Traducere neoficială a variantei franceze a hotărârii,
efectuată de către organizaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA MISTREANU c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 27261/04)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
15 noiembrie 2011
Această hotărâre este definitivă. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Mistreanu c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (SECŢIA a Treia), în Camera compusă din:
Egbert Myjer, Preşedinte,
Luis López Guerra,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi dna Marialena Tsirli, Grefier adjunct al SECŢIei,
Deliberând la 18 octombrie 2011 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 27261/04) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Veaceslav Mistreanu („reclamant”), la 17 iunie 2004.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl I. Manole, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
3. La 4 martie 2006, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea ei.
4. Atât reclamantul, cât şi Guvernul, au prezentat observaţiile lor cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei.
5. La 15 septembrie 2011, Curtea a informat Guvernul că această cauză face parte din jurisprudenţa bine consolidată a Curţii şi cererea a fost repartizată unui complet de trei judecători.
ÎN FAPT
I.CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Reclamantul s-a născut în anul 1968 şi locuieşte în Cahul.
7. La o dată necunoscută, reclamantul a fost acuzat de tentativă de contrabandă a unui automobil. În special, reclamantul a fost condamnat, în septembrie 2002, pentru introducerea pe teritoriul naţional al unui automobil produs în anul 1985, în timp ce reglementările naţionale din acea perioadă nu permiteau importarea automobilelor cu vârsta de peste 10 ani. Autorităţile vamale au confiscat automobilul.
8. Prin decizia sa din 17 aprilie 2003, Curtea de Apel Chişinău l-a achitat pe reclamant pe motiv că fapta lui nu întruneşte elementele infracţiunii de contrabandă. Instanţa a obligat restituirea automobilului către reclamant fără dreptul de a-l înmatricula şi a-l exploata şi cu condiţia ca acesta să plătească toate taxele vamale.
La 8 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut decizia Curţii de Apel, care a devenit definitivă.
9. La 7 august 2003, executorul judecătoresc a propus autorităţilor vamale să restituie reclamantului în mod benevol automobilul confiscat.
La 11 august 2003, şeful biroului vamal Cahul a răspuns că decizia din 17 aprilie 2003 nu putea fi executată pe motivul lipsei unui temei legal care ar permite perceperea taxelor vamale pentru importul automobilului reclamantului.
10. La 13 august 2003, executorul judecătoresc a cerut Curţii de Apel Chişinău să explice sau să modifice modul de executare a deciziei din 17 aprilie 2003. La 12 februarie 2004, Curtea de Apel Chişinău a respins această cerere.
11. La 3 martie 2004, executorul judecătoresc a propus din nou autorităţilor vamale să execute în mod benevol decizia din 17 aprilie 2003. Dintr-o scrisoare a Departamentului de executare a deciziilor judecătoreşti din 26 mai 2004 reiese că şeful biroului vamal Cahul a refuzat să restituie automobilul, susţinând că decizia în cauză era ilegală.
12. La 17 martie 2004, executorul judecătoresc a pornit o acţiune împotriva şefului biroului vamal Cahul în vederea sancţionării acestuia pentru neexecutarea deciziei din 17 aprilie 2003.
13. La o dată nespecificată, şeful biroului vamal Cahul a solicitat Procurorului General să depună la Curtea Supremă de Justiţie un recurs în anulare a deciziei din 17 aprilie 2003. La acel moment, recursul în anulare, care era o cale extraordinară de atac, permitea Procurorului General să conteste orice decizie definitivă.
14. În aşteptarea răspunsului Procurorului General, la 27 aprilie 2004, Judecătoria Cahul a amânat examinarea acţiunii pornite de executorul judecătoresc.
15. La o dată nespecificată, Procurorul General a informat că a depus la Curtea Supremă de Justiţie un recurs în anulare împotriva deciziei din 17 aprilie 2003.
16. La 10 septembrie 2004, Judecătoria Cahul a respins cererea executorului judecătoresc privind sancţionarea şefului biroului vamal Cahul.
17. La 25 octombrie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare al Procurorului General, a casat deciziile din 17 aprilie şi 8 iulie 2003, şi a dispus reexaminarea cauzei.
18. Printr-o hotărâre din 15 decembrie 2005, Judecătoria Cahul l-a condamnat pe reclamant pentru comiterea infracţiunii de contrabandă, dar a clasat cauza în temeiul Legii cu privire la amnistie din 16 iulie 2004. În ceea ce priveşte automobilul reclamantului, instanţa a hotărât confiscarea acestuia.
Hotărârea în cauză nu a fost contestată de către reclamant şi a devenit definitivă.
II.DREPTUL INTERN RELEVANT
19. Dreptul intern relevant privind executarea deciziilor judecătoreşti, aplicabil la momentul evenimentelor, a fost expus în hotărârea în cauza Oferta Plus SRL c. Moldova (nr. 14385/04, § 60, 19 decembrie 2006).
20. Dreptul intern relevant privind importul de autovehicule conţine următoarele prevederi. Potrivit articolului 10 § 10 al Legii nr. 1569-XV din 20 decembrie 2002 cu privire la modul de introducere şi scoatere a bunurilor de pe teritoriul Republicii Moldova de către persoane fizice, «se interzice organelor vamale vămuirea mijloacelor de transport auto, motoarelor şi caroseriilor cu termen de exploatare de peste 10 ani, ... ».
Prin Legile nr. 50, 193 şi 284 adoptate la 20 februarie, 8 mai şi, respectiv, 10 iulie 2003, Parlamentul a permis prin derogare introducerea pe teritoriul ţării mai multor autovehicule cu termen de exploatare de peste zece ani. Aceste legi conţin un singur articol şi se referă la persoane fizice şi instituţii publice.
ÎN DREPTI.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 ŞI A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE
21. Reclamantul pretinde că neexecutarea deciziei din 17 aprilie 2003 a încălcat dreptul său de acces la justiţie, garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, şi dreptul său la protecţia proprietăţii, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Prevederile relevante ale acestor articole sunt următoarele:
Articolul 6 § 1
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil...”
Articolul 1 al Protocolului nr. 1
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale...”
22. Reclamantul a mai pretins că prin casarea la 25 octombrie 2004 de către Curtea Supremă de Justiţie a deciziei definitive din 17 aprilie 2004 a fost încălcat principiul securităţii raporturilor juridice.
A. Cu privire la admisibilitate
1. Cu privire la neexecutarea deciziei din 17 aprilie 2003
23. Guvernul a invocat pierderea statutului de victimă a reclamantului. El a notat că executarea deciziei din 17 aprilie 2003 nu a fost posibilă din momentul prezentării cererii şi până la comunicarea acesteia, deoarece obiectul litigiului, automobilul reclamantului, a fost confiscat în baza hotărârii Judecătoriei Cahul din 15 decembrie 2005 (paragraful 18 de mai sus). Reclamantul nu a răspuns la acest argument.
24. Curtea reiterează că redresarea unei violări pretinse a Convenţiei este în primul rând în competenţa autorităţilor naţionale. În acest sens, faptul dacă reclamantul mai poate pretinde statutul de victimă al unei pretinse încălcări apare la toate etapele procedurii bazate pe Convenţie (Bourdov c. Russie, nr. 59498/00, § 30, CEDH 2002-III).
25. Curtea reiterează că adoptarea de către autorităţile naţionale a unei decizii sau unei măsuri favorabile reclamantului nu duce în mod automat la pierderea statutului de victimă, dacă aceasta este însoţită de o recunoaştere explicită sau, cel puţin, în substanţă a violării, urmată de o reparare a acesteia (Scordino c. Italie (nr. 1) [GC], nr. 36813/97, §§ 178 şi ss. şi § 193, CEDH 2006‑V).
26. Dacă ne întoarcem la faptele acestei cauze, Curtea observă că autorităţile Republicii Moldova nu au adoptat nicio măsură sau decizie în favoarea reclamantului. Din contra, Curtea constată că decizia definitivă din 17 aprilie 2003 pronunţată în favoarea reclamantului a fost casată prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 25 octombrie 2004, şi că automobilul care trebuia să-i fie restituit în temeiul deciziei sus-menţionate a fost confiscat. Curtea observă că în această cauză este vorba de o decizie judecătorească care era în mod clar nefavorabilă reclamantului. În plus, această decizie nu a fost însoţită de o recunoaştere a violării pretinse şi reclamantul nu a primit nicio compensaţie echitabilă.
Prin urmare, Curtea a respins obiecţia Guvernului.
27. În plus, Curtea constată că aceste pretenţii nu sunt în mod vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei şi observă, de asemenea, că nu există niciun alt temei de inadmisibilitate. Prin urmare, aceste pretenţii trebuie declarate admisibile.
2. Cu privire la principiul securităţi raporturilor juridice
28. Curtea observă că această pretenţie a fost formulată pentru prima dată într-o scrisoare din 27 august 2007. Ea notează că la nivel naţional, decizia definitivă cu privire la această pretenţie este decizia Curţii Supreme de Justiţie din 25 octombrie 2004. Este clar că această pretenţie a fost formulată după expirarea termenului de şase luni de la pronunţarea deciziei definitive la nivel naţional. Prin urmare, rezultă că această pretenţie este înaintată tardiv şi urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 § 1 al Convenţiei.
B. Cu privire la fond
29. Reclamantul s-a plâns de neexecutarea deciziei din 17 aprilie 2003 pronunţate în favoarea sa, prin care organele vamale au fost obligate să-i restituie automobilul confiscat.
30. Guvernul a susţinut că executorul judecătoresc a luat toate măsurile care îi erau disponibile. El a adăugat că organele vamale nu puteau să execute decizia în cauză din motive obiective, şi anume din cauza lipsei unui temei legal care ar permite calcularea taxelor vamale aplicabile în cazul importării automobilelor cu termen de exploatare de peste zece ani (paragrafele 9 şi 11 de mai sus). Guvernul a subliniat că legile care erau în vigoare la acea dată interziceau importul de automobile care aveau un termen de exploatare de peste zece ani, cum este automobilul reclamantului, şi că executarea deciziei din 17 aprilie 2003 ar reprezenta o violare a acestor legi.
31. Reclamantul susţine că chiar dacă au existat careva obstacole legale pentru executarea deciziei din 17 aprilie 2003, doar autorităţile de stat aveau posibilitatea şi obligaţia de a le elimina pentru a rezolva această problemă.
32. Curtea reiterează că executarea unei hotărâri pronunţate de orice instanţă trebuie, prin urmare, privită ca o parte integrantă a „procesului” în sensul articolului 6 al Convenţiei (Hornsby c. Grèce, 19 martie 1997, § 40, Recueil des arrêts et décisions 1997-II, şi Immobiliare Saffi c. Italie [GC], nr. 22774/93, § 63, CEDH 1999-V).
33. Curtea reaminteşte, în acest sens, că este responsabilitatea fiecărui stat contractant să dispună de o bază legală adecvată şi suficientă pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi revin. Prin urmare, sarcina Curţii este de a examina dacă măsurile adoptate de către autorităţile moldoveneşti într-o anumită cauză au fost adecvate şi suficiente (Ruianu c. Roumanie, nr. 34647/97, § 66, 17 iunie 2003).
34. În această cauză, Curtea observă că decizia din 17 aprilie 2003 pronunţată în favoarea reclamantului a devenit definitivă la 8 iulie 2003 (paragraful 8 de mai sus) şi a fost casată la 25 octombrie 2004 (paragraful 17 de mai sus). Având în vedere constatarea făcută în paragraful 28 de mai sus, Curtea nu este chemată să se pronunţe asupra validităţii casări deciziei judecătoreşti în această cauză. Decizia din 17 aprilie 2003 nu a fost executată nici până în prezent.
35. Curtea observă că executarea unei decizii judecătoreşti depinde exclusiv de legislaţia Republicii Moldova. Într-adevăr, legile în vigoare la acel moment nu permiteau importul automobilului reclamantului şi nicio dispoziţie legală nu prevedea modalitatea de calculare a taxelor vamale pentru automobilele care aveau termen de utilizare de peste zece ani.
36. Astfel, Curtea notează că în anul 2003 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat trei legi care conţineau un singur articol, prin care Parlamentul a permis prin derogare persoanelor fizice şi instituţiilor publice introducerea pe teritoriul ţării mai multor autovehicule cu termen de utilizare de peste zece ani (a se vedea dreptul intern relevant). Aceste legi au fost adoptate în aceeaşi perioadă în care au avut loc evenimentele din această cauză. Prin urmare, adoptarea legilor derogatorii pentru a permite importul autovehiculelor cu termen de utilizare de peste zece ani în anumite cazuri specifice era o practică obişnuită la momentul respectiv.
37. Cu toate acestea, Curtea observă că în această cauză Guvernul nu a făcut referinţă la nicio iniţiativă din partea autorităţilor de a executa decizia, fapt care l-a determinat pe reclamant să-şi formuleze pretenţiile sale. Din contra, Procurorul General a preferat să facă uz de dreptul său de a depune un recurs în anulare pentru a contesta decizia definitivă pronunţată în favoarea reclamantului (paragraful 15 de mai sus).
38. În aceste circumstanţe şi având în vedere jurisprudenţa sa în această chestiune, Curtea consideră că în această cauză statul nu a depus toate eforturile necesare pentru a asigura executarea deciziei din 17 aprilie 2003 prin intermediul organelor sale specializate.
39. Curtea consideră că decizia din 17 aprilie 2003 a dat naştere la un „bun” în favoarea reclamantului în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Ea reiterează poziţia sa, exprimată în mod repetat în cauzele sale cu privire la neexecutarea deciziilor judecătoreşti, potrivit căreia imposibilitatea pentru un creditor de a executa integral şi într-un termen rezonabil o decizie pronunţată în favoarea sa reprezintă o încălcare de către acesta a dreptului de a dispune liber de bunurile sale garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 (Prodan c. Moldova, nr. 49806/99, §§ 56 şi 62, CEDH 2004‑III (extraits); Sîrbu et autres c. Moldova, nr. 73562/01, 73565/01, 73712/01, 73744/01, 73972/01 şi 73973/01, § 40, 15 iunie 2004; Bourdov c. Russie, nr. 59498/00, § 34, CEDH 2002-III; Lupacescu et autres c. Moldova, nr. 3417/02, 5994/02, 28365/02, 5742/03, 8693/03, 31976/03, 13681/03, şi 32759/03, § 24, 21 martie 2006; etc.). Curtea nu vede nici un motiv pentru a se îndepărta de jurisprudenţa sa în această cauză.
40. Argumentele sus-menţionate sunt suficiente pentru ca Curtea să conchidă că prin neexecutarea hotărârii definitive pronunţate în favoarea reclamantului a fost încălcat dreptul său de acces la justiţie, garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, şi dreptul la protecţia proprietăţii, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
41. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.
42. Reclamantul nu a formulat nicio pretenţie cu privire la satisfacţia echitabilă. Prin urmare, Curtea consideră că nu există nici un motiv pentru a acorda vreo sumă cu acest titlu.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în privinţa pretenţiilor formulate în temeiul articolului 6 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie referitoare la neexecutarea deciziei din 17 aprilie 2003 şi inadmisibilă în privinţa celorlalte pretenţii;
2. Hotărăşte că a existat o violare a articolului 6 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
Redactată în limba franceză şi comunicată în scris la 15 noiembrie 2011, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii .
Marialena TsirliEgbert Myjer
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy