Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA MUDRIC c. REPUBLICII MOLDOVA
(Cererea nr. 74839/10)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
16 iulie 2013
Această hotărâre va rămâne definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi supusă redactării.
În cauza Mudric c. Republicii Moldova,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Corneliu Bîrsan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Valeriu Griţco, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier al secţiei,
Deliberând la 25 iunie 2013 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 74839/10) depusă la 21 decembrie 2010 împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dna Lidia Mudric („reclamanta”).
2. Reclamanta a fost reprezentată în faţa Curţii de către dna D. Străisteanu, avocat în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamanta susţine că autorităţile nu şi-au onorat obligaţiile pozitive care le incumbă în baza articolelor 3, 14 şi 17 ale Convenţiei de a o proteja împotriva violenţei domestice şi de a-l pedepsi pe agresor.
4. La 18 martie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. De asemenea, s-a decis examinarea concomitentă a admisibilităţii şi fondului cererii (articolul 29 § 1).
5. Equal Rights Trust, organizaţie neguvernamentală din Londra, Marea Britanie, a fost autorizată de preşedinte de a interveni în procedura în faţa Curţii în calitate de parte terţă (articolul 36 § 2 al Convenţiei şi articolul 44 § 2 al Regulamentului Curţii). Guvernul a depus răspunsul său la comentariile părţii terţe (articolul 44 § 5 al Regulamentului Curţii).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Reclamanta s-a născut în 1939. Ea locuieşte în Lipcani.
A. Violenţa domestică asupra reclamantei şi plângerile depuse la autorităţi
7. După ce a divorţat de soţul său, cu douăzeci şi doi de ani înainte de data evenimentelor, reclamanta a locuit în locuinţa sa personală, care se află alături de cea a fostului său soţ, A.M. La 31 decembrie 2009, A.M. a pătruns cu forţa în locuinţa ei şi a bătut-o. La fel a procedat şi pe 19 februarie 2010, iar, începând cu această dată, el a rămas în casa reclamantei permanent, timp în care aceasta s-a refugiat ocazional pe la vecini.
8. Reclamanta a obţinut un raport medical care confirmă faptul că a fost bătută la 19 februarie 2010. Reclamanta şi avocatul său au depus numeroase plângeri la poliţie, procuratură şi la alte autorităţi, solicitând acordarea protecţiei şi pedepsirea lui A.M. Prima plângere a fost depusă la poliţie la 18 martie 2010. De asemenea, ea a depus plângeri şi la alte autorităţi în privinţa faptului că poliţia locală are cunoştinţă despre cele întâmplate, dar nu a întreprins nicio acţiune pentru a-i oferi protecţie.
9. La 27 martie 2010, reclamanta a fost din nou bătută de A.M. La 30 martie 2010, poliţia locală a informat-o că evenimentele reclamante de ea s-au confirmat, însă A.M. nu poate fi pedepsit pentru că este bolnav mintal.
10. La 9 iunie 2010, Comisariatul de poliţei Ocniţa a pornit urmărirea penală împotriva lui A.M. pentru violarea domiciliului reclamantei. Potrivit Guvernului, la 24 iunie 2010 i s-a aplicat măsura preventivă de nepărăsire a localităţii.
B. Ordonanţele de protecţie iniţiale emise de instanţa de judecată în favoarea reclamantei
11. La 22 iunie 2010, instanţa a emis ordonanţa de protecţie prin care s-a dispus evacuarea lui A.M. şi obligarea lui de nu se apropia de victimă şi de locuinţa acesteia. Însă, ordonanţa nu a fost executată. La 17 iulie 2010, potrivit poliţiei şi raportului medical, reclamanta a fost din nou agresată de A.M. în curtea casei sale. Ea a depus o nouă plângere, iar la 23 iulie 2010 instanţa de judecată a emis o nouă ordonanţă de protecţie, similară celei din 22 iunie 2010. Nici de data aceasta ordonanţa nu a fost executată.
12. La 16 august 2010, pe numele lui A.M. a fost pornită urmărirea penală pe motivul încălcării ordonanţei de protecţie din 22 iunie 2010. Cauza a fost conexată cauzei penale pornite la 9 iunie 2010.
13. La 26 august 2010, în cadrul urmăririi penale, A.M. a fost supus unui examen psihiatric. Comisia medicală a stabilit faptul că acesta suferă de schizofrenie cronică paranoidă şi a recomandat spitalizarea acestuia pentru efectuarea unui tratament psihiatric.
14. La 7 octombrie 2010, procurorul a înaintat cauza în instanţa de judecată, solicitând stabilirea faptului dacă A.M. trebuie supus unui tratament psihiatric forţat. În rechizitoriu procurorul a notat, între altele, că istoria medicală a lui A.M. relevă următoarele: în anul 1965 el a suferit o lovitură la cap; începând cu 1981 el a început să creadă că soţia lui vroia să-l otrăvească şi a început s-o bată; în perioada iunie-septembrie 1987 el a fost internat în spitalul de psihiatrie, fiind diagnosticat cu schizofrenie paranoidă; s-a aflat la evidenţă psihiatrică începând cu anul 1988 şi a urmat încă cinci tratamente psihiatrice pentru același diagnostic, ultimul tratament finalizându-se la 25 decembrie 2004; el s-a aflat în evidenţa autorităţilor ca bolnav mintal şi periculos pentru societate. Părţile nu au informat Curtea în privinţa rezultatului cererii procurorului.
15. Potrivit scrisorii Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei din 6 decembrie 2010, la 23 noiembrie 2010, colaboratorii poliţiei V.V. şi R.P. din cadrul comisariatului de poliţie din localitate şi un asistent social au efectuat o vizită la locuinţa reclamantei şi au discutat atât cu ea cât şi cu A.M. Ultimul a refuzat să părăsească casa sau să semneze documentul prin care a fost avertizat să nu comită acte de violenţă asupra reclamantei.
C. Ordonanţa de protecţie din 16 decembrie 2010
16. La 5 decembrie 2010, reclamanta a fost din nou bătută de A.M. La 16 decembrie 2010 ea a obţinut a tria ordonanţă de protecţie, similară celor două anterioare. Instanţa de judecată a menţionat că la 5 decembrie 2010 A.M. a bătut-o din nou pe reclamantă şi că a doua zi după incident poliţia s-a deplasat la locuinţa reclamantei şi l-au sancţionat contravenţional pe A.M. pentru distrugerea intenţionată a proprietăţii. La 24 decembrie 2010, vecina reclamantei, E.C., a depus mărturie la poliţie, în care a descris numeroasele conflicte pe care A.M. le-a avut cu reclamanta şi cu vecinii, numeroasele vizite ale poliţiei la locuinţa reclamantei pentru a-l avertiza pe A.M. să nu comită acte de violenţă asupra reclamantei, precum şi faptul că de multe ori şeful poliţiei o contacta pentru a se interesa despre situaţia din casa reclamantei.
17. La 4 ianuarie 2011, Judecătoria Ocniţa l-a găsit vinovat pe A.M. de violarea domiciliului reclamantei. Având în vedere constatările comisiei medicale, instanţa de judecată l-a absolvit pe A.M. de răspundere penală, constatând că a săvârşit infracţiunea în stare de iresponsabilitate. De asemenea, instanţa a dispus aplicarea faţă de A.M. a tratamentului psihiatric forţat.
18. La 14 ianuarie 2011, avocatul reclamantei a solicitat o copie a hotărârii judecătoreşti din 4 ianuarie 2011, declarând că reclamanta nu a fost informată despre data şedinţei de judecată. În plus, avocatul a susţinut că clienta sa nu a ştiut nimic despre şedinţa de judecată până în dimineaţa zilei de 4 ianuarie 2011, când poliţia locală a chemat-o să meargă în instanţa de judecată. Prin urmare, drepturile procedurale ale reclamantei au fost încălcate. Chiar în aceeaşi zi, procurorul a cerut poliţiei locale şi asistentului social să-l informeze despre măsurile luate în vederea executării hotărârii judecătoreşti respective.
19. La 21 ianuarie 2011, Comisariatul de poliţie din Ocniţa a informat-o pe reclamantă că nu are dreptul de a evacua nicio persoană şi că această atribuţie aparţine executorului judecătoresc.
20. La 24 ianuarie 2011, poliţişti din cadrul Comisariatului de poliţie din Ocniţa l-au escortat pe A.M. la un spital de psihiatrie.
21. La 31 ianuarie 2011, Procuratura Ocniţa a emis ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale împotriva poliţiştilor V.V. şi R.P. care au fost acuzaţi de către reclamantă de complicitate la agresiunile comise de A.M.
II. DOCUMENTE NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE RELEVANTE
A. Legislaţia naţională relevantă
22. Legea nr.45 cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie (1 martie 2007, „Legea din 2007 privind prevenirea şi combaterea violenţei domestice”) prevede următoarele:
Articolul 15. Măsurile de protecţie
„(1) Instanţa de judecată emite, în 24 de ore de la primirea cererii, o ordonanţă de protecţie, prin care poate oferi asistenţă victimei, aplicând agresorului următoarele măsuri:
a) obligarea de a părăsi temporar locuinţa comună ori de a sta departe de locuinţa victimei, fără a decide asupra modului de proprietate asupra bunurilor;
b) obligarea de a sta departe de locul aflării victimei;
c) obligarea de a nu contacta victima, copiii acesteia, alte persoane dependente de ea;
d) interzicerea de a vizita locul de muncă şi de trai al victimei;
e) obligarea, până la soluţionarea cazului, de a contribui la întreţinerea copiilor pe care îi are în comun cu victima;
f) obligarea de a plăti cheltuielile şi daunele cauzate prin actele sale de violenţă, inclusiv cheltuielile medicale şi cele de înlocuire sau reparare a bunurilor distruse sau deteriorate;
g) limitarea dispunerii unilaterale de bunurile comune;
h) obligarea de a participa la un program special de tratament sau de consiliere dacă o asemenea acţiune este determinată de instanţa de judecată ca fiind necesară pentru reducerea violenţei sau dispariţia ei;
i) stabilirea unui regim temporar de vizitare a copiilor săi minori;
j) interzicerea de a păstra şi purta armă.
(2) Responsabilitatea de informare a agresorului despre ordonanţa de protecţie şi de aplicare a acesteia revine inspectorului de sector în conlucrare cu asistentul social.
(3) Măsurile de protecţie prevăzute la alin.(1) se aplică pe un termen de până la 3 luni, pot fi retrase odată cu dispariţia pericolului care a condiţionat luarea acestor măsuri şi pot fi prelungite în cazul unei cereri repetate sau al nerespectării condiţiilor prevăzute în ordonanţa de protecţie.
(4) Aplicarea măsurilor de protecţie nu împiedică iniţierea procedurii de divorţ, partajării averii comune, decăderii din drepturile părinteşti, luării copilului fără decădere din drepturile părinteşti şi altor acţiuni prevăzute de legislaţia în vigoare.
(5) Supravegherea îndeplinirii măsurilor de protecţie stabilite de instanţă ţine de competenţa organelor afacerilor interne, organelor de asistenţă socială şi altor organe, după caz.
(6) Instanţa de judecată poate retrage măsurile de protecţie la cererea întemeiată a victimei. În cazul victimelor copii şi persoane aflate în stare de neputinţă, examinarea de către instanţă a cazului este obligatorie.
(7) Contestarea ordonanţei de protecţie se face în conformitate cu legislaţia în vigoare.”
23. Codul Penal prevede următoarele:
Articolul 179. Violarea domiciliului.
“(1) Pătrunderea sau rămânerea ilegală în domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără consimțământul acesteia ori refuzul de a le părăsi la cererea ei, precum şi percheziţiile şi cercetările ilegale,
se pedepsesc cu amendă în mărime de până la 300 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 100 la 200 de ore, sau cu închisoare de până la 2 ani.
(2) Aceleaşi acţiuni săvârșite cu aplicarea violenţei sau cu ameninţarea aplicării ei.”
Articolul 2011. Violenţa în familie.
„(1) Violenţa în familie, adică acţiunea sau inacţiunea intenţionată, manifestată fizic sau verbal, comisă de un membru al familiei asupra unui alt membru al familiei, care a provocat suferinţă fizică, soldată cu vătămarea uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii, suferinţă psihică ori prejudiciu material sau moral,
se pedepseşte cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 150 la 180 de ore sau cu închisoare de până la 2 ani.
(2) Aceeaşi acţiune:
a) săvârșită asupra a doi sau mai multor membri ai familiei;
b) care a provocat vătămarea medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii
se pedepseşte cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore sau cu închisoare de până la 5 ani.
(3) Aceeaşi acţiune care:
a) a cauzat vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
b) a determinat la sinucidere sau la tentativă de sinucidere;
c) a provocat decesul victimei
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani.”
Articolul 320. Neexecutarea hotărârii instanţei de judecată
„Neexecutarea intenţionată sau eschivarea de la executare a hotărârii instanţei de judecată, dacă aceasta a fost comisă după aplicarea sancţiunii contravenţionale, se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 300 de unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 150 la 200 de ore, sau cu închisoare de până la 2 ani.”
24. În conformitate cu articolele 152 şi 155 al Codului penal, vătămarea corporală medie, precum şi ameninţarea cu vătămarea corporală, sunt infracţiuni care se pedepsesc cu închisoarea sau munca în folosul comunităţii.
B. Documente internaţionale relevante
25. Un rezumat al documentelor internaţionale relevante care vizează protecţia împotriva violenţei domestice, inclusiv caracterul discriminatoriu al acesteia în raport cu femeile, a fost inserat în cauza Opuz v. Turkey (nr. 33401/02, §§ 72-86, ECHR 2009) şi în cauza Eremia v. the Republic of Moldova (nr. 3564/11, §§ 29-37, 28 May 2013; nedefinitivă).
26. În Recomandarea sa Rec(2002)5 din 30 aprilie 2002 privind protecţia femeilor împotriva violenţei, Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei, inter alia, a invitat în special statele membre să introducă, să dezvolte şi/sau să îmbunătăţească, după caz, politici naţionale de combatere a violenţei bazate pe siguranţa maximă şi protecţia victimelor, susţinerea şi asistenţa, modificarea dreptului penal şi civil, sensibilizarea publicului, formarea specială a profesioniştilor confruntaţi cu violenţa faţă de femei şi prevenirea.
27. Comitetul Miniştrilor a recomandat în special statelor să incrimineze acţiunile grave de violenţă comise asupra femeilor, cum sunt violenţele sexuale şi violul, abuzul de vulnerabilitate cauzat de sarcină, de incapacitatea de a se apăra, de vătămarea sănătăţii, de o infirmitate sau de o stare de dependenţă, precum şi abuzul de putere din partea autorului unor asemenea acte. Comitetul le-a solicitat, de asemenea, să asigure tuturor victimelor violenţelor posibilitatea să sesizeze instanţa de judecată, să prevadă posibilitatea de introducere a unei acţiuni penale la cererea ministerului public, să încurajeze această autoritate din urmă să considere violenţa faţă de femei şi copii drept un factor agravant sau decisiv în cazul începerii urmăririi penale în interes public, să ia, după caz, măsuri care să asigure protecţia eficientă a victimelor împotriva ameninţărilor şi riscurilor de răzbunare şi să asigure, prin măsuri specifice, protecţia drepturilor copilului în cursul procedurilor.
28. În ceea ce priveşte violenţa în familie, Comitetul Miniştrilor a recomandat statelor să încadreze ca infracţiune orice violenţă comisă în cadrul familiei, să ia în considerare posibilitatea de a adopta unele măsuri care să permită autorităţilor judiciare să aplice, în scopul protejării victimelor, măsuri preventive pentru a împiedica autorul violenţelor să intre în contact cu victima, să comunice cu ea sau să se apropie de ea, să locuiască în anumite locuri stabilite sau să frecventeze asemenea locuri, să pedepsească orice încălcare a măsurilor impuse agresorului de către autorităţi şi să stabilească un protocol obligatoriu de intervenţie pentru poliţie şi serviciile medicale şi sociale.
29. În Recomandarea sa Generală nr. 28 privind obligaţiile de bază ale Statelor Membre în baza articolului 2 al Convenţiei privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (CEDAW/C/2010/47/GC.2), Comitetul privind Eliminarea Discriminării împotriva Femeilor a constatat că “statele părţi au obligaţia de a preveni, examina, investiga şi pedepsi ... actele de violenţă bazată pe gen”.
30. În raportul său privind vizita în Republica Moldova în perioada 4 - 11 iulie 2008 (documentul A/HRC/11/6/Add.4, 8 mai 2009), Raportorul Special al Naţiunilor Unite pentru violenţa împotriva femeilor, cauzele şi consecinţele acesteia a constatat, inter alia:
„“... atitudinile patriarhale şi discriminatorii sporesc vulnerabilitatea femeilor faţă de violenţă şi abuz. În acest context, mai ales violenta domestică este foarte răspândită, larg trecută cu vederea de către societate; ea nu primeşte atenţia cuvenită nici de la autorităţi, nici de la societate şi nici de la femei însăşi, rezultatul fiind o infrastructură de protecţie insuficientă pentru victimele violenţei....
... 19. Femeile din Moldova suferă de toate formele de violenţă. Violenţa domestică şi traficul sunt domenii majore care trezesc îngrijorare. Cele două sunt interconectate şi sunt legate de poziţia generală de supunere a femeilor în societate....
20. Deşi lipsesc date credibile şi o înregistrare sistematică a cazurilor privind caracterul şi mărimea fenomenului, se consideră că violenţa domestică este răspândită pe larg. Potrivit Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei: “[...] În prezent, frecvenţa violenţei domestice, a căror victime sunt femei şi copii, capătă proporţii alarmante. Cu regret, este foarte dificil pentru stat de a controla violenţa domestică, deoarece în majoritatea cazurilor aceasta este raportată doar atunci când există consecinţe grave ale violenţei, celelalte cazuri fiind considerate doar conflicte în familie.
21. În ciuda acestei recunoaşteri, violenţa domestică, cu excepţia cazului în care aceasta duce la vătămarea gravă a sănătăţii, nu este percepută ca o problemă care justifică o intervenţie legală. În rezultat, aceasta este resimţită în tăcere şi autorităţile, societatea şi chiar femeile nu atrag o atenţie cuvenită acestui fenomen.
22. Potrivit unui sondaj efectuat în anul 2005, 41% din femeile respondente au declarat că cel puţin odată în viaţă au experimentat o formă de violenţă în familiile lor. Potrivit sondajului, violenţa psihologică este cea mai larg răspândită formă de abuz în familie, aceasta fiind urmată de violenţa fizică. Aproape o treime din femeile intervievate au indicat că ele au fost supuse multiplelor forme de violenţă. Studiul indică faptul că violenţa nu este întâlnită pe scară atât de largă în şcoală şi educaţie; cu toate acestea, femeile cu un nivel mai înalt de educaţie sau statut economic ar putea să nu divulge incidente de violenţă. Violenţa sexuală rămâne a fi o formă de violenţă cel mai puţin raportată. Aceasta ar putea fi din cauza nerecunoaşterii abuzului sexual din familie ca fiind un delict sau fricii victimelor de a fi considerate vinovate pentru aceste fapte şi de a fi excluse din societate.
23. Autorii violenţei împotriva femeilor sunt deseori membrii familiei, în special soţi sau foşti soţi (73.4%), fiind urmaţi de taţi sau taţi vitregi (13.7%) şi mame şi mame vitrege (7%). Colaboratorii azilului din Chişinău au indicat că soţii multor femei care solicită ajutor la azil sunt fie ofiţeri de poliţie, fie militari, fapt care complică posibilitatea acestor femei de a scăpa de mediul violent şi de a cere divorţul ....
29. Există de asemenea un şir de percepţii greşite în privinţa violenţei împotriva femeilor, care sunt pe larg răspândite în societate. Potrivit acestor percepţii, problema violenţei împotriva femeilor include doar nişte cazuri izolate care se referă la un anumit grup de persoane. Aceste concepţii greşite sunt următoarele: (a) violenţa împotriva femeilor este un fenomen întâlnit în familii sărace sau destrămate; (b) victimele violenţei sunt femeile vulnerabile din fire care au nevoie de o protecţie specială; (c) bărbaţii violenţi fac abuz de alcool şi droguri sau au dereglări de personalitate; (d) violenţa domestică afectează toţi membrii familiei, inclusiv pe bărbaţi. Din experienţa mea, aceste interpretări greşite deseori produc soluţii nechibzuite şi parțiale, cum ar fi programe de reabilitare pentru persoanele care fac abuz, restricţii aplicate asupra femeilor pentru a le oferi protecţie sau soluţii neutre din perspectiva de gen care omit cauzele violenţei bazate pe gen.”
ÎN DREPT
I. ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI
31. Reclamanta a susţinut că autorităţile au trecut cu vederea relele tratamente la care a fost supusă în propria sa locuinţă şi că nu au executat ordonanţele de protecţie emise de instanţa de judecată. Ea a invocat articolul 3 al Convenţiei, care prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Admisibilitatea
32. Curtea notează că această plângere nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei. În continuare, ea notează că niciun alt temei de a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, aceasta urmează a fi declarată admisibilă.
B. Fondul
1. Argumentele părţilor
(a) Reclamanta
33. Reclamanta s-a plâns de faptul că statul nu şi-a respectat obligaţia sa pozitivă în temeiul articolului 3 al Convenţiei de a o proteja împotriva violenţei domestice şi a preveni comiterea repetată a unei asemenea violenţe. Ea susţine că s-a aflat într-o situaţie deosebit de vulnerabilă, având în vedere faptul că fiind în vârstă de 72 de ani, ea a trebuit să suporte agresiunile fizice şi verbale ale lui A.M., după 22 de ani de la divorţ.
34. Reclamanta susţine că autorităţile „cunoşteau sau trebuiau să cunoască” despre acţiunile de violenţă din partea lui A.M. (citat din Z and Others v. the United Kingdom [GC], nr. 29392/95, § 73, ECHR 2001‑V). Vecina sa, E.C., a confirmat faptul că s-a aflat în contact frecvent cu şeful poliţiei locale, aducându-i la cunoştinţa acestuia acţiunile de violenţă domestică din partea lui A.M. (a se vedea paragraful 16 de mai sus). Însă, singura măsură efectivă de protecţie împotriva altor acţiuni de violenţă a fost adoptată abia după data de 24 ianuarie 2011, peste mai mult de un an de zile de la prima plângere pe care aceasta a depus-o la autorităţi. Prin urmare, reacţia autorităţilor nu a fost promptă, în ciuda caracterului urgent al situaţiei, şi ea nu a beneficiat de protecţie imediată împotriva riscului de a fi supusă altor acţiuni de violenţă.
35. În continuare, reclamanta a susţinut că statul pârât nu a asigurat executarea la timp a legii speciale privind protecţia victimelor violenţei domestice, în ciuda faptului că A.M. a încălcat ordonanţa de protecţie în mod repetat. Guvernul a continuat să trateze cazul reclamantei ca pe un episod în care doar ea este vinovată că nu a înaintat plângerile relevante sau că le-a retras, sau că nu a prezentat probe. Însă, violenţa domestice a fost de o aşa natură, încât de multe ori ea a rămas nereclamată; iar atunci când infracţiunea a fost reclamată, victima a fost susceptibilă de a fi intimidată de către agresor, fiind mai puţin decisă să continue susţinerea acuzaţiilor. Omiterea din vedere a acestor aspecte şi obligarea victimei de a sesiza instanţa de judecată sau de a continua procesul penal pentru a obţine executarea ordonanţelor instanţei de judecată a compromis eficienţa legislaţiei menite să apere victimele. Reclamanta a argumentat că, în consecinţă, statul pârât l-a încurajat pe A.M. să continue maltratarea ei în condiţii de impunitate, invocând boala lui mintală ca pretext pentru neexecutarea măsurilor de protecţie.
(b) Guvernul
36. Guvernul a declarat că autorităţile au luat toate măsurile rezonabile pentru a o proteja pe reclamantă de riscul violenţei şi pentru a preveni comiterea repetată a unor asemenea acţiuni. În special, instanțele de judecată naţionale au emis mai multe ordonanţe de protecţie, iar poliţia, împreună cu autorităţile de asistenţă socială, au efectuat vizite regulate la locuinţa reclamantei pentru a verifica comportamentul lui A.M. şi pentru a-l avertiza să nu o agreseze pe reclamantă. Au fost pornite două cauze penale pe numele lui A.M., acestuia fiindu-i aplicate mai multe sancţiuni contravenţionale, iar în cele din urmă el a fost internat forţat într-o instituţie medicală specializată. Guvernul a invocat faptul că reclamanta nu s-a consultat la doctor după incidentul din 31 decembrie 2009 (a se vedea paragraful 7 de mai sus) pentru a obţine confirmarea scrisă a acuzaţiilor sale, precum şi neconcordanţele privind descrierea evenimentelor în plângerile sale depuse la nivel naţional şi la Curte. De asemenea, reclamanta nu a obţinut probe medicale în privinţa pretinsei bătăi din 27 martie 2010, ceea ce a pus Guvernul în imposibilitate de a comenta acuzaţiile sale privind violenţa comisă înainte de data de 22 iunie 2010.
37. Cât despre perioada de după 22 iunie 2010, dată la care a fost emisă o nouă ordonanţă de protecţie, autorităţile au reacţionat prompt prin avertizarea lui A.M. să nu întreprindă acţiuni violente asupra reclamantei şi prin aplicarea mai multor restricţii în privinţa contactului dintre ei. De asemenea, a fost aplicată măsura preventivă de nepărăsire a localităţii (a se vedea paragraful 10 de mai sus). Din cauza bolii mintale a lui A.M. nu au putut fi aplicate alte măsură.
38. Prezenta cauză este diferită de cauza Opuz citată mai sus, în ceea ce priveşte intensitatea violenţei şi a ameninţărilor, întrucât în speţă acestea au fost în mod clar mai puţin grave în comparaţie cu cauza Opuz, iar reacţia autorităţilor a fost promptă.
2. Aprecierea Curţii
(a) Principii generale
39. Curtea reiterează că rele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a se încadra în sfera de aplicare a articolului 3 al Convenţiei. Aprecierea acestui minim este relativă: aceasta depinde de toate circumstanţele cauzei, cum ar fi caracterul şi contextul tratamentului, durata acestuia, efectele fizice şi mentale ale acestuia şi, în unele cazuri, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei (a se vedea Costello‑Roberts v. the United Kingdom, 25 martie 1993, § 30, Series A nr. 247‑C şi Kudła v. Poland [GC], nr. 30210/96, § 91, ECHR 2000‑XI).
40. În continuare, Curtea reiterează că articolul 1 al Convenţiei, coroborat cu articolul 3, impune statelor obligaţia pozitivă de a asigura protecţia tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor împotriva tuturor formelor de rele tratamente interzise de articolul 3 al Convenţiei, inclusiv în cazurile în care acest tratament este administrat de persoane fizice (a se vedea A. v. the United Kingdom, 23 septembrie 1998, § 22, Reports of Judgments and Decisions 1998‑VI şi Opuz, citată mai sus, § 159). Această obligaţie trebuie să includă protecţia efectivă, inter alia, a uneia sau a mai multor persoane concrete împotriva comiterii unor acţiuni penale de către o persoană terţă, precum şi paşi rezonabili în vederea prevenirii relelor tratamente cunoscute de către autorităţile sau care ar fi trebuit să fie cunoscute (a se vedea, mutatis mutandis, Osman v. the United Kingdom, 28 octombrie 1998, § 116, Reports 1998‑VIII; E. and Others v. the United Kingdom, nr. 33218/96, § 88, 26 noiembrie 2002; şi J.L. v. Latvia, nr. 23893/06, § 64, 17 aprilie 2012).
41. Rolul Curţii nu este de a se substitui autorităţilor naţionale şi de a alege în locul lor măsurile necesare dintr-un şir de măsuri care ar putea fi luate pentru a asigura executarea obligaţiilor lor pozitive în temeiul articolului 3 al Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Bevacqua and S. v. Bulgaria, nr. 71127/01, § 82, 12 iunie 2008). În acelaşi timp, conform articolului 19 al Convenţiei şi potrivit principiului că Convenţia este menită să garanteze drepturi practice şi efective, şi nu teoretice şi iluzorii, Curtea trebuie să asigure că obligaţia statului de a ocroti drepturile celor aflaţi sub jurisdicţia sa să fie executată corespunzător (a se vedea Nikolova and Velichkova v. Bulgaria, nr. 7888/03, § 61, 20 decembrie 2007).
42. Mai mult, articolul 3 al Convenţiei impune autorităţilor să realizeze o anchetă oficială efectivă cu privire la pretinsele rele tratamente, chiar dacă aceste tratamente au fost aplicate de persoane fizice (a se vedea M.C. v. Bulgaria, nr. 39272/98, § 151, ECHR 2003‑XII, şi Denis Vasilyev v. Russia, nr. 32704/04, §§ 98-99, 17 decembrie 2009). Pentru ca urmărirea penală să fie considerată „efectivă”, aceasta trebuie, în principiu, să poată să ducă la stabilirea faptelor cauzei şi la identificarea şi pedepsirea celor vinovaţi. Aceasta nu este o obligaţie de rezultat, ci de mijloace. În cazurile prevăzute de articolele 2 şi 3 ale Convenţie, în care caracterul efectiv al urmăririi penale oficiale a fost pus în discuţie, Curtea s-a pronunţat adeseori cu privire la faptul dacă autorităţile au reacţionat prompt la plângerile formulate la momentul respectiv. A fost considerat relevant momentul de începere a urmăririi penale, întârzierea în luarea declaraţiilor şi durata de timp necesară pentru efectuarea investigaţiei iniţiale (a se vedea Denis Vasilyev, citată mai sus, § 100 cu referinţele ulterioare; şi Stoica v. Romania, nr. 42722/02, § 67, 4 martie 2008).
43. Ingerinţa autorităţilor în viaţa privată şi de familie poate fi necesară pentru a proteja sănătatea şi drepturile unei persoane sau pentru a preveni acţiuni cu caracter penal în anumite circumstanţe (a se vedea Opuz, citată mai sus, § 144). În acest sens, statele trebuie să menţină şi să aplice în practică un cadru legal adecvat pentru a asigura protecţia împotriva actelor de violenţă comise de persoane fizice (a se vedea X and Y v. the Netherlands, 26 martie 1985, § 22 şi 23, Series A nr. 91; Costello-Roberts v. the United Kingdom, 25 martie 1993, § 36, Series A nr. 247-C; D.P. and J.C. v. the United Kingdom, nr. 38719/97, § 118, 10 octombrie 2002; M.C. v. Bulgaria, citată mai sus, §§ 150 şi 152, ECHR 2003‑XII; Bevacqua, citată mai sus, § 65, şi Sandra Janković v. Croatia, nr. 38478/05, § 45, 5 martie 2009).
(b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
(i) În privinţa faptului dacă reclamanta a fost supusă unui tratament contrar articolului 3 al Convenţiei
44. În speţă, Curtea notează că reclamanta a obţinut două dovezi medicale care confirmă că a fost bătută de către A.M. (a se vedea paragrafele 8 şi 11de mai sus). În plus, deşi, se pare că reclamanta nu a obţinut alte dovezi medicală, atât poliţia locală cât şi instanţele de judecată au constatat faptul că A.M. a agresat-o de mai multe ori (a se vedea paragrafele 9 şi 16 de mai sus).
45. Mai mult, frica unor viitoare agresiuni din partea lui A.M., în continuarea celor din 19 februarie, 27 martie, 17 iulie şi 5 decembrie 2010 (a se vedea paragrafele 8, 9, 11 şi 16 de mai sus), a fost suficient de reală pentru a-i cauza reclamantei suferinţă şi anxietate care să atingă plafonul tratamentului inuman în sensul articolului 3 al Convenţiei.
46. În asemenea circumstanţe, Curtea constată că articolul 3 al Convenţiei este aplicabil în speţă. Prin urmare, ea trebuie să determine dacă acţiunile autorităţilor întreprinse în răspuns la plângerile reclamantei s-au conformat cerinţelor acestei prevederi.
(ii) În privinţa faptului dacă autorităţile s-au conformat obligaţiilor pozitive prevăzute de articolul 3 al Convenţiei
47. După cum a fost menţionat mai sus (a se vedea paragrafele 39-43 de mai sus), articolul 3 al Convenţiei impune statelor obligaţia pozitivă, pe de o parte, de a institui un cadrul legal pentru prevenirea şi pedepsirea relelor tratamente administrate de persoane fizice, şi, pe de altă parte, obligaţia de a implementa cadrul legal respectiv în practică atunci când autorităţile sunt conştiente de existenţa pericolului iminent ca o anumită persoană să comită acţiuni de maltratare sau când relele tratamente deja au avut loc, astfel oferind protecţie victimelor şi pedepsind persoanele responsabile pentru relele tratamente.
48. În privinţa primei obligaţii, Curtea a notat că legislaţia Republicii Moldova prevede sancţiuni penale pentru comiterea acţiunilor de violenţă, inclusiv asupra foştilor membri ai familiei (a se vedea paragrafele 23 şi 24 de mai sus). Mai mult, legislaţia prevede măsuri de protecţie pentru victimele violenţei domestice, şi, de asemenea, sancţiuni pentru persoanele care nu execută hotărârile judecătoreşti (a se vedea paragrafele 22 şi 23 de mai sus). Astfel, Curtea conchide că autorităţile au adoptat un cadru legislativ care le permite să ia măsuri împotriva persoanelor acuzate de violenţa domestică.
49. Curtea trebuie să determine dacă autorităţile naţionale cunoşteau, sau trebuiau să cunoască, despre violenţa la care a fost supusă reclamanta şi despre riscul unor violenţe ulterioare, şi dacă aceasta este cazul, Curtea trebuie să determine dacă au fost luate toate măsurile rezonabile pentru a o proteja şi pentru a-l pedepsi pe făptaş. La verificarea faptului dacă autorităţile naţionale s-au conformat obligaţiilor lor pozitive inerente articolului 3 al Convenţiei, Curtea va ţine cont de faptul că ea nu trebuie să se substituie autorităţilor naţionale în alegerea unei anumite măsuri menite să protejeze victima violenţei domestice (a se vedea, mutatis mutandis, A. v. Croatia, citată mai sus, § 61 şi Sandra Janković, citată mai sus, § 46).
50. Din documentele aflate la dosar este clar că autorităţile cunoşteau bine istoria lungă a problemelor mintale de care suferă A.M. Într-adevăr, el s-a aflat la evidenţă psihiatrică, fiind considerat periculos pentru societate. De asemenea, se cunoştea că are sentimente negative deosebit de puternice faţă de fosta lui soţie, acesta bănuind-o că vrea să îl otrăvească (a se vedea, de exemplu, paragraful 14 de mai sus). Deşi aceste aspecte nu atestă în mod automat existenţa unui pericol imediat pentru reclamantă, pericolul pentru bunăstarea ei fizică a devenit foarte evident în momentul în care A.M. a pătruns în casa ei şi a bătut-o, circumstanţă pe care autorităţile o cunoşteau foarte bine (a se vedea paragraful 8 et seq. de mai sus). Prin urmare, este necesar să stabilim dacă acţiunile întreprinse de autorităţi în vederea protejării reclamantei au fost suficiente pentru a se achita de obligaţiile pozitive inerente articolului 3.
51. Curtea notează că reclamanta în vârstă de 72 de ani la vremea evenimentelor este o femeie singură, astfel fiind deosebit de vulnerabilă la atacuri din partea lui A.M., care avea o istorie lungă de comportament violent împotriva ei ( a se vedea paragraful 14 de mai sus). El a pătruns fără permisiune în casa reclamantei şi a rămas în aceasta mai mult de un an de zile, astfel încât el a avut posibilitatea să o maltrateze în orice moment pe reclamantă, iar reclamanta a fost nevoită să caute refugiu pe la vecini. Curtea consideră că pericolul la adresa bunăstării fizice şi psihologice a reclamantei a fost iminent şi suficient de grav încât să reclame acţiuni prompte din partea autorităţilor. Autorităţile naţionale l-ar fi putut acuza pe A.M. de cel puţin trei infracţiuni diferite înainte de decembrie 2009: vătămare corporală şi ameninţarea cu vătămarea corporală (articolele 152 şi 155 ale Codului penal), violarea de domiciliu (articolul 179 al Codului penal), având în vedere că A.M. nu mai este membru al familiei reclamantei şi, prin urmare, articolul 2011 al Codului penal nu i se aplică, şi neexecutarea hotărârii instanţei de judecată (articolul 320 al Codului penal) – toate citate în paragrafele 23 şi 24 de mai sus. Acestea ar fi permis instanţei de judecată să adopte măsuri ferme, fie prin intermediul sancţiunilor penale, fie prin constatarea că A.M. este bolnav mintal şi obligarea lui la internarea în spitalul de psihiatrie.
52. Însă, acţiunile autorităţilor au fost ineficiente, ceea ce i-a permis lui A.M. să rămână în casa reclamantei timp de mai bine de un an de la data la care ea a depus plângerea la autorităţi. Autorităţile au avut nevoie de aproximativ şase luni pentru a începe urmărirea penală împotriva lui A.M. pe marginea acuzaţiei de violare de domiciliu (a se vedea paragraful 10 de mai sus) şi opt luni pentru a începe urmărirea penală împotriva lui A.M. pe marginea acuzaţiei de neexecutare a ordonanţa de protecţie emis în favoarea reclamantei (a se vedea paragraful 12 de mai sus). Însă, autorităţile nu s-au sesizat în privinţa violenţei propriu-zise.
53. În plus, refuzul lui A.M. de a respecta ordonanța de protecţie a fost atât de evident şi de persistent încât instanţele de judecată au trebuit să emită alte două asemenea ordonanţe. Însă, autorităţile tot nu l-au îndepărtat pe A.M. din casa reclamantei, limitându-se la a o informa pe reclamantă la 21 ianuarie 2011 că ei nu au competența de a-l evacua pe A.M. (a se vedea paragraful 19 de mai sus). Abia la 24 ianuarie 2011 A.M. a fost evacuat din casa reclamantei de către poliţia din Ocniţa.
54. Este adevărat că s-a constatat ulterior că A.M. este bolnav mintal. Însă, instanţele de judecată ar fi putut dispune internarea lui forţată cu mult înainte dacă urmărirea penală ar fi fost începută mai devreme (a se vedea paragraful 51 de mai sus). Nici în dosarul cauzei, nici în observaţiile Guvernului nu există o explicaţie acceptabilă de ce acest lucru s-a întâmplat cu o întârziere de mai mult de un an.
55. Curtea conchide că modul în care autorităţile au soluţionat cazul respectiv, în special întârzierile lungi şi inexplicabile în executarea ordonanţelor de protecţie judecătoreşti şi în obligarea lui A.M. de a fi internat forţat, este echivalent cu nerespectarea obligaţiilor pozitive ale acestora în temeiul articolului 3 al Convenţiei. Prin urmare, în speţă a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenţiei.
II. ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 14 AL CONVENŢIEI COMBINAT CU ARTICOLELE 3 ŞI 8 ALE CONVENŢIEI
56. Reclamanta a invocat, în temeiul articolului 14 al Convenţiei combinat cu articolele 3 şi 8 ale Convenţiei, faptul că autorităţile au eşuat să aplice legislaţia naţională menită să protejeze victimele violenţei domestice din cauza unor idei preconcepute referitoare la rolul femeii în familie. Articolul 14 prevede următoarele:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
A. Admisibilitatea
57. Curtea observă că aceste pretenţii nu sunt vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei. În continuare, ea notează că acestea nu sunt inadmisibile sub nici un alt temei. Prin urmare, ele urmează a fi declarate admisibile.
B. Fondul
58. Reclamanta a susţinut că autorităţile nu au luat toate măsurile corespunzătoare menite să prevină violenţa domestică, să o protejeze de efectele acesteia, să-i investigheze plângerile şi să-l pedepsească pe făptuitor. Astfel, autorităţile au susţinut în continuare violenţa comisă de către A.M., care se simţea imun la acţiunile statului. Violenţa s-a bazat pe criteriul de gen şi a echivalat cu o discriminare contrară articolului 14 al Convenţiei.
59. Guvernul a declarat că nu a existat niciun tratament discriminatoriu în această cauză. Spre deosebire de cauza Opuz, citată mai sus, autorităţile nu au rămas inerte la plângerile reclamantei şi au luat toate acţiunile rezonabile pentru a preveni relele tratamente comise împotriva ei, au pornit urmărirea penală împotriva lui A.M. şi l-au obligat la efectuarea unui tratament psihiatric obligatoriu. Chiar dacă mai puteau fi constatate unele iregularităţi în implementarea practică a legii privind violenţa domestică, acestea s-au datorat faptului că legea din 2007 este relativ nouă.
60. Equal Rights Trust a declarat că există probe concludente în privinţa faptului că violenţa domestică are un impact disproporţionat şi diferit asupra femeilor. Pentru a investiga în mod efectiv această violenţă, este nevoie de o reacţie concludentă, care trebuie să includă tratarea acestei violenţe drept o formă de discriminare bazată pe gen. În caz contrar, lipsa unei asemenea reacţii reprezintă o omisiune a autorităţilor de a admite magnitudinea problemei şi impactul acesteia asupra demnităţii femeii. Organizaţia s-a referit la Recomandarea Generală nr. 28 privind Obligaţiile de Bază ale Statelor Membre în baza articolului 2 al Convenţiei privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (CEDAW/C/2010/47/GC.2), potrivit căreia “statele părţi au obligaţia de a preveni, investiga, examina şi pedepsi ... actele de violenţă bazată pe gen”.
61. Curtea reiterează faptul că ea a constatat anterior că omisiunea statului de a proteja femeile împotriva violenţei domestice încalcă dreptul lor la o protecţie egală, chiar dacă această omisiune nu este intenţionată (a se vedea Opuz, citată mai sus, § 191).
62. În speţă, Curtea se face trimitere la constatarea sa anterioară (a se vedea paragrafele 8, 9, 14, 16 şi 51 de mai sus), potrivit cărora reclamanta a fost supusă în mod repetat violenţei din partea lui A.M., deşi autorităţile cunoşteau această situaţie. Ea notează faptul că A.M. a fost lăsat să locuiască în casa reclamantei timp de mai bine de un an, că au existat trei ordonanţe de protecţie emise de instanţa de judecată şi că pe tot parcursul acestei perioade acestea nu au fost executate. În plus, în această perioadă A.M.. s-a opus în mod deschis poliţiei locale şi lucrătorilor sociali (a s vedea paragraful 15 de mai sus), refuzând să declare în scris faptul că a fost avertizat să nu o maltrateze pe reclamantă şi să nu repete acţiunile de violenţă asupra ei. Deşi autorităţile erau autorizate prin lege să pornească urmărirea penală împotriva lui A.M., şi astfel să dispună efectuarea unui examen psihiatric în vederea adoptării unei decizii în privinţa obligării acestuia la tratament forţat, a fost nevoie de un an de zile pentru ca autorităţile să întreprindă aceste acţiuni.
63. În opinia Curţii, combinarea factorilor de mai sus demonstrează clar faptul că acţiunile autorităţilor nu sunt o simplă omisiune sau întârziere în soluţionarea problemei violenţei supra reclamantei, ci relevă tolerarea repetată a violenţei şi atitudinea discriminatorie faţă de reclamantă în calitatea sa de femeie. Constatările raportului special al Naţiunilor Unite privind violenţa împotriva femeilor, cauzele şi consecinţele acesteia (a se vedea paragraful 37 de mai sus) susţin impresia creată că autorităţile nu acordă o atenţie cuvenită gravităţii şi extinderii problemei violenţei domestice în Moldova şi efectul discriminatoriu al acesteia asupra femeilor.
64. Prin urmare, în circumstanţele specifice ale acestei cauze, Curtea constată că a avut loc o încălcarea articolului 14 combinat cu articolul 3 al Convenţiei.
65. Curtea consideră că plângerea formulată în temeiul articolului 14 combinat cu articolul 8 al Convenţiei nu ridică alte chestiuni separate. Prin urmare, ea nu va examina această plângere separat.
III. ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 17 AL CONVENŢIEI
66. Reclamanta a susţinut, în temeiul articolului 17 al Convenţiei, că din cauza omisiunii autorităţilor de a pune capăt comportamentului violent al lui A.M., acesta a continuat să încalce drepturile ei în condiţii de impunitate, desfiinţând astfel drepturile ei garantate de Convenţie.
Articolul 17 al Convenţiei prevede următoarele:
„Nicio dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca autorizând unui stat, unui grup sau unui individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie, sau de a aduce limitări acestor drepturi şi libertăţi, decât cele prevăzute de această Convenţie.”
67. Examinând materialele prezentei cauze, Curtea consideră că această plângere este nefondată. Prin urmare, această parte din cerere trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
IV. ARTICOLUL 41 AL CONVENŢIEI
68. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.
A. Prejudiciul
69. Reclamanta a pretins 20,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu pentru suferinţa cauzată prin umilinţa şi bătaia la care a fost supusă în mod sistematic, şi pentru omisiunea autorităților de a-i oferi protecţie în mod prompt prin executarea ordonanţelor de protecţie.
70. Guvernul a susţinut că suma pretinsă nu este justificată şi este excesivă în raport cu jurisprudenţa Curţii pe marginea articolului 3 al Convenţiei. Guvernul a invitat Curtea să respingă pretenţiile reclamantei.
71. Având în vedere gravitatea violărilor constatate mai sus, Curtea consideră că acordarea unei sume în calitate de prejudiciu moral este justificată în această cauză. Hotărând în mod echitabil, Curtea acordă reclamantei o sumă globală de 15,000 EUR .
B. Costuri şi cheltuieli
72. Reclamanta a solicitat 7500 EUR şi 20686,25 de lei moldoveneşti (aproximativ 1300 EUR) pentru cheltuielile de reprezentare. Ea a prezentat o listă detaliată a orelor prestate de avocat (61.75 de ore la o rată de 335 MDL pe oră pentru munca efectuată la nivel naţional şi 50 de ore la o rată de 150 EUR per oră de munca în procedurile în faţa Curţii).
73. Guvernul consideră că atât numărul de ore prestate de avocat asupra acestei cauze, cât şi rata percepută de avocat sunt excesive. El a notat că în cauza Boicenco v. Moldova (nr. 41088/05, § 176, 11 iulie 2006), Curtea a acceptat o rată rezonabilă de 75 EUR per oră, având în vedere complexitatea cauzei şi aportul adus de către avocaţi. Această cauză nu era atât de complexă după caracterul său.
74. Potrivit jurisprudenţei Curţii, pentru ca costurile şi cheltuielile avocatului să fie rambursate, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime. În această cauză, având în vedere documentele de care dispune, criteriile de mai sus şi faptul că reclamanta a beneficiat de asistenţă juridică gratuită din partea Consiliului Europei, Curtea consideră rezonabil de a acorda suma de 2 150 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli.
C. Dobânda
75. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară admisibile plângerile formulate în temeiul articolelor 3 şi 14 coroborate cu articolele 3 şi 8 ale Convenţiei, iar restul capetelor de cerere inadmisibile;
2. Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenţiei;
3. Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 14 coroborat cu articolul 3 al Convenţiei;
4. Hotărăşte că nu este necesară examinarea separată a plângerii formulate în temeiul articolului 14 al Convenţiei coroborat cu articolul 8 al Convenţiei;
5. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
(i) 15 000 EUR (cincisprezece mii de euro), cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi percepută;
(ii) 2150 EUR (două mii cinci sute de euro), cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
6. Respinge restul pretenţiilor reclamantei cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 16 iulie 2013, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy