltea murdară, fie pe jos.

35. Când a fost eliberat, pe data de 18 iunie 2009, i s-a dat un card ce atesta calitatea lui de solicitant de azil (“card roz”, a se vedea paragraful 89, infra). În același timp, poliția i-a adus la cunoștință următoarele (traducere furnizată de Guvernul Grec):

“În Spata, pe data de 18 iunie 2009 la ora 12.58, subsemnatul, ofițer de poliție [...], l-am înștiințat pe cetățeanul afgan [...], născut la [...], fără adresă fixă, că trebuie să se prezinte în termen de două zile la Departamentul pentru Străini al Poliției pentru Imigrări din Attica în vederea declarării reședinței sale în Grecia pentru a putea fi informat cu privire la desfășurarea procedurii de azil.”

36. Reclamantul nu s-a prezentat la sediul central al Poliției din Attica, situat pe strada Petrou Ralli din Atena (“Poliția din Attica”).

37. Fără mijloace de subzistență, reclamantul a locuit într-un parc din centrul Atenei, unde se adunau și alți afgani solicitanţi de azil.

 38. Fiind informat despre această situație, pe data de 22 iunie 2009, grefierul Secției a doua a Curții a trimis următoarea scrisoare Guvernului Grec:

“V-aș rămâne recunoscător dacă Guvernul dumneavoastră ar informa Curtea despre situația actuală a reclamantului, în mod special în ceea ce privește posibilitățile pe care acesta le are de a introduce o cerere efectivă de azil. De asemenea, Curtea ar trebui să fie informată cu privire la măsurile pe care Guvernul dumneavoastră intenţionează să le ia cu privire la:

a) deportarea reclamantului;

b) mijloacele de subzistență puse la dispoziția reclamantului.”

39. Termenul limită acordat autorităților elene pentru a furniza aceste informații a fost 29 iunie 2009, cu mențiunea că: “Dacă nu veți răspunde acestei scrisori în termenul indicat, Curtea va lua în considerare aplicarea măsurilor provizorii prevăzute de articolul 39 împotriva Greciei.”

40. Pe data de 2 iulie 2009, având în vedere intensificarea atmosferei de insecuritate în Afganistan, versiunea plauzibilă a reclamantului cu privire la riscurile cu care s-a confruntat și cu care s-ar putea confrunta odată întors în țara de origine și lipsa reacției autorităţilor elene, Curtea a decis să aplice Regula 39 și să indice Guvernului Grec, în interesul părților și al bunei desfășurări a procedurii, să nu-l deporteze pe reclamant pe durata procedurii în fața Curții.

41. Pe data de 23 iulie 2009, Guvernul Grec a răspuns scrisorii Curții din data de 22 iunie 2009, informând-o că, la sosirea sa pe aeroportul din Atena pe data de 15 iunie 2009, reclamantul a formulat o cerere de azil, o procedură de examinare a cererii fiind, astfel, declanșată. Guvernul a adăugat că, reclamatul nu s-a prezentat la sediul central al poliției din Attica în termenul de două zile pentru a completa cererea de azil și pentru a-și declara adresa.

42. Între timp, avocatul reclamantului a informat Curtea cu privire la convorbirile cu reclamantul. Avocatul a confirmat că reclamantul a aplicat pentru azil la aeroport și că i s-a spus cu această ocazie că trebuie să se prezinte la sediul central al poliției din Attica pentru a-și declara adresa de corespondență. Reclamantul nu s-a prezentat la poliție fiindcă nu avea o astfel de adresă.

E. Evenimente ulterioare

43. Pe data de 1 august 2009, reclamantul a fost arestat la aeroport încercând să părăsească Grecia cu o carte de identitate bulgară falsă.

44. A fost dus în arest pentru șapte zile, în aceeași clădire din apropierea aeroportului unde fusese deținut anterior. Într-un mesaj telefonic adresat avocatului său, a descris condițiile de detenție, susținând că a fost bătut de către ofițerii din centru și că ar vrea să părăsească Grecia cu orice preț, pentru a nu fi nevoit să suporte aceste condiții dificile.

45. Pe data de 3 august 2009, a fost condamnat de tribunalul penal din Atena la două luni închisoare, cu suspendare, pentru tentativă de trecere a frontierei cu acte false.

46. Pe data de 4 August 2009, Ministerul Ordinii Publice (azi Ministerul Protecției Civile) a adoptat un ordin care prevedea că, în aplicarea secțiunii 76 din Legea nr. 3386/2005 privind intrarea, șederea și integrarea socială a cetățenilor străini în Grecia, reclamantul făcea obiectul unei proceduri de expulzare. Acest ordin prevedea, de asemenea, că reclamantul putea fi eliberat, dat fiind faptul că nu era suspectat că s-ar fi sustras autorităților sau că ar fi reprezintentat un pericol public.

47. Pe data de 18 decembrie 2009, reclamantul s-a prezentat la sediul central al poliției din Attica, unde și-a înnoit cardul roz pentru șase luni. Printr-o notă din aceeași zi, poliția a luat la cunoștință în scris faptul că reclamantul nu avea unde să locuiască și a cerut sprijin în această privință Ministerului Sănătății și Solidarității Sociale.

48. Pe data de 20 ianuarie 2010, decizia de expulzare a reclamantului a fost revocată în mod automat de către autoritățile elene, deoarece reclamantul făcuse o cerere ce azil anterior arestării.

49. Printr-o scrisoare datată 26 ianuarie 2010, Ministerul Sănătății și Solidarității Sociale a informat Consiliul Legal Național că, din cauza fluxului de cereri, căutarea unei locuințe pentru reclamant a fost întârziată, dar că s-a găsit, totuși, o soluție. Reclamantul nu a putut fi însă informat despre aceasta, din lipsă de adresă de corespondență.

50. Pe data de 18 iunie 2010, reclamantul s-a prezentat la sediul central al poliției din Attica, unde și-a înnoit cardul roz pentru șase luni.

51. Pe data de 21 iunie 2010,reclamantul a primit o notă în limba greacă, pe care a semnat-o în prezenţa unui interpret, prin care era invitat la un interviu la sediul central al poliției din Attica pe data de 2 iulie 2010. Reclamantul nu s-a prezentat la interviu.

52. Contactat fiind de către avocatul său după audiere, reclamantul l-a informat că nota i-a fost înmânată cu ocazia înnoirii cardului roz, dar că interpretul nu i-a precizat vreo dată de interviu.

53. Într-un mesaj telefonic către avocatul său datat 1 septembrie 2010, reclamantul l-a informat că a încercat din nou să părăsească Grecia, de data aceasta spre Italia, despre care auzise că are condiții de primire mai decente și unde nu ar fi nevoit să trăiască pe străzi. A fost interceptat de poliție în Patras și dus la Salonic și apoi la granița cu Turcia pentru a fi expulzat. În ultimul moment, poliția a decis să nu îl expulzeze, datorită, după spusele reclamantului, prezenței la fața locului a poliției turcești.

II. LEGISLAȚIE INTERNAŢIONALĂ ȘI EUROPEANĂ RELEVANTĂ

A. Convenția de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaților

54. Belgia și Grecia au ratificat Convenția de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaților (“Convenția de la Geneva”), care definește atât circumstanțele în care un stat trebuie să acorde statut de refugiat celui care îl cere, cât și drepturile și obligațiile acestora.

55. În cauza de față, articolul de bază este 33 § 1 din Convenția de la Geneva, care stipulează următoarele:

“1. Nici un stat contractant nu trebuie să expulzeze sau să returneze un refugiat, sub nici o formă, în teritorii unde viața sau libertatea i-ar fi amenințate pe bază de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un grup social sau opinie politică.”

56. În nota sa din 13 septembrie 2001 privind protecția internațională (A/AC.96/951, § 16), UNHCR, a cărui sarcină este de a supraveghea modalitatea în care statele aplică Convenția de la Geneva, a precizat că principiul nereturnării (“non-refoulement”) este:

“un principiu de bază al Convenției de la care nu se admit rezerve. În multe privințe, acest principiu completează în mod logic dreptul de a căuta azil, recunoscut de Declarația Universală a Drepturilor Omului. Este considerat ca făcând parte din dreptul cutumiar, cu forță obligatorie pentru toate statele. Mai mult, dreptul internațional al drepturilor omului a stabilit acest principiu ca o componentă esențială a interzicerii absolute a torturii și a pedepselor inumane și degradante. Beneficiile acestui principiu sunt recunoscute refugiaților indiferent de existența unei recunoașteri formale a statutului lor, incluzând deci solicitanții de azil al căror statut nu a fost încă determinat. Cuprinde orice măsură atribuibilă unui stat care ar avea drept efect conducerea unui solicitant de azil la frontierele cu teritorii unde viața sau libertatea i-ar fi amenințate sau unde ar risca persecuții. Aceasta include respingerea la frontieră, interceptarea și returnarea indirectă, fie a unui solicitant de azil fie în situații de aflux de mase.”

B. Drept comunitar

1. Tratatul Uniunii Europene (amendat de Tratatul de la Lisabona, în vigoare de la 1 decembrie 2009)

57. Drepturile fundamentale, așa cum sunt garantate de Convenție, fac parte din dreptul Uniunii Europene, și sunt recunoscute astfel:

Articolul 2

“Uniunea e fondată pe valori de respect a demnității umane, a libertății, democrației, egalității, supremației legii și a drepturilor omului, inclusiv a persoanelor aparținând minorităților...”

Articolul 6

“1. Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, adoptată la Strasbourg la data de 12 decembrie 2007, care are aceeași valoare ca și Tratatele.

...

3. Drepturile fundamentale, cele garantate de Convenția Europeană pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și cele care decurg din tradiția comună a statelor membre constituie principii generale ale dreptului Uniunii Europene.”

2. Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (amendat de Tratatul de la Lisabona, în vigoare la data de 1 decembrie 2009)

58. Dispozițiile pertinente în această cauză sunt cuprinse în Titlul V – spațiul de libertate, securitate și justiție – din Partea a treia a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, cu referire la politicile Uniunii și la acțiunea sa internă. În Capitolul 1 al acestui Titlu, articolul 67 stipulează:

“1. Uniunea va constitui un spațiu de libertate, securitate și justiție, cu respectarea drepturilor fundamentale și ale diferitelor sisteme juridice și tradiții ale statelor membre.

2. Va... realiza o politică comună cu privire la azil, imigrație și controlul frontierelor, bazată pe solidaritate între statele membre, ceea ce echitabil pentru cetățenii străini. ...”

59. Al doilea capitol al Titlului V privește “politicile de control vamal, azil și imigrație”. Articolul 78 § 1 stipulează:

“Uniunea va elabora o politică comună de azil, de protecție subsidiară și temporară pentru a oferi un statut adecvat oricărui cetățean străin care formulează o cerere de protecție internațională și pentru a asigura respectarea principiului nereturnării (non-refoulement). Această politică trebuie să fie conformă cu Convenția de la Geneva ... și cu celelalte tratate relevante.”

60. Articolul 78 § 2 prevede, printre altele, ca organele cu putere legislativă ale Uniunii să adopte standarde uniforme cu privire la azil și protecție subsidiară și, de asemenea, criterii și mecanisme pentru a determina care dintre statele membre este responsabil să examineze o cerere de azil.

3. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

61. Carta Drepturilor Fundamentale, care face parte din legislația primară a Uniunii Europene de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, conține o prevedere expresă care garantează dreptul la azil, care stipulează următoarele:

Articolul 18 – Dreptul la azil

“Dreptul la azil va fi garantat cu respectarea regulilor prevăzute în Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 și a Protocolului din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaților și în conformitate cu Tratatul de înființare a Comunității Europene.”

4. Sistemul de azil “Dublin”

62. Începând cu Consiliul European de la Tampere din 1999, Uniunea Europeană a organizat implementarea unui sistem european comun în materie de azil.

63. Prima etapă (1999-2004) a constat în adoptarea unor instrumente legale care stabilesc standarde minime în materia condițiilor de primire a solicitanților de azil, a procedurilor de azil și a condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru ca o persoană să fie recunoscută ca având nevoie de protecție internațională și cu privire la regulile de determinare ale statului responsabil cu examinarea unei cereri de azil (“sistemul Dublin”).

64. A doua etapă este în desfășurare. Scopul acesteia este continuarea procesului de armonizare și îmbunătățirea standardelor de protecție în vederea introducerii unui sistem european comun în materie de azil până în 2012. Comisia a anunțat câteva propuneri privind planul asupra politicii de azil din 17 iunie 2008 (COM(2008) 360).

(a) Regulamentul Dublin și Regulamentul Eurodac

65. Regulamentul Consiliului nr. 343/2003 din 18 februarie 2003, care stabilește criteriile și mecanismele de determinare a statului responsabil cu examinarea unei cereri de azil formulată de un cetățean a unui stat nemembru (“Regulamentul Dublin”) se aplică statelor membre ale Uniunii Europene, Norvegiei, Islandei și Elveției.

66. Regulamentul înlocuiește prevederile Convenției Dublin a Comunității Europene, semnată la data de 15 iunie 1990, în materia criteriilor de determinare a statului responsabil cu examinarea unei cereri de azil formulată într-un stat membru.

67. Un Regulament adițional nr. 1560/2003 din 2 septembrie 2003, prevede regulile de aplicare a Regulamentului Dublin.

68. Prima prevedere din Regulamentul Dublin stipulează că acesta face parte din politica comună cu privire la azil, politică ce își propune să stabilească, în mod progresiv, un spațiu de libertate, securitate și justiție, accesibil celor care, forțați de împrejurări, caută în mod legitim protecție în cadrul Comunității.

69. A doua prevedere afirmă că Regulamentul se bazează pe prezumția că statele membre respectă principiul nereturnării (non-refoulement) prevăzut de Convenția de la Geneva și că statele membre sunt considerate țări sigure.

70. Potrivit Regulamentului, statele membre trebuie să determine, pe baza unei ierarhii de criterii obiective (articolele de la 5 la 14), care dintre ele are responsabilitatea să examineze o cerere de azil formulată pe teritoriul lor. Scopul este evitarea cererilor multiple și garantarea faptului că cererea unui solicitant de azil este examinată de un singur stat membru.

71. Când s-a stabilit că un solicitant de azil a trecut ilegal frontiera unui stat membru dintr-un stat terț, statul membru este responsabil cu examinarea cererii de azil (articolul 10 § 1). Această responsabilitate încetează odată cu expirarea a douăsprezece luni de la data trecerii ilegale a frontierei.

72. În cazul în care, conform criteriilor din Regulament, un alt stat membru este responsabil cu examinarea cererii, statul respectiv trebuie să se ocupe de examinare în termen de două luni de la depunerea cererii. În lipsa unui răspuns în termen de două luni, asumarea răspunderii se consideră acceptată tacit (articolele 17 și 18 §§ 1 și 7).

73. În cazul în care statul membru responsabil acceptă examinarea cererii, statul în care s-a formulat cererea trebuie să comunice reclamantului decizia de a-l transfera și motivele acestui transfer. Transferul trebui efectuat în maxim șase luni de la data acceptării. Dacă transferul nu are loc în acest termen, examinarea cererii revine statului unde cererea de azil a fost introdusă (articolul 19).

74. Prin derogare de la regula generală, statele membre pot examina o cerere de azil formulată de un cetățean al unui stat terț chiar dacă responsabilitatea nu le aparține, conform criteriilor stabilite de Regulament (articolul 3 § 2). Această posibilitate se numește clauza de “suveranitate”. În acest caz, statul respectiv devine statul responsabil cu examinarea cererii, cu toate obligațiile ce decurg din asumarea acestei responsabilități.

75. Mai mult, orice stat membru, chiar dacă nu e responsabil cu examinarea cererii, conform criteriilor stabilite de Regulament, poate reuni membrii familiei sau alte persoane aflate în îngrijirea solicitantului de azil, din motive umanitare bazate, în mod special, pe considerente familiale sau culturale (articolul 15 § 1). Această posibilitate se numește clauza “umanitară”. În acest caz, statul membru, la cererea oricărui alt stat membru, va examina cererea de azil a persoanei vizate, al cărei consimţământ în acest sens este indispensabil.

76. Un alt Regulament al Consiliului, nr. 2725/2000 din 11 decembrie 2000, prevede înființarea sistemului Eurodac de comparare a amprentelor digitale (“Regulamentul Eurodac”). Acesta impune statelor să înregistreze amprentele digitale ale solicitanților de azil. Aceste date sunt transmise unității centrale Eurodac, condusă de Comisia Europeană, care le stochează în baza centrală de date şi le compară cu date înregistrate anterior.

77. Pe data de 6 iunie 2007, Comisia Europeană a transmis un raport către Parlamentul European şi către Consiliul European privind evaluarea sistemului Dublin (COM(2007)299 final). Pe data de 3 decembrie 2008, Comisia a făcut publică propunerea de revizuire a Regulamentului Dublin (COM(2008) 820 final/2). Scopul reformei este creșterea eficienței sistemului și garanția că nevoile persoanelor care cer protecție internațională sunt îndeplinite de sistemul de determinare a responsabilității între statele membre.

78. Propunerea vizează crearea unui mecanism de suspendare a transferurilor între state pentru ca, pe de o parte, statele care deja sunt supraîncărcate să nu suporte o sarcină suplimentară determinată de transferuri și, pe de altă parte, ca solicitanții de azil să nu fie transferaţi în state care nu le pot oferi un standard suficient de protecție, mai ales în ceea ce privește condițiile de primire și de acces la procedurile de azil (articolul 31 din propunere). Statul vizat trebuie să se adreseze Comisiei pentru o decizie de suspendare. Transferurile pot fi suspendate pentru o perioadă de maxim șase luni. Comisia poate prelungi suspendarea pentru o perioadă de alte șase luni, din proprie inițiativă sau la cererea statutului respectiv.

79. Propunerea, examinată prin procedura de codecizie, a fost adoptată de Parlamentul European la prima citire pe data de 7 mai 2009 și supusă Comisiei și Consiliului.

80. La reuniunea informală a Consiliului pentru Justiție și Afaceri Interne de la Bruxelles din 15 și 16 iulie 2010, Preşedinţia belgiană a Consiliului a introdus pe agendă un schimb de puncte de vedere privind crearea unui sistem unic de procedură de azil și adoptarea unor standarde uniforme de protecție internațională până în 2012. Discuțiile s-au axat, în mod special, pe importanța pe care Consiliul ar trebui să o acorde negocierilor privind reforma Regulamentului Dublin și dacă miniștrii ar sprijini introducerea unei clauze de suspendare a transferurilor.

81. Curtea de Justiție a Comunităților Europene (CJCE), care a devenit Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, a pronunțat o hotărâre privind Regulamentul Dublin. În cauza Petrosian (C-19/08, hotărâre din 29 ianuarie 2009), Curții i-a revenit sarcina de a clarifica interpretarea articolului 20 §§ 1 și 2 cu privire la asumarea responsabilității examinării unei cereri de azil și la calculul termenului-limită pentru transfer atunci când legislația statului membru prevede că apelul este suspensiv. CJUE a statuat că termenul de transfer începe să curgă de la data pronunțării deciziei pe fondul cauzei.

82. CJUE a primit recent o întrebare preliminară din partea Curții de Apel (Marea Britanie) cu privire la interpretarea clauzei de suveranitate prevăzută de Regulamentul Dublin (cauza N.S., C-411/10).

(b) Directivele Uniunii Europene cu privire la azil

83. Trei texte europene vin să completeze Regulamentul Dublin.

84. Directiva 2003/9 din 27 ianuarie 2003, cu privire la standardele minime pentru primirea solicitanților de azil în statele membre (“Directiva Primire”), în vigoare la data publicării în Jurnalul Oficial (OJ L 31 din 6.2.2003). Această directivă impune statelor să garanteze solicitanților de azil:

-  anumite condiții materiale de primire, inclusiv cazare, hrană și haine,    în natură sau sub formă de ajutor financiar, ajutor care trebuie să fie în cuantum suficient pentru ca solicitantul de azil să nu fie în nevoie extremă;

-măsuri de protecție a unității familiei;

-asistență medicală și psihologică;

-accesul minorilor la educație și la cursuri de limbă, în cazul în care aceștia trebuie să frecventeze o școală normală.

În 2007, Comisia Europeană a cerut CJCE (azi CJUE) să examineze dacă Grecia și-a îndeplinit obligațiile cu privire la primirea refugiaților. Printr-o hotărâre din 19 aprilie 2007 (cauza C-72/06), CJCE a statuat că Grecia nu și-a îndeplinit obligațiile stipulate în Directiva Primire. Autoritățile elene au transpus ulterior această directivă.

Pe data de 3 noiembrie 2009, Comisia Europeană a trimis o scrisoare autorităților elene, anunțându-le că intenționează declanșarea unei noi proceduri împotriva sa.

85. Directiva 2005/85 din 1 decembrie 2005 cu privire la standardele minime în materia procedurilor de acordare și retragere a statutului de refugiat în statele membre (“Directiva Procedură”), în vigoare la data publicării în Jurnalul Oficial (OJ L 326/13 din 13.12.2005), care garantează următoarele drepturi:

-o cerere de azil nu poate fi respinsă pe simplul motiv că nu a fost făcută de îndată. Mai mult, cererile trebuie examinate individual, obiectiv și imparțial;

-solicitanții de azil au drept de ședere în statul membru pe perioada examinării cererii sale de azil;

-statul membru trebuie să se asigure că decizia cu privire la cererea de azil este dată în scris, motivat și cu mențiunea căilor de atac disponibile;

-solicitanții de azil trebuie să fie informați cu privire la procedura de urmat, drepturi și obligații și rezultatul procedurii;

-solicitanții de azil trebuie să beneficieze de serviciile unui interpret pentru a-și putea depune cererile autorităților competente, ori de câte ori este nevoie;

-solicitanții de azil nu trebuie să fie împiedicați să comunice cu UNHCR. Mai mult, statele membre trebuie să faciliteze comunicarea dintre UNHCR şi solicitanții de azil, inclusiv cu cei aflați în detenție și accesul la procedurile și cererile de azil, precum și intervenția pe lângă autoritățile competente;

-solicitanții de azil trebuie să aibă posibilitatea efectivă, contra cost, să consulte un avocat. În cazul unui răspuns negativ la cererea lor de azil, statele membre trebuie să asigure reprezentarea judiciară gratuită, la cererea persoanei interesate. Acest drept poate fi limitat (alegerea avocatului să se facă dintr-o listă de avocați special desemnați, posibilităţi de a formula apel limitate la cele cu șansă de reușită sau asistență gratuită celor care nu au resurse financiare suficiente).

Comisia Europeană a inițiat o procedură pentru neîndeplinirea obligațiilor împotriva Greciei, în februarie 2000, din cauza deficiențelor procedurale ale sistemului de azil și a introdus o cerere în fața CJCE (azi CJUE). Ca urmare a transpunerii Directivei Procedură în dreptul intern grec în iulie 2008, cauza a fost radiată de pe rol.

Pe data de 24 iunie 2010, Comisia Europeană a introdus o cerere în fața CJUE împotriva Belgiei, deoarece autoritățile belgiene nu au transpus în integralitate Directiva Procedură – în special, cu privire la obligațiile minime de îndeplinit în organizarea interviurilor.

În propunerea de revizuire a Directivei Procedură, prezentată pe 21 octombrie 2009 (COM(2009) 554 final), Comisia a subliniat importanța obligației de informare a solicitantului de azil și a necesității unei proceduri efective de apel în vederea verificării de către o instanță judiciară a temeiniciei și legalității deciziilor. A prevăzut, de asemenea, acordarea automată a efectului suspensiv cererilor de apel. Aceste amendamente au ca scop punerea în concordanță a legislației în materie cu jurisprudența privitoare la respectarea dreptului la apărare, a principiului egalității armelor și a dreptului la protecție judiciară efectivă.

86. Directiva 2004/83 din 29 aprilie 2004 se referă la standardele minime pentru calificarea cetățenilor statelor terțe sau a apatrizilor ca fiind refugiați sau ca persoane având nevoie de protecție internațională și conținutul protecției acordate (“Directiva Calificare”). A intrat în vigoare la 20 de zile după publicarea în Jurnalul Oficial(OJ L 304 din 30.09.2004).

Această directivă conține o serie de criterii pentru acordarea statutului de refugiat și pentru acordarea de protecție subsidiară, și enumără drepturile atașate fiecăreia dintre aceste două calități. Introduce, de asemenea, un sistem armonizat de protecție temporară pentru persoanele ce nu se încadrează în prevederile Convenției de la Geneva, dar care au, totuși, nevoie de protecție internațională, cum ar fi victimele violențelor în masă sau a războaielor civile.

CJCE (azi CJUE) a pronunțat două hotărâri privind Directiva Calificare: hotărârea Elgafaji (C-465/07) din 17 februarie 2009 și Salahadin Abdulla și alții din 2 martie 2010 (cauze reunite C-175, 176, 178 și 179/08).

C. Texte relevante ale Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei

87. În afara rapoartelor publicate ca urmare a vizitelor sale în Grecia (a se vedea paragraful 160, infra), Comisarul a emis o recomandare “privind drepturile străinilor care doresc să intre pe teritoriul unui stat membru al Consiliului Europei și la punerea în executarea a ordinelor de expulzare”, datat 19 septembrie 2001, care stipulează, printre altele:

“1. Fiecare persoană are dreptul, la sosirea la frontiera unui stat membru, să fie tratată cu respectul cuvenit demnității sale umane și să nu fie considerată, în mod automat, autor al vreunei infracțiuni sau contravenții.

2. La sosire, dacă dreptul de intrare al persoanei respective este discutabil, aceasta are dreptul de a fi audiată, dacă este cazul, cu ajutorul unui interpret, ale cărui onorarii vor fi plătite de statul gazdă, pentru ca persoana respectivă sa aibă posibilitatea de a formula, dacă este cazul, o cerere de azil. Acest drept presupune posibilitatea de a deschide un dosar, după ce a fost informat în mod adecvat despre procedura de urmat, într-o limbă pe care o înțelege. Practica returnării de la “poarta de sosire” devine, astfel, inacceptabilă.

3. Ca regulă, nu se admit limitări ale dreptului la liberă circulație. Ori de câte ori este posibil, măsura detenției trebuie să fie înlocuită cu alte măsuri de supraveghere, cum ar fi cauțiunea sau alte măsuri similare. Dacă detenția rămâne singura garanție a prezenței fizice a străinului, aceasta nu trebuie să aibă loc, în mod sistematic, la sediul poliției sau la penitenciar, decât dacă nu există o alternativă practică și măsura nu trebuie să fie prelungită mai mult decât este absolut necesar pentru organizarea transferului într-un centru specializat.

...

9. Sub nici o formă centrele de primire nu trebuie asimilate penitenciarelor.

...

11. Este esențial ca dreptul la un recurs efectiv în temeiul articolului 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, să nu fie doar garantat de lege, ci accesibil și în practică, atunci când o persoană susține că autoritățile competente au încălcat sau e posibil să încalce un drept garantat de convenție. Dreptul la un recurs efectiv trebuie garantat oricărei persoane care vrea să conteste o măsură de returnare sau un ordin de expulzare. Acest recurs trebuie să aibă efect suspensiv al măsurii, cel puțin în cazul unor posibile încălcări ale articolelor 2 și 3 din convenție. ”

III. LEGISLAȚIE ȘI PRACTICĂ RELEVANTĂ ÎN GRECIA

A. Condițiile de primire a solicitanților de azil

1. Șederea

88. Condițiile de primire ale solicitanților de azil în Grecia sunt reglementate, în principal, printr-un Decret al Președintelui (“DP”) nr. 220/2007, care transpune Directiva Primire. Dispozițiile din acest text care sunt aplicabile cauzei de față se rezumă după cum urmează.

89. Autoritatea responsabilă de primirea și examinarea cererii de azil eliberează solicitantului un card gratuit imediat după ce rezultatele luării amprentelor digitale sunt cunoscute, dar nu mai târziu de trei zile de la introducerea cererii de azil. Acest card, numit “cardul roz”, permite solicitantului să rămână în Grecia pe toată perioada examinării cererii sale. Cardul este valabil șase luni și poate fi reînnoit până la pronunțarea deciziei finale (articolul 5 § 1).

90. Potrivit articolului 12 §§ 1 şi 3, autoritățile competente trebuie să ia măsurile adecvate pentru asigurarea condițiilor materiale de primire a solicitanților de azil. Trebuie să le garanteze un minim nivel de trai, mijloace de subzistență și protecția drepturilor fundamentale. Aceste măsuri pot fi limitate la persoanele în reală nevoie.

91. Un solicitant de azil fără casă și fără mijloace financiare pentru a-și plăti o chirie va fi cazat într-un centru de primire sau într-o altă instituție similară, pe baza unei cereri adresată autorităților competente (articolul
6 § 2). Potrivit informațiilor furnizate de Ministerul Grec al Sănătății și Solidarității Sociale, în 2009 existau paisprezece centre de primire a solicitanților de azil pe teritoriul Greciei, cu o capacitate totală de 935 de locuri. Șase dintre aceste centre erau rezervate minorilor neînsoțiți.

92. Solicitanților de azil care doresc să lucreze li se eliberează permise temporare de muncă, în conformitate cu condițiile prevăzute de DP nr. 189/1998 (articolul 10 § 1 din DP nr. 220/2007). Articolul 4 c) din DP 189/1998 impune autorităților competente să elibereze permise după ce s-au asigurat că slujba respectivă nu prezintă interes pentru un “cetățean grec, un cetățean al Uniunii Europene, o persoană cu statut de refugiat, o persoană cu origini elene etc.”.

93. Solicitanții de azil au acces la programe de formare profesională, în aceleași condiții ca și cetățenii greci (articolul 11).

94. Dacă nu au resurse financiare și nu sunt asigurați sub nicio formă, solicitanții de azil au dreptul la asistență medicală și la tratament medical gratuite. Acordarea primului ajutor este, de asemenea, gratuită (articolul 14 din DP nr. 220/2007).

2. Detenția

95. Când expulzarea administrativă a unui străin este permisă, în conformitate cu secțiunea 76(1) din Legea nr. 3386/2005 (a se vedea paragraful 119, infra) și când străinul este suspectat că încearcă să se sustragă autorităților, când este considerat o amenințare pentru ordinea publică sau când împiedică procedura de îndepărtare de pe teritoriu sau de expulzare, arestarea preventivă este posibilă, până la adoptarea, în termen de trei zile, a unei decizii de expulzare (secțiunea 76(2)). Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 3772/2009 detenția administrativă era de trei luni. În momentul de față este de șase luni și poate fi extinsă, în unele circumstanțe, până la douăsprezece luni.

96. Introducerea unei cereri de apel la Curtea Supremă Administrativă împotriva unei decizii de expulzare nu suspendă detenția (secțiunea 77 din Legea nr. 3386/2005).

97. Dacă secțiunea 76(1) se aplică la sosirea pe aeroportul internațional din Atena, persoanele vizate sunt plasate în detenție în centrul din apropierea aeroportului. În restul teritoriului, persoanele vizate sunt deținute fie în centrele de primire a solicitanților de azil, fie în sediul poliției.

98. Potrivit articolului 13 § 1 din DP nr. 90/2008, introducerea unei cereri de azil nu constituie infracțiune și nu poate justifica detenția, chiar și în cazul unei treceri ilegale a frontierei.

B. Procedura de azil

1. Dispoziții aplicabile

99. Prevederile aplicabile cererii de azil a reclamantului se regăsesc în următoarele decrete prezidenţiale: DP nr. 61/1999 cu privire la acordarea și retragerea statutului de refugiat și la expulzarea străinilor, permise de ședere pentru membrii familiei și mijloacele de cooperare cu UNHCR și DP nr. 90/2008 prin care se transpune în dreptul intern Directiva de Procedură 2005/85, așa cum a fost amendată de DP nr. 81/2009.

(a) Accesul la procedură

100. Orice cetățean al unui stat terț sau apatrid are dreptul de a formula o cerere de azil. Autoritățile responsabile cu primirea și examinarea cererilor trebuie să se asigure că adulții au posibilitatea să introducă o cerere, cu condiția ca aceștia să se prezinte personal în fața autorităților (articolul 4 § 1 din DP nr. 90/2008).

101. Autoritățile informează de îndată solicitantul de azil despre drepturile și obligațiile sale, dându-i o broșură, într-o limbă pe care o înțelege, cu descrierea procedurii de examinare a cererilor și cu drepturile și obligațiile solicitanților de azil. Dacă solicitantul de azil nu înțelege limba utilizată în formular sau este analfabet, acesta va fi informat oral, fiind obligatorie asistența unui interpret (articolul 1 § 6 din DP nr. 61/1999 și articolul 8 § 1 a) din DP nr. 90/2008).

102. O broșură de informare a fost redactată în colaborare cu UNHCR și este disponibilă în șase limbi (arabă, engleză, franceză, greacă, persană și turcă).

103. Când solicitanții de azil sosesc pe aeroportul internațional din Atena, obligația de informare revine agenților de securitate din aeroport. Interpretarea este asigurată de interpreți de la sediul central al poliției din Atena, din partea agențiilor neguvernamentale sau din cadrul personalului aeroportului.

104. Solicitanții de azil trebuie să coopereze cu autoritățile competente (articolul 9 § 1 din DP nr. 90/2008). În mod special, aceștia trebuie să informeze cu privire la orice schimbare de adresă (articolul 6 § 1 din DP nr. 220/2007).

105. Dacă nu au făcut-o la aeroport, solicitanții de azil trebuie să se prezinte sâmbăta următoare la Departamentul pentru Străini de la sediul central al poliției din Attica pentru a depune cererea de azil. De la intrarea în vigoare a DP nr. 81/2009 (articolul 1), introducerea cererilor de azil a fost descentralizată în cele 52 de sedii de poliție din teritoriu.

106. Solicitanții de azil care au depus cererea de azil la aeroport trebuie să se prezinte în termen de trei zile la poliția din Attica pentru a-și declara adresa.

107. Ulterior, solicitanții de azil sunt invitați la sediul poliției pentru un interviu, în timpul căruia pot fi asistați de un avocat. Interviul se desfăşoară în prezența unui interpret, persoana vizată este întrebată dacă confirmă ceea ce a scris în formularul de cerere și i se cere să dea detalii cu privire la identitatea sa, ruta pe care a ajuns în Grecia și motivele pentru care a părăsit țara de origine (articolul 10 § 1 din DP nr. 90/2008).

(b) Examinarea cererii de azil în primă instanță

108. Până în 2009, după interviu, agentul de poliție însărcinat cu evaluarea inițială a solicitantului de azil trimitea cererea la una dintre cele trei comisii consultative pentru refugiați din cadrul Ministerului Ordinii Publice (azi Ministerul Protecției Civile) pentru avizare. Aceste comisii erau compuse din ofițeri de poliție și reprezentanți ai municipalității și includeau, în unele cazuri, un observator din partea UNHCR. Comisia transmitea avizul sub forma unui raport intern poliției din Attica, cea care lua decizia.

109. DP nr. 81/2009 prevede descentralizarea examinării cererilor de azil în primă instanță și înființarea unei comisii consultative în fiecare dintre cele 52 de sedii de poliție din teritoriu (Articolul 3). Procedura de examinare nu s-a schimbat, ci doar are loc în toate cele 52 de sedii de poliție din teritoriu.

110. Deciziile sunt luate în mod individual, după o examinare atentă, obiectivă și imparțială. Autoritățile culeg și analizează informații detaliate și exacte, din surse de încredere, cum ar fi cele furnizate de UNHCR cu privire la situația generală în țara de origine (articolul 6 § 2 din DP nr. 90/2008). Ca și în celelalte etape ale procedurii, solicitanților de azil li se asigură gratuit un interpret (articolul 8 § 1 b) din DP nr. 90/2008).

111. Solicitanții de azil au dreptul să consulte un avocat sau un alt consilier, pe cheltuiala lor (articolul 11 § 1 din DP nr. 90/2008).

112. Decizia este comunicată solicitantului sau avocatului, respectiv reprezentantului său legal (articolul 8 § 1 d) din DP nr. 90/2008). Cu privire la acest aspect, la punctul 10 din broșură se menționează:

“...Cardul [roz] trebuie să conțină adresa pe care ați declarat-o sau centrul de primire unde ați fost repartizat. După luarea deciziei, aceasta vă va fi comunicată la adresa declarată; de aceea este important să anunțați poliția de îndată despre orice schimbare de adresă.”

113. Dacă adresa nu este cunoscută, decizia este comunicată municipalităţii unde este situat sediul central al serviciului la care cererea a fost depusă, unde va fi afișată și comunicată UNHCR (articolul 7 § 2 din DP nr. 90/2008).

114. Informația este comunicată într-o limbă pe care solicitantul de azil are trebui, în mod rezonabil, să o cunoască, dacă acesta nu are reprezentant sau avocat (articolul 8 § 1 e) din DP nr. 90/2008).

(c) Apelurile împotriva deciziilor de refuz

115. Până în 2009, comitetul consultativ pentru refugiați examina cererile de azil în apel, când acestea erau refuzate (articolul 25 din DP nr. 90/2008). UNHCR participa în aceste comitete (articolul 26 din DP nr. 90/2008). După această examinare, se putea aplica la Curtea Supremă Administrativă pentru a casa decizia. Articolul 5 din DP nr. 81/2009 a înlăturat rolul de instanță de apel a comitetului consultativ pentru refugiați. Începând din 2009, apelurile împotriva deciziilor luate în primă instanță au fost încredințate direct Curții Supreme Administrative. În iulie 2009, UNHCR a decis că nu va mai participa la această procedură.

116. În decizia de respingere a cererii trebuie să se menționeze posibilitatea de a introduce un apel, termenul limită de introducere a cererii de apel și consecințele depășirii acestui termen, în afara cazului în care reclamantulului i-a fost furnizată această informație în prealabil, în scris (articolele 7 § 3 și 8 § 1 e) din DP nr. 90/2008).

117. Apelurile la Curtea Supremă Administrativă nu suspendă executarea ordinului de expulzare emis ca urmare a deciziei de respingere a cererii de azil. Totuși, străinii au dreptul de a introduce o cerere de apel împotriva ordinului de deportare în termen de cinci zile de la primirea notificării. Decizia este dată în termen de trei zile lucrătoare de la data introducerii apelului. Acest tip de apel suspedă executarea deciziei de expulzare. În cazul în care decizia prevede și detenția în vederea arestării, apelul suspendă expulzarea, dar nu și detenția (secțiunea 77 din Legea nr. 3386/2005).

118. Solicitanții de azil sunt îndreptățiți să primească ajutor judiciar pentru apelurile la Curtea Supremă Administrativă, cu condiția ca acestea să nu fie inadmisibile sau vădit nefondate (articolul 11 § 2 din DP nr. 90/2008).

(d) Protecția împotriva returnării

119. Legea nr. 3386/2005, așa cum a fost amendată prin Legea nr. 3772/2009 (secțiunea 76(1) c), autorizează expulzarea administrativă a unui străin, în special când prezența sa în Grecia reprezintă o amenințare pentru ordinea publică sau pentru siguranța națională. Străinii sunt considerați că reprezintă o astfel de amenințare când există o procedură penală împotriva lor pentru infracțiunni pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de trei luni de închisoare. Trecerea ilegală a frontierei cu un pașaport fals sau cu un alt document de călătorie este infracțiune conform secțiunilor 83(1) și 87(7) din Legea nr. 3386/2005.

120. Totuși, solicitanții de azil și refugiații sunt exceptați de la prevederile acestei legi (sectiunile 1 c) și 79 d)). Solicitanții de azil pot rămâne în țară până la finalizarea procedurii de examinare a cererii și nu pot fi îndepărtați în nici un fel (articolele 1 § 1 din DP nr. 61/1999 și 5 § 1 din DP nr. 90/2008).

(e) Autorizarea șederii din motive umanitare și protecția subsidiară

121. În cazuri excepționale, în special pentru motive umanitare, Ministrul Ordinii Publice (azi Ministrul Protecției Civile) poate autoriza șederea temporară a unui străin a cărui cerere pentru acordarea statutului de refugiat a fost respinsă, până când devine posibil pentru acesta să părăsească țara (secțiunea 25(6) din Legea nr. 1975/1991). Atunci când o astfel de autorizare este dată pentru motive umanitare, criteriile luate în considerare sunt imposibilitatea obiectivă de îndepărtare sau returnare în țara de origine pentru cauză de forță majoră, cum ar fi motive grave de sănătate, un boicot internațional asupra țării de origine, conflicte civile cu încălcări în masă a drepturilor omului sau riscul de a fi supus în țara de origine unui tratament contrar articolului 3 din convenție (articolul 8 § 2 din DP nr. 61/1999). În acest din urmă caz, Curtea Supremă Administrativă consideră că luarea în considerare a acestui risc nu este o opțiune, ci o obligație pentru autoritățile administrative (a se vedea, de examplu, hotărârile nr. 4055/2008 și 434/2009).

122. Protecția subsidiară poate fi acordată și în conformitate cu DP nr. 96/2008, care transpune Directiva 2004/83/EC privind standardele minime pentru calificarea și statutul cetățenilor unor state terțe sau a apatrizilor ca refugiați sau ca persoane care au nevoie de protecție internațională și conținutul protecției acordate.

(f) Un proces continuu de reformare a procedurii de azil

123. În urma alegerilor parlamentare din Grecia din octombrie 2009, noul guvern a înființat un comitet de experți pentru a evalua reforma sistemului de azil în Grecia. Format din experți din cadrul Ministerului Protecției Civile, Ministerului de Interne și al Sănătății, UNHCR, Consiliul Grec pentru refugiați, Avocatul Poporului și academicieni, comitetului i s-a cerut să propună amendamente la legea în vigoare și la jurisprudență și cu privire la compunerea și modalitatea de lucru a noii autorități civile însărcinate cu examinarea cererilor de azil, compusă nu din ofițeri de poliție, ca astăzi, ci din funcționari publici civili.

S-a luat în considerare, de asemenea, acordarea, din nou, a rolului de organ de apel comitetelor consultative.

124. Propunerile comitetului de experți au fost înaintate Guvernului Grec pe data de 22 decembrie 2009 și se pregătește, în prezent, o propunere de act normativ. Potrivit declarației Prim-Ministrului grec George Papandreou în cadrul unei conferințe de presă din 20 ianuarie 2010, cu participarea Înaltului Comisar ONU pentru refugiați, Antonio Guterres, scopul acestei reforme este de a restructura cadrul legislativ, “pentru a-l aduce în conformitate cu Convenția din 1951 privind refugiații și cu dreptul European”.

2. Date statistice cu privire la azil în Grecia

125. Potrivit datelor statistice publicate de UNCHR, în 2008 Grecia era pe locul șapte pe lista Statelor Membre ca număr de solicitări de azil primite, cu un total de 19 880 cereri introduse în 2008 (comparativ cu 15 930 în 2009) (Nivelurile de azil și tendințe în țările industrializate, 2009). 88% dintre cetățenii străini care au intrat în Uniunea Europeană în 2009 au intrat prin Grecia.

126. Pentru 2008, UNCHR a raportat o rată de succes în prima instanță (proporția deciziilor de admitere din totalul deciziilor luate) de 0.04% pentru statut de refugiat potrivit Convenției de la Geneva (unsprezece persoane) și 0.06% pentru protecție umanitară sau subsidiară (optsprezece persoane) (UNCHR, Observarea Greciei ca țară de azil, 2009). 12 095 apeluri au fost introduse împotriva unor decizii de respingere. Acestea au determinat ca 25 de persoane să beneficieze de statut de refugiat în temeiul Convenției de la Geneva și 11 pentru motive umanitare sau protecție subsidiară. În ceea ce privește apelurile, rata de succes a fost de 2.87% și 1.26%. Prin comparație, în 2008, rata medie de succes în primă instanță era de 36.2% în cinci din cele șase state care, împreună cu Grecia, primesc cel mai mare număr de cereri de azil (Franța, Marea Britanie, Italia, Suedia și Germania) (UNHCR, Tendințe globale 2008, refugiați, solicitanți de azil, persoane returnate, delocalizate intern și apatrizi).

127. Până în 2009, 95% dintre cererile de azil s-au făcut la secția centrală de poliție din Attica. Odată cu descentralizarea examinării cererilor de azil către secțiile locale de poliție din țară, circa 79% dintre cereri au fost examinate de secția centrală de poliție din Attica.

IV. LEGISLAȚIE ȘI PRACTICĂ RELEVANTĂ ÎN BELGIA

128. Actul pentru Străini reglementează diferitele etape ale procedurii de azil. În cazul solicitanților de azil sub regimul “Dublin” prevederile aplicabile sunt următoarele.

A. Oficiul pentru Străini

129. Oficiul pentru Străini este organul administrativ responsabil cu înregistrarea cererilor de azil după consultarea bazei de date Eurodac. Același organ este responsabil cu intervievarea solicitanților de azil cu privire la situația lor pentru a determina dacă Belgia este statul responsabil conform Regulamentului Dublin cu examinarea cererii de azil. Aceste aspecte de procedură sunt reglementate în secțiunea 51/5 a Actului pentru Străini.

130. După interviu, Oficiul pentru Străini completează cererea tip “Dublin”. Cererea tip conține secțiuni de informare de ordin general despre solicitanții de azil și detalii despre cum au ajuns în Belgia, starea lor de sănătate și motivele venirii în Belgia. Nu există prevederi cu privire la obligativitatea asistenței de către un avocat cu ocazia interviului.

131. Atunci când Oficiul pentru Străini consideră că Belgia este responsabilă (decizie pozitivă) conform criteriilor Dublin sau prin aplicarea unor clauze speciale sau pentru că termenul limită pentru transfer a trecut, transmite cererea către Oficiul Comisarului General pentru Refugiați și Apatrizi (“CGRSP”), organul belgian responsabil cu examinarea cererilor de azil.

132. Atunci când Oficiul pentru Străini consideră că Belgia nu este responsabilă pentru a examina cererea (decizie negativă), adresează o cerere statului responsabil pentru ca acesta să preia cererea. Dacă statul în cauza acceptă, explicit sau tacit, Oficiul pentru Străini respinge cererea și emite o decizie de refuz a permisului de ședere și un ordin de a părăsi țara.

133. Decizia de respingere a cererii și de transfer a solicitantului de azil trebuie să fie motivată. Atunci când transferul urmează a se face în Grecia, se presupune că aceasta își respectă obligațiile comunitare și internaționale în ceea ce privește azilul și că recurgerea la clauza de suveranitate nu este oblgatorie în Regulamentul Dublin. În unele cazuri, se menționează că reclamantul nu a adus nicio dovadă a consecințelor concrete pe care le-ar avea situația generală asupra situației lui individuale.

134. Nu există statistici exacte pentru a determina în ce proporție Oficiul pentru Străini aplică clauza de suveranitate. Deciziile pozitive nu specifică acest element. Putem extrage această informație, cel mult, din datele din raportul anual al Oficiului pentru Străini 2009, conform cărora Belgia a emis în anul 2009 1 116 cereri de examinare a cererilor de azil către alte state, dintre care 420 către Grecia, și un totale de 166 de cereri au fost trimise către CGRSP.

135. Pe toată perioada cât se fac eforturi pentru a determina statul responsabil cu examinarea cererii, străinul poate fi reținut sau deținut într-un loc determinat atât cât este absolut necesar, dar nu mai mult de o lună.

B. Comisia de Apel pentru Străini

136. Deciziile luate de către Oficiul pentru străini referitoare la reședință pot fi atacate în apel la Comisia de Apel pentru Străini. Aceasta este o curte administrativă prevăzută și întocmită prin Legea din 15 septembrie 2006 privind reforma Consiliului de Stat. A preluat competențele Consiliului de Stat în materia străinilor și pe acelea privind Comisia de Apel pentru Refugiații Permanenți.

137. Cererile de apel împotriva ordinelor de părăsire a țării nu au efect suspensiv. Legea prevede însă posibilitatea de a introduce o cerere separată de suspendare a executării acestui tip de ordin. Cererea de suspendare trebuie introdusă înainte, sau, cel mult, în același timp cu cererea de apel.

1. Suspendarea executării în procedură extrem de urgentă

138. În temeiul secțiunii 39/82 a Actului pentru Străini, atunci când se invocă un pericol iminent, o cerere de suspendare a executării se poate face în procedură extrem de urgentă. Comisia de Apel pentru Străini va admite cererea dacă consideră că motivele invocate sunt suficient de serioase încât să justifice măsura, și dacă executarea imediată a ordinului poate cauza un prejudiciu serios și iremediabil persoanei vizate. Cererea de suspendare trebuie introdusă în cel mult cinci zile, dar nu mai devreme de trei zile lucrătoare, de la data notificării ordinului de părăsire a țării. Înainte de intrarea în vigoare, la data de 25 mai 2009, a Legii din 6 mai 2009, termenul limită era de 24 de ore. O cerere de suspendare a executării ordinului de părăsire a țării suspendă astfel punerea în aplicare a ordinului de expulzare.

139. Secțiunea 39/82(4) prevede ca cererea de suspendare în procedura de urgență să fie examinată în termen de 48 de ore de la primirea de către Comisia de Apel pentru Străini. Dacă președintele camerei sau judecătorul competent nu emit o decizie în acest termen, prim-președintele sau președintele general trebuie să fie informat și trebuie să se asigure că decizia este luată în termen de 72 de ore de la primirea cererii. Aceștia pot examina chiar ei cererea și lua o decizie.

140. Conform jurisprudenței Consiliului de Stat preluată de Comisia de Apel pentru Străini, privarea de libertate este un motiv suficient pentru a justifica natura iminentă a riscului, fără ca o dată a plecării să fie programată.

2. Examinarea pe fond

141. Comisia de Apel pentru Străini examinează legalitatea ordinului în conformitate cu secțiunea 39/2(2) din Actul pentru Străini, verificând dacă decizia organului administrativ se întemeiază pe faptele existente la dosarul administrativ al cauzei, dacă, prin motivarea de formă și de substanță, nu a comis o eroare vădită de apreciere cu privire la interpretarea faptelor și dacă s-a conformat normelor procedurale prevăzute sub sancțiunea nulității sau a comis un abuz de putere (a se vedea, de exemplu, decizia Comisiei de Apel pentru Străini nr. 14.175 din 31 iulie 2008).

142. În cazul în care cererea de suspendare a executării este respinsă și solicitantul este deportat, procedura pe fondul cauzei continuă. Totuși, Comisia de Apel pentru Străini poate respinge apelurile împotriva ordinului de părăsire a țării pe baza faptului că solicitanții nemaifiind în țară nu mai au interes să atace respectivul ordin (hotărârea nr. 28.233 din 29 mai 2009; a se vedea, de asemenea, hotărârea nr. 34.177 din 16 noiembrie 2009).

3. Jurisprudență a Comisiei de Apel pentru Străini în cauze tip “Dublin”

143. Primele cauze în care solicitanții de azil au raportat dificultăți de acces la procedura de azil în Grecia datează din aprilie 2008. În hotărârea sa nr. 9.796 din 10 aprilie 2008, Comisia de Apel pentru Străini a suspendat executarea unui transfer tip “Dublin” spre Grecia în procedură de extremă urgență, deoarece autoritățile elene nu au răspuns solicitării de examinare a cererii de azil respective și Oficiul pentru Străini nu a cerut garanții individuale. Comisia de Apel pentru Străini a considerat că un acord tacit nu oferă garanții suficiente pentru o examinare efectivă a cererii de azil de către autoritățile elene. Din martie 2009, totuși, Oficiul pentru Străini nu mai cere astfel de garanții și ia decizia pe baza acordurilor tacite. Comisia de Apel pentru Străini nu mai contestă această abordare, considerând că Grecia a transpus în dreptul său intern Directiva Calificare și, respectiv, Directiva Procedură.

144. În procesul de verificare a motivării ordinului de părăsire a țării, Comisia de Apel pentru Străini ia în considerare, în primul rând, situația de fapt relatată Oficiului pentru Străini în timpul interviului în cadrul procedurii Dublin și consemnată în dosarul administrativ. Dovezile furnizate ulterior, inclusiv documente de natură generală, printr-o scrisoare adresată Oficiului pentru Străini în timpul examinării Dublin sau în apelul împotriva ordinului de părăsire a țării, nu sunt luate în considerare de către Comisia de Apel pentru Străini, deoarece nu au fost depuse în timp util sau nu sunt credibile, nefiind menționate în susținerile solicitantului de azil în fața Oficiului pentru Străini (a se vedea, de exemplu, hotărârile nr. 41.482 din 9 aprilie 2010 și nr. 41.351 din 1 aprilie 2010).

145. În cazurile în care Comisia de Apel pentru Străini a luat în considerare rapoarte internaționale depuse la dosar de către solicitanții de azil, rapoarte care confirmă existența unui risc de încălcare a articolului 3 din convenție derivat din deficiențele procedurii de azil și a condițiilor de detenție și primire în Grecia, jurisprudența sa este împărțită.

146. Anumite divizii au luat în considerare situația din Grecia. Spre exemplu, în hotărârile nr. 12.004 și 12.005 din 29 mai 2008, Comisia a considerat că Oficiul pentru Străini ar fi trebui să ia în considerare susținerile privind relele tratamente în Grecia:

“Reclamantul a informat cealaltă parte în timp util asupra faptului că transferul său în Grecia, după părerea sa, ar constitui o încălcare a articolului 3 din convenție, în mod special din cauza tratamentului inuman și degradant pe care l-a suferit și pe care indubitabil îl va suferi odată întors în Grecia...Comisia notează că reclamantul, susținând riscul unui tratament inuman și degradant, contrar articolului 3 din convenție, odată întors în Grecia, și întemeindu-și susținerile pe surse documentare de încredere, pe care le-a comunicat celeilalte părți, acesta a formulat o obiecție detaliată și explicită cu privire la o dimensiune importantă a deportării sale. Partea adeversă ar fi trebuit să răspundă acestei obiecții în decizie, pentru ca cerințele cu privire la motivare să fie îndeplinite. ”

147. Pe aceeași linie de raționament, în hotărârea nr. 25.962 din 10 aprilie 2009, Comisia de Apel pentru Străini a suspendat executarea unui transfer în Grecia, folosind următorii termeni:

“Comisia consideră că termenii raportului din 4 februarie 2009 a Comisarului pentru Drepturile Omului a Consiliului Europei, (...), și fotografiile însoțitoare cu privire la condițiile de detenție ale solicitanților de azil sunt edificatoare. În ciuda faptului că acest raport este ulterior hotărârii Oficiului și a Curții Europene a Drepturilor Omului menționată în hotărâre, conținutul acestui raport este suficient de clar pentru a stabili că, în ciuda eforturilor recente de a se conforma standardelor europene în materie de azil și protecția drepturilor fundamentale ale solicitanților de azil, autoritățile elene nu sunt deocamdată capabile să ofere solicitanților de azil garanțiile procedurale și de primire minime.”

148. Alte divizii au optat pentru o altă abordare, care constă în luarea în considerare a incapacității de a demonstra o legătură de cauzalitate între situația generală în Grecia și situația individuală a reclamantului. Spre exemplu, în hotărârea nr. 37.916 din 27 februarie 2009, de respingere a unei cereri de suspendare a transferului în Grecia, Comisia de Apel pentru Străini a motivat astfel:

[Traducere efectuată de Grefa Curții]

“Informația cu caracter general furnizată de solicitantul de azil se referă, în principal, la situația străinilor care caută protecție internațională în Grecia, circumstanțele în care aceștia sunt transferați spre Grecia și primiți aici, modul în care sunt tratați și modalitatea în care procedura de azil este aplicată și funcționează în Grecia. Din documentele furnizate nu reiese o legătură cauzală care să arate că deficiențele raportate ar conduce la o încălcare de către Grecia a obligației de nereturnare a unor străini care, ca și reclamantul în cauză, au fost transferați în Grecia...În acest context, reclamantul nu a făcut dovada că executarea deciziei atacate l-ar expune la un risc de prejudiciu ireparabil”.

149. În trei cauze din 2009, aceleași divizii au avut o abordare diametral opusă și au decis să suspende transferurile către Atena, considerând că Oficiul pentru Străini ar fi trebuit să țină cont în motivarea sa de informația despre situația generală din Grecia. Acestea sunt hotărârile nr. 25.959 și 25.960 din 10 aprilie 2009 și nr. 28.804 din 17 iunie 2009).

150. În vederea armonizării jurisprudenței, președintele Comisiei de Apel pentru Străini a convocat o ședință plenară pe data de 26 martie 2010 care a pronunțat trei hotărâri (hotărârile nr. 40.963, 40.964 și 10.965), a căror motivare se poate rezuma cum urmează:

-Grecia este membru la Uniunii Europene, guvernată de principiul supremației dreptului, parte la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la Convenția de la Geneva și aplicarea legislației comunitare cu privire la azil este obligatorie;

-în virtutea principiului încrederii intra-comunitare, trebuie să se presupună că statul vizat își va îndeplini obligațiile (referire la jurisprudența Curții în K.R.S. împotriva Marii Britanii (dec.),
nr. 32733/08, ECHR 2008‑...);

-pentru a răsturna această prezumție, reclamantul trebuie să demonstreze in concreto că există un risc real de a fi supus unui tratament contrar articolului 3 din convenție în țara unde urmează a fi transferat;

-simpla referire la rapoarte generale din surse de încredere care arată problemele cu privire la primirea solicitanților de azil sau că se practică returnarea la frontieră, sau simplul fapt că într-un stat membru al Uniunii Europene procedura de azil este defectuoasă nu sunt elemente suficiente pentru a demonstra un asemenea risc.

151. Pe fond, același raționament stă și la baza hotărârilor Comisiei de Apel pentru Străini, atunci când examinează cererile de apel. Astfel după respingerea unei cereri de apel ca inadmisibilă deoarece solicitantul a fost deja expulzat, în hotărârea susmenționată nr. 28.233 din 29 mai 2009 s-a examinat capătul de cerere al reclamantului privind Convenția – în special articolul 3 – și a respins apelul deoarece reclamantul nu a făcut dovada unei legături concrete între situația generală în Grecia și situația sa individuală.

C. Consiliul de Stat

152. Dispozițiile pertinente cu privire la declinarea de competență în favoarea Consiliului de Stat și competențele acestuia se regăsesc în legile privind Consiliul de Stat coordonate la data de 12 ianuarie 1973.

153. Un avocat poate introduce un apel administrativ în fața Consiliului de Stat în termen de 30 de zile de la notificarea deciziei Comisiei de Apel pentru Străini.

154. Dacă apelul urmează a fi examinat de către Consiliul de Stat, trebuie sa fie declarat admisibil. Va fi declarat admisibil dacă nu este, în mod vădit, inadmisibil sau fără scop; dacă se pretinde încălcarea legii sau neîndeplinirea unor cerințe procedurale sau formalități esențiale prevăzute sub sancțiunea nulității, dacă cererea nu este vădit nefondată și presupusa eroare ar fi putut influența decizia și este suficientă pentru a o casa; sau dacă examinarea cererii este necesară pentru a garanta coerența jurisprudenței.

155. Această procedură nu are efect suspensiv. Consiliul de Stat pronunță hotărârea asupra admisibilității cererii, în principiu, în termen de opt zile.

156. Atunci când cererea este declarată admisibilă, Consiliul de Stat pronunță hotărârea pe fondul cauzei în termen de șase luni şi poate casa hotărâri ale Comisiei de Apel pentru Străini pentru încălcarea legii sau pentru neîndeplinirea unor cerințe procedurale sau formalități esențiale prevăzute sub sancțiunea nulității.

157. Hotărârile la care se face referire în cererea în fața Curții arată că abordarea Comisiei de Apel pentru Străini explicată mai sus nu este pusă în discuție de către Consiliul de Stat și consideră că nu se ridică nicio problemă din prisma articolului 13 din convenție (a se vedea, spre exemplu, hotărârea nr. 5115 din 15 decembrie 2009).

D. Judecătoriile și tribunalele

158. Deciziile luate de către Oficiul pentru Străini cu privire la detenție (ordine de deținere a solicitanților într-un anumit loc și ordine de reîncarcerare) pot fi atacate în jusțiție. Cu ocazia examinării cererilor de eliberare, Curtea de Apel din Bruxelles (Divizia Penală) a creat o jurisprudență care ia în considerare riscurile la care se supun persoanele vizate dacă ar fi trimise în Grecia și, de asemenea, concluziile Curții privind încălcarea de către Grecia a obligațiilor derivând din articolul 3 (S.D. împotriva Greciei, nr. 53541/07, 11 iunie 2009, și Tabesh împotriva Greciei, nr. 8256/07, 26 noiembrie 2009).

V. DOCUMENTE INTERNAŢIONALE CARE DESCRIU CONDIŢIILE DE DETENȚIE ȘI PRIMIRE A SOLICITANȚILOR DE AZIL ȘI PROCEDURA DE AZIL ÎN GRECIA

A. Rapoarte publicate din 2006 la zi

159. Din 2006 s-au publicat, în mod regulat, rapoarte de către organizații naționale, internaționale sau neguvernamentale care descriu condițiile deplorabile de primire a solicitanților de azil în Grecia.

160. O listă a principalelor rapoarte este următoarea:

- Comitetul European pentru Prevenirea Torturii, în urma vizitei în Grecia între 27 august și 9 septembrie 2005, publicat la data de
20 decembrie 2006;

-Raportul delegației Comitetului LIBE privind vizita sa în Grecia (Samos și Atena), Parlamentul European, 17 iulie 2007;

-Pro Asyl, “Adevărul poate fi amar, dar trebuie spus – situația refugiaților în spațiul egeean și practicile pazei de coastă elene”, octombrie 2007;

-UNHCR, “Azil în Uniunea Europeană. Un studiu asupra implementării Directivei Calificare”, noiembrie 2007;

-Comitetul European pentru Prevenirea Torturii, în urma vizitei în Grecia între 20 și 27 februarie 2007, 8 februarie 2008;

-Amnesty International, “Grecia nu este un loc propice pentru un solicitant de azil”, 27 februarie 2008;

-Consiliul European pentru Refugiați și Exilați (“ECRE”), “Grecia în vizor – Loteria azilului în EU sub asediu”, 3 aprilie 2008;

-Organizația Norvegiană pentru solicitanții de azil (“NOAS”), “Un joc cu dreptul de azil în Europa – Politica de azil a Greciei și Regulamentul Dublin II ”, 9 aprilie 2008;

-UNHCR, “Luare de poziție asupra returnării solicitanților de azil în Grecia conform Regulamentului Dublin”, 15 aprilie 2008;

-Human Rights Watch, “Blocați de o ușă care se închide – Irakieni și alți solicitanți de azil și imigranți la intrarea Grecia/Turcia în Uniunea Europeană”,noiembrie 2008;

-Clandestino, “Migrația fără documente: numărând ce nu se poate număra: date și tendințe în Europa”, decembrie 2008;

-Human Rights Watch, “Lăsați să supraviețuiască”, decembrie 2008;

-Cimade, “Dreptul la azil: persoanele vizate de Dublin II, parcursul juridic al solicitanților de azil supuși unei reprimiri conform Regulamentului Dublin II”, decembrie 2008;

-Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei, D. T. Hammarberg, raport pregătit ca urmare a vizitei sale în Grecia între 8 și 10 decembrie 2008, 4 februarie 2009;

-Consiliul Grec pentru Refugiați, “Dilema Dublin – “Transferarea sarcinii probei și supunerea la risc a solicitanților de azil”,
23 februarie 2009;

- Comitetul European pentru Prevenirea Torturii, în urma vizitei în Grecia între 23 și 28 septembrie 2008, 30 iunie 2009;

-Crucea Roșie austriacă și Caritas, “Situația persoanelor returnate de Austria în Grecia în temeiul regulamentului Dublin. Raport privind o misiune comună de investigare în Grecia (23-28 mai 2009)”, august 2009;

-Comitetul Norvegian Helsinki (“NHC”), NOAS și Aitima, “Pe ușa din dos: Regulamentul Dublin II și deportările ilegale din Grecia”, octombrie 2009;

-Human Rights Watch, “Grecia: Țărmuri nesigure și neprimitoare”, octombrie 2009;

-UNHCR, Observații cu privire la Grecia ca țară de azil,
decembrie 2009;

-Amnesty International, “Capcana Dublin II: transferuri ale solicitanților de azil în Grecia conform Regulamentului”, martie 2010;

-Comisia Națională pentru Drepturile Omului (Grecia), “Condițiile de detenție a străinilor în unitățile de poliție și centrele de detenție”, aprilie 2010;

-Amnesty International, “Migranții nelegali și solicitanții de azil deținuți în mod frecvent în condiții sub standarde”, iulie 2010.

B. Condițiile de detenție

161. Rapoartele menționate anterior atestă o practică sistematică de deținere a solicitanților de azil în Grecia pentru perioade cuprinse între câteva zile și câteva luni de la sosire. Această practică îi afectează atât pe solicitanții de azil care sosesc pentru prima dată în Grecia, cât și pe cei transferați de către un Stat Membru, în conformitate cu Regulamentul Dublin. Martorii atestă că nu se furnizează nicio informație cu privire la motivele detenției.

162. Toate centrele care au fost vizitate de organele și organizațiile care au realizat rapoartele sus-menționate descriu o situație similară, având însă grade de gravitate diferite: supraaglomerare, mizerie, lipsă de spațiu, lipsă de aerisire, posibilitate limitată sau nicio posibilitate de plimbare, lipsa spațiului de relaxare, număr insuficient de saltele, saltele murdare, lipsa accesului liber la toalete, spații sanitare inadecvate, lipsa intimității, acces limitat la îngrijire medicală. O parte semnificativă dintre cei intervievaţi s-au plâns, de asemenea, de insulte, în mod special insulte rasiste, proferate de personalul centrului și utilizarea violenței fizice de către gardieni.

163. Spre exemplu, în urma vizitei sale în Grecia între 27 august și
9 septembrie 2005, CPT a raportat:

“Clădirea noului centru special pentru străini (...) a reprezentat o oportunitate pentru Grecia de a avea o abordare mai apropiată de normele și standardele dezvoltate în Europa. În mod regretabil, autoritățile au menținut sistemul carceral, adesea în condiții deplorabile și fără activități semnificative și fără îngrijire medicală minimă, pentru persoane care nu sunt nici condamnate nici suspecte de săvârșirea unei infracțiuni și care au întreprins adesea călătorii istovitoare spre Grecia, după cum au mărturisit mulți interlocutori greci.”

În februarie 2007, CPT a inspectat 24 de secții de poliție și centre de deținere pentru imigranți, aflate sub jurisdicția Ministerului Ordinii Publice și a conchis că “persoanele private de libertate de către autoritățile elene sunt supuse unui risc de tratament inuman”. A adăugat:

“[De la ultima vizită în Grecia, în 2005] nu s-au înregistrat îmbunătățiri cu privire la modalitatea în care sunt tratate persoanele deținute de către autoritățile elene. Delegația CPT a audiat încă o dată un număr considerabil de plângeri cu privire la aplicarea unui tratament inuman persoanelor deținute de către autoritățile elene. Multe dintre aceste plângeri au vizat pălmuiri, loviri cu pumnii și cu bastonul aplicate la momentul arestării sau în timpul interogatoriului poliției. (...) În câteva cazuri, doctorii delegației au constatat că susținerile de rele tratamente aplicate de către oficialii greci erau în concordanță cu rănile persoanelor vizate.”

În noiembrie 2008, Human Rights Watch și-a exprimat îngrijorarea în următorii termeni:

“Deși autoritățile elene nu au acordat acces liber Human Rights Watch pentru ca acesta să evalueze condițiile de detenție în centrele pe care a cerut să le viziteze, acesta a fost totuși în măsură să colecteze mărturii ale persoanelor deținute astfel încât să reliefeze o imagine alarmantă a tratamentului aplicat de poliție, supraaglomerare, lipsa igienei, în mod special în locurile pe care nu au fost autorizați să le viziteze, cum ar fi secții ale poliției de frontieră, aeroportul, Venna și Mitilini. Condițiile de detenție și abuzurile poliției descrise în cele trei din urmă secțiuni ale acestui raport constituie în mod indubitabil tratament inuman și degradant.”

În raportul său din decembrie 2008, Cimade a observat:

“În 2003, 1,000 de persoane au sosit în Lesbos; în 2007, au fost 6 000 și în primele opt luni ale anului 2008, au fost 10 000. (...) Un grup de demonstranți așteaptă sosirea noastră strigând: “fără frontieră, fără națiune, fără deportare”, circa zece dintre ei cerând ca centrul de deținere să fie închis. Cu brațele întinse prin gard, strigând după ajutor. Trei încăperi tip cușcă, fiecare cu câte 85 de bărbați înăuntru: afgani, palestinieni, somalezi, închiși cât e ziua de lungă în condiții deplorabile. E vară târzie și răcoare în Grecia, iar oamenii dorm pe ciment. E un miros înțepător care îmi amintește de centrul de tranzit de la Roissy (...). Cei mai mulți au fost închiși de câteva zile, unii chiar de o lună. Nu înțeleg de ce sunt aici. Au fost separați de soții și copii. Urc la etajul doi: un bărbat de origine sri- lankeză cu o boală infecțioasă e izolat într-un mic bungalou. Hangarul unde sunt ținuți femeile și copii e singura încăpere deschisă. Există paturi, dar nu destule, deci există saltele pe jos. E vară târzie, dar toți se plâng de frig și de faptul că nu sunt pături suficiente. Ultima închisoare, cea pentru minori. Sunt douăzeci și cinci. (...)”

În raportul său din februarie 2009, Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei a declarat:

“În timpul întâlnirii cu Comisarul, autoritățile din departamentul Eros l-au informat că la data de 1 decembrie 2008 erau 449 de migranți nelegali deținuți de poliție în șase centre de detenție din departament. Cele cinci naționalități cele mai frecvente sunt: Irak (215), Afghanistan (62), Georgia (49), Pakistan (37) și Palestina (27). Pe data de 9 decembrie 2008, data vizitei Comisarului, la două dintre camerele de detenție tip depozit aparținând secției de poliție de frontieră Feres, care a fost înființată în 2000, se aflau în detenție 45 de tineri, bărbați, migranți nelegal, cei mai mulți dintre aceștia fiind irakieni. Erau, de fapt, înghesuiți în camere, dormind și călcând pe saltelele pe care le întinseseră pe jos, una lângă cealaltă. În grupurile sanitare, condițiile erau înfiorătoare. Unii dintre deținuți aveau iritații vizibile pe brațe, iar altul, desculț, se plângea că autoritățile nu i-au dat încălțăminte și haine curate (...). Pe data de decembrie 2008, autoritățile de poliție l-au informat de Comisar că la Kyprinos (Fylakio) se aflau 320 de deținuți în șapte celule, majoritatea irakieni și afgani.”

164. CPT a vizitat centrul de detenție de lângă aeroportul internațional din Atena în august și septembrie 2005 și a notat:

“Condițiile din centru sunt îngrijorătoare pentru delegația CPT. Fiecare celulă (măsurând 9.5m²) avea o capacitate oficială de cinci persoane, deja prea mare. De fapt, registrele arătau că de multe ori, de exemplu în mai și iunie 2005, rata de ocupare ajungea la șase, și chiar la nouă persoane în celulă. O examinare a celulelor a indicat că, aparent, au fost proiectate pentru câte o persoană – în mod cert, nu mai mult de trei persoane, preferabil două, puteau să stea peste noapte într-o asemenea celulă. Grupurile sanitare se aflau în afara celulelor și delegația a primit numeroase plângeri cu privire la faptul că gardienii nu răspundeau prompt la cererile deținuților de a merge la toaletă; mai mult, accesul la duș părea extrem de limitat, iar cinci persoane din aceeași celulă au susținut că nu au făcut duș timp de șapte zile, mirosul cald și dulce din cameră dând crezare spuselor lor. Delegația a cunoscut, de asemenea, o persoană care a petrecut o lună și jumătate într-una dintre aceste celule fără a-și schimba hainele, fără acces la aer curat sau activitate fizică, ori vreo ocupație.”

În urma vizitei sale în Grecia în 2007, CPT a notat că nu s-a îmbunătățit modalitatea în care persoanele deținute erau tratate și a reportat cazuri de rele tratamente din partea poliției în celula destinată deportărilor din aeroportul internațional din Atena:

“În centrul de detenție pentru străini Petru Rali, o persoană din Bangladesh a declarat că a fost pălmuită și lovită cu picioarele de către polițiștii de escortă în celula destinată deportărilor din aeroportul internațional din Atena, deoarece a refuzat deportarea. A mai declarat că l-au strâns de gât, i-au introdus degetele în ochi, i-au întors brațul la spate și i-au aplicat lovituri în spatele genunchilor, pe fese și în abdomen, în urma cărora a leșinat. În urma examinării de către un medic din cadrul delegației, au fost constatate următoarele leziuni: o ușoară escoriație (aproximativ
0.3 cm) pe mandibulă și o contuzie liniară roșiatică pe obrazul stâng, sub ochi (2 cm), cu două escoriații; răni ușoare și difuze pe frunte și o leziune roșie pe piept (2 cm); umflături pe gât, la nivelul tiroidei și umflături ale ambelor brațe; pe piciorul drept, sub genunchi și în partea laterală, o rană difuză roșiatică (aproximativ
2 cm x 2 cm). ”

165. În urma vizitelor din octombrie 2009 și mai 2010, Amnesty International a descris centrul de detenție de lângă aeroport astfel:

“Unitatea este împărțită în trei sectoare. Primul este format din trei celule, fiecare de aproximativ 7m2. Fiecare celulă este prevăzută cu câte o fereastră și sectorul are două toalete și dușuri separate. Al doilea sector este format din trei celule de mari dimensiuni, fiecare de aproximativ 50m2. Există toalete separate în afara celulelor, pe culoar. Al treilea sector este format din nouă celule foarte de foarte mici dimensiuni, fiecare de aproximativ 10m2. Celulele sunt dispuse în rând, de-a lungul unui culoar îngust, unde se găsește și un telefon public pe bază de cartelă. De cealaltă parte a culoarului, se află două toalete și două dușuri.

În timpul vizite sale din octombrie 2009, delegații Amnesty International au fost în măsură să viziteze primele două sectoare, unde sunt ținuțe persoanele returnate în baza Regulamentului Dublin II, precum și alte categorii de solicitanți de azil. Delegații au observat că deținuții trăiau în condiții fizice neadevcate și de severă suprapopulare. Mulți dintre solicitanții de azil au declarat că au fost agresați verbal de către ofițerii de poliție.

În timpul vizitei de organizare din mai 2010, li s-a permis reprezentanților Amnesty International să viziteze toate cele trei sectoare. Autoritățile le-au spus delegaților că primul sector era destinat persoanelor returnate conform Regulamentului Dublin II, precum și altor categorii de solicitanți de azil, al doilea sector era destinat imigranților nelegali de sex feminin, condamnați pentru tentativa de a părăsi Grecia cu documente false și al treilea sector era destinat imigranților nelegali de sex masculin, condamnați pentru tentativa de a părăsi Grecia cu documente false.

În timpul vizitei din mai 2010, în primul sector erau deținuți șapte solicitanți de azil (șase bărbați și o femeie), dar nicio persoană returnată în baza Regulamentului Dublin II. În cel de-al doilea sector, cincisprezece femei erau ținute într-o celulă, dintre care trei erau însărcinate. Una dintre femeile însărcinate se plângea că nu poate respira și întreba când poate ieși din celulă. Într-o altă celulă se afla un bărbat cu o rană la un picior. Persoanele ținute în primele două sectoare au relatat delegaților Amnesty International că poliția descuia arareori ușile sectoarelor. Astfel, ei nu aveau acces la distribuitoarele de apă și erau nevoiți să bea apă din toalete. La momentul vizitei, aproximtiv 145 de deținuți erau ținuți în cel de-al treilea sector, în condiții de extremă suprapopulare. Printre aceștia, delegații au identificat o persoană returnată în baza Regulamentului Dublin II. Erau nouă celule în total. Delegații au reușit să viziteze doar două dintre celule, fiecare cu câte un pat format dintr-un cadru de beton cu o saltea deasupra, și în care erau plasate între 14 și 17 persoane. Neexistând suficiente saltele, deținuții dormeau pe jos. Ca rezultat al supraaglomerării și a saltelelor de pe jos, nu exista spațiu de mișcare. Deținuții au relatat Amnesty International că, din cauza lipsei de spațiu, nu puteau dormi toți în acelaşi timp. Deși celulele vizitate erau prevăzute cu ferestre, aerisirea nu era suficientă din cauza supraaglomerării. Caldura din celule era de nesuportat.

Deținuții plasați în cel de-al treilea sector au relatat Amnesty International că ofițerii de poliție nu le permiteau să se plimbe pe coridorul din afara celulelor și că întâmpinau mari dificultăți pentru a merge la toaletă. Delegații Amnesty International au observat că unele dintre persoanele cărora le era permis să meargă la toaletă aveau o sticlă de plastic pe jumătate sau plină cu urină. Autoritățile au recunoscut că în toate celulele, deținuții foloseau sticle de plastic pentru a-și face nevoile fiziologice, sticle pe care le goleau când le era permis să meargă la toaletă. Delegații au observat că grupurile sanitare erau insalubre și cele două dușuri nu aveau ușă sau perdea, deci nu ofereau deloc intimitate.

Organele poliției aeroportuare din Atena au relatat Amnesty International că pronunțarea de condamnări la închisoare pentru migranții nelegali sau solicitanții de azil interceptați la aeroport încercând să folosească documente false, care nu erau în măsură să plătească cheltuielile de judecată, contribuie la supraîncărcarea centrului de detenție.

La momentul vizitei, organizația a constatat o lipsă totală a produselor de igienă, cum ar fi: săpun, șampon și hârtie igienică, în toate sectoarele. În plus, mulți dintre deținuți au relatat delegaților că nu acces la bagaje, astfel că nu au asupra lor efectele personale, inclusiv haine de schimb. Unii au spus că au purtat aceleași haine timp de mai multe săptămâni. Mai mult, nu exista posibilitatea de mișcare în aer liber. Două persoane au declarat că nu au acces la medicamentele care se aflau în bagaj. Declarații similare au fost primite în timpul vizitei din octombrie 2009. În plus, deficiențele cu privire la accesul la asistență medicală au rămas neschimbate din octombrie 2009. Autoritățile aeroportuare au spus Amnesty International că nu exista un medic permanent în unitate și că asistența medicală se asigura doar când un deținut o solicita personal, sunând la serviciul de asistență de urgență din aeroport.”

166. În urma vizitei din data de 30 aprilie 2010, Medici fără Frontiere – Grecia a publicat un raport care descria, de asemenea, supraaglomerarea din centre (300 de deținuți) și condițiile sanitare și de igienă deplorabile În celulele pentru familii, cu o capacitate de opt până la douăsprezece persoane, erau ținute 155 de persoane, fără aerisire și cu doar trei toalete și dușuri.

C. Condiții de trai

167. Potrivit relatărilor persoanelor intervievate pentru raportele menționate la paragraful 160 de mai sus, la eliberarea solicitanților de azil practica era diferită de la un caz la altul. La aeroportul internaţional din Atena, fie le era înmânat direct un card roz, fie li se spunea să se prezinte la sediul de poliție din Attica pentru a obține un astfel de card. Câteodată, celor care erau pentru prima dată în Grecia, li se elibera direct un ordin de părăsire a țării în câteva zile. Dacă soseau și erau deținuți în alte părți ale țării, practica era mai unitară și consta în eliberarea unui ordin de părăsire a țării și trimiterea într-un oraș mai mare, cum ar fi Atena sau Patras.

168. În orice caz, se pare că nu li se oferă nicio informație cu privire la posibilitățile de cazare. În special, persoanele intervievate au declarat că nu le-a spus nimeni că trebuie să informeze autoritățile că nu au unde să locuiască, informație care ar fi premergătoare încercării autorităților de a le găsi o locuință.

169. Persoanele care nu au familie sau relații în Grecia și care nu își pot permite să plătească o chirie dorm pe străzi. Prin urmare, mulți solicitanți de azil fără locuință, în special bărbați celibatari, dar și familii, au ocupat ilegal spații publice, cum ar fi o tabără în Patras, care fusese închisă și evacuată în iulie 2009, sau vechea curte de apel sau anumite parcuri din Atena.

170. O mare parte dintre cei intervievați au declarat o stare permanentă de teamă de a nu fi atacați și tâlhăriți, sau de o decădere fizică și psihică totală ca urmare a situației în care se află (dificultatea de a-și procura hrana, lipsa accesului la grupuri sanitare, etc.).

171. În general, subzistența persoanelor vizate depinde de societatea civilă, de Crucea Roșie și de câteva instituții religioase.

172. Simplul fapt de a poseda un card roz nu înseamnă și a avea acces la beneficii din partea statului și există obstacole birocratice majore pentru obținerea unui permis temporar de muncă. De exemplu, pentru a obține un număr fiscal, reclamantul trebuie să demonstreze că are o reședință permanentă, care exclude în mod evident persoanele fără adăpost de la piața muncii. În plus, autoritățile sanitare nu par a fi la curent de obligația pe care o au de a acorda solicitanților de azil îngrijire medicală gratuită sau de riscurile de sănătate cu care se confruntă această categorie de persoane.

În noiembrie 2008, Human Right Watch a raportat:

“Solicitanții de azil de toate naționalitățile care reușesc să obțină și să păstreze cardurile au mici speranțe de a obține ajutor din partea statului pe perioada, adesea prelungită, în care cererile lor de azil sunt examinate. Cei fără adăpost sau săraci dintre ei nu primesc locuință sau alte forme de ajutor social, în parte, deoarece Grecia posedă centre de primire doar pentru 770 dintre cei mai nevoiași si vulnerabili dintre solicitanții de azil. Deși 3 dintre cele 10 centre de primire sunt destinate minorilor neînsoțiți, Human Rights Watch a întâlnit minori neînsoțiți care trăiau pe străzi, în parcuri sau în clădiri abandonate din lipsa unei locuințe și a altor servicii sociale. Un băiat de 15 ani, de origine nigeriană, era înregistrat la poliție, dar la momentul la care Human Rights Watch i-a luat un interviu, trăia pe stradă, fără asistență de niciun fel: “Încă nu am o locuință. Avocații mi-au dat o întâlnire pentru a-mi găsi o locuință. Acum dorm pe străzi. Nu locuiesc nicăieri. Îmi e frig. Nu mă simt în siguranță. Mă plimb până pe la ora 1, 2 noaptea și apoi caut un parc unde să dorm”. Organizația norvegiană pentru solicitanții de azil (NOAS), Comitetul Norvegian Helsinki și Monitorul Grec Helsinki au întocmit un raport comun în aprilie 2008 cu privire la cazarea și condițiile sociale care îi așteaptă pe cei care sunt returnați în Grecia, în conformitate cu Regulamentul Dublin II, constatând că numărul locurilor disponibile pentru astfel de persoane este “neglijabil” și că condițiile de trai din cele câteva centre de primire sunt “deplorabile.” Au observat că “marea majoritate a solicitanților de azil rămân complet fără asistență socială, în ceea ce privește cazarea și/sau alte forme de asistență socială. Grecia este practic o țară unde solicitanții de azil și refugiații sunt lăsați să se descurce pe cont propriu.”

D. Procedura de azil

1. Accesul la procedura de azil

173. Rapoartele menționate în paragraful 160 de mai sus descriu numeroase obstacole care împiedică sau îngreunează accesul a procedura de azil, atât pentru cei care ajung pentru prima dată în Grecia, cât și pentru persoanele transferate în conformitate cu Regulamentul Dublin și care tranzitează astfel aeroportul internațional din Atena.

174. Primele informații colectate de organizațiile internaționale și neguvernamentale și concluziile acestora pot fi rezumate după cum urmează.

175. Foarte puține cereri sunt introduse direct la serviciile de securitate ale aeroportului internațional din cauza lipsei de personal și, în unele cazuri, din cauza lipsei de informare că astfel de servicii există.

176. Când ajung în aeroport, solicitanții de azil sunt plasați, în mod sistematic, direct în detenție, înainte ca situația lor să fie clarificată.

177. La eliberare, celor care au ajuns în Grecia pentru prima dată li se emite uneori un ordin de părăsire a țării, tipărit în limba greacă, fără a fi informați despre posibilitatea dea a introduce o cerere de azil sau de a contacta un avocat în acest scop. Au fost cazuri când persoanelor returnate în conformitate cu Regulamentul Dublin II și care introduseseră o cerere de azil atunci când au ajuns pentru prima dată în Grecia, li s-a emis un ordin de părăsire a țării, cu motivarea că, în lipsa lor, toate termenele-limită pentru introducerea unui apel au expirat.

178. La aeroportul din Atena, mai multe organizații au raportat că broșura conținând informații despre procedura de azil nu este întotdeauna înmânată persoanele returnate în conformitate cu Regulamentul Dublin II. Acestor persoane nu li se dă nicio altă informație despre procedură sau despre termenele-limită sau despre posibilitatea de a contacta un avocat sau o organizație neguvernamentală pentru asistență juridică.

179. Dimpotrivă, poliția folosește “tertipuri” pentru a-i descuraja să urmeze procedura. De exemplu, potrivit declarațiilor mai multor martori, poliția i-a făcut să creadă că declararea unei adrese este obligatorie pentru ca procedura să-și urmeze cursul.

180. Termenul-limită de trei zile pe care solicitanții de azil îl au la dispoziție pentru a declara la sediul central al poliției este, în fapt, prea scurt. Oficiile respective sunt, practic, inaccesibile din cauza numărului de persoane care așteaptă și din cauză că cererile de azil nu pot fi introduse decât într-o zi a săptămânii. În plus, criteriile de selecție folosite la intrarea în oficiile respective sunt arbitrare și nu există o ordine de prioritate pentru solicitanții de azil. Sunt situații în care mii de persoane se prezintă în ziua stabilită și doar 300 sau 350 de cereri sunt înregistrate în săptămâna respectivă. La momentul de față, aproximativ 20 de cereri sunt înregistrate pe zi, în timp ce aproape 2000 de persoane așteaptă afară pentru a îndeplini diverse formalități. Din toate acestea rezultă un timp extrem de mare de așteptare până la obținerea unui prim interviu.

181. Din cauza lipsei unei prevederi exprese cu privire la interpretare, primul interviu este ținut adesea într-o limbă pe care solicitantul de azil nu o înțelege. Interviurile sunt superficiale și limitate în mare parte la întrebarea despre motivul sosirii în Grecia, fără ca solicitantul de azil să fie întrebat despre situația din țara de origine. Mai mult, solicitantul de azil nebeneficiind de asistență juridică gratuită, nu-și poate permite angajarea unui avocat și, prin urmare, solicitanții de azil sunt foarte rar însoțiți de un avocat.

182. În ceea ce privește accesul la Curte, deși orice solicitant de azil poate, teoretic, să introducă o cerere în fața Curții în vederea aplicării articolului 39 din Regulamentul Curții, se pare că obstacolele menționate mai sus sunt atât de mari încât accesul la Curte pentru solicitanții de azil este aproape imposibil. Așa s-ar explica numărul foarte mic de cereri în general din partea solicitanților de azil și numărul mic de cereri de aplicare a măsurilor provizorii împotriva Greciei.

2. Procedura de examinare a cererilor de azil

183. Rapoartele menționate mai sus arată și deficiențe în procedura de examinare a cererilor de azil.

184. În marea majoritatea a cazurilor, cererile sunt respinse în primă instanță deoarece sunt considerate a fi introduse din motive economice. Un studiu efectuat de UNHCR în 2010 arată că dintr-un număr de 202 de decizii pronunțate în primă instanță, 201 au fost de respingere și redactate de manieră stereotipă, fără nicio informație cu privire la situația din țările de origine, fără explicarea faptelor pe care s-a bazat decizia și fără motivare în drept.

185. Rapoartele denunță lipsa de pregătire, calificare și/sau incompetența ofițerilor de poliție însărcinați cu examinarea cererilor de azil. În 2008, potrivit UNCHR, doar 11 din cei 65 de ofițeri de la sediul central de poliție din Attica responsabili cu examinarea cererilor de azil erau specializați în acest domeniu.

186. Potrivit mai multor surse, se întâmplă frecvent ca decizia de respingere a cererii, care conține și menționarea termenului-limită de introducere a apelului, să fie notificată printr-un document redactat în limba greacă, în același timp cu emiterea sau înnoirea cardului roz. Cum cardurile sunt înnoite la fiecare șase luni, solicitanții de azil nu înțeleg, de fapt, că cererea lor de azil a fost respinsă și că au dreptul de a introduce apel. Dacă nu introduc apelul în termenul legal indicat, își pierd dreptul de a contesta decizia, se găsesc într-o situație ilegală și riscă să fie arestați în vederea expulzării.

187. Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei și UNHCR au subliniat, de asemenea, că procedura de notificare pentru “persoanele fără adresă cunoscută” nu funcționează în practică. Astfel, mulți dintre solicitanții de azil nu pot urmări evoluția examinării cererilor lor și nu pot respecta termenele-limită.

188. Timpul pe care îl necesită examinarea cererilor de azil în primă instanță și în apel este foarte lung. Potrivit UNHCR, în iulie 2009, 6 145 de cazuri în primă instanță și 42 700 în apel erau în întârziere. Potrivit informațiilor trimise Comisarului de către Ministerul grec al Protecției Civile, numărul total de cereri de azil pendinte ajunsese la 44 650 în februarie 2010.

3. Căi de atac

189. Opunându-se, printre altele, desființării în 2009 a rolului de a doua instanță pe care îl aveau comitetele consultative pentru refugiați (a se vedea paragraful 115, mai sus), UNHCR a anunțat printr-un comunicat de presă pe data de 17 iulie 2009 că nu va mai lua parte la procedurile de azil în Grecia.

190. Cu privire la apelurile în fața Curții Supreme Administrative, rapoartele menționate în paragraful 160 de mai sus, denunță durata excesivă a procedurii. Potrivit Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei, durata medie, la momentul la momentul raportului, era de cinci ani și jumătate. Aceste rapoarte au arătat, de asemenea, că introducerea unei cereri de apel împotriva unei decizii de respingere nu suspenda, în mod automat, executarea ordinului de expulzare, și că trebuia să fie inițiate proceduri separate pentru a cere suspendarea executării ordinului. Aceste noi proceduri puteau dura între 10 zile și patru ani. Pe de altă parte, aceste rapoarte au considerat că examinarea cererilor de apel nu este destul de extensivă, încât să acopere detaliile esențiale legate de capetele de cerere privind încălcarea Convenției.

191. În ultimul rând, au remarcat că, în practică, sistemul de asistență judiciară pentru introducerea unei cereri de apel în fața Curții Supreme Administrative nu funcționează. Este împiedicat de lipsa de interes a avocaților și, deci, de numărul mic al celor înscriși pe lista de asistență judiciară, din cauza duratei procedurii și a întârzierilor la plata onorariilor.

4. Riscul de returnare

192. Riscul returnării solicitanților de azil de către autoritățile elene, chiar și indirect în Turcia, sau direct în țările de origine, este o preocupare constantă. Rapoartele la care se face referire în paragraful 161 de mai sus, precum și presa, au semnalat în mod constant această practică, arătând că autoritățile elene operează deportări, uneori colective, în cazul atât al solicitanților de azil care nu au introdus încă o cerere formală în acest sens, cât și a celor care au introdus o astfel de cerere, dar cărora nu li s-a eliberat încă un card roz. Expulzările către Turcia se efectuează fie la inițiativa unilaterală a autorităților elene, la granița cu Turcia, fie în cadrul acordului de readmitere încheiat între Grecia și Turcia. S-a stabilit că o parte dintre persoanele astfel expulzate au fost trimise ulterior de către autoritățile turcești în Afganistan, fără ca cererile lor de azil să fi fost examinate.

193. Mai multe rapoarte subliniază riscul grav de returnare, de îndată ce decizia de respingere a cererii de azil este luată, deoarece apelul în fața Curții Supreme Administrative nu are efect suspensiv automat.

5. Scrisoarea UNHCR din data de 2 aprilie 2009

194. Pe data de 2 aprilie 2009, UNHCR a trimis o scrisoare Ministrului belgian pentru Imigrație și Politică de Azil, prin care critica deficiențele procedurii de azil și condițiile de primire a solicitanților de azil în Grecia și prin care recomanda suspendarea transferurilor spre această țară. O copie a ceste scrisori a fost trimisă Oficiului pentru Străini. Scrisoarea are următorul conținut (fragmente):

“UNHCR este conștient că, în decizia sa, K.R.S. împotriva Marii Britanii..., Curtea a decis recent că transferul unui solicitant de azil în Grecia nu prezintă un risc de returnare din prisma articolului 3 din convenție. Totuși, Curtea nu s-a pronunțat cu privire la îndeplinirea de către Grecia a obligațiilor ce derivă din dreptul internațional al refugiaților. În special, Curtea nu a analizat dacă condițiile de primire ale solicitanților de azil sunt conforme cu standardele regionale și internaționale de protecție a drepturilor omului, dacă solicitanții de azil au acces la o examinare echitabilă a cererilor lor de azil, sau dacă refugiații îți pot exercita în mod efectiv drepturile prevăzute de Convenția de la Geneva. UNHCR este de părere că răspunsul la aceste întrebări este negativ.”

195. Concluzia:

“Pentru motivele expuse mai sus, UNHCR își menține evaluarea și recomandările făcute asupra sistemului de azil din Grecia în aprilie 2008, și anume că guvernele nu ar trebui să transfere solicitanți de azil în Grecia și ar trebui să își asume responsabilitatea examinării cererilor de azil ele însele, în conformitate cu articolul 3 § 2 din Regulamentul Dublin.”

VI. DOCUMENTE INTERNAȚIONALE CE DESCRIU SITUAȚIA DIN AFGHANISTAN

196. Afganistan nu a fost implicat într-un conflict armat din 1979. Situația actuală este urmarea unui război civil ce a avut loc între 1994 și 2001, în timpul căruia mujahedinii (veteranii rezistenței anti-sovietice, dintre care mulți dețin astăzi funcții publice) s-au opus mișcării talibane şi are origini în atacurile de la 11 septembrie 2001 în SUA.

197. Potrivit UNHCR (“Ghid pentru evaluarea protecției internaționale de care au nevoie solicitanții de azil de origine afgană”, iulie 2009, care l-a înlocuit pe cel din decembrie 2007), situația în Afganistan poate fi descrisă ca fiind un conflict armat intensificat, însoțit de serioase și răspândite încălcări ale drepturilor omului. Guvernul și aliații să internaționali sunt aproape neputincioşi în faţa grupurilor de insurgenți, incluzând talibani, Hezb-e Eslami și Al-Qaeda. O serie complexă de grupuri armate legale și ilegale și de grupări de crimă organizată joacă, de asemenea, un rol important în acest conflict. În ciuda eforturilor de reformă, Afganistan se confruntă încă cu o corupție generalizată, cu o lipsă de justiție echitabilă și de bună administrare a sistemului judiciar. Încălcările drepturilor omului sunt foarte rar examinate și remediate în justiție, iar nepedepsirea este un fenomen frecvent. Accentuarea progresivă a conservatorismului religios a forțat guvernul și parlamentul să reducă drepturile și libertățile fundamentale.

198. În documentul sus-menționat, UNCHR susține că majoritatea luptelor se duc în partea de sud și sud-est a țării. În sud, provinciile Helmand și Kandahar, fieful talibanilor, sunt scene de luptă crâncenă. Conflictul care devastează zonele de sud, sud-est și est au provocat dislocări de populație și au cauzat numeroase victime.

199. Sunt din ce în ce mai multe probe că persoanele care au aplicat sau care au fost suspectate de a fi implementat proiecte guvernamentale sau ale organizațiilor neguvernamentale sau ale unor companii civile care colaborează sau au fost suspectate de a fi colaborat cu forțele internaționale în Afganistan riscă să fie ținta facțiunilor antiguvernamentale.

200. Cât despre posibilitățile de relocare internă, UNHCR arată că nicio regiune din Afganistan nu este sigură și chiar dacă s-ar găsi o astfel de zonă, s-ar putea ca aceasta să nu fie accesibilă, deoarece toate drumurile principale din Afganistan sunt periculoase.

201. În Kabul, situația s-a înrăutățit. Emigrarea pentru motive economice exercită o presiune în creștere asupra pieței muncii și asupra resurselor, cum ar fi: infrastructura, terenurile și apa potabilă. Situația se înrăutățește și ca urmare a secetei persistente, având ca rezultat răspândirea bolilor legate de lipsa apei. Șomajul endemic și munca plătită necorespunzător împiedică pe mulți să își satisfacă nevoile minime de trai.

202. UNHCR consideră relocarea internă, în general, ca fiind o soluție alternativă rezonabilă, atunci când se poate oferi protecție în zona de relocare de către familia persoanei, în sens larg, de către comunitate sau trib. Totuși, aceste forme de protecție sunt limitate la regiunile unde legăturile de familie sau tribale există. Chiar și în aceste cazuri se impune o analiză de la caz la caz, deoarece legăturile sociale au fost distruse în treizeci de ani de război, deplasările masive de refugiați și exodul rural în continuă creștere.

203. Având în vedere recomandările din aceste directive, organul belgian însărcinat cu examinarea cererilor de azil (CGRSP, a se vedea paragraful 131, mai sus) a emis în februarie 2010 un document intitulat “Poziția Oficiului Comisarului General pentru Refugiați și Apatrizi cu privire la Solicitanții de Azil de Origine Afgană” prin care a acordat protecție unui număr foarte mare de solicitanți de azil de origine afgană provenind din zone foarte periculoase.

ÎN DREPT

204. Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea va examina în primul rând capetele de cerere formulate de reclamant împotriva Greciei și, în continuare, capetele de cerere împotriva Belgiei.

I. PRETINSA ÎNCĂLCARE DE CĂTRE GRECIA A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENȚIE PRIVIND CONDIȚIILE DE DETENȚIE A RECLAMANTULUI

205. Reclamantul se plânge de condițiile de detenție din aeroportul internațional din Atena, pe care le consideră ca fiind un tratament inuman și degradant, în sensul articolului 3 din convenție, care stipulează:

“Nimeni nu va fi supus torturii ori unui tratament sau unei pedepse inumane sau degradante.”

A. Susţinerile părților

1. Reclamantul

206. Reclamantul se plânge cu privire la ambele perioade de detenție – prima, între 15 și 18 iunie 2009, după sosirea sa pe aeroportul internațional din Atena și cea de-a doua, între 1 și 7 august 2009, ca urmare a arestării pe aeroport. Reclamantul susține că detenția sa în centrul de lângă aeroportul internațional din Atena a avut loc în condiții atât de deplorabile încât reprezintă un tratament inuman și degradant. Reclamantul descrie aceste condiții astfel: a fost încuiat într-o cameră mică împreună cu alte douăzeci de persoane, unde avea acces la toaletă doar la discreția gardienilor, nu îi era permisă ieșirea în aer liber, i se dădea foarte puțină hrană și a fost nevoit să doarmă, fie pe o saltea murdară, fie pe jos. Se plânge, de asemenea, că, în timpul celei de-a doua perioade de detenție, a fost bătut de gardieni.

2. Guvernul grec

207. Guvernul contestă susținerile reclamantului, potrivit cărora drepturile garantate de articolul 3 i-ar fi fost încălcate pe perioada detenției. Reclamantul nu a furnizat nicio dovadă că ar fi suferit un tratament inuman sau degradant.

208. În opoziție cu descrierea realizată de reclamant, Guvernul grec descrie centrul de detenție ca fiind un centru de cazare de scurtă durată adaptat solicitanților de azil, unde sunt hrăniți corespunzător.

209. În observațiile sale, trimise ca răspuns la întrebările formulate de Curte în timpul audierii în Mare Cameră, Guvernul a furnizat informații mai detaliate cu privire la aspectul și facilitățile centrului. Acest centru avea o secție rezervată solicitanților de azil, cu trei camere, zece paturi și două toalete. Solicitanții de azil împărțeau o cameră cu persoanele arestate în vederea expulzării, unde exista un telefon public și o fântână de apă potabilă. Reclamantul a fost deținut în această cameră în iunie 2009, în așteptarea eliberării cardului său roz.

210. Guvernul susține că în august 2009, reclamantul a fost ținut într-o secție a centrului separată de cea rezervată solicitanților de azil, destinată străinilor care au comis o infracțiune. Persoanelor respective le era destinat un spațiu de 110m2, cu nouă camere și două toalete, unde exista, de asemenea, un telefon public și o fântână de apă potabilă.

211. În ultimul rând, Guvernul subliniază durata scurtă a celor două perioade de detenție a reclamantului și circumstanțele celei de-a doua perioade, care nu a fost o urmare a procedurii de solicitare de azil, ci a comiterii infracțiunii de tentativă de a părăsi Grecia cu documente false.

B. Observațiile Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei și ale Oficiului Înaltului Comisar pentru Refugiați al Organizației Națiunilor Unite, în calitate de terți intervenienți

212. Comisarul a arătat că a fost informat de către organizația Medici fără Frontiere – Grecia (a se vedea paragraful 166, supra) cu privire la condițiile de detenție din centrul de lângă aeroport.

213. UNHCR a vizitat centrul în mai 2010 și a constatat că aceste condiții sunt inacceptabile, fără aerisire, fără posibilitatea de mișcare în aer liber și fără grupuri sanitare în celule.

C. Aprecierea Curții

1. Cu privire la admisibilitatea cauzei

214. Curtea consideră că plângerea reclamantului întemeiată pe articolul 3 din convenție cu privire la condițiile de detenție în Grecia implică aspecte complexe de fapt și de drept ce impun examinarea fondului cauzei.

215. Consideră că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat, în sensul articolului 35 § 3 din convenție și nici inadmisibil pe alte temeiuri. Trebuie considerat, așadar, admisibil.

2. Cu privire la fondul cauzei

(a) Recapitularea principiilor generale

216. Curtea reiterează că reținerea străinilor, însoțită de garanții adecvate pentru persoanele în cauză, este admisibilă doar pentru a permite statelor să combată migrația ilegală, îndeplinindu-și, în același timp, obligațiile asumate pe plan internațional, în special, cele prevăzute în Convenția de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaților și de Convenția pentru Drepturile Omului. Preocuparea legitimă a statelor de a contracara încercările frecvente de eludare a restricțiilor cu privire la imigrare nu trebuie să afecteze protecția de care se bucură solicitanții de azil în temeiul acestor convenții (a se vedea Amuur împotriva Franței, 25 iunie 1996, § 43, Rapoarte de Hotărâri și Decizii 1996‑III).

217. Când Curtea este chemată să analizeze conformitatea modalității de executare a măsurii cu prevederile Convenției, trebuie să examineze situația concretă a persoanei vizate (a se vedea Riad și Idiab împotriva Belgiei, nr. 29787/03 și 29810/03, § 100, ECHR 2008‑... (fragmente)).

218. Statele trebuie să acorde o atenție specială articolului 3 din convenție, care înglobează una dintre valorile fundamentale într-o societate democratică și interzice în mod absolut tortura și tratamentul ori pedeapsa inumane sau degradante, indiferent de circumstanțe și de conduita victimei (a se vedea printre altele, Labita împotriva Italiei [GC], nr. 26772/95, § 119, ECHR 2000-IV).

219. Curtea a statuat în numeroase ocazii că, pentru a intra sub incidența articolului 3, tratamentul denunțat trebuie să atingă un nivel minim de gravitate. Evaluarea acestui prag minim este relativă; depinde de toate circumstanțele cauzei, cum ar fi, durata tratamentului suferit și de efectele sale fizice și psihice și, în unele cazuri, de sexul victimei, vârstă și starea de sănătate (a se vedeam de exemplu, Kudła împotriva Poloniei [GC], nr. 30210/96, § 91, ECHR 2000-XI).

220. Curtea consideră că un tratament este “inuman” când este “premeditat, aplicat timp de mai multe ore în șir și a provocat, fie răni fizice, fie o suferință intensă fizică sau psihică”.

Tratamentul aplicat este considerat a fi “degradant” când umilește sau înjoseşte o persoană, manifestând lipsă de respect pentru demnitatea sa, sau care-i diminuează demnitatea, sau cauzează sentimente de teamă, anxietate, sau inferioritate, apte să învingă rezistența morală și fizică a unei persoane (ibid., § 92, și Pretty împotriva Marii Britanii, nr. 2346/02, § 52, ECHR 2002‑III). Poate fi suficient ca victima să se considere umilită în proprii săi ochi, chiar dacă ceilalți nu consideră tratamentul aplicat ca fiind umilitor (a se vedea, printre altele, Tyrer împotriva Marii Britanii, 25 April 1978, § 32, Serie A, nr. 26). În ultimul rând, deși aspectul dacă scopul tratamentului aplicat a fost de a umili sau înjosi este un factor demn de luat în considerare, lipsa unui astfel de scop nu exclude posibilitatea constatării unei încălcări a articolului 3 (a se vedea Peers împotriva Greciei, nr. 28524/95, § 74, ECHR 2001-III).

221. Articolul 3 din convenție impune statelor să se asigure că detenția are loc în condiții ce sunt compatibile cu respectul față de persoana umană, că modalitatea de executare a măsurii nu îi supune pe deținuți la un stres de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent unei astfel de situații și că în detenție, sănătatea deținuților este protejată (a se vedea, de exemplu, Kudła, citat supra, § 94).

222. Curtea a statuat că deținerea unui solicitant de azil într-o cabină confecționată din prefabricate timp de două luni, fără să i se permită să iasă în aer liber, sau să dea un telefon, fără așternuturi curate și fără produse de igienă suficiente a reprezentat un tratament degradant, în sensul articolului 3 din convenție (a se vedea, S.D. împotriva Greciei, nr. 53541/07, de la § 49 la § 54, 11 iunie 2009). Similar, o perioadă de detenție de șase zile, într-un spațiu închis, fără posibilitatea de ieșire în aer liber, fără activități de relaxare, deținutul fiind nevoit să doarmă pe o saltea murdară și fără acces liber la grupul sanitar este un tratament inacceptabil din prisma articolului 3 (ibid., § 51). Detenția unui solicitant de azil timp de trei luni în incinta poliției, în așteptarea unei decizii administrative, fără acces la vreo activitate recreativă și fără acordarea de hrană adecvată, a fost, de asemenea, considerată tratament degradant (a se vedea, Tabesh împotriva Greciei,
nr. 8256/07, de la § 38 la § 44, 26 noiembrie 2009). În ultimul rând, Curtea a statuat că detenția unui reclamant, având calitate de solicitant de azil, timp de trei luni, într-un spațiu supraaglomerat, în condiții deplorabile de igienă, fără activități de recreere și cu grupuri sanitare atât de degradate încât nu se puteau utiliza și unde deținuții dormeau în condiții insalubre a fost considerată tratament degradant, interzis de articolul 3 (a se vedea, A.A. împotriva Greciei, nr. 12186/08, de la § 57 la § 65, 22 iulie 2010).

(b) Aplicarea principiilor enunțate la cauza de față

223. Curtea notează, în primul rând, că statele care formează granița externă a Uniunii Europene se confruntă cu mari dificultăți în a face față fluxului de migranți și solicitanți de azil în continuă creștere. Situația este accentuată de transferurile de solicitanți de azil din alte state membre în aplicarea Regulamentului Dublin (a se vedea paragrafele 65-82 supra). Curtea nu subestimează sarcina și presiunea pe care această situație le implică asupra statelor vizate, mai ales în contextul crizei economice actuale. Este conștientă, în mod special, de dificultățile pe care le implică primirea migranților sau a solicitanților de azil la sosirea lor pe aeroporturile internaționale și de numărul foarte mare a acestor solicitanți de azil comparativ cu capacitatea de absorbție a unora dintre aceste state. Totuși, având în vedere caracterul absolut al articolului 3, aceste dificultăți nu pot exonera un stat de îndeplinirea obligațiilor pe care le incumbă acest articol.

224. Acestea fiind spuse, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului grec potrivit căruia Curtea ar trebui să ia în considerare aceste dificultăți atunci când examinează capătul de cerere al reclamantului întemeiat pe articolul 3.

225. Curtea consideră necesar să ia în considerare circumstanțele plasării reclamantului în detenție și că, în ciuda a ceea ce sugerează Guvernul grec, reclamantul nu avea la acel moment profilul unui “imigrant nelegal”. Dimpotrivă, în urma acordului din data de 4 iunie 2009 de asumare a responsabilității cu privire la examinarea cererii de azil a reclamantului, autoritățile elene aveau cunoștință de identitatea reclamantului și de faptul că acesta este un potențial solicitant de azil. În ciuda acestui fapt, reclamantul a fost imediat arestat, fără a i se da nicio explicație.

226. Curtea notează că, potrivit mai multor rapoarte ale unor organisme internaționale și ale unor organizații neguvernamentale (a se vedea paragraful 160 supra), arestarea sistematică a solicitanților de azil, fără a-i informa asupra motivelor detenției este o practică larg răspândită a autorităților elene.

227. Curtea ia, de asemenea, în considerare, susținerile reclamantului cu privire la faptul că a fost brutalizat și insultat de către poliție în timpul celei de-a doua arestări. Curtea observă că susținerile reclamantului nu sunt dovedite de înscrisuri, cum ar fi un certificat medical și că, prin urmare, nu este posibil a se stabili cu certitudine ce anume i s-a întâmplat reclamantului. Totuși, Curtea este obligată, din nou, să noteze că aceste susțineri ale reclamantului concordă cu numeroase mărturii colectate de organizații internaționale (a se vedea paragraful 160 supra). Notează, în mod special, că, în urma vizitei sale din 2007 la centrul de reținere de lângă aeroportul internațional din Atena, Comitetul European pentru Prevenirea Torturii a raportat cazuri de rele tratamente aplicate de către ofițeri de poliție (a se vedea paragraful 163 supra).

228. Curtea notează că versiunile părților diferă în ceea ce privește sectoarele în care a fost deținut reclamantul. Pe de o parte, Guvernul afirmă că reclamantul a fost ținut în două sectoare diferite, și că diferența dintre cele două sectoare trebuie luată în considerare. Pe de altă parte, reclamantul susține că a fost deținut în condiții identice în cele două reprize. Curtea notează că plasarea deținuților într-un sector sau în altul nu se face după criterii bine stabilite în practică, ci poate depinde de numărul de deținuți existent la un moment dat în fiecare dintre sectoare (a se vedea paragraful 165 supra). Astfel, este posibil ca reclamantul să fi fost deținut de două ori în același sector. Curtea nu va lua în considerare deci diferențierea făcută de Guvern cu privire la acest aspect.

229. Este important de observat că susținerile reclamantului cu privire la condițiile de trai în centru sunt în concordanță cu concluzii similare ale CPT (a se vedea paragraful 163 supra), UNCHR (paragraful 213 supra), Amnesty International și Medici fără Frontiere – Grecia (paragrafele 165 și 166 supra) și nu sunt contestate în mod explicit de către Guvern.

230. Curtea notează că, potrivit concluziilor organizațiilor care au vizitat centrul de detenție de lângă aeroport, sectorul destinat solicitanților de azil era mai tot timpul încuiat și deținuții nu aveau acces la fântâna de apă care se găsea în fară și erau obligați să bea apă din toalete. În sectorul destinat deținuților de drept comun, erau 145 de deținuți într-un spațiu de 110 m2. Într-o parte din celule exista un singur pat pentru 14 sau 17 persoane. Nu existau saltele suficiente și o parte dintre deținuți dormeau direct pe sol. Nu era suficient spațiu pentru ca deținuții să se culce și să doarmă în același timp. Din cauza supraaglomerării, nu se făcea aerisirea corespunzătoare și în celule era o căldură insuportabilă. Accesul deținuților la toalete era restricționat și aceștia se plângeau că polițiștii nu le permit să iasă pe coridoare. Poliția a recunoscut că deținuții erau nevoiți să-și satisfacă nevoile fiziologice în sticle de plastic, pe care le goleau când li se permitea să meargă la toaletă. S-a observat că nu exista nici săpun nici hârtie igienică în niciunul dintre sectoare, că grupurile sanitare erau insalubre și nu aveau uși și că deținuții nu aveau posibilitatea de a face exerciții în aer liber.

231. Curtea reiterează că a statuat deja că asemenea condiții, care au fost identificate în alte centre de detenție din Grecia, reprezintă tratament degradant în sensul articolului 3 din convenție (a se vedea paragraful 222 supra). Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a luat în considerare faptul că reclamanții aveau calitatea de solicitanți de azil.

232. Curtea nu are niciun motiv să nu adopte aceeași concluzie și în cauza de față, doar pentru că Guvernul grec susține că perioadele de detenție a reclamantului au fost scurte. Aceste perioade – patru zile în iunie 2009 și o săptămână în august 2009 – sunt semnificative. În cauza de față, Curtea trebuie să ia în considerare faptul că reclamantul, fiind solicitant de azil, se afla într-o situație de vulnerabilitate din cauza experiențelor traumatizante anterioare și a dificultăților din timpul călătoriei spre Grecia.

233. Dimpotrivă, din perspectiva informațiilor disponibile cu privire la condițiile de detenție în centrul de lângă aeroportul din Atena, Curtea consideră că situația reclamantului a fost una inacceptabilă. Consideră că, sentimentul de arbitrariu, și cele subsecvente de inferioritate și anxietate și efectul profund pe care aceste condiții le au asupra demnității umane, toate împreună constituie un tratament degradant, contrar articolului 3 din convenție. În plus, suferința reclamantului a fost accentuată de starea de vulnerabilitate care însoțește inevitabil statutul de solicitant de azil.

234. Se constată astfel o încălcare a articolului 3 din convenție.

II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENȚIE DE CĂTRE GRECIA DIN PRISMA CONDIȚIILOR DE TRAI

235. Reclamantul susține că starea de sărăcie extremă în care a fost nevoit să trăiască de la sosirea sa în Grecia constituie tratament inuman și degradant în sensul articolului 3, citat supra.

A. Susținerile părților

1. Reclamantul

236. Reclamantul se plânge că autoritățile elene nu i-au dat nicio informație cu privire la posibilitățile de cazare și nu au întreprins nimic pentru a-i furniza mijloace de subzistență, deși aveau cunoștință de situația precară a solicitanților de azil în general și de a sa în mod special. Afirmă, de asemenea, că nu i s-a înmânat nicio broșură cu privire la desfășurarea procedurii de azil și că a adus de mai multe ori la cunoștința autorităților faptul că nu are unde să locuiască. Acest lucru se poate demonstra, susține reclamantul, prin sintagma “fără adresă cunoscută”, înscrisă pe notificarea din data de 18 iunie 2009.

237. Reclamantul a subliniat că s-au făcut eforturi pentru a-i căuta o locuință doar după ce a informat poliția, pe data de 18 decembrie 2009, că are o cerere pendinte pe rolul Curții. A arătat că s-a prezentat personal la sediul central al poliției în nenumărate rânduri în decembrie și la începutul lui ianuarie 2010 și că a așteptat ore întregi să i se comunice dacă i s-a găsit o locuință. Cum nu i s-a oferit nicio locuință, în cele din urmă a renunțat.

238. Neavând mijloace de subzistență, reclamantul, ca mulți alți solicitanți de azil de origine afgană, a locuit într-un parc din centrul Atenei timp de mai multe luni. Își petrecea zilele căutând de mâncare. Ocazional, primea ajutor material din partea localnicilor și a bisericii. Nu avea acces la vreun grup sanitar. În timpul nopții, se temea să nu fie atacat și tâlhărit. Susține astfel că starea de vulnerabilitate și dificultățile materiale și psihologice pe care le-a îndurat reprezintă un tratament contrar articolului 3.

239. Reclamantul consideră că starea sa de nevoie, anxietate și incertitudine l-au determinat să părăsească Grecia și sa caute refugiu în altă parte.

2. Guvernul grec

240. Guvernul a susținut că situația în care s-a găsit reclamantul după eliberarea din arest a fost urmarea propriilor sale acțiuni și omisiuni. Reclamantul a ales să-și concentreze eforturile pentru a fugi din țară și nu pentru a-și găsi o locuință. Mai mult, a așteptat până pe data de
18 decembrie 2009 pentru a declara că nu are o locuință. Dacă ar fi urmat instrucțiunile din notificarea din data de 18 iunie 2009 și s-ar fi prezentat mai devreme la sediul central al poliției din Attica pentru a anunța că nu are unde să locuiască, autoritățile ar fi putut întreprinde demersuri pentru a-i găsi cazare. Guvernul a subliniat că sintagma “fără adresă cunoscută” care apare în notificare înseamnă doar că reclamantul nu a informat autoritățile despre adresa sa.

241. Din momentul în care autoritățile ar fi fost informate despre situația reclamantului, s-ar fi luat măsurile necesare și ar fi avut acum o locuință într-un cămin. Autoritățile nu l-au putut informa despre această posibilitate pe reclamant, deoarece acesta nu a furnizat nicio adresă de corespondență. În plus, începând din iunie 2009, reclamantul avea un “card roz” care îi dădea dreptul să lucreze, să participe la cursuri de calificare profesională, să aibă acces la cazare și asistență medicală și care a fost înnoit de două ori.

242. Guvernul a susținut că, în astfel de circumstanțe, cădea în sarcina reclamantului să își manifeste interesul pentru îmbunătățirea situației sale. Dar, dimpotrivă, tot ce a făcut acesta pe perioada șederii sale în Grecia a arătat că nu dorea să rămână în această țară.

243. În orice caz, Guvernul grec a susținut că, a da câștig de cauză reclamantului ar contraveni prevederilor Convenției, deoarece aceasta nu garantează dreptul la o locuință sau la acordarea de azil politic. Altfel, s-ar deschide posibilitatea pentru nenumărate astfel de cereri din partea persoanelor fără adăpost și ar implica o obligație pozitivă exagerată în ceea ce privește politica socială. Guvernul a arătat că însăși Curtea a statuat că “deși este dezirabil că fiecare persoană umană să aibă un loc unde să poată locui cu demnitate și pe care să-l poată numi acasă, există încă, din păcate, în statele membre multe persoane fără adăpost. Furnizarea fondurilor care să permită tuturor să aibă o locuință este o problemă ce aparține exclusiv de sfera politică și nu de cea juridică” (Chapman împotriva Marii Britanii [GC], nr. 27238/95, § 99, ECHR 2001‑I).

B. Observațiile Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei, ale Oficiului Înaltului Comisar pentru Refugiați al Organizației Națiunilor Unite, ale Centrului Aire și Amnesty International, în calitate de terți intervenienți

244. Comisarul a arătat că, în comparație cu numărul de cereri de azil introduse în Grecia în fiecare an, capacitatea de primire a țării – care era în februarie 2010 de 11 centre ce primire cu o capacitate totală de 741 de locuri – este vădit insuficientă. A mai spus că situația materială a solicitanților de azil era foarte dificilă și a menționat o tabără din Patras unde, până în iulie 2009, au fost cazați în jur de 3 000 de persoane, în marea majoritate de origine irakiană și afgană, în condiții inacceptabile din punct de vedere al cazării și igienei. În timpul vizite sale din februarie 2010, a notat că, în ciuda anunțului făcut de guvern în 2008, construcția la un nou centru unde ar fi putut fi cazate 1 000 de persoane nu începuse încă. Poliția din Patras l-a informat că aproximativ 70% dintre afgani erau înregistrați formal ca solicitanți de azil și deținători de “card roz”. A făcut, de asemenea, referire, la cazul a trei afgani din regiunea Patras care erau în Grecia de doi ani și care locuiau în adăposturi din carton, fără nici un sprijin din partea statului grec. Crucea Roșie locală era singura care le oferea hrană și îngrijire.

245. UNHCR a manifestat aceeași îngrijorare. Potrivit datelor statistice din 2009, existau 12 centre de primire în Grecia cu o capacitate totală de 865 de locuri. Un solicitant de azil adult, de sex masculin, nu avea practic nicio șansă de a-i fi acordat un loc într-un centru de primire. Mulți trăiau în spațiile publice sau în case abandonate sau închiriau locuințe la prețuri exorbitante, fără sprijin din partea statului. Potrivit unui sondaj realizat între februarie și aprilie 2010, nici unul dintre solicitanții de azil sub regimul “Dublin” intervievați nu aveau locuință. În timpul audierii, UNHCR a subliniat cât de dificil este pentru un solicitant de azil să acceadă la sediul central al poliției din Attica, făcând astfel imposibilă respectarea termenelor stabilite de autorități, din cauza numărului mare de persoane care așteaptă și a criteriilor arbitrare pe care personalul de pază le folosește pentru a permite accesul în clădire.

246. Potrivit Centrului Aire și Amnesty International, situația actuală în Grecia este că solicitanții de azil sunt lipsiți nu doar de sprijin material din partea autorităților, dar și de dreptul de a-și asigura mijloacele de trai prin forțe proprii. Sărăcia extremă produsă astfel ar trebui considerată ca fiind un tratament contrar articolului 3 din convenție, în conformitate cu jurisprudența Curții în situații de sărăcie provocată prin acțiuni ilegale ale statului.

C. Aprecierea Curții

1. Cu privire la admisibilitatea cauzei

247. Curtea consideră că plângerea reclamantului întemeiată pe articolul 3 din convenție cu privire la condițiile de trai în Grecia implică aspecte complexe de fapt și de drept ce impun examinarea fondului cauzei.

248. Consideră că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat, în sensul articolului 35 § 3 din convenție și nici inadmisibil pe alte temeiuri. Trebuie considerat, așadar, admisibil.

2. Cu privire la fondul cauzei

249. Curtea a reiterat deja principiile generale care se degajă din jurisprudența sa cu privire la articolul 3 din convenție și aplicabile cauzei de față (a se vedea paragrafele 216-222 supra). Consideră, de asemenea necesar, să sublinieze că articolul 3 nu poate fi interpretat ca impunând o obligație în sarcina Înaltelor State Contractante de a asigura o locuință fiecărei persoane aflată sub jurisdicția sa (vezi Chapman, citat supra, § 99) și nici că articolul 3 impune o obligație generală de a acorda refugiaților asistență financiară astfel încât să li se asigure un anumit standard de trai (vezi Müslim împotriva Turciei, nr. 53566/99, § 85, 26 aprilie 2005).

250. Curtea este de opinie, totuși, că problema ridicată de cauza de față nu poate fi examinată în termenii expuși mai sus. Spre deosebire de cauza Müslim susmenționată (§§ 83 și 84), obligația de a asigura cazare și condiții materiale decente solicitanților de azil aflaţi în nevoie a intrat deja în dreptul pozitiv și autoritățile elene sunt obligate să respecte dreptul intern, care transpune dreptul comunitar și anume, Directiva 2003/9 cu privire la standardele minime de primire a solicitanților de azil în Statele Membre (“Directiva Primire” – vezi paragraful 84 supra). Ceea ce reclamantul reproșează autorităților elene în cauza de față este că, din cauza acțiunilor sau omisiunilor deliberate ale acestora, i-a fost practic imposibil să se prevaleze de aceste drepturi și să-și asigure subzistența.

251. Curtea acordă o importanță deosebită statutului reclamantului de solicitant de azil, acesta făcând parte dintr-un grup vulnerabil și neprivilegiat, având nevoie de protecție specială (vezi, mutatis mutandis, Oršuš și Alții împotriva Croației [GC], nr. 15766/03, § 147, ECHR 2010‑...). Ia notă și de existența unui consens la nivel internațional și european cu privire la această nevoie de protecție specială, așa cum reiese din Convenția de la Geneva, din mandatul și activitățile UNCHR și standardele elaborate de Directiva Primire a Uniunii Europene.

252. Acestea fiind spuse, Curtea trebuie să determine dacă o situație de sărăcie extremă intră în sfera de aplicare a articolului 3.

253. Curtea reamintește că nu a exclus “posibilitatea ca răspunderea Statului să fie atrasă [în temeiul articolului 3] cu privire la faptul că un reclamant, dependent de sprijinul statului, a fost ignorat de autorități și lăsat complet fără sprijin, acest tratament fiind incompatibil cu principiul respectului demnității umane” (vezi Budina împotriva Rusiei, dec., nr. 45603/05, ECHR 2009...).

254. A observat că situația în care se găsea reclamantul era foarte gravă. Acesta a susținut că a trăit timp de mai multe luni într-o stare de sărăcie extremă, fiindu-i imposibil să-și asigure mijloacele minime de trai: hrană, igienă și cazare. La acestea se adăuga și teama constantă de a nu fi atacat și tâlhărit și lipsa de speranță că situația lui s-ar putea îmbunătăți. De aceea, pentru a scăpa din această stare de nesiguranță și nevoie materială și psihologică a încercat de mai multe ori să părăsească Grecia.

255. Curtea observă că în observațiile depuse, Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei și UNHCR, ca, de altfel, și rapoartele organizațiilor neguvernamentale (vezi paragraful 160 supra) arată că situația descrisă de reclamant există pe scară largă și că un număr foarte mare de solicitanți de azil se confruntă cu aceleași probleme zi de zi. De aceea, Curtea nu are motive să pună la îndoială veridicitatea susținerilor reclamantului.

256. Guvernul grec susține că reclamantul este responsabil pentru situația sa, că autoritățile au acționat cu diligența cerută și că reclamantul ar fi trebui să se străduiască mai mult pentru a-și îmbunătăți situația.

257. Versiunile celor două părți diferă în ceea ce privește înmânarea broșurii informative pentru solicitanții de azil. Curtea nu vede importanța acestui aspect, deoarece în broșura respectivă nu scrie că solicitanții de azil pot anunța poliția despre faptul că nu au locuință și nici nu conține vreo informație cu privire la cazare. Cât despre notificarea reclamantului cu privire la obligativitatea de a se prezenta la sediul central al poliției din Attica pentru a-și declara adresa (vezi paragraful 35 supra), Curtea este de părere că formularea este ambiguă și nu poate fi considerată ca fiind o informație suficientă. Conchide astfel că reclamantul nu a fost informat corespunzător cu privire la posibilitățile de cazare disponibile, dacă acestea existau într-adevăr.

258. În orice caz, Curtea nu vede cum autoritățile elene ar fi putut să nu aibă cunoștință de faptul că reclamantul nu are unde locui în Grecia. Guvernul însuși a recunoscut că sunt sub 1 000 de locuri în centrele de primire pentru un număr de zeci de mii de solicitanți de azil. Curtea notează că, potrivit UNCHR, este binecunoscut faptul că la ora actuală un solicitant de azil adult, de sex masculin, nu are nicio șansă de a fi cazat într-un centru de primire și că potrivit unui sondaj realizat între februarie și aprilie 2010, toți solicitanțiii de azil sub regimul Dublin intervievați erau fără adăpost. Ca și reclamantul, o mare parte dintre aceștia trăiau prin parcuri sau clădiri abandonate (a se vedea paragrafele 169, 244 și 242 supra).

259. Deși Curtea nu poate verifica veridicitatea susținerilor reclamantului potrivit cărora ar fi informat autoritățile elene despre starea sa de mai multe ori înainte de decembrie 2009, datele de mai sus privind capacitatea centrelor de primire din Grecia slăbește considerabil argumentul guvernului potrivit căruia inacțiunea reclamantului ar fi fost cauza situației sale. În orice caz, dată fiind starea deosebită de insecuritate și vulnerabilitate în care se găsesc solicitanții de azil în Grecia, Curtea consideră că autoritățile elene nu ar fi trebui doar să aștepte ca reclamantul să ia inițiativa de a cere ajutor poliției.

260. Faptul că, aparent, i s-a găsit reclamantului ulterior un loc într-un centru de primire, nu-i schimbă situația din momemt ce autoritățile nu au găsit o modalitate de a-l informa despre acest lucru. Situația este cu atât mai îngrijorătoare cu cât această informație a fost inclusă în observațiile Guvernului depuse la Curte în data de 1 februarie 2010 și Guvernul a informat Marea Cameră că autoritățile l-au văzut pe reclamant pe data de
21 iunie 2010 când i-au înmânat citația și nu l-au informat despre faptul că i-au găsit cazare.

261. Curtea nu vede, de asemenea, cum faptul că reclamantul era în posesia unui card roz l-ar fi putut ajuta în practică. Legea prevede,
într-adevăr, că posesorii de card roz au posibilitatea de a accede la piața muncii, ceea ce ar fi permis reclamantului să-și rezolve problemele și să-și asigure subzistența. Și în acest caz însă, rapoartele furnizate arată că accesul la piața muncii este atât de înțesat de obstacole administrative încât nu poate fi considerat o alternativă realistă (a se vedea paragrafele 160 și 172 supra). În plus, reclamantul avea și dificultăți, legate de faptul că nu cunoștea limba greacă și nu avea o rețea socială și de contextul economic nefavorabil.

262. În ultimul rând, Curtea notează că situația de care se plânge reclamantul a durat din momentul transferului său către Grecia până în iunie 2009. Această situație este strâns legată de statutul său ca solicitant de azil și de faptul că cererea sa de azil nu fusese încă examinată de către autoritățile elene. Cu alte cuvinte, Curtea este de părere că, dacă autoritățile elene ar fi examinat cererea de azil cu celeritate, suferința reclamantului ar fi fost considerabil redusă.

263. Având în vedere cele expuse mai sus, precum și obligațiile ce incumbă autorităților elene sub imperiul Directivei europene Primire (a se vedea paragraful 84 supra), Curtea consideră că acestea nu au acordat suficientă atenție stării de vulnerabilitate a reclamantului, în calitatea sa de solicitant de azil și trebuie ținute responsabile, din cauza inacțiunii lor, pentru situația în care s-a găsit reclamantul timp de mai multe luni, trăind pe stradă, fără resurse sau acces la un grup sanitar și fără mijloace de subzistență. Curtea consideră că reclamantul a fost supus unui tratament umilitor, fără respect pentru demnitatea sa și că această situație i-a inoculat, fără îndoială, sentimente de teamă, anxietate și inferioritate apte să ducă la depresie. Consideră că asemenea condiții de trai, combinate cu o nesiguranță prelungită și lipsa totală de speranță că situația lui s-ar putea îmbunătăți, au atins nivelul de gravitate cerut pentru a intra în sfera de aplicare a articolului 3 din convenție.

264. Prin urmare, reclamantul s-a aflat într-o situație incompatibilă cu articolul 3 din convenție, din vina autorităților. A avut loc deci, o încălcare a acestei prevederi.

III. PRETINSA ÎNCĂLCARE DE CĂTRE GRECIA A ARTICOLULUI 13, COMBINAT CU ARTICOLELE 2 ȘI 3 DIN CONVENȚIE, DIN CAUZA NEREGULILOR PROCEDURII DE AZIL

265. Reclamantul se plânge că dreptul intern grec nu i-a oferit de o cale de recurs efectivă cu privire la capetele lui de cerere întemeiate pe articolele 2 și 3, ceea ce ar reprezenta o încălcare a articolului 13 din Convenție, care stipulează următoarele:

Articolul 13

“Toți cei cărora le-au fost încălcate drepturile și libertățile garantate de Convenție au dreptul la o cale de recurs efectivă în dreptul intern dacă încălcarea a fost comisă de persoane acționând în calitate oficială.”

266. Susține că neregulile în procedura de azil în Grecia au fost de asemenea natură încât l-au supus riscului de returnare în țara de origine fără o adevărată examinare a temeiniciei cererii sale de azil, cu încălcarea articolului 3, citat supra, și a articolului 2 din convenție, cu următoarea formulare:

Articolul 2

“1. Dreptul la viață al fiecăruia este garantat. Nimeni nu poate fi ucis în mod intenționat decât în vederea executării unei decizii judecătorești ca urmare a unei condamnări pentru o infracțiune pentru care este prevăzută această sancțiune.

...”

A. Susţinerile părților

1. Reclamantul

267. Reclamantul susține că a fugit din Afganistan după ce a scăpat teafăr dintr-o tentativă de omor de către talibani, ca represalii pentru că reclamantul ar fi lucrat ca interpret pentru forțele aeriene internaționale la Kabul. De la sosirea sa în Europa, a contactat membri ai familiei sale din Afghanistan, care l-au sfătuit să nu se întoarcă acasă, deoarece starea de nesiguranță și amenințările cu represalii se întețiseră.

268. Reclamantul dorea ca starea sa de teamă să fie examinată și tocmai de aceea a formulat o cerere de azil în Grecia, deși era sceptic cu privire la buna funcționare a procedurii de azil.

269. În primul rând, reclamantul se plânge de obstacolele practice cu care s-a confruntat. Spre exemplu, susține că la aeroport nu a primit nicio broșură infomativă cu privire la procedura de azil, ci doar i s-a spus că trebuie să se prezinte la sediul central al poliției din Attica pentru a-și declara adresa. Nu s-a prezentat la poliție pentru că nu avea nicio adresă pe care să o declare. A fost convins că a avea o adresă era o condiție obligatorie pentru declanșarea procedurii de azil. Așadar, s-a prezentat ulterior la poliție de mai multe ori, unde a trebuit să aștepte timp de mai multe ore, dar în zadar, fără a i se da vreo speranță că situația lui se va clarifica.

270. În al doilea rând, reclamantul a crezut că pericolul de a fi retrimis în țara de origine a trecut odată cu aplicarea măsurii provizorii de către Curte în temeiul articolului 39 din Regulamentul Curții. În afară de această formă de “protecție”, nu a avut nicio garanție că procedura sa de azil își urmează cursul. Chiar și dacă procedura ar fi fost în desfășurare, aceasta nu oferea suficiente garanții că temeinicia cererii sale va fi examinată în mod adecvat de către autoritățile elene. A susținut că nu avea mijloacele financiare să plătească servicille unui avocat și nu exista nicio prevedere privitoare la ajutorul judiciar în această fază a procedurii, că era binecunoscut faptul că interviurile erau superficiale, că nu avea posibilitatea de a introduce un apel la un organ competent să analizeze temeinicia cererii sale, că un apel la Curtea Supremă Administrativă nu avea efect suspensiv automat și că durata procedurii era foarte mare. Potrivit susținerilor reclamantului, cazurile aproape inexistente în care autoritățile elene au acordat protecție internațională în primă instanță sau în apel arată cât de lipsită de eficiență este această procedură.

2. Guvernul grec

271. Guvernul susține că reclamantul nu a suportat consecințele
așa-ziselor neregularități de procedură în ceea ce privește examinarea cererii de azil și nu poate fi considerat, așadar, victimă în sensul Convenției.

272. Atitudinea reclamantului trebuie luată în considerare: nu a cooperat cu autoritățile, în ciuda prevederilor legale în acest sens, și nu și-a manifestat interesul în buna desfășurare a procedurii. Prin neprezentarea la sediul central al poliției din Attica în iunie 2009, reclamantul nu a îndeplinit formalitățile pentru a demara procedura și nu a folosit această ocazie pentru a informa poliția despre faptul că nu are o adresă, astfel încât poliția să-i comunice actele de procedură prin alte mijloace. Mai mult decât atât, reclamantul și-a atribuit mai multe identități false și a încercat să părăsească țara, ascunzând autorităților faptul că formulase o cerere de azil în Grecia.

273. Guvernul consideră că autoritățile elene au urmat procedura prevăzută de lege în ciuda lipsei de interes a reclamantului și a erorilor comise de acesta. A arătat, în special, că acest lucru este susținut de faptul că reclamantul se afla încă în Grecia și nu fusese deportat, deși acesta încercase să părăsească ilegal țara în august 2009.

274. Pe de altă parte, Guvernul susține că plângerea reclamantului este nefondată. A insistat pe faptul că legislația elenă este în conformitate cu dreptul comunitar și internațional în materie de azil, inclusiv cu principiul nereturnării. Legea elenă prevede examinarea temeiniciei cererilor de azil cu respectarea articolelor 2 și 3 din convenție. Solicitanții de azil au acces la serviciile unui interpret pe tot parcursul procedurii.

275. Guvernul a confirmat că cererea de azil a reclamantului nu a fost încă examinată de către autoritățile elene, dar a asigurat Curtea că va fi examinată cu respectarea standardelor expuse mai sus.

276. În conformitate cu articolul 13 din Ccnvenție, solicitanții de azil cărora li s-au respins cererile, pot formula un apel la Curtea Supremă Administrativă. Potrivit Guvernului, un astfel de apel este o plasă de siguranță eficientă care oferă garanțiile pe care Curtea le-a cerut în hotărârea sa Bryan împotriva Marii Britanii (22 noiembrie 1995, § 47, seria A nr. 335‑A). A furnizat exemple de hotărâri prin care Curtea Supremă Administrativă a anulat decizii de respingere a cererilor de azil, pe motiv că autoritățile nu luaseră în considerare anumite documente care se refereau, de exemplu, la riscul de a fi persecutat. În orice caz, Guvernul a reliefat faptul că acordarea unui al doilea grad de jurisdicție solicitanților de azil ale căror cereri au fost respinse în primă instanță nu este o cerință stipulată în Convenție.

277. Potrivit Guvernului, capătul de cerere privind eventualele disfuncționalități ale sistemului de acordare a ajutorului judiciar nu trebuie examinate, deoarece articolul 6 nu se aplică procedurilor de azil. De asemenea, durata procedurii în fața Curții Supreme Administrative intră sub incidența articolului 6 din convenție și nu poate fi examinat de Curte în cauza de față.

278. Mai mult, atâta timp cât procedura de azil nu s-a finalizat, solicitanții de azil nu sunt supuşi riscului de a fi returnați în țara de origine și pot, dacă consideră necesar, să ceară Curții Supreme Administrative suspendarea executării ordinului de expulzare emis ca urmare a respingerii cererii de azil. Guvernul a furnizat exemple de hotărâri în acest sens.

279. Guvernul a arătat în observațiile orale susținute în fața Marii Camere că, chiar și în circumstanțele date, reclamantul nu risca să fie expulzat în Afganistan, deoarece poliția nu făcea expulzări forțate către această țară. Returnările forțate cu avioane charter care au avut loc în 2009 au avut ca subiect cetățeni pakistanezi care nu formulaseră cereri de azil în Grecia. Singurii cetățeni afgani trimiși în Afganistan – 468 în 2009 și 296 în 2010 – au fost trimiși voluntar ca parte din programul finanțat de Programul European pentru Returnări. De asemenea, nu exista riscul ca reclamantul să fie trimis în Turcia, deoarece, fiind trimis în Grecia de către un stat membru al Uniunii Europene, nu făcea subiectul acordului bilateral cu privire la readmitere, încheiat între Grecia și Turcia.

280. În observațiile orale în fața Marii Camere, Guvernul a arătat faptul că reclamantul nu s-a prezentat la întâlnirea fixată pe data de 21 iunie 2010 pentru interviul din data de 2 iulie 2010 și că interviul ar fi fost o oportunitate pentru acesta să explice autorităților elene de ce anume se teme să se întoarcă în Afganistan. Așadar, reclamantul nu numai că nu a manifestat interes pentru desfășurarea procedurii de azil, dar nici nu a epuizat recursurile puse la dispoziția sa de dreptul elen cu privire la temerea sa legată de încălcarea articolelor 2 și 3 din Convenție.

B. Observațiile Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei, ale Oficiului Înaltului Comisar pentru Refugiați al Organizației Națiunilor Unite, Centrul Aire, Amnesty International și Monitorul Grec Helsinki, în calitate de terți intervenienți

281. Comisarul, UNHCR, Centrul Aire, Amnesty International și MGH sunt de părere că actuala legislație și practică în Grecia în privința azilului nu sunt conforme cu standardele internaționale și europene de protecție a drepturilor omului. Aceștia deplâng lipsa informării adecvate, sau lipsa totală de informare cu privire la procedura de azil, lipsa personalului calificat să primească și să proceseze cereri de azil, calitatea inferioară a deciziilor date în primă instanță, datorată unor deficiențe structurale și lipsei garanțiilor procedurale, în special, acces la ajutor judiciar și la interpret și lipsa de eficiență juridică a apelului în fața Curții Supreme Administrative, din cauza duratei excesive, a faptului că nu are efect suspensiv automat și a dificultății de a obține ajutor judiciar. Au subliniat că solicitanții de azil sub regimul “Dublin” se confruntă cu aceleași dificultăți practice ca orice alt solicitant de azil.

282. Comisarul și UNHCR și-au exprimat îngrijorarea cu privire la practica constantă a autorităților elene de a efectua returnări colective sau individuale forțate în Turcia. Cazurile pe care le-au identificat privea atât persoane care sosiseră pentru prima dată în Grecia, cât și solicitanți de azil care făcuseră deja o cerere formală în acest sens.

C. Aprecierea Curții

1. Cu privire la admisibilitatea cauzei

283. Guvernul grec susține că reclamantul nu are calitatea de victimă în sensul articolului 34 din convenție, deoarece el însuși este singurul responsabil pentru situația în care s-a aflat și nu a suferit de pe urma unor eventuale nereguli de procedură. Guvernul a susținut că reclamantul nu s-a prezentat la primul interviu la sediul central al poliției din Attica pe data de 2 iulie 2010 și nu dat astfel posibilitatea autorităților elene să-i examineze cererea. Aceasta înseamnă că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, astfel încât Guvernul a invitat Curtea să declare acest capăt de cerere inadmisibil și să îl respingă, în consecință, în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din convenție.

284. Curtea notează că aspectele prezentate de Guvern în excepțiile sale preliminare sunt legate cu cele care trebuie examinate prin prisma articolului 13 din convenție, combinat cu articolele 2 și 3, privind deficiențele procedurii de azil în Grecia. Prin urmare, aceste aspecte trebuie examinate odată cu fondul cauzei.

285. Mai mult, Curtea consideră că examinarea acestui capăt de cerere implică aspecte complexe de fapt și de drept care nu pot fi examinate separat de fondul cauzei. Prin urmare, el nu este vădit nefondat, în sensul articolului 35 § 3(a) din convenție și nici inadmisibil pe alte temeiuri. Va trebui, așadar, declarat admisibil.

2. Cu privire la fondul cauzei

(a) Recapitularea principiilor generale

286. În cauze privind expulzarea solicitanților de azil, Curtea a explicat că nu examinează cererile propriu-zise de azil și nici nu verifică cum anume Statele își îndeplinesc obligațiile ce le incumbă în baza Convenției de la Geneva. Rolul său este să verifice dacă există suficiente garanții care să îl protejeze pe reclamant împotriva returnării arbitrare, directă sau indirectă, în țara de unde a fugit (a se vedea, printre altele, T.I. împotriva Marii Britanii (dec. nr. 43844/98, ECHR 2000-III) și Müslim, citat supra, §§ 72 la 76).

287. În temeiul articolului 1 (care prevede: “Înaltele Părți Contractante vor asigura tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în Secțiunea I a acestei Convenții”), responsabilitatea pentru implementarea și punerea în aplicare a drepturilor și libertăților garantate aparține, în primul rând, autorităților. Mecanismul de introducere a unei cereri în fața Curții este subsidiar sistemelor naționale care garantează protejarea acestor drepturi. Caracterul subsidiar este prevăzut în articolele 13 și 35 § 1 din convenție (a se vedea Kudła împotriva Poloniei [GC], nr. 30210/96, § 152, ECHR 2000‑XI).

288. După cum a statuat Curtea în numeroase ocazii, articolul 13 din convenție garantează existența la nivel intern a unei căi procedurale pentru apărarea drepturilor și libertăților substanțiale prevăzute de Convenție. Efectul articolului 13 este de a impune ca dreptul intern să prevadă o cale de recurs pentru examinarea unui “cereri aparent întemeiate” în sensul Convenției și pentru remedierea unei eventuale încălcări. Scopul obligației asumate de către Statele Contractante în temeiul articolului 13 depinde de natura capătului de cerere al reclamantului; în orice caz, calea de recurs cerută de articolul 13 trebuie să fie efectivă atât în practică, cât și pe plan legislativ (a se vedea Kudla citată supra, § 157).

289. “Efectivitatea” unui “remediu” în sensul articolului 13 nu depinde de certitudinea unei soluții favorabile reclamantului. “Autoritatea” la care face referire această prevedere nu este necesar să fie una judiciară; dar dacă nu este o autoritate judiciară, competența sa și garanțiile pe care le oferă sunt elemente relevante pentru a determina dacă calea ce recurs este una efectivă. De asemenea, chiar dacă o singură cale de recurs nu satisface în întregime cerințele articolului 13, cumulul de căi de recurs prevăzute în dreptul intern poate satisface cerința de efectivitate (a se vedea Gebremedhin [Gaberamadhien] împotriva Franței, nr. 25389/05, § 53, ECHR 2007‑V § 53).

290. Pentru a fi efectivă, calea de recurs impusă de articolul 13 trebuie să fie disponibilă în practică, dar și din punct de vedere legislativ și, în mod special, exercitarea sa să nu fie împiedicată în mod nejustificat prin acte și omisiuni ale autorităților statului pârât (a se vedea Çakıcı împotriva Turciei [GC], nr. 23657/94, § 112, ECHR 1999‑IV).

291. Articolul 13 impune ca dreptul intern să prevadă o cale de recurs care să permită autorităților competente să examineze fondul capătului de cerere întemeiat pe Convenție și să remedieze dacă e cazul, deși Statele Contractante au o marjă în ceea ce privește modalitatea în care înțeleg să se conformeze acestor prevederi (a se vedea Jabari împotriva Turciei, nr. 40035/98, § 48, ECHR 2000‑VIII).

292. Ar trebui să se acorde o atenție deosebită celerității procedurii de recurs, nefiind exclus ca în aprecierea inefectivității sale să se ia în considerare durata excesivă (a se vedea Doran împotriva Irlandei,
nr. 50389/99, § 57, ECHR 2003‑X).

293. În ultimul rând, prin prisma importanței pe care Curtea o acordă articolului 3 din convenție și a naturii ireversibile a pagubei care poate rezulta din aplicarea torturii sau a relelor tratamente, efectivitatea unei căi de recurs în sensul articolului 13 impune o examinare atentă din partea autorităților naționale (a se vedea Shamayev și Alții împotriva Georgiei și Rusiei, nr. 36378/02, § 448, ECHR 2005‑III), o examinare riguroasă de către un organ independent a oricăror susțineri serioase că ar exista un risc de tratament contrar articolului 3 (a se vedea Jabari, citată supra, § 50) și un răspuns prompt (a se vedea Batı și Alții împotriva Turciei, nr. 33097/96 și 57834/00, § 136, ECHR 2004‑IV (fragmente)); impune, de asemenea, ca persoana vizată să aibă acces la o cale de recurs cu efect suspensiv automat (a se vedea Čonka împotriva Belgiei, nr. 51564/99, §§ 81-83, ECHR 2002‑I, și Gebremedhin [Gaberamadhien], citată supra, § 66).

(b) Aplicarea principiilor enunțate la cauza de față

294. Pentru a determina dacă articolul 13 se aplică în cauza de față, Curtea trebuie să determine în prealabil dacă este pertinentă susținerea reclamantului că returnarea sa în Afganistan ar încălca articolele 2 sau 3 din convenție.

295. Curtea ia notă că, reclamantul a depus, odată cu introducerea cererii, copii ale certificatelor care atestă că a lucrat ca interpret (a se vedea paragraful 31 supra) pentru a-și justifica temerile privind o eventuală întoarcere a sa în Afganistan. Curtea are, de asemenea, acces la informațiile general privind situația curentă în Afganistan și la Ghidul pentru Evaluarea Protecției Internaționale de care au nevoie solicitanții de azil de origine afgană publicat de UNCHR, cu modificările ulterioare (a se vedea paragrafele 197-202 supra).

296. Pentru Curte, această informație este o dovadă prima facie că situația în Afganistan a ridicat și ridică în continuare probleme de nesiguranță și că reclamantul aparține unei categorii de persoane care sunt expuse în mod special la represalii din partea forțelor antiguvernametale, din cauza faptului că a lucrat ca interpret pentru forțele aeriene internaționale. Notează și că părțile nu se contrazic asupra gravității situației în Afganistan și asupra riscurile care există încă acolo. Dimpotrivă, Guvernul a afirmat că politica actuală nu este de a efectua returnări cu forțate a solicitanților de azil către această țară, tocmai din cauza situației de mare risc.

297. Curtea conchide că reclamantul are un capăt de cerere aparent întemeiat, în sensul articolului 2 sau 3 din convenție.

298. Acest lucru nu înseamnă însă că, în cauza de față, Curtea trebuie să decidă dacă se încalcă aceste prevederi în cazul în care reclamantul ar fi expulzat. Este, în primul rând, rolul autorităților elene cu competență în materie de azil să examineze cererea reclamantului și documentele aferente pentru a evalua riscul la care s-ar expune în Afganistan. Preocuparea esențială a Curții este de a determina dacă, în cauza de față, au existat suficiente garanții pentru a-l proteja pe reclamant de o returnare arbitrară, directă sau indirectă, în țara sa de origine.

299. Curtea ia notă că legislația elenă, bazată pe standardele comunitare în materie de azil, conține o serie de garanții menite să protejeze solicitanții de azil de returnarea în țări de unde au fugit fără examinarea temeiniciei temerilor lor (a se vedea paragrafele 99-121 supra). Ia notă și de asigurările date de Guvernul grec că examinarea cererii de azil a reclamantului se va face în conformitate cu legea.

300. Curtea observă, totuși, că de mai mulți ani UNCHR și Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei, ca, de altfel, și numeroase organizații neguvernamentale au relevat în mod repetat și constant că legislația elenă nu este aplicată și că procedura de azil este marcată de neregularități structurale atât de mari încât solicitanții de azil au slabe șanse ca cererile lor de azil sau cererile întemeiate pe Convenție să fie examinate cu seriozitate de către autoritățile elene și că, în lipsa unei căi de recurs efective, aceștia nu sunt, de fapt, protejați împotriva unei returnări arbitrare în țara de origine (a se vedea paragrafele 160 și 173-195 supra).

301. Curtea notează, în primul rând, deficiențele în ceea ce privește accesul la procedura de azil și examinarea cererilor de azil
(a se vedea paragrafele 173-188 supra): informarea insuficientă a solicitanților de azil cu privire la procedurile de urmat, accesul dificil la sediul central al poliției din Attica, un sistem deficient de comunicare între autorități și solicitanții de azil, numărul insuficient de interpreți și lipsa personalului calificat pentru a realiza interviurile, lipsa ajutorului judiciar, ceea ce-i privează pe solicitanții de azil de consiliere juridică și durata excesiv de mare până la primirea unei decizii. Aceste neregularități îi afectează atât pe solicitanții de azil care sosesc pentru prima dată în Grecia cât și pe cei returnați în temeiul Regulamentului Dublin II.

302. Curtea își manifestă, de asemenea, preocuparea cu privire la concluziile diferitelor anchete realizate de UNCHR, care arată că aproape toate deciziile luate în primă instanță sunt de respingere a cererilor de azil, fiind redactate de manieră stereotipă, fără motivare (a se vedea paragraful 184 supra). Mai mult, rolul de câine de pază pe care îl aveau comitetele consultative cu privire la refugiați în apel a fost înlăturat și UNCHR nu mai participă la procedura de azil (a se vedea paragrafele 114 și 189 supra).

303. Guvernul a susținut că, oricare ar fi deficiențele procedurii de azil, acestea nu au avut niciun impact asupra situației reclamantului.

304. Cu privire la acest aspect, Curtea notează că reclamantul afirmă că nu ar fi primit nicio imformație cu privire la procedurile de urmat. Fără a pune la îndoială buna-credință a Guvernului cu privire la punerea la dispoziție, la aeroport, a unei broșuri de informare, Curtea înclină să accepte versiunea reclamantului, aceasta fiind coroborată cu numeroase mărturii colectate de către Comisar, UNCHR și numeroase organizații neguvernamentale. În opinia Curții, lipsa accesului la informație privind procedurile de urmat este, în mod vădit, un obstacol semnificativ ce împiedică accesul la aceste proceduri.

305. Guvernul a citicat, de asemenea, reclamantul deoarece acesta nu s-a prezentat la sediul central al poliției din Attica în termenul-limită specificat în notificare, pentru a demara procedura.

306. Asupra acestui aspect, Curtea notează, în primul rând, că termenul-limită de trei zile acordat reclamantului este unul foarte scurt, având în vedere dificultățile de acces în clădirea sediului central.

307. De asemenea, trebuie menționat că reclamantul nu a fost singurul care a înțeles greșit notificarea și care nu s-a prezentat la sediul central pentru că nu avea o adresă de declarat.

308. Mai mult, chiar dacă reclamantul a primit broșura de informare, Curtea împărtășește opinia că exprimarea folosită este foarte ambiguă cu privire la scopul convocării (a se vedea paragraful 112 supra), și că nu se menționează nicăieri că solicitanții de azil pot informa poliția din Attica despre faptul că nu au o adresă în Grecia, astfel încât comunicarea eventualelor acte de procedură să se facă prin alte mijloace.

309. În aceste condiții, Curtea consideră că Guvernul nu poate invoca inactivitatea reclamantului în ceea ce privește formalitățile de îndeplinit și acesta ar fi trebuit să propună mijloace alternative de comunicare cu reclamantul pentru ca procedura să se desfășoare normal.

310. Mai departe, Curtea notează că versiunile celor două părți concordă în ceea ce privește faptul că cererea de azil a reclamantului nu a fost încă examinată de autoritățile elene.

311. Potrivit Guvernului, această situație se datorează faptului că reclamantul nu s-a prezentat pentru interviul în fața comitetului consultativ pentru refugiați, programat pe data de 2 iulie 2010. Guvernul nu a explicat consecințele aceste neprezentări asupra evoluției procedurii interne. Cu privire la acest aspect, reclamantul a informat Curtea, prin avocatul său, că această convocare pentru interviu i-a fost adresată în limba greacă în momentul în care și-a reînoit cardul roz și că interpretul nu i-a menționat vreo dată de interviu. Deși nu este în poziția de a putea verifica veridicitatea acestei afirmații, Curtea înclină din nou spre a accepta varianta reclamantului, care reflectă lipsa de informare și comunicare ce afectează solicitanții de azil.

312. În aceste condiții, Curtea nu împărtășește punctul de vedere al Guvernului potrivit căruia, reclamantul, prin propriile acțiuni, nu a dat autorităților interne posibilitatea de a examina fondul cererii sale și că nu a fost afectat de deficiențele procedurii de azil.

313. Curtea conchide că autoritățile elene nu au luat nici până la această dată nicio măsură pentru a comunica cu reclamantul și nici vreo decizie în acest caz, lipsindu-l pe reclamant de posibilitatea de a-și susține cererea de azil. Mai mult, Curtea ia notă de numărul extrem de mic de cereri de azil sau ce cereri de acordare de protecție subsidiară admise de către autoritățile elene comparativ cu alte state membre ale Uniunii Europene (a se vedea paragrafele 125-126 supra). Importanța care trebuie acordată datelor statistice variază, bineînțeles, în funcție de circumstanțe, dar în viziunea Curții, în cauza de față întăresc argumentul reclamantului potrivit căruia își pierduse speranța în buna desfășurare a procedurii de azil.

314. Curtea nu este convinsă de explicațiile guvernului grec cu privire la politica de deportări spre Afganistan organizată pe bază de voluntariat. Nu poate ignora faptul că terții intervenienți și mai multe rapoarte consultate de către Curte au denunțat, în mod constant, cazuri de deportări forțate de către Grecia spre țări de mare risc (a se vedea paragrafele 160, 192 și 282).

315. O preocupare la fel de importantă este pentru Curte aceea privind riscul de returnare la care este supus reclamantul în practică înaintea emiterii unei decizii cu privire la fondul cererii sale. Reclamantul a evitat o expulzare în august 2009, prin aplicarea DP nr. 90/2008 (a se vedea paragrafele 43-48 și 120 supra). Totuși, a susținut că a scăpat cu greu unei a doua încercări a poliției de a-l deporta în Turcia. Faptul că în ambele cazuri, reclamantul a încercat să fugă din Grecia nu poate fi folosit împotriva sa în momentul examinării conduitei autorităților elene cu privire la respectarea Convenției din moment ce reclamantul a încercat astfel să găsească o ieșire dintr-o situație pe care Curtea o consideră contrară articolului 3 (a se vedea paragrafele 263 și 264 supra).

316. Curtea trebuie să examineze în continuare dacă, așa cum a susținut Guvernul, o contestație a unei eventuale decizii de respingere a cererii de azil a reclamantului, formulată în fața Curții Supreme Administrative poate fi considerată o plasă de siguranță care să-l protejeze de o eventuală returnare arbitrară.

317. Curtea începe prin a observa că, așa cum a susținut Guvernul, deși o asemenea contestație a unei eventuale decizii de respingere a cererii de azil nu are un efect suspensiv automat, introducerea unui apel împotriva unui ordin de expulzare emis după respingerea cererii de azil suspendă executarea ordinului respectiv.

318. Totuși, Curtea reiterează că accesibilitatea unei căi de recurs în practică este un element decisiv în aprecierea efectivității sale. Curtea a notat deja că autoritățile elene nu au luat măsuri pentru a asigura comunicarea între autoritățile competente și reclamant. Aceasta, în combinație cu disfuncționalitățile identificate de Comisarul pentru drepturile Omului al Consiliului Europei și UNCHR în procedura de notificare a “persoanelor fără adresă cunoscută” (a se vedea paragraful 187 supra), pune sub semnul îndoielii dacă reclamantul ar putea să afle soluția cererii sale de azil în timp util, astfel încât să poată reacționa în termenele-limită stabilite.

319. În plus, deși reclamantul nu are mijloace suficiente pentru a plăti serviciile unui avocat, nu a primit nicio informație cu privire la existența unor eventuale organizații care i-ar putea oferi consiliere juridică sau îndrumare de orice fel. La aceasta se adaugă numărul insuficient de avocați înscriși pe lista de ajutor judiciar (a se vedea paragrafele 191 și 281 supra), care face ca sistemul să nu fie eficient în practică. Contrar susținerilor Guvernului, Curtea consideră că această situație poate fi, de asemenea, un obstacol care împiedică accesul la calea de recurs și intră sub incidența articolului 13, în mod special în ceea ce-i privește pe solicitanții de azil.

320. În ultimul rând, Curtea nu poate considera, așa cum a sugerat Guvernul, că durata procedurii în fața Curții Supreme Administrative nu este relevantă în sensul articolului 13. Curtea a subliniat deja importanța unei acțiuni rapide în cauze care privesc rele tratamente aplicate de agenți ai statului (a se vedea paragraful 293 supra). În plus, Curtea consideră că o asemenea acțiune rapidă este cu atât mai necesară cu cât persoana vizată, care a formulat o cerere în temeiul articolului 3 în contextul unei deportări, ca și în cazul de față, nu beneficiază de garanția procedurală că examinarea fondului cererii sale se va face cu suficientă seriozitate în primă instanță, nu are practic nicio șansă de a i se oferi vreo formă de protecție și trăiește într-o stare de precaritate pe care Curtea a considerat-o contrară articolului 3. Consideră, prin urmare, că informațiile furnizate de Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei privind durata procedurii (a se vedea paragraful 190 supra), pe care Guvernul nu le-a contrazis, reprezintă dovada că apelul formulat în fața Curții Supreme Administrative nu compensează lipsa de garanții care caracterizează examinarea fondului cererilor de azil.

(c) Concluzie

321. Având în vedere cele expuse mai sus, excepțiile preliminare invocate de Guvernul Grec (a se vedea paragraful 283 supra) nu pot fi acceptate și Curtea constată o încălcare a articolului 13, combinat cu articolul 3, din cauza deficiențelor examinării de către autoritățile elene a cererii de azil a reclamantului și a riscului cu care acesta se confruntă de a fi returnat, direct sau indirect, în țara de origine, fără o examinare serioasă a fondului cererii lui de azil și fără a avea acces la o cale de recurs efectivă.

322. În lumina acestei concluzii și prin prisma circumstanțelor cauzei, Curtea consideră că nu este necesară examinarea capătului de cerere a reclamantului întemeiat pe articolul 13, combinat cu articolul 2.

IV. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLELOR 2 ȘI 3 DIN CONVENȚIE DE CĂTRE BELGIA, PRIN FAPTUL CĂ L-AR FI EXPUS PE RECLAMANT LA RISCURILE CE DERIVĂ DIN DEFICIENȚELE PROCEDURII DE AZIL ÎN GRECIA

323. Reclamantul pretinde că autoritățile belgiene, trimițându-l în Grecia conform Regulamentului Dublin conștiente fiind de deficiențele procedurii de azil din Grecia și fără a evalua riscurile aferente, și-au încălcat obligațiile ce le incumbă în temeiul articolelor 2 și 3 din convenție, citate supra.

A. Susținerile părților

1. Reclamantul

324. Reclamantul susține că la momentul expulzării sale, autoritățile belgiene aveau cunoștință de faptul că procedura de azil în Grecia era atât de defectuoasă încât cererea sa de azil avea șanse foarte mici de a fi examinată cu seriozitate de către autoritățile elene și că exista riscul de a fi returnat în țara de origine. Pe lângă numeroasele rapoarte internaționale deja publicate la data expulzării, avocatul reclamantului explicase în mod clar situația privind încălcările sistematice ale drepturilor fundamentale în cazul solicitanților de azil în Grecia, în cererea sa de apel formulată în fața Comitetului de Apel pentru Străini pe data de 29 mai 2009 și în apelul formulat în fața Camerei Penale a Curții de Apel din Bruxelles pe data de
10 iunie 2009. Reclamantul consideră irelevant argumentul autorităților belgiene potrivit căruia el nu a fost victimă a deficiențelor sistemului de azil în Grecia înainte de a ajunge în Belgia. Deoarece acest fapt nu se poate proba in abstracto și înainte ca riscul să se materializeze, autoritățile belgiene ar fi trebuit să ia în considerare situația generală și nu ar fi trebuit să-l supună pe reclamant la riscul de a fi returnat în Afganistan.

325. În opinia reclamantului, în concordanță cu concluziile din cauza T.I. (decizie, citată supra), aplicarea Regulamentului Dublin nu dispensează autoritățile belgiene de a verifica dacă există în Grecia suficiente garanții împotriva returnării, având în vedere deficiențele procedurii și politica de returnare, directă sau indirectă, în Afganistan. Fără aceste garanții și în lumina probelor aduse de reclamant, autoritățile belgiene ar fi trebuit să verifice ele însele riscul la care este supus reclamantul în țara de origine, în conformitate cu articolele 2 și 3 din convenție și cu jurisprudența Curții în materie (în special, cauza NA. împotriva Marii Britanii, nr. 25904/07,
17 iulie 2008). În cauza de față însă, Guvernul Belgian nu a luat nicio măsură de precauție înainte de a-l deporta pe reclamant. Dimpotrivă, decizia de a-l deporta a fost luată exclusiv pe bază de presupuneri – în temeiul acceptării tacite prevăzută de Regulamentul Dublin – că autoritățile elene își vor îndeplini obligațiile, fără ca acestea să furnizeze vreo garanție individuală cu privire la reclamant. Reclamantul a arătat că aceasta este o practică sistematică a autorităților belgiene, care au refuzat întotdeauna, și refuză în continuare, să aplice clauza de suveranitate din Regulamentul Dublin și să nu opereze transferuri spre Grecia.

2. Guvernul Belgian

326. Guvernul a arătat că în aplicarea Regulamentului Dublin, Belgia nu este responsabilă să examineze cererea de azil a reclamantului și, prin urmare, nu cade în sarcina sa să evalueze temeinicia temerilor reclamantului cu privire la viața sa sau la integritatea sa corporală odată ajuns înapoi în Afganistan. Regulamentul Dublin a fost adoptat avându-se în vedere principiul nereturnării înscris în Convenția de la Geneva, drepturile fundamentale și principiul că Statele Membre sunt țări sigure. Doar în circumstanțe excepționale, de la caz la caz, Belgia s-a prevalat de derogarea de la aceste principii prevăzută în articolul 3 § 2 din regulament și doar atunci când persoana vizată a arătat în mod convingător că se confrunta cu riscul de a fi supusă torturii sau unui tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 3. Într-adevăr, această abordare era în conformitate cu jurisprudența Curții, care cere să existe o legătură între situația generală de care se plânge un reclamant și situația lui individuală (cauza Sultani, citată supra, Thampibillai împotriva Olandei, nr. 61350/00, 17 februarie 2004, și Y. împotriva Rusiei, nr. 20113/07, 4 decembrie 2008).

327. Guvernul nu a putut demonstra în ce situații anume s-a folosit clauza de suveranitate, deoarece Oficiul pentru Străini nu a furnizat statistici și atunci când s-a folosit deciziile nu au fost motivate. Pentru a arăta, totuși, că s-a folosit clauza de suveranitate când situația a impus-o, Guvernul a depus exemplele a zece cazuri în care transferurile către statul responsabil să examineze cererea au fost suspendate pentru motive aparent legate de clauza de suveranitate. Polonia era statul responsabil în jumătate dintre aceste cazuri, Grecia în două și în celelalte era vorba despre Ungaria și Franța. În șapte dintre cazuri, motivul a fost existența unui membru de familie în Belgia, în două, problemele de sănătate ale persoanei în cauză și ultimul dintre cazuri implica un minor. În cazul reclamantului, Belgia nu avea niciun motiv să aplica clauza de suveranitate și nu exista nicio informație că persoana în cauză ar fi fost supusă unui tratament contrar articolului 3 în Grecia. Dimpotrivă, acesta nu a spus Oficiului pentru Străini că a renunțat la procedura de azil și nici nu a informat autoritățile despre plângerea sa împotriva Greciei. De altfel, nici Curtea nu a considerat necesar să aplice o măsură provizorie împotriva Belgiei pentru a suspenda transferul reclamantului.

328. Totuși, Guvernul a subliniat că ordinul de părăsire a țării a fost emis pe baza asigurărilor că reclamantul nu va fi retrimis în Afganistam înainte de examinarea fondului cererii sale de către autoritățile elene. În ceea ce privește accesul la procedura de azil și evoluția acesteia, Guvernul s-a bazat pe asigurările date de Guvernul grec de acceptare în cele din urmă a responsabilității de a examina cererea și pe informațiiile generale înscrise în documentul furnizat de autoritățile elene și în observațiile depuse în alte cauze pendinte în fața Curții. Pe baza acestor informații, autoritățile belgiene au notat că, dacă un străin urmează procedura de azil, fondul cererii sale este examinat individual, solicitantul de azil poate fi asistat de un avocat și un interpret este prezent în fiecare stadiu al procedurii. Există și căi de recurs, inclusiv un apel la Curtea Supremă Administrativă. Prin urmare, deși conștiente de posibilele deficiențe ale sistemului de azil în Grecia, Guvernul Belgian a susține că a fost convins de eforturile pe care
le-a făcut Grecia pentru a se conforma dreptului comunitar și obligațiilor sale, inclusiv procedurale, în privința respectării drepturilor omului.

329. Cât privește riscul de a fi returnat către Afganistan, Guvernul a luat, de asemenea, în considerare asigurările pe care Grecia le-a dat Curții în cauza K.R.S. împotriva Marii Britanii (decizie, citată supra) și posibilitatea pe care ar fi avut-o reclamantul, odată ajuns în Grecia, să formuleze o cerere în fața Curții și, dacă considera necesar, o cerere de aplicare a Regulii 39. Având în vedere aceste asigurări serioase, Guvernul consideră că transferul reclamantului nu a încălcat articolul 3.

B. Observațiile Guvernelor Olandei și Marii Britanii, ale Oficiului Înaltului Comisar ONU pentru Refugiați, ale Centrului Aire, Amnesty International și Monitorul Grec Helsinki, ca terți intervenienți

330. Potrivit Guvernului Olandei, nu reiese din potențialele deficiențe ale sistemului de azil din Grecia că protecția legală acordată solicitanților de azil era total iluzorie, cu atât mai puțin că Statele Membre ar trebui să se abțină de la transferurile către această țară, deoarece prin aceste transferuri s-ar încălca articolul 3 din convenție. Nu este rolul Curții, ci al Comisiei Europene și al autorităților elene, cu sprijinul logistic al celorlalte state membre, să coopereze pentru a aduce sistemul grec în conformitate cu standardele comunitare. Guvernul Olandei consideră, aşadar, că își asumă în întregime responsabilitatea prin faptul că se asigură, prin intermediul unui oficial de la ambasada lor din Atena, că orice solicitant de azil transferat va fi îndrumat spre serviciile de azil din aeroportul internațional. Având în vedere decizia Curții în cauza K.R.S. (citată supra), se presupune că Grecia își va asuma obligațiile internaționale și că persoanele transferate vor avea posibilitatea de a face apel la tribunalele interne și, ulterior, dacă este necesar, la Curte. Un raționament contrar ar însemna negarea principiului încrederii inter-statale pe care se bazează sistemul Dublin, blocând astfel aplicarea Regulamentului prin măsuri provizorii și punând la îndoială abordarea echilibrată și nuanțată pe care a avut-o Curtea, de exemplu, în hotărârea sa în cauza Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi împotriva Irlandei [GC] (nr. 45036/98, ECHR 2005 VI), în evaluarea responsabilității statelor atunci când aplică dreptul comunitar.

331. Guvernul Marii Britanii a accentuat că Regulamentul Dublin prezintă un avantaj considerabil pentru accelerarea examinării cererilor, astfel încât persoanele vizate nu au timp să dezvolte legături sociale sau culturale într-un stat. Ar trebui reținut și faptul că a trage la răspundere, în temeiul articolului 3 din convenție, statul responsabil înainte de transfer, încetinește considerabil întreaga procedură. Guvernul Marii Britanii este convins că asemenea plângeri, care sunt de înțeles atunci când este vorba despre o expulzare către un stat care nu este parte la convenție, ar trebui evitate atunci când statul responsabil cu examinarea cererii de azil este un stat parte la convenție. În asemenea cazuri, așa cum a statuat Curtea în decizia K.R.S. (citată supra), interpretarea adecvată a convenției înseamnă că partea interesată poate formula aceste capete de cerere în statul responsabil cu examinarea cererii de azil și apoi, dacă este cazul, la Curte. Potrivit Guvernului Marii Britanii, acest fapt nu absolvă stratul care operează transferul de responsabilitatea pentru eventualele încălcări ale Convenției, dar înseamnă că această responsabilitate poate fi antrenată doar în circumstanțe cu totul excepționale, atunci când se demonstrează că persoana interesată nu ar avea acces la Curte în statul responsabil cu examinarea cererii de azil. Aceste circumstanțe excepționale nu se regăsesc în cauza de față.

332. În opinia UNHCR, așa cum a arătat deja în raportul publicat în aprilie 2008, solicitanții de azil nu ar trebui transferați atunci când există dovezi că statul responsabil să examineze cererea de azil efectuează transferuri către țări de mare risc, când există obstacole fundamentale în ceea ce privește accesul la procedura de azil, examinarea efectivă a cererilor și calea de recurs efectivă și când condițiile de primire ar putea reprezenta încălcări ale articolului 3 din convenție. Interdicția de transfer în aceste condiții este prevăzută de Rgulamentul Dublin și este conformă cu articolul 33 din Convenția de la Geneva și cu Convenția europeană a drepturilor omului. UNCHR subliniază că aceasta nu este doar o posibilitate teoretică și că, spre deosebire de Belgia, tribunalele din anumite state au suspendat transferurile spre Grecia pentru motivele expuse mai sus. În orice caz, așa cum Curtea a statuat deja în cauza T.I. (decizie citată supra), fiecare Parte Contractantă rămâne responsabilă de a nu supune nicio persoană la un tratament contrar articolului 3 prin aplicare automată a sistemului Dublin.

333. Centrul Aire și Amnesty International consideră că Regulamentul Dublin, în forma sa actuală, fără o clauză privind suspendarea transferurilor către state care nu își îndeplinesc obligațiile internaționale în materie de azil, expune solicitanții de azil la un risc de returnare cu încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Convenției de la Geneva. Au subliniat importante disparități în modalitatea prin care Statele Membre ale Uniunii Europene aplică Regulamentul și în modalitatea prin care tribunalele interne evaluează legalitatea transferurilor atunci când vine vorba despre evaluarea unui risc de încălcare a drepturilor fundamentale, în special, atunci când statul responsabil cu examinarea cererii de azil nu a transpus în mod corect celelalte măsuri comunitare referitoare la azil. Centrul Aire și Amnesty International consideră că statele care transferă solicitanți de azil au o parte de responsabilitate cu privire la modul în care aceștia sunt tratați în țara care îi primește, deoarece ar fi putut împiedica încălcarea drepturilor omului prin invocarea clauzei de suveranitate prevăzută de Regulament. Posibilitatea Comisiei Europene de a formula o acțiune de neîndeplinire a obligațiilor împotriva statului gazdă nu este, în opinia lor, o cale de recurs efectivă împotriva încălcărilor drepturilor fundamentale ale solicitanților de azil. Nu sunt convinși nici de eficacitatea procedurii prejudiciale introduse de Tratatul de la Lisabona, atâta timp cât CJUE nu s-a pronunțat încă asupra legalității transferurilor sub regimul Dublin atunci când acestea ar pute duce la asemenea încălcări.

334. MGH a arătat că la momentul expulzării reclamantului, exista deja un număr mare de documente care atestau deficiențele procedurii de azil, condițiile în care solicitanții de azil erau primiți și riscul de returnare, directă sau indirectă, către Turcia. MGH consideră că autoritățile belgiene nu puteau să nu aibă cunoștință despre aceste aspecte, cu atât mai mult cu cât aceste documente fuseseră folosite în proceduri interne de suspendare a transferurilor către Grecia. Potrivit MGH, documentele sus-menționate, în mod special cele emise de UNCHR, ar trebui să fie suficiente pentru a înlătura prezumția Curții din cauza K.R.S. (decizie citată supra) că Grecia își îndeplinește obligațiile internaționale în materie de azil.

C. Aprecierea Curții

1. Cu privire la admisibilitate

335. Guvernul Belgian a criticat atitudinea reclamantului de a nu fi urmat în mod corect procedura de suspendare a executării ordinului de expulzare în procedura extrem de urgentă, de a nu fi introdus un apel în fața Comisiei de Apel pentru Străini în vederea anulării ordinului de părăsire a țării și de a nu fi introdus un recurs în fața Consiliului de Stat. Guvernul a susținut astfel că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne și a invitat Curtea să declare această parte de cerere inadmisibilă și să o respingă în consecință, în conformitate cu articolul 35 §§ 1 și 4 din convenție.

336. Curtea notează că reclamantul se plânge și că nu a avut la dispoziție o cale de recurs care să îndeplinească cerințele articolului 13 din convenție pentru a invoca pe plan intern articolele 2 și 3 și susține că, recursurile sus-menționate nu erau efective în sensul aceste prevederi (a se vedea paragrafele 370-377 infra). Curtea consideră că excepția de neepuizare a căilor de recurs interne ar trebui reunită cu examinarea pe fond a articolului 13, combinat cu articolele 2 și 3 din convenție și analizate împreună.

337. Acestea fiind spuse, Curtea consideră că această parte de cerere nu poate fi respinsă pentru neepuizarea căilor de recurs interne (a se vedea paragrafele 385-396 infra) și că implică examinarea unor aspecte complexe de fapt și de drept care nu poate avea loc decât odată cu examinarea fondului; așadar, acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din convenție și nici inadmisibil pe alte temeiuri. Trebuie declarat, așadar, admisibil.

2. Responsabilitatea Belgiei în temeiul Convenției

338. Curtea ia notă de referirea pe care a făcut-o Guvernul Olandei în observațiile depuse în calitate de terț intervenient la hotărârea Bosphorus (a se vedea paragraful 330 supra).

Curtea a reiterat în cauza respectivă că Statele Contractante nu sunt obligate prin Convenție să transfere o parte din puterea lor suverană către o organizație internațională în scopul de a coopera în anumite sfere de activitate (a se vedea hotărârea Bosphorus, citată supra, § 152). Statele rămân însă responsabile în temeiul Convenției pentru toate acțiunile și omisiunile organelor lor în temeiul dreptului intern sau al obligațiilor organizațiilor internaționale (ibid., § 153). O acțiune a statului conformă cu aceste obligații este justificată atâta timp cât organizațiile respective sunt recunoscute ca protejând drepturile fundamentale într-un mod cel puțin echivalent cu cel pe care îl prevede Convenția. Totuși, un stat va fi în întregime responsabil în temeiul Convenției pentru toate actele care ies din sfera obligațiilor lor internaționale, în special atunci când intră în joc marja de apreciere a statului (ibid., §§ 155-57).

Curtea a statuat că protecția drepturilor fundamentale prevăzută de dreptul comunitar este echivalentă cu cea prevăzută de sistemul Convenției (ibid., § 165). Pentru a ajunge la această concluzie, a acordat o importanță deosebită rolului și funcțiilor CEJ – azi CJUE – în materie, considerând că efectivitatea garanțiilor substanțiale ale drepturilor fundamentale depinde în practică de mecanismele de control puse la dispoziție pentru a asigura respectarea acestora (ibid., § 160). Curtea a limitat, de asemenea, scopul hotărârii Bosphorus la dreptul comunitar în sens restrâns – la momentul respectiv “primul pilon” al dreptului Uniunii Europene (ibid., § 72).

339. Curtea notează că articolul 3 § 2 din Regulamentul Dublin prevede că, prin derogare de la regula generală prevăzută în articolul 3 § 1, fiecare Stat Membru poate examina o cerere de azil introdusă de un cetățean al unui stat terț, chiar dacă această examinare nu cade în responsabilitatea sa în conformitate cu criteriile stabilite prin Regulament. Aceasta este așa-numita clauză de “suveranitate”. Într-un asemenea caz, statul respectiv devine Statul Membru responsabil, în sensul prevăzut de Regulament și își asumă obligațiile aferente acestei responsabilități.

340. Curtea conchide că, în conformitate cu Regulamentul, autoritățile belgiene nu ar fi trebuit să-l transfere pe reclamant dacă considerau că țara care urma să-l primească, și anume, Grecia, nu își îndeplinea obligațiile în temeiul Convenției. Prin urmare, Curtea consideră că măsura disputată nu intră în sfera obligațiilor internaționale asumate de către Belgia, așadar, prezumția de protecție echivalentă nu operează în acest caz.

3. Analiza pe fond a capetelor de cerere întemeiate pe articolele 2 și 3 din convenție

(a) Deciziile în cauzele T.I. și K.R.S.

341. În aceste două cauze, Curtea a avut ocazia să examineze efectele pe care le are Convenția de la Dublin, pe atunci Regulamentul Dublin, prin raportare la convenție.

342. Cauza T.I. (decizie citată supra) privea un cetățean srilankez a cărui solicitare de azil în Germania a fost respinsă și care a introdus o cerere similară ulterioară în Marea Britanie. Aplicând Convenția de la Dublin, Marea Britanie a ordonat transferul reclamantului către Germania.

Curtea a considerat în hotărârea sa că îndepărtarea indirectă într-un stat intermediar, care este Parte Contractantă, nu reduce responsabilitatea statului care trimite și că acest stat este ținut, în conformitate cu jurisprudența bine stabilită, să nu deporteze o persoană atunci când s-au prezentat motive suficiente pentru ca susținerile persoanei respective, și anume că odată deportată riscă să fie supusă unui tratament contrar articolului 3 în țara gazdă să fie credibile.

Mai mult, Curtea a reiterat că atunci când statele cooperează într-un domeniu cu posibile implicații cu privire la protecția drepturilor fundamentale, nu ar fi compatibil cu scopul și obiectul Convenției ca statul care trimite să fie absolvit de orice responsabilitate vizavi de Convenție în domeniul respectiv (a se vedea, printre altele, Waite și Kennedy împotriva Germaniei [GC], nr. 26083/94, § 67, ECHR 1999‑I).

Atunci când sunt chemate să aplice Regulamentul Dublin, Statele trebuie să se asigure că procedura de azil în statul intermediar oferă garanții suficiente ca persoana să nu fie îndepărtată, direct sau indirect, în țara sa de origine fără o evaluare a riscurilor la care este expus din perspectiva articolului 3 din convenție.

Deși în cauza T. I. Curtea a respins argumentul potrivit căruia prin faptul că Germania era parte la Convenție, Marea Britanie era absolvită de responsabilitatea de a verifica soarta solicitantului de azil după transferul către această țară, faptul că procedura de azil în Germania era aparent conformă cu Convenția și, în mod special, cu articolul 3, a permis Curții să respingă susținerile potrivit cărora îndepărtarea reclamantului în Germania l-ar supune unui risc real și serios de a i se aplica un tratament contrar acestui articol. Curtea a considerat că, în cauza respectivă, nu exista niciun motiv pentru care să se considere că Germania nu și-ar îndeplini obligațiile ce decurg din articolul 3 din convenție și că reclamantul nu ar fi protejat împotriva unei deportări spre Sri Lanka, dacă acesta ar fi prezentat argumente credibile că riscă să fie supus la rele tratamente în această in urmă țară.

343. Această abordare a fost confirmată și dezvoltată în decizia K.R.S. (citată supra). Cauza respectivă privea transferul efectuat de către autoritățile britanice, prin aplicarea Regulamentului Dublin, a unui solicitant de azil iranian spre Grecia, pe unde trecuse deja înainte de a ajunge în Marea Britanie, în 2006. În temeiul articolului 3 din convenție, reclamantul s-a plâns de deficiențele procedurii de azil din Grecia și de riscul de a fi trimis înapoi în Iran fără ca cererea sa de azil să fie examinată pe fond și de condițiile de primire a solicitanților de azil în Grecia.

După ce a confirmat aplicarea jurisprudenței T.I. la cauze care privesc aplicarea Regulamentului Dublin, (a se vedea cu privire la acest aspect, Stapleton împotriva Irlandei (dec.), nr. 56588/07, § 30, ECHR 2010‑...), Curtea a considerat că, în lipsa unei probe care să dovedească contrariul, trebuie să presupună că Grecia își îndeplinește obligațiile
ce-i incumbă potrivit directivelor comunitare, care stabilesc standardele minime ce trebuie îndeplinite în privința procedurilor de azil și de primire a solicitanților de azil, directive care au fost transpuse în dreptul intern grec, și că, de asemenea, se va conforma obligațiilor ce decurg din articolul 3 din convenție.

În opinia Curții, în lumina informațiilor disponibile Guvernului Marii Britanii și Curții la momentul respectiv, era posibil să se presupună că Grecia își îndeplinea obligațiile și că nu deporta nicio persoană în Iran, țara de origine a reclamantului.

Nu a existat, de asemenea, niciun motiv să se creadă că persoanele transferate Grecia în temeiul Regulamentului Dublin, inclusiv solicitanții de azil a căror cereri au fost respinse printr-o decizie definitivă a autorităților elene, fuseseră sau erau împiedicate să introducă o cerere în fața Curții pentru aplicarea de măsuri provizorii, în temeiul articolului 39 din Regulamentul Curții.

(b) Aplicarea principiilor enunțate la cauza de față

344. Curtea și-a exprimat deja opinia că reclamantul poate susține în mod credibil că returnarea sa în Afganistan ar încălca articolul 2 sau articolul 3 din convenție (a se vedea paragrafele 296-297 supra).

345. Curtea trebuie, așadar, să examineze dacă autoritățile belgiene ar fi trebuit să înlăture prezumția că autoritățile elene își respectă obligațiile internaționale în materie de azil, în ciuda jurisprudenței K.R.S., pe care Guvernul susține că au dorit să o urmeze autoritățile administrative și judiciare în cauza de față.

346. Curtea nu este de părerea Guvernului belgian, care susține că Oficiul pentru Străini nu a fost la curent de existența temerilor reclamantului legate de transferul său în Grecia la momentul emiterii ordinului de părăsire a țării, deoarece reclamantul nu a expus aceste temeri cu ocazia interviului.

347. Curtea observă, în primul rând, că față de momentul adoptării deciziei sale din 2008 în cauza K.R.S., are acum la dispoziție numeroase rapoarte și materiale, care s-au adăugat informației deja existente. Acestea se întemeiază pe anchete efectuate pe teren și expun dificultățile de ordin practic pe care le presupune aplicarea sistemului Dublin în Grecia, deficiențele procedurii de azil și practica returnării directe sau indirecte, individuală sau colectivă.

348. Autorii acestor documente sunt UNCHR și Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei, organizații neguvernamentale cum ar fi, Amnesty International, Human Rights Watch, Pro-Asyl și Consiliul European pentru Refugiați și Persoane Exilate și organizații neguvernamentale prezente în Grecia, cum ar fi Monitorul Grec Helsinki și Comisia Națională Elenă pentru Drepturile Omului (a se vedea paragraful 160 supra). Curtea observă că asemenea documente au fost publicate la intervale regulate începând cu anul 2006 și cu o mai mare frecvență în anul 2008 și 2009 și că majoritatea lor fuseseră deja publicate la data emiterii ordinului de expulzare a reclamantului.

349. Curtea acordă, de asemenea, o mare importanță scrisorii trimisă de UNCHR în aprilie 2009 Ministerului Belgian însărcinat cu probleme de imigrație. Scrisoarea, în care se specifica și faptul că o copie a acesteia fusese trimisă Oficiului pentru Străini, conținea o pledoarie neechivocă pentru suspendarea transferurilor către Grecia (a se vedea paragrafele 194 și 195 supra).

350. La aceasta se adaugă faptul că din decembrie 2008 a început a doua etapă a reformei sistemului de azil și, prin prisma lecțiilor învățate din aplicarea textelor adoptate în prima fază, Comisia Europeană a făcut propuneri menite să crească gradul de protecție a drepturilor fundamentale ale solicitanților de azil și să suspende temporar transferurile în baza Regulamenului Dublin, pentru a evita ca solicitanții de azil să fie retrimiși în state care au capacitatea de a oferi un nivel suficient de protecție a drepturilor lor fundamentale (a se vedea paragrafele 77-79 supra).

351. Mai mult, Curtea notează că procedura urmată de Oficiul pentru Străini pentru aplicarea Regulamentului Dublin nu lăsa nicio posibilitate pentru reclamant de a exprima motivele împotriva transferului său în Grecia. Formularul întocmit de Oficiul pentru Străini nu conține o secțiune destinată unor astfel de comentarii (a se vedea paragraful 130 supra).

352. În aceste condiții, Curtea consideră că situația generală era cunoscută de către autoritățile belgiene și că reclamantul nu ar fi trebuit să suporte întreaga sarcină a probei. Dimpotrivă, consideră că Oficiul pentru Străini, aplica în mod sistematic Regulamentul Dublin pentru a opera transferuri spre Grecia fără a face prea multe excepții, în ciuda celor câteva exemple de aplicare a clauzei de suveranitate furnizate de către Guvern, care, de altfel, nu se referă la Grecia.

353. Guvernul Belgian a argumentat că, în orice caz, au primit asigurări suficiente din partea autorităților elene cu privire la faptul că reclamantul nu risca să fie supus în Grecia unui tratament contrar Convenției. Cu privire la acest aspect, Curtea observă că existența unor legi interne și aderarea la tratate internaționale care garantează respectarea drepturilor fundamentale nu sunt, în principiu, suficiente pentru a asigura protecția împotriva riscului de rele tratamente atunci când surse de încredere au raportat existența sau tolerarea de către autorități a unor practici în mod evident contrare principiilor Convenției, așa cum este și în cazul de față (a se vedea, mutatis mutandis, Saadi împotriva Italiei [GC], nr. 37201/06, § 147, ECHR 2008‑...).

354. Curtea este, de asemenea, de părere că, asigurările date pe canalele diplomatice de către autoritățile elene celor belgiene nu sunt suficiente. Notează, în primul rând, că acordul de asumare a responsabilității încheiat pentru aplicarea Regulamentului Dublin a fost trimis de către autoritățile elene după ce a fost emis ordinul de părăsire a țării și că ordinul de expulzare a fost, așadar, emis exclusiv pe baza acordului tacit al autorităților elene. În al doilea rând, Curtea notează că acordul este redactat într-o formă stereotipă (a se vedea paragraful 24 supra) și nu conține nicio garanție individuală cu privire la persoana reclamantului. Nici documentul informativ furnizat de către autoritățile elene, la care face referire guvernul belgian, nu conține garanții individuale, ci doar menționează legislația aplicabilă, fără vreo referire la situația existentă în practică.

355. Curtea respinge argumentul Guvernului potrivit căruia Curtea însăși nu a considerat necesar să aplice măsuri provizorii în temeiul Regulii 39 pentru a suspenda transferul reclamantului. Reiterează faptul că în cazuri similare, atunci când expulzarea reclamantului este iminentă în momentul în care se formulează cererea, Curtea trebuie să ia o decizie de urgență. Măsura pe care o indică va fi una de protecție care nu influențează examinarea pe fond a cauzei, în temeiul articolului 34 din Convenție. În această etapă, când se indică o măsură provizorie, nu este rolul Curții să examineze cauza în profunzime – și adesea nu are toate informațiile necesare pentru a face acest lucru (a se vedea, mutatis mutandis, Paladi împotriva Moldovei [GC], nr. 39806/05, § 89, ECHR 2009‑...). În cauza de față, mai mult, scrisorile trimise de către Curte arată în mod clar că, fiind pe deplin conștientă de situația existentă în Grecia, a cerut guvernului elen să urmărească îndeaproape cazul reclamantului și să o informeze despre evoluția acestuia (a se vedea paragrafele 32 și 38-39, supra).

356. Guvernul pârât, sprijinit de guvernele statelor terțe care au intervenit în cauză, a susținut, în ultimul rând, că solicitanții de azil ar trebui să introducă cereri în fața Curții doar împotriva Greciei, după epuizarea căilor de recurs interne și, dacă consideră necesar, să ceară aplicarea de măsuri provizorii.

357. Considerând că acesta este, în principiu, evoluția normală a lucrurilor în sistemul Convenției, Curtea apreciază că analiza sa cu privire la obstacolele care li se opun solicitanților de azil în Grecia arată în mod clar că cererile introduse în această țară sunt, la momentul actual, iluzorii. Curtea notează că reclamantul este reprezentat în fața Curții de către avocatul care l-a reprezentat și în Belgia. Având în vedere numărul de cereri de azil pendinte în Grecia, nu se poate trage nicio concluzie din faptul că o parte dintre solicitanții de azil au introdus cereri în fața Curții. Cu privire la acest aspect, Curtea ia în considerare și numărul mic de cereri de măsuri provizorii introduse împotriva Greciei de către solicitanți de azil din această țară, comparativ cu numărul acestora din alte state.

358. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că la momentul expulzării reclamantului, autoritățile belgiene știau sau ar fi trebuit să știe că acesta nu are nicio garanție că cererea sa de azil va fi examinată cu seriozitate de către autoritățile elene. Aveau, de asemenea, și mijloace pentru a refuza transferul.

359. Guvernul a susținut că reclamantul nu a exprimat clar în fața autorităților belgiene faptul că este supus unui risc de a nu avea acces la procedura de azil și de a fi trimis înapoi de către autoritățile elene. Curtea consideră totuși, că este, de fapt, sarcina autorităților belgiene ca atunci când se confruntă cu o situație cum este cea descrisă mai sus, nu doar să presupună că reclamantul va fi tratat în conformitate cu standardele impuse de respectarea Convenției ci, dimpotrivă, să verifice cum anume autoritățile elene aplică legislația cu privire la azil. Dacă ar fi făcut acest lucru, ar fi constatat că riscurile la care era supus reclamantul erau reale și suficient individualizate pentru a intra în sfera de aplicare a articolului 3. Faptul că un număr mare de solicitanți de azil în Grecia se află în aceeași situație ca și reclamantul nu face ca acest risc să fie mai puțin individualizat, atunci când este suficient de real și probabil (a se vedea, mutatis mutandis, Saadi, citată supra, § 132).

(c) Concluzie

360. Având în vedere considerentele expuse mai sus, Curtea constată că transferul reclamantului din Belgia în Grecia reprezintă o încălcare a articolului 3 din convenție.

361. Având în vedere această concluzie și circumstanțele cauzei, Curtea consideră că nu este necesară și o examinare a capătului de cerere al reclamantului întemeiat pe articolul 2 din convenție.

V. PRETINSA ÎNCĂLCARE DE CĂTRE BELGIA A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENȚIE DEAORECE L-AR FI EXPUS PE RECLAMANT LA CONDIȚII DE DETENȚIE ȘI DE TRAI CONTRARE ACESTUI ARTICOL

362. Reclamantul susține că din cauza condițiilor de detenție și de trai la care solicitanții de azil sunt supuși în Grecia, prin trimiterea sa în această țară în aplicarea Regulamentului Dublin, autoritățile belgiene
l-au expus la un tratament contrar articolului 3 din convenție, citat supra.

363. Guvernul contestă această susținere, așa cum contestă și pretinsa încălcare a articolului 3 prin faptul că a expulzat reclamantul și că l-a supus riscurilor pe care le implică deficiențele procedurii de azil.

364. Curtea consideră că susținerile reclamantului întemeiate pe prevederea convențională sus-menționată ridică probleme complexe de fapt și de drept, care nu pot fi analizate fără o examinare pe fondul cauzei, rezultă că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat, în sensul articolului 35 § 3 din convenție. Nici nu este inadmisibil pe alte temeiuri și va fi declarat admisibil.

365. Pe fond, Curtea reiterează faptul că, potrivit jurisprudenței sale bine stabilită, expulzarea unui solicitant de azil de către un Stat Contractant poate intra în sfera de aplicare a articolului 3 și poate, prin urmare, să angajeze responsabilitatea statului respectiv în temeiul Convenției, unde există indicii temeinice că persoana vizată riscă în mod real de a fi supusă torturii sau unui tratament sau unei pedepse inumane sau degradante în țara care-l primește.

Îm aceste circumstanțe, articolul 3 implică o obligație de a nu expulza persoana vizată în țara respectivă (a se vedea, Soering împotriva Marii Britanii, hotărâre din 7 iulie 1989, ceria A nr. 161, §§ 90-91; Vilvarajah și alții împotriva Marii Britanii, hotărâre din 30 octombrie 1991, seria A nr. 125, § 103; H.L.R. împotriva Franței, hotărâre din 29 aprilie 1997, Rapoarte 1997-III, § 34; Jabari citată supra, § 38; Salah Sheekh împotriva Olandei, 1948/04, § 135, ECHR 2007‑I (fragmente), nr. 1948/04 și Saadi, citată supra, § 152).

366. În cauza de față, Curtea a constatat deja ca degradante condițiile în care a fost deținut și a trăit reclamantul în Grecia (a se vedea paragrafele 233, 234, 263 și 264 supra). Notează că aceste fapte erau binecunoscute înainte de transferul reclamantului și ușor verificabile printr-o varietate de surse (a se vedea paragrafele 162-164 supra). Subliniază, de asemenea, că nu i se poate imputa reclamantului faptul că nu a informat autoritățile administrative belgiene despre motivele pentru care nu voia să fie transferat în Grecia. A stabilit că procedura în fața Oficiului pentru Străini nu prevedea această informare şi că autoritățile belgiene aplicau sistematic Regulamentul Dublin (a se vedea paragraful 352 supra).

367. Pe baza acestor concluzii și pe baza obligațiilor ce incumbă statelor în temeiul articolului 3 din convenție în materie de expulzare, Curtea consideră că prin transferul reclamantului în Grecia, autoritățile belgiene
l-au expus în mod conștient la condiții de detenție și de trai care constituie tratament degradant.

368. Așadar, s-a încălcat articolul 3 din convenție.

VI. PRETINSA ÎNCĂLCARE DE CĂTRE BELGIA A ARTICOLULUI 13, COMBINAT CU ARTICOLELE 2 ȘI 3, PRIN LIPSA UNEI CĂI DE RECURS EFECTIVE ÎMPOTRIVA ORDINULUI DE EXPULZARE

369. Reclamantul susține că dreptul belgian nu prevede o cale de recurs efectivă, așa cum impune articolul 13 din convenție, citat supra, prin care să fi putut să denunțe pretinsele încălcări ale articolelor 2 și 3 din convenție.

A. Susținerile părților

1. Reclamantul

370. Reclamantul susține că a acționat cât de rapid a putut, având în vedere circumstanțele, pentru a introduce cererea de suspendare a executării măsurii de expulzare în procedura extrem de urgentă. Dar s-a lovit de obstacole de ordin practic, care i-au îngrădit accesul la această procedură urgentă.

371. Reclamantul a explicat, în primul rând, că în ziua emiterii ordinului de părăsire a țării, 19 mai 2009, a fost luat în custodie publică și închis într-un centru destinat imigranților ilegal. Abia după 5 zile, după sărbătoarea legală a Înălțării Domnului, i-a fost desemnat de către autoritățile belgiene un avocat, la cererea sa, și Comitetul Belgian de Ajutor pentru Refugiați a identificat un avocat disponibil să-i furnizeze informații generale cu privire la procedura de azil. Primul avocat, care nu era specializat în probleme de azil, a introdus o cerere de suspendare a executării în procedura extrem de urgentă după ce a avut dosarul la dispoziție timp de trei zile, ceea ce reclamantului nu i se pare o durată excesiv de lungă.

372. În al doilea rând, cauza lui a fost programată pentru examinare la doar o oră după ce a fost introdusă, împiedicându-l astfel pe avocatul reclamantului, al cărui birou era la 130 km. distanță de sediul Comisiei de Apel pentru Străini, să participe la audiere. Potrivit susținerilor reclamantului, avocatul său nu avea mijloace practice de a fi reprezentat, deoarece nu intra în atribuțiile serviciului de asistență permanentă a secțiunii pentru “străini” a oficiului pentru ajutor legal să înlocuiască de urgență avocații care nu pot participa la o audiere. În sprijunul acestei afirmații, reclamantul a depus o notă scrisă de către președintele secțiunii sus-menționate. Reclamantul susține, în continuare, că, atâta timp cât plecarea sa nu era iminentă, ci programată pentru data de 27 mai, cererea sa ar fi putut fi respinsă și pentru simplul fapt că nu era urgentă.

373. Pe lângă inaccesibilitatea de ordin practic a procedurii urgente în cazul său, reclamantul afirmă că, în orice caz, apelurile în fața Comisiei de Apel pentru Străini, nu reprezintă o cale de recurs efectivă în sensul articolului 13 din convenție, cu privire la riscul de încălcare a articolelor 2 și 3 în cazul unei expulzări. Nu i se poate, așadar, imputa faptul că nu a epuizat această cale de recurs internă.

374. Susține, în primul rând, că la momentul îndepărtării sale de pe teritoriul belgian, cererea sa de suspendare nu avea nicio șansă de reușită din cauza jurisprudenței binestabilite a unor secțiuni ale Comisiei de Apel pentru Străini, potrivit căreia nu exista nicio pagubă ireparabilă prin transferul către Grecia, deoarece se prezuma că aceasta își îndeplinește obligațiile internaționale în materie de azil și că această prezumție nu poate fi înlăturată pe baza unor rapoarte cu privire la situația generală din Grecia, fără ca riscul pentru persoana în cauză să fie demonstrat in concreto. Doar câteva hotărâri contrare acestei tendințe au fost pronunțate, dar de o manieră neprevizibilă și fără motivare.

375. În opinia reclamantului, această accentuare a sarcinii probei, atunci când persoanele vizate demonstrează că fac parte dintr-un grup de persoane vulnerabile, care sunt supuse în mod sistematic în Grecia unui tratament contrar articolului 3 din convenție, face ca această cale de recurs în fața Comisiei de Apel pentru Străini să nu fie efectivă. Evenimentele care au urmat au confirmat cele spuse de reclamant și acesta a suferit, in concreto, riscul de care s-a plâns.

376. Ulterior, după respingerea cererii de suspendare în procedura extrem de urgentă, nu mai exista niciun motiv pentru reclamant de a continua procedura pe fond, deoarece aceasta nu avea efect suspensiv și nu putea, prin urmare, împiedica îndepărtarea sa de pe teritoriul belgian. De fapt, practica constantă a Comisiei de Apel pentru Străini era de a respinge astfel de apeluri, deoarece, în aceste condiții, reclamanții nu mai aveau niciun interes de a casa ordinul de părăsire a țării. În ultimul rând, chiar dacă Comisia de Apel pentru Străini nu a declarat cererea sa inadmisibilă, reclamantul nu putea să ceară casarea ordinului de părăsire a țării dată fiind jurisprudența sus-menționată.

377. Reclamantul a adăugat că atunci când au fost introduse recursuri în fața Consiliului de Stat împotriva acestor hotărâri, acesta nu a contrazis abordarea Comisiei de Apel pentru Străini și a considerat că această abordare nu ridică probleme din perspectiva articolului 13 din convenție.

2. Guvernul belgian

378. Guvernul belgian afirmă că reclamantul a avut la dispoziție mai multe recursuri interne care îndeplinesc cerințele articolului 13 din convenție, dar pe care nu le-a utilizat în mod adecvat.

379. În ceea ce privește procedura extrem de urgentă pentru suspendarea executării ordinului de expulzare, Guvernul a arătat că apelurile puteau fi introduse în fața Comisiei de Apel pentru Străini în orice moment, fără întrerupere și cu efect suspensiv și că însăși Curtea a confirmat efectivitatea acestei proceduri în cauza Quraishi împotriva Belgiei (cererea nr. 6130/08, decizie din 12 mai 2009). A susținut că reclamantul s-a plasat singur într-o situație de urgență prin faptul că a introdus cererea în fața Comisiei de Apel pentru Străini cu doar câteva ore înainte de plecarea sa programată, deși fusese luat în custodie publică cu zece zile înainte cu un ordin de părăsire a țării. Sancționarea lipsei de diligență a unui reclamant era o practică constantă a Consiliului de Stat și era justificată prin caracterul excepțional al procedurii, care reduce dreptul la apărare și ancheta în cauză la minim. Faptul că zborul nu fusese programat decât pe data de 27 mai nu era relevant, deoarece, cu excepția exemplului furnizat de reclamant, jurisprudența constantă a Comisiei de Apel pentru Străini arăta că privarea de libertate constituia un motiv întemeiat pentru a justifica natura iminentă a pericolului.

380. Mai mult, având în vedere caracterul urgent, cauza a fost programată pentru examinare imediată, dar nu a participat nimeni la audiere, deși avocatul reclamantului ar fi putut cere serviciului permanent de asistență judiciară din oficiu din Bruxelles să-l reprezinte în fața Comisiei de Apel pentru Străini.

381. Guvernul contestă argumentul reclamantului potrivit căruia cererea sa de suspendare a executării ordinului de părăsire a țării nu avea șanse de reușită, furnizând cinci exemple de hotărâri ale Comisiei din 2008 și 2009, prin care se ordona suspendarea transferurilor către Grecia în procedura extrem de urgentă pe baza faptului că, având în vedere gravitatea plangerilor reclamanților întemeiate pe articolul 3 din convenție, ordinul de părăsire a țării nu era, prima facie, motivat suficient. Potrivit Guvernului, era în interesul reclamantului să continue procedura de recurs astfel încât să dea posibilitatea Comisiei de Apel pentru Străini, și, ulterior, Consiliului de Stat, să propună o soluție și să analizeze legalitatea măsurii contestate.

382. Faptul că reclamantul a fost expulzat între timp nu ar fi trebuit să-l împiedice să continue procedura. În sprijinul acestei afirmații, Guvernul a citat hotărârea Comisiei de Apel pentru Străini nr. 28.233 din 29 mai 2009, prin care s-a declarat admisibil un astfel de apel, chiar dacă reclamantul fusese deja transferat. Cererea a fost ulterior respinsă ca lipsită de interes, deoarece acțiunea privea ordinul de părăsire a țării și nu se demonstrase in concreto că ar fi avut loc vreo încălcare a articolului 3 din convenție.

383. Pe fond, Guvernul confirmă, ca și în cazul determinării existenței unei pagube ireparabile în etapa procedurală a suspendării executării ordinului de părăsire a țării, că jurisprudența constantă a Comisiei de Apel pentru Străini, întemeiată pe jurisprudența Curții, impunea reclamanților să demonstreze riscul concret pe care la care sunt supuși. Totuși, ca și în cazul efectivității unei căi de recurs în sensul articolului 13 din convenție care nu depinde de certitudinea unei soluții favorabile, Guvernul susține că perspectiva unei soluții nefavorabile pe fondul cauzei nu ar trebui să fie un element demn de luat în considerare în cazul aprecierii efectivității căii de recurs respective.

384. UNHCR, în calitate de terț intervenient, consideră că jurisprudența constantă a Comisiei de Apel pentru Străini și a Consiliului de Stat, determină eșecul oricărei cereri de suspendare sau recurs împotriva unui ordin de părăsire a țării emis în temeiul Regulamentului Dublin, deoarece persoanele vizate nu pot furniza probe concrete a faptului că sunt supuși unui risc individualizat și că le este imposibil să fie în siguranță în țara care îi primește. Prin această abordare, tribunalele belgiene se întemeiază în mod automat pe Regulamentul Dublin și nu își îndeplinesc obligațiile asumate în virtutea Convenției și a dreptului internațional al refugiaților.

B. Aprecierea Curții

385. Curtea a statuat deja că expulzarea de către autoritățile belgiene a reclamantului în Grecia reprezintă o încălcare a articolului 3 din convenție (a se vedea paragrafele 359 și 360 supra). Capătul de cerere al reclamantului sub acest aspect este, deci, “serios și legitim”, în sensul articolului 13 din convenție.

386. Curtea notează, în primul rând, că, în dreptul begian, un apel în fața Comisiei de Apel pentru Străini pentru casarea unui ordin de expulzare nu suspendă executarea ordinului respectiv. Totuși, Guvernul a subliniat că o cerere de suspendare a executării poate fi introdusă în fața aceleași jurisdicții “în procedura extrem de urgentă” și că, spre deosebire de procedura extrem de urgentă care exista anterior în fața Consiliului de Stat, procedura în fața Comisiei de Apel pentru Străini suspendă de drept, în mod automat, executarea măsurii de expulzare, până când Comisia dă o decizie, așadar, pentru o perioadă de maxim 72 de ore.

387. Curtea apreciază această procedura ca fiind un semn de progres, având în vedere hotărârea Čonka, citată supra (§§ 81-83, confirmată de hotărârea Gebremedhin, citată supra, §§ 66-67), dar reiterează că este, de asemenea, stabilit prin jurisprudența sa (paragraful 293 supra) că orice plângere că o expulzare către o altă țară ar expune o persoană la un tratament interzis prin articolul 3 din convenție impune o examinare atentă și riguroasă și că, deși statelor le este lăsată o anumită marjă de apreciere, conformitatea cu articolul 13 le cere la organele competente să fie apte să examineze fondul plângerii și să ofere o reparație corespunzătoare.

388. În opinia Curții, cerința care derivă din articolul 13 ca executarea măsurii să fie suspendată nu poate fi interpretată ca fiind o măsură subsidiară, cu alte cuvinte, fără a se lua în considerare scopul examinării.
O abordare contrară ar însemna să se permită statelor să expulzeze o persoană fără o examinare cât se poate de riguroasă a plângerii întemeiate pe articolul 3.

389. Totuși, procedura extrem de urgentă duce exact la acest rezultat. Guvernul însuși a explicat că această procedură reduce dreptul la apărare și examinarea cauzei la minim. Hotărârile de care este conștientă Curtea (paragrafele 144 și 148 supra) confirmă că examinarea, de către anumite divizii ale Comisiei de Apel pentru Străini, a plângerilor întemeiate pe articolul 3 nu era riguroasă. Acestea își limitau examinarea la verificarea faptului dacă persoanele vizate au furnizat o probă concretă a naturii iremediabile a pagubei care ar putea rezulta din pretinsa încălcare a articolului 3, mărind astfel sarcina probei la un asemenea nivel încât împiedica examinarea pe fond a riscului de încălcare a articolului 3 pretins de către reclamant. Mai mult, chiar dacă persoanele vizate încercau să aducă mai multe probe în acest sens la dosar, după interviul la Oficiul pentru Străini, Comisia de Apel pentru Străini nu lua întotdeauna în considerare aceste probe. Persoanele vizate erau astfel împiedicate să probeze natura serioasă și legitimă a plângerii lor întemeiate pe articolul 3 din convenție.

390. Curtea conchide că procedura în vederea suspendării executării ordinului de expulzare în extremă urgență nu îndeplinește cerințele articolului 13 din convenție.

391. Faptul că prin unele hotărâri în opoziție cu jurisprudența bine stabilită de la data faptelor s-au suspendat transferurile către Grecia (a se vedea paragraful 149 supra) nu influențează această concluzie, deoarece suspendările respective nu se întemeiau pe o examinare pe fond a riscului de încălcare a articolului 3, ci mai degrabă, pe concluzia Comisiei de Apel că Oficiul pentru Străini nu-și motivase suficient deciziile.

392. Curtea notează mai departe că reclamantul s-a lovit și de obstacole de ordin practic în exercitarea căilor de recurs expuse de Guvern. Notează că cererea sa de suspendare în procedura extrem de urgentă a fost respinsă pe motive procedurale, și anume faptul că reclamantul nu s-a prezentat la audiere. Contrar sugestiilor Guvernului, Curtea consideră totuși că, date fiind circumstanțele în cauză, faptul că reclamantul nu s-a prezentat nu poate fi interpretat ca o lipsă de diligență din partea acestuia. Curtea nu poate înțelege cum avocatul reclamantului putea ajunge la sediul Comisiei de Apel pentru Străini în timp util. Iar în ceea ce privește posibilitatea de a cere asistență de la serviciul permanent, Curtea notează că, în orice caz, Guvernul nu a furnizat nicio probă cu privire la existența unui asemenea serviciu în practică.

393. Cu privire la utilitatea continuării procedurii în vederea casării ordinului de părăsire a țării chiar și după transferul reclamantului, Curtea notează că singurul exemplu furnizat de Guvern (a se vedea paragrafele 151 și 382) confirmă ceea ce credea reclamantul, și anume că după deportarea persoanei vizate, Comisia de Apel pentru Străini declară apelul inadmisibil deoarece nu mai există interesul de a contesta cu recurs ordinul de părăsire a țării. Este adevărat că această Comisie a examinat plângerea întemeiată pe articolul 3 din convenție, dar Curtea nu poate înțelege cum, fără ca decizia să aibă efect suspensiv, Comisia de Apel pentru Străini ar fi putut oferi reclamantului un remediu adecvat în cazul constatării unei încălcări a articolului 3.

394. În plus, Curtea notează că, aparent, argumentele celor două părți concordă în ceea ce privește faptul că apelul reclamantului nu avea nicio șansă de reușită, având în vedere jurisprudența constantă sus-menționată a Comisiei de Apel pentru Străini și a Consiliului de Stat și asupra imposibilității pentru reclamant de a proba in concreto caracterul ireparabil al pagubei produse de pretinsa încălcare. Curtea reiterează principiul că, cu toate că efectivitatea unei căi de recurs nu depinde de certitudinea unei soluții favorabile, lipsa oricărei perspective de a obține un remediu adecvat ridică probleme din perspectiva articolului 13 (a se vedea Kudla, citată supra, § 157).

395. În ultimul rând, Curtea subliniază că circumstanțele cauzei de față o diferențiază de cauza Quraishi, pe care și-a întemeiat Guvernul argumentația. În cauza Quraishi, care privește evenimente petrecute în 2006 și proceduri în fața Comisiei de Apel pentru Străini din 2007, cu câteva luni după ce Comisia și-a început activitatea, reclamanții au obținut suspendarea ordinului de expulzare prin intervenția tribunalelor. Mai mult, aceștia nu fuseseră expulzați la momentul la care Curtea a examinat cauza și jurisprudența Comisiei de Apel pentru Străini în cauze de tip Dublin nu fusese încă stabilită.

396. Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea constată că a avut loc o încălcare a articolului 13, combinat cu articolul 3. Prin urmare, reclamantului nu i se poate imputa faptul că nu a epuizat căile de recurs interne și excepția preliminară de neepuizare ridicată de guvernul belgian (a se vedea paragraful 335 supra) nu poate fi primită.

397. Având în vedere această concluzie, precum și circumstanțele cauzei, Curtea consideră că nu este necesară examinarea capătului de cerere a reclamantului întemeiat pe articolul 13, combinat cu articolul 2.

VII. APLICAREA ARTICOLELOR 46 ȘI 41 DIN CONVENȚIE

A. Articolul 46 din Convenție

398. Articolul 46 din Convenție prevede:

“1. Înaltele Părți Contractante se obligă să respecte hotărârea definitivă a Curții, în orice cauză la care sunt parte.

2. Hotărârea definitivă a Curții va fi transmisă Comitetului de Miniștri, care va supraveghea executarea acesteia.”

399. Potrivit articolului 46 din Convenție, Înaltele Părți Contractante se obligă să respecte hotărârea definitivă a Curții în cauzele în care au calitate de părți și Comitetul Miniștrilor este responsabil de supravegherea executării acestor hotărâri. Aceasta înseamnă că atunci când Curtea constată o încălcare, statul pârât este ținut din punct de vedere legal nu doar să plătească părților interesate sumele acordate cu titlu de satisfacție echitabilă, în temeiul articolului 41, ci și să adopte măsurile generale și/sau individuale necesare. Deoarece hotărârile Curții sunt declaratorii prin natura lor, este, în primul rând, responsabilitatea statelor vizate să aleagă mijloacele care urmează să fie folosite pentru îndeplinirea obligației legale ce le incumbă în temeiul articolului 46, sub supravegherea Comitetului Miniștrilor, cu condiția ca aceste mijloace să fie compatibile cu concluziile Curții expuse în hotărârea respectivă. În anumite situații speciale, totuși, Curtea poate considera util să indice statului pârât tipul de măsuri care ar putea fi luate în vederea încetării unei situații – de obicei sistemice – care a dat naștere constatării unei încălcări (a se vedea, de exemplu, Öcalan împotriva Turciei [GC], nr. 46221/99, § 210, ECHR 2005-IV și Popov împotriva Rusiei, nr. 26853/04, § 263, 13 iulie 2006). Uneori, încălcare poate fi de așa natură încât să nu lase spațiu de manevră cu privire la măsurile ce urmează a fi luate (a se vedea Assanidzé împotriva Georgiei [GC], nr. 71503/01, 8 aprilie 2004, § 198, ECHR 2004-II; Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) împotriva Elveției (nr. 2) [GC], nr. 32772/02, din 30 iunie 2009, §§ 85 și 88, ECHR 2009-..).

400. În cauza de față, Curtea consideră necesar să indice câteva măsuri individuale care se impun în vederea executării prezentei hotărâri cu privire la reclamant, fără a aduce atingere măsurilor generale care se impun în vederea prevenirii unor încălcări similare pe viitor (a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei [GC], nr. 31443/96, § 193, ECHR 2004-V).

401. Curtea a constatat încălcarea de către Grecia a articolului 3 din convenție din cauza condițiilor de trai a reclamantului în Grecia, combinate cu starea prelungită de incertitudine și lipsa oricărei perspective de a-și îmbunătăți situația (a se vedea paragraful 263 supra). A constatat, de asemenea, o încălcare a articolului 13, combinat cu articolul 3 din convenție, din cauza deficiențelor procedurii de azil în cazul reclamantului și a riscului de returnare în Afganistan fără o examinare serioasă a cererii sale de azil și fără a avea acces la o cale de recurs efectivă (a se vedea paragraful 322 supra).

402. Având în vedere circumstanțele speciale ale cauzei și nevoia urgentă de a opri aceste încălcări ale articolelor 13 și 3 din convenție, Curtea consideră că îi revine Greciei să examineze de îndată cererea de azil a reclamantului pe fond într-o procedură care să îndeplinească cerințele Convenției și să nu-l deporteze pe reclamant înainte de finalizarea acestei proceduri.

B. Articolul 41 din convenție

403. Articolul 41 din convenție prevede:

“Când Curtea constată o încălcare a Convenției sau a unui Protocol adițional, dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante vizate permite doar o reparație parțială, Curtea va acorda o satisfacție echitabilă părții prejudiciate, dacă este necesar.”

1. Daune morale

(a) Cu privire la Grecia

404. Reclamantul solicită 1 000 euro (EUR) cu titlu de daune morale pentru suferința cauzată de cele două perioade de detenție.

405. Guvernul grec consideră aceste pretenții nefondate.

 406. Curtea a constatat că modul în care a fost deținut reclamantul reprezintă o încălcare a articolului 3 din convenție. Consideră că reclamantul trebuie să fi suferit în aceste perioade de detenție, suferință care nu poate fi compensată doar prin simpla constatare a unei încălcări. Având în vedere caracterul încălcării constatate în cauza de față, Curtea consideră echitabil să admită pretențiile reclamantului și să-i acorde 1 000 EUR cu titlu de daune morale.

(b) Cu privire la Belgia

407. Reclamantul solicită 31 825 EUR cu titlu de daune morale pentru, pe de o parte, detenția în cele două centre din Belgia, înainte de transferul lui în Grecia (6 925 EUR) și pe de altă parte, pentru decizia autorităților belgiene de a-l transfera în Grecia (24 900 EUR).

408. Guvernul belgian susține că, în cazul în care Curtea ar considera Belgia responsabilă, reclamantul ar putea introduce o acțiune în justiție în fața tribunalelor belgiene în vederea obținerii de daune morale pentru detenția suferită. În orice caz, Guvernul consideră aceste pretenții nefondate, deoarece reclamantul nu a demonstrat existența vreunei culpe din partea statului sau a vreunei legături de cauzalitate între culpa pretinsă și paguba morală pretins suferită.

409. Curtea reiterează principiul că poate acorda o sumă cu titlu de satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41 dacă pierderea sau paguba pretinsă a fost cauzată de încălcarea constatată, dar statul nu trebuie să plătească această sumă pentru paguba pentru care nu este ținut responsabil (a se vedea Saadi, citată supra, § 186). În cauza de față, Curtea nu a constatat o încălcare a Convenției în ceea ce privește detenția din Belgia înainte de transferul către Grecia. Așadar, va respinge această parte din pretenții.

410. În ceea ce privește paguba pretinsă în legătură cu transferul în sine către Grecia, Curtea a constatat că acest transfer a reprezentat o încălcare a articolului 3 din convenție, atât pentru că l-a expus pe reclamant la un tratament interzis prin această prevedere convențională, în timpul detenției și pe perioada sejurului său în Grecia, cât și pentru că l-a expus pe reclamant la riscul inerent cauzat de deficiențele procedurii de azil din Grecia. Reiterează că, în ciuda faptului că reclamantul ar putea cere repararea pagubei în fața tribunalelor belgiene, nu obligă Curtea să respingă această parte din pretenții ca nefondată (a se vedea De Wilde, Ooms și Versyp împotriva Belgiei (articolul 50), 10 martie 1972, § 16, seria A nr. 14).

411. Curtea consideră că reclamantului i s-a produs o anumită suferință pentru care simpla constatare de către Curte a încălcării Convenției nu poate constitui o satisfacție echitabilă. Având în vedere natura încălcărilor constatate în cauza de față, Curtea consideră echitabil să admită pretențiile reclamantului și să-i acorde 24 900 EUR cu titlu de daune morale.

2. Cheltuieli de judecată

(a) Cu privire la Grecia

412. Reclamantul solicită rambursarea cheltuielilor de judecată legate de cererea sa împotriva Greciei în fața Curții. Potrivit listei de onorarii și cheltuieli depusă de avocatul reclamantului, cheltuielile de judecată calculate până la data de 15 martie 2010 se ridică la suma de 3 450 EUR, sumă stabilită pe baza unui onorariu de 75 EUR pe oră. Avocatul a arătat că a convenit cu reclamantul ca acesta să-i plătească onorariul sus-menționat dacă se câștigă această cauză în fața Curții.

413. Guvernul grec contestă aceste pretenții ca fiind excesive și nesusținute.

414. Curtea consideră ca stabilit faptul că reclamantul a cheltuit sumele pretinse, deoarece este obligat din punct de vedere juridic, în calitate de client, la plata onorariului convenit cu avocatul său (a se vedea, mutatis mutandis, Sanoma Uitgevers B.V. împotriva Olandei, nr. 38224/03, § 110, 31 martie 2009). Considerând, de asemenea, că aceste cheltuielile de judecată au fost necesare și rezonabile, Curtea acordă reclamantului 3 450 EUR.

(b) Cu privire la Belgia

415. Reclamantul solicită rambursarea cheltuielilor de judecată legate de procedura în fața tribunalelor belgiene și de cea în fața Curții. Avocatul reclamantului a depus o listă de onorarii și cheltuieli potrivit căreia cheltuielile de judecată calculate până la data de 15 martie 2010 se ridică la suma de 7 680 EUR, calculată pe baza unui onorariu de 75 EUR pe oră,
1 605 EUR cu titlu de cheltuieli pentru procedura internă și 6 075 EUR pentru procedura împotriva Belgiei în fața Curții.

416. Guvernul belgian invită Curtea să respingă aceste pretenții. Susține că reclamantul avea dreptul la asistență judiciară gratuită, fără să fie nevoit să facă cheltuieli. Avocatul său ar putea obține rambursarea eventualelor cheltuieli legate de procedura internă și de cea în fața Curții, în conformitate cu prevederile Codului Judiciar privind asistența judiciară. Codul prevede un sistem de rambursare sub formă de “puncte” care corespund serviciilor furnizate de către avocat. În 2010, un punct corespundea sumei de 26,91 EUR, iar în 2009, 23,25 EUR. Dacă ar fi urmat aceste proceduri, avocatul ar fi putut deja să încaseze suma corespunzătoare anului 2009. Guvernul a subliniat, de asemenea, că, potrivit articolului 1022 din Codul Judiciar cu privire la rambursarea cheltuielilor judiciare, partea care a pierdut cauza trebuie să plătească în întregime sau în parte costurile legale ale celeilalte părți. În cazurile în care obiectul procedurii nu poate fi evaluat în bani, suma de plată este stabilită de tribunal. În cazul în care a fost acordat ajutor judiciar și consturile legate de procedură depășesc suma acordată, Administrația financiară poate recupera suma plătită ca ajutor judiciar.

417. Avocatul reclamantului a confirmat că a fost numit de către statul belgian ca avocat din oficiu, dar doar pentru procedura în primă instanță, pentru care avea dreptul la “zece puncte”, și a susținut că nu a primit încă suma respectivă. Pentru celelalte proceduri a convenit cu reclamantul ca acesta să-i plătească onorariul pe oră dacă se câștigă cauza în fața Curții și acest angajament a fost parțial îndeplinit. Potrivit susținerilor reclamantului, nu exista riscul ca autoritățile belgiene să-i plătască o o sumă prea mare cu titlu de compensație, deoarece cheltuielile procedurale au fost deduse din ajutorul judiciar. Așadar, dacă suma compensatorie depășește ajutorul judiciar, avocatul va cere oficiului responsabil cu acordarea ajutorului judiciar să oprească plata și, în sens invers, dacă suma acordată de către Curte depășește ajutorul judiciar, avocatul nu va primi nicio sumă cu acest titlu.

418. În conformitate cu jurisprudența bine stabilită a Curții, cheltuielile de judecată nu vor fi acordate în temeiul articolului 41 decât dacă au fost efectiv plătite, necesare și în cuantum rezonabil. Mai mult, cheltuielile judiciare sunt recuperabile doar dacă au legătură cu încălcarea constatată (a se vedea, printre multe altele, Sanoma Uitgevers B.V. împotriva Olandei, citată supra, § 109).

419. În primul rând, Curtea analizează cheltuielile legate de procedura internă. Notează că reclamantul nu a detaliat sumele pretinse în legătură cu fiecare procedură în parte. Acest fapt împiedică Curtea să determine cu exactitate ce sume corespund încălcărilor constatate și în ce măsură au fost sau ar putea fi recuperate pe cale de ajutor judiciar. Din cauza acestei lipse de claritate (a se vedea, mutatis mutandis, Musiał împotriva Poloniei [GC], nr. 24557/94, § 61, ECHR 1999‑II), Curtea respinge aceste pretenții.

420. În ceea ce privește cheltuielile suportate în legătură cu procedura în fața Curții împotriva Belgiei, Curtea reiterează principiul conform căruia nu se consideră legată de practicile și criteriile interne de determinare a sumelor, chiar dacă se inspiră din acestea (a se vedea, Venema împotriva Olandei, nr. 35731/97, § 116, ECHR 2002‑X). În orice caz, ca și în cazul Greciei (a se vedea paragraful 414 supra), acordă reclamantului 6 075 EUR.

(c) Cu privire la Belgia și Grecia

421. Reclamantul pretinde, în cele din urmă, rambursarea cheltuielilor suportate în legătură cu audierea în fața Curții. Conform listei de cheltuieli depusă de avocatul reclamantului, acestea s-au ridicat la suma de 2 550 EUR pentru pledoarii și pregătirea lor (la un onorariu pe oră de 75 EUR). Fără a depune chitanțe, reclamantul a pretins, de asemenea, restituirea a 296,74 EUR pentru deplasarea și cazarea avocatului său la Strasbourg.

422. În conformitate cu jurisprudența sa bine stabilită, Curtea respinge pretenția care nu este susținută de chitanțele corespunzătoare.

423. Pentru restul, consideră cheltuielile pretinse ca fiind necesare cauzei și cuantumul lor este rezonabil și acordă reclamantului 2 550 EUR. Având în vedere responsibilitatea pentru diferitele încălcări ale Convenției constatate de către Curte, Belgia și Grecia vor plăti, fiecare, jumătate din această sumă.

(d) Dobânda

424. Curtea consideră necesar ca daunele pentru întârziere să se calculeze pe baza facilității de împrumut marginal practicată de către Banca Centrală Europeană majorată cu trei procente.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. Reunește cu fondul, cu șaisprezece voturi la unul, excepțiile preliminare ridicate de Guvernul Grec și le respinge;

2. Declară admisibil, în unanimitate, capătul de cerere întemeiat pe articolul 3 din convenție, cu privire la condițiile de detenție a reclamantului în Grecia;

3. Constată, în unanimitate, o încălcare de către Grecia a articolului 3 din Convenție, cu privire la condițiile de detenție a reclamantului;

4. Declară admisibil, cu majoritate de voturi, capătul de cerere întemeiat pe articolul 3 din convenție, cu privire la condițiile de trai a reclamantului în Grecia;

5. Decide, cu șaisprezece voturi la unul, că a avut loc o încălcare de către Grecia a articolului 3 din convenție, cu privire la condițiile de detenție a reclamantului;

6. Declară admisibil, în unanimitate, capătul de cerere întemeiat pe articolul 13 din convenție, combinat cu articolul 3 din convenție, împotriva Greciei;

7. Decide, în unanimitate, că a avut loc o încălcare de către Grecia a articolului 13, combinat cu articolul 3 din convenție, în ceea ce privește deficiențele procedurii de azil constatate în cazul reclamantului și riscul expulzării în Afganistan fără o examinare serioasă a fondului cererii sale de azil și fără acces la o cale de recurs efectivă;

8. Decide, în unanimitate, că nu este necesară o analiză ulterioară a capătului de cerere întemeiat pe articolul 13 din convenție, combinat cu articolul 2 din convenție;

9. Reunește cu fondul, cu unanimitate de voturi, excepția preliminară ridicată de Guvernul Belgian, pe care o respinge și declară admisibilă, cu unanimitate de voturi, cererea împotriva Belgiei;

10. Decide, cu șaisprezece voturi la unul, că a avut loc o încălcare de către Belgia a articolului 3 din convenție, deoarece, prin retrimiterea în Grecia l-a expus pe reclamant la riscurile legate de deficiențele procedurii de azil din statul respectiv;

11. Decide, în unanimitate, că nu este necesară o analiză a capătului de cerere întemeiat pe articolul 2 din convenție;

12. Decide, cu cincisprezece voturi la două, că a avut loc o încălcare de către Belgia a articolului 3 din convenție, deoarece, prin retrimiterea reclamantului în Grecia, autoritățile belgiene l-au expus la condiții de detenție și de trai incompatibile cu acest articol;

13. Decide, în unanimitate, că a avut loc o încălcare de către Belgia a articolului 13, combinat cu articolul 3 din convenție;

14. Decide, în unanimitate, că nu este necesară examinarea a capătului de cerere al reclamantului întemeiat pe articolul 13, combinat cu articolul 2 din convenție;

15. Decide, în unanimitate,

(a) că autoritățile elene trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume,

(i) 1,000 EUR (o mie de euro) cu titlu de daune morale, plus eventualele taxe aferente;

(ii) 4,725 EUR (patru mii șapte sute douăzeci și cinci de euro) cu titlu de cheltuieli plus eventualele taxe aferente în sarcina reclamantului;

(b) că, după expirarea celor trei luni și până la data plății efective, se va plăti o dobândă simplă asupra sumelor sus-menționate, la o rată egală cu facilitatea de împrumut marginal stabilită de Banca Centrală Europeană în perioada de referință, cu un adaos de trei procente;

16. Decide,

(a) cu cinsprezece voturi la două că Belgia trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 24 900 EUR (douăzeci și patru de mii nouă sute de euro) cu titlu de daune morale, plus eventualele taxe aferente;

(b) cu șaisprezece voturi la unul, că Belgia trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 7 350 EUR (șapte mii trei sute cincizeci de euro) cu titlu de cheltuieli de judecată, plus eventualele taxe aferente în sarcina reclamantului;

(c) că, după expirarea celor trei luni și până la data plății efective, se va plăti o dobândă simplă asupra sumelor sus-menționate, la o rată egală cu facilitatea la împrumut marginal stabilită de Banca Centrală Europeană în perioada de referință, cu un adaos de trei procente;

17. Respinge, în unanimitate, celelalte pretenții de satisfacție echitabilă.

Redactată în engleză și franceză și pronunțată public în clădirea Drepturilor Omului din Strasbourg la data de 21 ianuarie 2011.

              Michael O’BoyleJean-Paul Costa
Grefier AdjunctPreședinte

În conformitate cu articolul 45 § 2 din convenție și cu articolul 74 § 2 din regulamentul Curții, sunt anexate prezentei hotărâri următoarele opinii separate:

(a) Opinie concordantă a judecătorului Rozakis;

(b) Opinie concordantă a judecătorului Villiger;

(c) Opinie parțial concordantă și parțial dizidentă a judecătorului Sajó;

(d) Opinie parțial dizidentă a judecătorului Bratza.

J.-P.C.
M.O

 Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012

Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Această traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Poate fi reproducă în scop necomercial, cu condiţia ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior la Fondul fiduciar pentru drepturile omului. Dacă intenţionaţi să utilizaţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.

 Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2012

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.

 Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012

Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.

 

Full & Egal Universal Law Academy