CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
CAUZA MÜLLER ŞI ALŢII contra ELVEŢIEI
(cererea nr. 10737/84)
Hotărâre
24 mai 1988
În cauza Muller şi Alţii[1],
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrunită în conformitate cu articolul 43 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”) şi cu prevederile relevante ale Regulamentului Curţii, sub formă de Cameră având următoarea componenţă:
dl R. Ryssdal, preşedinte,
dl. J. Cremona,
dna D. Bindschedler -Robert,
dl Vincent Evans,
dl R. Bernhardt,
dl A. Spielmann,
dl J. De Meyer,
şi, de asemenea, dl M.-A. Eissen, grefier şi dl H. Petzold, grefier adjunct,
după deliberarea care a avut în camera de consiliu la data de 27 ianuarie şi 28 aprilie 1998,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:
PROCEDURA
1. Cazul a fost deferit Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) şi de către Guvernul Confederaţiei Elveţiene la 12 decembrie 1986 şi 25 februarie 1987 respectiv, în termenul de trei luni prevăzut de art. 32§1 şi art. 47 (art.32-1, art. 47) din Convenţie. La origine se află plângerea (nr. 10737/84) formulată împotriva Elveţiei, prin care Comisia fusese sesizată în temeiul articolului 25 (art. 25) de către nouă cetăţeni elveţieni - dl. Josef Felix Müller, dl Charles Descloux, dl Michel Gremaud, dl Paul Jacquat, dl Jean Pythoud, dna Geneviève Renevey, dl Michel Ritter, dl Jacques Sidler şi dl Walter Tschopp – şi un cetăţean canadian, dl Christophe von Imhoff, la data de 22 iulie 1983.
2. Cererea Comisiei face trimitere la dispoziţiile art.44.şi 48 şi la declaraţia p rin care Elveţia a recunoscut jurisdicţia obligatorie a Curţii (art. 46); în sesizarea Guvernului se învocă articolele 45, 47 şi 48. Ambele au ca obiect obţinerea unei decizii prin care săn se stabilească, dacă în funcţie de situaţia de fap, statul pârât a încălcat exigenţele Articolul 10.
3. Ca răspuns la ancheta efectuată în conformitate cu Regula 33 §3 (d) din Regulamentul Curţii, reclamanţii şi-au exprimat dorinţa de a participa la audiere în faţa Curţii şi au desemnat un avocat care urma să-i reprezinte (Regula 30).
4. Camera care urma să se constituie include ex officio pe dna D. Bindschedler-Robert, judecător ales din partea Elveţiei (articolul 43 din Convenţie), dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (Regula 21§ 3 (b)). La 3 februarie 1987, în prezenţa Grefierului, Preşedintele Curţii a tras la sorţi numele celorlaţi cinci membri, şi anume, dl J. Cremona, dl J. Pinheiro Parinha, dl Vincent Evans, dl R. Bernhardt şi dl A. Spielmann (articolul 43 din Convenţie şi Regula 21§5). Ulteriordl Pinheiro Farinha, care nu a putut să participe la dezbaterea cazului a fost înlocuit de dl de Mezer, judecător de rezervă (Regula 22 § 1 şi 24 § 1).
5. Domnul Ryssdal, în calitate d Preşedinte al Camerei (Regula 21§ 6), acţionând prin grefier, s-a consultat cu Agentul Guvernamental, Delegatul Comisiei şi avocatul reclamanţilor asupra necesităţii unei proceduri scrise (Regula 37 § 1). În conformitate cu ordinul emis în consecinţă , grefierul a primit:
a) memoriul reclamanţilor, scris în limba germană cu permisiunea preşedintelui ( Regula 27 § 3) la 1 iulie 1987
b) memoriul Guvernului la 30 iulie.
În scrisoare din 12 octombrie, Secretarul Comisiei a informat Grefierul despre intenţia Delegatului de a-şi depune observaţiile sale la audiere.
6.După ce s-a consultat, prin intermediul Grefierului, cu Delegatul Comisiei şi avocatul reclamanţilor, preşedintele a decis la 23 octombrie 1987 că audierile în publşic vor începe la 25 ianuarie 1988 (Regula 38).
7.La 30 noiembrie, Curtea a hotărât să inspecteze picturile contestate ale dlui Josef Felix Müller, la sugestia Guvernului (Regula 40 § 1). Ele au fost expuse în cameră în prezenţa celor care vor apărea în faţa Curţii la 25 ianuarie 1988, înainte de începutul audierii.
Între timp, la 2 şi 4 decembrie 1987, Grefierul a primit un număr de documente solicitate de către Preşedinte de a fi obţinute de la Comisie. Între 11 ianuarie şi 8 aprilie 1988, Guivernul şi reclamanţii au furnizat câteva documente.
Audierea a avut loc în public în Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la data stabilită. Curtea a ţinut înainte o şedinţă preliminară.
În faţa Curţii s-au prezentat:
(a) din partea Guvernului
Dl O. Jacot – Guillarmod, Şeful Departamentului Afaceri Internaţionale, Departamentul Federal de Justiţie, Agent
Dl P. Zappelli, Judecător cantonal, Cantonul Fribourg
Dl B. Münger, Departamentul Federal de Justiţie, Consilier/avocat
(b) din partea Comisiei
Dl H. Vandenberghe, Delegat
(c) din partea reclamanţilor
Dl P. Rechsteiner, avocat
Curtea a audiat pledoariile dlui Jacot –Guillarmod, din partea Guvernului, a dlui Vandenberghe, din partea Comisiei şi a dlui Rechsteiner, din partea reclamanţilor, precum şi răspunsurile acestora la întrebări.
ÎN FAPT
Circumstanţele cauzei
8. Primul reclamant, Josef Felix Müller, este pictor şi locuieşte în Saint-Gall, Elveţia. ceilalţi nouă reclamanţi sînt:
(a) Charles Descloux, critic de artă, născut în 1939 şi locuieşte în Fribourg;
(b) Michel Gremaud, profesor de arte, născut în 1944 şi locuieşte în Guin, Garmiswil;
(c) christophe von Imhoff, restaurator în picturi, nascut în 1939 şi locuieşte la Belfaux;
(d) Paul Jacquat, clerk la banca, născut în 1940 şi locuieşte la Belfaux;
(e) Jean Pythoud, arhitect, nascut în 1925 şi locuieşte în Fribourg;
(f) Geneviève Renevey, animatoare a acţiunilor sociale.născută în 1946 şi locueşte la Villars –sur-Glâne;
(g) Michel Ritter, artist, născut în 1949 şi locuieşte la Montagnz-la-Ville;
(h) Jacques Silder, fotograf, născut în 1946 şi locuieşte la Vuisternens-en-Ogoz
(i) Walter Tschopp,lector asistent, născut în 1950 şi locuieşte în Fribourg.
Josef Felix Müller şi-a expus tablourile atât individual cât şi împreună cu alţi pictori cu diferite ocazii, în special începînd cu anul 1981, în galerii particulare şi în muzee din Eleveţia şi din alte ţări.
Cu aprobarea oficiului federal de cultură, el a reprezentat Elveţia la expoziţia de pictură din Sidney, Australia, în 1984. El a primit cîteva premii şi şi-a vândut lucrările în astfel de muzee cum ar fi Muzeul Kunsthalle din Zürich.
În 1981, cei nouă reclamant menţionati mai sus au organizat o expoziţie de artă contemporană în Frobourg în incinta fostului Mare seminariu, o clădire care trebuia să fie demolată. Expoziţia, denumită „Fri-Art 81”, a fost organizată cu ocazia celebrării a 500 de ani de la intrarea cantonului Fribourg în Confideraţia elveţiană. Organizatorii au invitat câţiva artişti să participe la expoziţie, carora li s-a permis să invita un alt artist pe care îl vor alege. Artiştii participanţi au fost invitaţi să-şi creeze operele în spaţiile destinate expozuiţiei. Lucrările lor, create în acest spaţiu pe parcursul unui interval de timp, începînd cu luna august 1981 până la dschiderea expoziţiei şi urmau a fi transferate odată cu închiderea acesteia la 18 octombrie 1981.
Domnul Muller, unul dintre invitaţi, în decurs de trei nopţi a pictat trei tablouri format mare (3m x 2,24 m; 2,97m x 1,98m; 3,7m x 2,20m), întitulate „Drei Nächte, drei Bilder” („Trei nopţi, trei tablouri”). Aceste tablouri au fost expuse la deschiderea expoziţiei din 21 august 1981. Expoziţia a fost pe larg mediatizată în presă şi a fost accesibilă publicului larg în mod gratuit. Gatalogul expoziţie, special tipărit pentru o recenzie prealabilă, conţinea o reproducere fotografică a tablourilor.
La 4 septembrie 1981, ziua deschiderii oficiale, procurorul general al cantonului Fribourg a sesizat judecătorul de instrucţie despre posibila incidenţă a articolului 204 din codul penaş elveţian, care înterzice producerea publicaţiilor obscene şi dispune distrugerea lor (a se vedea paragraful 20 de mai jos). Procurorul a considerat că unul din cele trei tablouri de asemenea a încălcat libertatea de credinţă religioasă şi cult în sensul articolului 261 din codul penal.
Potrivit Guvernului, procurorul a acţionat bazându-se pe o informaţie furnizată de către un domn, fiica căruia, fiind minoră, a reacţionat în mod violent la tablourile expuse. Cu cîteva zile mai devreme, un alt vizitator la expoziţie aparent a aruncat la pământ un tablou, l-a călcat în picioare şi l-a şifonat.
Însoţit de secretar şi cîţiva ofiţeri de poliţie , judecătorul de anchetator a vizitat expoziţia la 4 septembrie şi a sechestrat tablourile contestate; zece zile mai târziu el a emis un ordin de sechestrare. La 30 septembrie 1981, Camera a respins recursul împotriva măsurii de sechestrare.
După interegorarea a zece reclamanţi la 10, 15 şi 17 septembrie şi 6 noiembrie 1981, judecătorul de instrucţie a sesizat tribunalul corecţional al arondismentului Sarine.
La 24 februarie 1982, dl Muller şi organizatorii expoziţiei au fost condamnaţi la amenzi în cuantum de 300 franci elveţieni (SF) penrtu publicarea materialelor cu caracter obscen, în conformitate cu articolul 204 § 1 din Codul Penal elveţian – cu condiţia ca sentinţele de condamnare urmeau a fi radiate din dosarele penale la un interval de un an - dar i-a achitat de acuzaţia de a fi încălcat libertatea de credinţă religioasă şi cult (artcolul 261). De asemenea, tribunalul a dispus ca tablourile confiscate să fie predate spre conservare Muzeului de Artă şi Istorie al cantonului Fribourg. La audierea din 24 februarie, tribunalul a audiat mărturiile depuse de dl Jean-Chirtophe Amman, curatorul Kunsthalle din Basle, referitor la calităţile artistice ale dlui Josef Felix Müller.
În hotărârea adoptată, tribunalul a subliniat înainte de toate că „legislaţia nu furnizează o definiţie a conceptului de obscenitate în scopul articolului 204 din Codul Penal şi semnificaţia acestui concept trebuia clarificată prin intermediul interpretării, ţinând cont de intenţia şi scopul legii şi poziţia acesteia în legislaţie şi în sistem juridic în general. Făcând trimitere la jurisprudenţa Tribunalului Federal cu privire la subiectul în litigiu, instanţa de judecată a menţionat, printre altele:
„În prezentul caz, deşi cele trei tablouri pictate de dl Müller nu stimulează sexual o persoană cu o sensibilitate ordinară, ele sînt în mod incotestabil respingătoare. Impresia generală care se crează este că autorii aceştor tablouri au dat frâu liber destrăbăşării/imoralităţii şi chiar perversiunii. Astfel de subiecte ca sodomia, fellatio, bestialitate/brutalitate, penisul excitat sunt subicete care evident ofensează moralitatea vastei majorităţi a populaţiei. Deşi, întroducerea unor schimbări în climatul moral trebuie luate în considerare/s-ar găsi o justificare pentru, chiar şi a celor cu efect negati, cea ce avem în prezentul caz ar revoluţiona acest climat. Orice comentariu cu privire la lucrările confiscate este inutil; caracterul lor vulgar este evident şi nu necesită o analiză în detaliu.
...
Orice persoană cu o sensibilitate ordinară nu se poate distanţa de imaginea vizualizată şi să facă o analiză secundară a ceea ce vede în tablou în mod independend. Pentru aceasta, vizitând expoziţiile, ea ar trebuie să fie însoţită de un cortegiu alcătuit dintr-un sexolog, psiholog, teoretician în domeniul artei sau etnolog pentru a înţelege că ceea ce ea de fapt a văzut în tablou în realitate a fost cee a ce ea din greşeasă a crezut că a văzut.
În cele din urmă, orice comparaţie cu operele lui Michelangelo şi J. Bosch sînt plauzibile. În afara faptului că ele nu conţin evocări de acest gen în tablourile dlui Mulle, nici o comparaţie validă nu poate fi făcută cu colecţiile istoriiei artei sau culturale în care sexualitatea îşi are locul său..., dar fără a degrada la brutalitate. Chir şi urmărind un scop artistic, sexualitatea brută nu merită protecţie.... La fel şi comparaţiile cu civilizaţiile care sînt străine civilizaţiei occidentale.”
Cu privire la întrebarea de a dispune distrugerea tablourilor în conformitate cu paragraful 3 al articolului 204 ( a se vedea paragraful de mai jos), tribunalul a afirmat că:
„ Deşi are dubii, tribunalul nu va dispune distrugerea efectivă a celor trei tabouri.
Meritul artistic al celor trei tablouri expuse la Fribourg este mai puţin evident decât s-a pretins de martorul Amman, care, totuţi, a menţionat că tablourile expuse de către dl Müller la Basle aveau un caracter mai puţin „pretenţios”. Curtea va accepta această afirmaţie. Dl Müller este incontestabil un artist cu anumite realizări, in special în materie de compoziţie şi de utilizare a culorii, chiar dacă lucrurile sechestrate în Fribourg par mai curând a fi lurcate fără targere de inimă.
Cu toate acestea, curtea, ţinând cont de opinia criticului de artă fără a o împărtăşi şi fiind de acord/acceptînd cu constatările relevate adoptate de către Tribunalul Federal în hotărârea în cazul Rey (ATF 89 IV 136 et seq), consideră că penrtu a scoate cele trei tablouri din circuitul general - de a le „distruge” - este suficient de a le preda spre conservare unui muzeu, al cărui curator va avea dreptul să le pună la dispoziţia unui număr limitat de specialişi competenţi în domeniu capabili să aprecieze valoarea lor artistică şi culturală şi nu să unrmărească un interes lasciv. Muzeul de artă şi istorie al cantonului Fribourg corespunde exigenţelor pentru prevenirea unor încălcări ulterioare ale articolului 204 din Codul Penal. Cele trei tablouri confircate vor fi predate spre conservare muzeului.”
Toţi reclamanţii au introdus recurs în anulare la 24 februarie 1982; în special, ei au contestat interpretarea instanţei de judecată a caracterul obscen a tablourilor relevante. Spre exemplu, dl Josef Felix Müller a afirmat (în pledoariile din 16 martie 1982) că ceea ce era obscen urmăreşte în mod direct stimularea pasiunii sexuale, şi acesta trebuia să fie sopul, cu ţelul esenţial de a stimula cele mai inferioare instincte ale unei persoane sau pentru un inters financiar. Aceasta nu era cazul „cînd efortul artistic sau ştiinţific a constituit motivul primar”.
Tribunalul cantonului Fribourg, statuînd în calitate de curte de casaţie a respins recursurile reclamanţilor la 26 aprilie 1982.
Referindu-se la jurisprudenţa Tribunalului Federal, instanţa de judecată a recunoscut că „în trecut, precum şi în prezent, opiniile publice de ordin general cu privire la moralitate, care variază în diferite perioade de timp şi în diferite localităţi, s-au schimbat în aşa fel încât lucrurile pot fi văzute mai oviectiv şi mai natural.” Instanţa de judecată trebuia să ţină cont de această schimbare, ceea ce nu însemna că ea trebuia să demostreze îingăduire deplină, care va reduce domeniul de aplicare a articolului 204 din Codul Penal.
Cît priveşte lucrările de artă, ele nu aveau un statut privilegiat. Cel mult, în pofida caracterului obscen, ele putea fi conservate şi nu distruse efectiv. Cu toate că , autorii acestor tablouri au căzut sub rezerva articolului 204, „ din moment ce această prevedere statutară în ansamblul său era menită să protejeze morala publică, chiar şi în sfera artelor frumoase”. În conformitate cu această prevedere, tribunalul nu trebuia să decidă asupra întrebării dacă tablourile reclamate constituiau rezultatul „ideilor artistice, chiar dacă intenţia era un lucru şi relaizarea ei un alt lucru”.
La fel ca şi instanţa de judecată, curtea de apel a constatat că tablourile lui Josef Felix Müller stimular „repulsie şi dezgust”:
„Acestea nu sînt lucrări , care tratând un subiect sau o scenă particulară, fac aluzie de o manieră mai mult sau mai puţin discretă la activitate sexuală. Ele o plasează în prim plan, prezentînd-o în imagini vulgare de sodomie, fellatio între bărbaţi, bestialitate, penisuri excitate sau masturbare şi nu în îmbrăţişarea amoroasă între un bărbat şi o femeie. Actul sexual este ingredientul principal, dacă nu chiar unic, al celor trei tablouri, şi nici explicaţiile prezentate de către reclamanţi nici remarcile mai curînd învăţate pot altera acest fapt. Procedînd la o examinare mai detaliată, indiferent de cît de disgustătoare aceasta ar putea fi, unul din tablourile reclamate conţine nu mai puţin de opt membri în stare de erecţie. Toate persoanele pictate sînt compete goale, iar una din ele se implică simultan în diferite practice sexuale cu alţi doi bărbaţi şi un animal. El stă în genunchi şi nu numai că sodomizează animalul dar ţine penisul lui în stare de erecţie în gura celuilalt animal. În acelaşi timp, partea inferioară a corpului, fesele lui sînt mîngîiate de alt bărbat, al cărui penis exitat este ţinut de către al treilea bărbat la nivelul gurii primului bărbat. Animalul sodomizat îşi are limba întinsă spre fesele celui de-al patrulea bărbat, al cărui penis este în stare de erecţie. Chiar şi limbile animalelor (în special în cel mai mic tablou) mai curînd sugerează, prin formă şi aspect, organele excitate masculine decît limbi de animale. Activitatea sexuală este protretizată de o manieră brutală şi vulgară de dragul ei şi nu drept consecinţă a unei idei care a influenţat lucrul. În cele din urmă, trebuie de subliniat faptul că tablourile erau de format mare ..., ca rezultat brutalitatea şi vulgaritatea lor are un caracter extrem de ofensator.
Tribunalul nu este convins de argumentul reclamanţilor că tablourile sînt simbolice. ceea ce contează este valoarea lor nominală, efectul pe care îl au asupra observatorului, nu o compoziţie abstracă care nu are nici o legătură cu imaginea vizibilă sau care o denaturează. mai mult decît atît, nu este important sensul artistului sau semnificaţi pretinsă ci efctul obiectiv al imaginii asupra observatorului...
Nu prea multe argumente în apel au fost aduse la subiectl intenţiei sau de conştientizării onscenităţii, şi nici nu puteau fi aduse. În special, un autor este conştient de faptul că o publicaţie are un caracter obscen dacă el ştie că această publicaţie ... cu subiecte de ordin sexual şi că orice aluzie scrisă sau pictată la astfel de subiecte este susceptibilă, în lumina opiniilor general acceptate, de a ofensa grav sensul natural al cititotului sau observatorului ordinar de decenţă şi cuviinţă. Aceasta este evident în cazul în litigiu, ceea ce este confirmat de probele prezentate la judecată.... Bineînţeles, căţiva apărători au admis că tablourile i-au şocat Trebuie de notat faptul că chiar şi o persoană mai puţin sensibilă faşă de obscenitate este capabil să realizez că aceasta poate deranja pe cei din jur. După cum a remarcat instanţa de judecată, apărătorii cel puţin a acţionat imprudent.
În cele din urmă, este nesemnificativ faptul că lucrări similare au fost după cum se pretinde expuse în alte localităţi; pentru un astfel de motiv cele trei tablouri în litigiu continuă a fi obscene, aşa cum a declarat şi tribunalul...”
La 18 iunie 1982, reclamanţii au introdus o cerere solicitînd Tribunalului Federal admiterea unui recurs în anulare(Nichtigkeitsbeschwerde). Ei solicitau anularea hotărîrii din 26 aprilie şi remiterea cazului în vederea achitării relamanţilor şi restituirii tablourilor confiscate sau, ca alternativă, doar restituire tablourilor.
Potrivit afirmaţiilor reclamanţilor, Tribunalul cantonului Fribourg a interpretat eronat prevederile articolului 204 din Codul Penal; în special, instanţa nu a ţinut cont de întinderea libertăţii de exprimare artistică, garantată, printre altele, de articolul 10 din Convenţie. Dl Ammann, unul din cei mai distinşi experţi în arta modernă, a confirmat că lucrările în litigiu erau nişte lucrări demne de atenţie. Mai mult decît atît, tablouri similare pictate de către dl Josef Felix Müller fusese expuse la Basle în februarie 1982, fără a fi considerate de a avea un caracter obscen.
Cît priveşte „publicarea” materialelor cu caracter obscen înterzisă în conformitate cu articolul 204 din Codul Penal, acesta era un concept relativ. Ar putea exista posibilitatea de a expune în cadrul unei expoziţii tablouri care, dacă ar fi fost expuse în piaţă, ar contraveni articolului 204; persoanele interesate de artă trebuie să beneficieze de posibilitatea de a se familiariza/a cunoaşte toate tendinţele artei contemporane. Vizitatorii la o expoziţie de artă contemporană similară cu expoziţia „Fri -Art 81” trebuie să se anticipeze că vor vedea lucrări moderne care ar putea fi incomprehensibile. Dacă lor nu le-au plăcut tablourile în litigiu, ei dispuneau de libertate de a le trece cu vederea; în acest cau nu este necesar de a plaica protecţia conferită de legislaţia penală. Nu este de competenţa tribunalului de a efectua o cenzurare indirectă a lucrărilor de artă. În strictă conformitate cu formularea articolului 204 – cu alte cuvinte, persoana care, ţinând cont de dreptul fundamental la liobertatea de exprimare artistică, a lăsat la latitudinea amatorilor de artă de a decide ce doresc să vadă-, reclamanţii trebuie achitaţi.
Reclamanţii au afirmat că, confiscarea tablourilor contestate poate fi dispusă numai dacă ele prezintă un astfel de pericol ordinii publice încît restituirea lor nu ar putea fi justificată – ceea ce nu a fost luat în considerarea de către curtea de casaţie. Din moment ce tablourile au fost expuse în public în decurs de zece zile fără a cauza proteste din partea publicului, era destul de dificil de a estima pericolul prezentt de aceste lucrări. Este cert faptul că Josef Felix Müller nu-şi va expune tablourile în Fribourg în viitorul apropiat. pe de altă parte, ele nu vor putea fi expuse fără a întimpina dificultăţi în oricare altă localitate, fapt demonstrat de expoziţia organizată la Basle în februarie 1982. În consecinţă, este disproporţionat de a-l priva pe dl Müller de tablourile sale.
Diviziunea de Casaţie Penală a Tribunanului Federal au respins recursul din 26 ianuarie 1983 pentru următoarele motive:
„cazurile asupra cărora deja s-a decis demonstrează că în scopul articolului 204 din Codul Penal, orice obiect este obscen dacă şochează decenţa sexuală, într-o manieră inacceptabilă; obscenitatea poate avea ca efect stimularea sexualităţii unei persoane ordinare sau provocare unui sentiment de disgust sau repulsie .... Testul obscenităţi care poate fi aplicat de către instanţă este de a afla dacă impresia generală provocată de obiect sau lucrare cauzează un prejudiciu moralei unei persoane cu o sensibilitate obişnuită...
Tablourile în litigiu prezintă o orgie a practicilor sexuale nenaturale ( sodomie, bestialitate, mîngîierea animalelor), care este evocată în mod brutal în format mare; ele sînt pasabile de a ofensa în mod îndecent sensul de decenţă sexuală al persoanelor cu o sensibilitate ordinară. Licenţa artistică învocată de către reclamanţi nu poate altera concluzia adoptată înprezentul caz.
Conţinutul şi întinderea libertăţilor constituţionale sînt determinate pe baza legislaţiei federale în vigoare. Aceasta vizează, printre altele, libertatea presei, libertatea de opinie de libertatea artistică; în conformitate cu articolul 113 din Constituţia Federală, Tribunalul Federal se supune prevederilor legislaţiei federale... În domeniul creaţiei artistice tribunalul a decis că operele de artă per se nu se bucură de un statut special... O operă de artă nu este obscenă dacă artistul se abţine de a prezenta subiecte de natură sexuală într-o formă artistrică astfel încît caracterul lor ofensator este diminuat şi nu predomină.... La adoptarea deciziei, tribunalul penal nu trebuie să examineze lucrarea prin prisma unui critic de artă (fapt care ar putea avea un efect negativ) dar trebuie să decidă dacă lucrarea este pasibil de a şoca vizitatorul nebănuitor.
Opinina expertului cu privire la meritul/valoarea artistică a lucrării în litigiu este, prin urmare, nerelevantă la această etapă, deşi aceasta ar putea fi relevantă la adoptarea deciziei în ceea ce priveşte acţiunea care urmează a fi întreprinsă pentru a împiedica comiterea unor noi infracţiuni (distrugerea sau sechestrarea obiectului, art. 204 § 3 din Codul Penal).
Tribunalul cantonal a examinat cu atenţie tablourile, urmărind să depisteze prezenţa unui element predominant estetic. Luînd în consideraţie, în special, numărul scenelor cu caracter sexual în fiecare din cele trei tablouri (spre exemplu, unul din ele conţine opt personaje în stare de erecţie), instanţa a decis că accentul a fost pus nu pe sexualitatea în formele sale ofensive şi că acesta a constituit elementul predominant al obiectelor în litigiu. Diviziunea de Casaţie a Tribunalului Federal aprobă această decizie. Impresia generală generată de tablourile dlui Müller este de aşa natură încît să ofensezee moral sensibilitatea unei persoane ordinare. Concluzia Trinunalului cantonal potrivit cărei tblourile conţineau scene obscene nu a contravenit legislaţia federală.
Reclamanţii au susţinut că elementul de publicare al infracţiunilor nu esxista. Opinie greşită.
Tablourile obscene erau expuse în cadrul unei expoziţii accesibile publicului care a fost mediatizată prin intermediul posterelo şi a presei. Nu existau condiţii speciale de admitere la expoziţia „Fri Art 81” , precum este condiţia limitei de vîrstă. Tablourile în dezbatere erau accesibile unui număr nelimitat de personae, care constituie criteriul de publicitate în scopul articolului 204 din Codul Penal.
În final, Curtea de Casaţie Penală a Tribunalului Federal a declarat solicitatrea subsidiară restituirii tablourilor inadmisibilă, deoarece nu a fost iniţial inaintată în faţa instanleor de judecată cantonale.
La solicitarea dlui Müller întrodusă la 29 iunie 1987, tablourile au fost restituite prin hotărîrea din 20 ianuarie 1988 a tribunalului corecţional Sarine.
Bazîndu-se pe solicitarea de a reexamina măsura de confiscare dispusă în 1982, tribunalul a declarat că trebuie să decidă menţinerea măsurii „la un interval de opt ani”.
Respectiv, motivele decizie instanţei sînt după cum urmează:
Conform dreptului elveţiene, confiscarea constituie o măsură preventivă în rem. Aceasta devine evident deja din textul leislativ, care clasifică articolul 58 sub titlul de „alte măsuri” – titlul marginal pentru articolul 57-62 din Codul Penal – şi nu sub titlul de sancţiuni subsidiare prevăzute în articolele 51-56 din Codul Penal...
Confiscarea obiectelor sau a bunurilor poate constitui o ingerinţă gravă în exerciţiul dreptului la proprietate. Ea trebuie să fie proporţionată şi dispunerea unei măsuri mai moderate poate fi, prin urmare, justificată în cazul în care atinge scopul urmărit. Oricum, confiscarea constutie în continuare regula. Ea poate fi neglijată numai în cazul în care o normă mai puţin riguroasă permite realizarea scopul urmărit..... În acest caz, cînd ordinul de confiscare a fost emis în 1982, prevederea legală (articolul 204 § 3 din Codul Penal) în mod normal ar solicita distrugerii tablourilor. Adoptînd o decizie motivată, instanţa a preferat să aplice a măsură mai puţin gravă care a atins scopul securităţii, totodată respectînd principiul proporţionalităţii... Măsura trebuie să rămînă în vigoare pănă la satisfacerea cerinţelor statutare....
Este adevărat că Codul nu prevede modificarea sau anularea unui ordin în temeiul articolului 58. Organul legislativ probabil nu şi-a adresat o astfel de întrebare în acea perioadă, dacă au fost prevîzute alte măsuri care erau în mod evident mult mai grave deoarece impuneau restricţii asupra libertatea personală, puteau fi reexaminate de către instanţă din propria iniţiativă (articolul 42-44 din Codul Penal). Aceasta nu presupune că achitarea sau modificarea este totalmente ilegală. Mai mult decît atît, Curtea Federală a hotărât că o măsură nu trebuie să rămînă în vigoare în cazul în care circumstanţele care o justifică nu mai sînt relevante...
Respectiv, trebuie să se ţină cont de faptul că confiscarea unei lucrări artistice poate fi, ulterior, anulată sau modificată, în cazul în care că obiectul confiscat nu mai prezintă vre-un pericol şi nu este necesară dispunerea unei anumite măsuri sau pentru motivul că gradul necesar de securitatea poate fi atins prin aplicarea unei măsuri mai puţin radicale (hotărîrea Curţii de Apel Basle - Urban din 19 august 1980 adoptată în cazul Fahrner).
Hotărîrile care vizează libertatea de exprimare şi domeniul de exprimare frecvent fac referinţe la articolul 10 §§ 1 şi 2 din Convenţie.
În acest sector, deciziile autorităţilor Convenţiei au o influenţă directă asupra sistemului juridic elveţian, consolidînd libertăţile individuale şi garanţiile judiciare...
În acest caz, acolo unde reclamantul s-a folosit de posibilitatea de a solicita restituirea tablourilor sale, instanţa trebuie să examineze dacă motivele pentru dispunerea confiscării a tablourilor, care a limitat libertatea de exprimare a dlui Müller, sîn în continuare valabile.
În timp ce impunerea unei astfel de restricţii a fost necesară într-o societate democratică în 1982 şi a fost justificată de necesitatea de a garanta şi proteja morala şi drepturile celorlalţi, instanţa consideră, în mod evident cu anumite rezerve, că ordinul poate fi anulat. Trebuie de notat faptul că măsura de confiscare nu a fost una de durată absolută dar de durată nedeterminată, ceea ce a lăsat spaţiu pentru o eventuală reconsiderare.
Instanţa consideră că obiectivul măsurii preventive a fost realizată, şi anume de a asigura ca astfel de tablouri să nu mai fie expuse în public fără a lua măsuri necesare de precauţie. Însăşi condamnaţii au admis că tablourile pot şoca publicul larg. Din moment ce scopul urmărit prin emiterea ordinului a fost atins, nu există nici un motiv pentru a-l ţine în vigoare. Respectiv, tablourile vor fi restituite pictorului.
Nu este necesar de a anexa alte obligaţiuni acestei decizii. Dacă J.F. Müller a va decide să-şi expună aceste trei tablouri din nou într-un alt local el ştie că el va fi supus riscului de a fi urmărit din nou în justiţie în conformitate cu prevederile articolului 204 din Codul Penal.
În final, rezultă că expunînd cele trei tablouri provocative în încinta fostului seminariu în 1982, J.F. Müller în mod deliberativ a intenţionat să atragă atenţia la persona sa şi la organizatori. De atunci el a devenit cunocut pentru mai multe lucrări „provocatoare”, făcînd uz de termenii utilizaţi de criticul de artă care a depus mărturii în 1982. Dobîndind o anumită faimă/reputaţie, nu mai există necesitatea de a şoca pe cei din jur făcînd uz de vulgaritate. În orice caz, nu există motive de a crede că reclamantul va utiliza cele trei tablouri în viitor cu scopul de a ofensa sensibilitatea morală a persoanelor.
În martie 1988, tablourile i-au fost restituite pictorului.
Dreptul intern aplicabil
Articolul 204 din Codul Penal elveţian prevede următoarele:
„1. Pesoana care produce sau deţine texte, imagini, filme sau alte obiecte obscene, cu scopul de a le comercializa, distribui ori expune în public, sau care, pentru scopurile enumerate mai sus, importează, transportează, sau exportează astfel de obiecte sau le pune în circulaţie prin diferite modalităţi, sau care în mod deschis sau secret comerciaţizează , le distribuie în public sau le expune, sau le furnizează pe cale comercială pentru a fi închiriate, precum şi persoana care anunţă sau informează utilizînd alte procedee, cu scopul de a facilita o astfel de circulaţie sau comerţ, persoana care este angajată în oricare din activităţile enumerate mai sus sau care anunţă ori difuzează informaţia despre modalitatea sau furnizorul de la care aceste obiecte pot fi procurate în mod direct sau indirect va fi pedepsită cu închisoare sau amendă.
2. Oricare persoane care va furniza sau expune astfel de obiecte unei alte persoane sub vărsta de 18 ani va fi pedepsit cu închisoarea sau amendă.
3. Instanţa de judecată va dispune distrugerea obiectelor.”
Curtea Federală a declarat în mod consistent că oricare lucrări sau obiecte care ofensează, într-o manieră dificil de acceptat, sensul de decenţă sexuală, sînt obscene; efectul cauzat poate fi stimularea sexuală a unei personae normale sau provocarea unui sentiment de dezgust sau repulsie (hotărîrile Curţii Federale elveţiene (ATF), vol. 83 (1957), partea VI, p. 19-25; vol.86 (1960), partea IV, p. 19-25; vol. 87 (1961), partea IV, p. 73-85); asigurarea accesului liber a unui număr nedeterminat de persoane la astfel de obiecte/accesibilitatea unor astfel de obiecte unui număr nedeterminat de persoane se califică ca „publicarea”lor.
Curtea Federală a declarat în 1963 că în scopul paragrafului 3 al articolului 204, dacă un obiect obscen prezenta un interes cultural incontestabil, era suficient de a-l scoate din circuitul public pentru a-l „distruge”.
În hotărîrea din 10 mai 1963 adoptată în cazul Rey c. Attornez –general of valais (ATF vol. 89 (1963), partea a IV-a, p. 133-140), curtea a declarat printre altele „că, transformînd distrugerea într-o măsură obligatorie, legislatura avea în vedere numai cel mai comun caz, publicaţia a obiectelor pornografice în întregime. Deoarece, „distrugerea este o măsură şi nu o pedeapsă”, „ea nu trebuie să depăşească scopul necesar”, cu alte cuvinte „protecţia moralei publice”. În continuare curtea a declarat:
„Cu alte cuvinte, „distrugerea”, aşa cum este prevăzută de articolul 204 § 3 din Codul Penal, trebuie să protejeze morala publică fără a depăşi exigenţa care o justifică. În cazul cel mai comun, cel a publicaţiilor pornografice lipsite de orice valoare artistică, literară sau ştiinţifică, distrugerea va fi efectivă şi ireversibilă, nu numai datorită lipsei unor valori culturale, dar, de asemenea, deoarece, în general, aceasta este unica modalitate adecvată de protejare a publicului de pericolul creat de obiectele confiscate ....
Este un subicet destul de dificil cînd o persoane are de a face cu o operă de artă care nu poate fi substituită sau virtual nesubstituibilă. În acest caz, apare o divergenţă între două înterese opuse, ambele fiind împortante în funcţie de civilizaţia la care aparţine Elveţia: interesul moral şi cultural. În aceste circumstanţe, legislatura şi instanţele de judecată trebuie să găsească o modalitate de reconciliere a ambelor interese. Prin urmare, curtea a decis, în aplicarea articolului 204, că trebuie să se ţină cont de faptul că creativitatea artistică cade sub rezerva unor anumite limitări impuse de morala publică, cu toate acestea libertatea artistică trebuie să existe.
Respectiv, este de competenţa instanţelor de judecată să examineze în fiecare caz în baza tuturor circumstanţelor dacă distrugerea efectivă este indispensabilă sau poate fi înlocuită cu o măsură mai puţin gravă. Prin urmare, cerinţa obligatorie formulată/impusă de articolul 204 § 3 va fi respectată în cazul în care instanţele de judecată dispun distrugerea efectivă a unui obiect obscen care este lipsit de orice valoare culturală, iar cu privire la obiectele de valoare culturală incontestabilă, în cazul în care sînt luate măsurile necesare pentru scoaterea lor din cicuitul public şi se menţine posibilitatea examinării lor de către un număr limitaţi de experţi...
În cazul adptării unor astfel de măsuri de precauţi, prevederile articolului 204 din Codul Penal nu se aplică obiectelor care sînt obsceneîn mod inerent dar deţin o valoare culturală adevărată. De asemenea, trebuie trasată disticţia între aceste obiecte şi pornografia pură. Valoarea culturală a unui obiect în mod evident nu-l împiedică de a fi obscen, ceea ce nu impune înstanţelor de judecată necesitatea de a determina cu o atenţie specială ce fel de măsuri de precauţie trebuie luate pentru a împiedica accesul general la obiect, totodată punîndu-l la dispoziţia uni grup bine definit de experţi; aceasta va satisface exigenţele Articolului 204 paragraful 3 din Codul Penal, care, după cum s-a demonstrat deja, prevede distrugerea obligatorie dar numai ca măsură ai căror concecinţe trebuie să fie proporţionale scopului urmărit...”
Acest caz particular viza şapte reliefuri din fildeş şi treizeci gravuri aparţinînd artei antice Japoneze; curtea a hotărît că exigenţa de a le„ distruge” a fost satisfăcută prin predarea lor spre conservare unui muzeu.
22. Anterior deciziei din 20 ianuarie 1988, adoptate de tribunalul corecţional al arondismentului Sarine (a se vedea paragraful 19 de mai sus), Curtea de Apel Basle –Urban a dispus deja suspendarea măsurii de confiscare aplicate în conformitate cu prevederile Codului Penal. În hotărîrea din 29 august 1980, la care s-a referit tribunalul corecţional, curtea de apel a admis o cerere de restituire moştenitorilor pictorului Kurt Fahrner a unui tablou confiscat în 1960, după condamnarea lui de încălcarea libertăţii de credinţă religioasă şi cult (articolul 261 din Codul Penal)
Curtea de apel a declarat, printre altele, că deoarece confiscarea „mereu aduce atingere drepturilor de proprietate a unei persoane vizate, este necesar de aplicat anumite restricţii şi în conformitate cu principiul proporţionalităţii, o astfel de măsură nu trebuie să depăşească limita esenţială de menţinerea a securităţii”. Curtea a adăgat următoarele (traducere din limba germană):
„ Acest principiu se aplică, în specail, în cazul în care obiectul supus confiscării este dificil sau imposibil de a fi substituit, Prin urmare, principiul se aplică mai strict la obiectele de artă (spre exemplu, un tablou) decît la o armă utilizată pentru a comite o infracţiune.... În final, ţinînd cont de caracterul preventiv, măsura trebuie să rămînă în vigoare pînă la satisfacerea exigenţelor juridice...”
Respectiv, trebuie de luat în considerare faptul că „o dispoziţie de confiscare a unei opere de artă poate fi ulterior anulată sau modificată, din motiv că obiectul confiscat nu mai este periculos şi menţinerea măsurii nu mai este necesară, sau deoarece gradul necesar de securitate poate fi atins aplicînd o măsura mai puţin gravă”.
Cît priveşte cazul în discuţie, raţionamentul curţii a fost următorul:
„pentru a aplica criteriile actuale, ambele părţi sînd de acord cu curtea că ideile publicului privind obscenitatea, imoralitatea, indecenţa, blasfemia, etc. s-au schimbat considerabil pe parcursul ultimilor douăzeci de ani şi au devinit în mod distinct mai liberale. Deşi, tabloul confiscat este în mod incontestabil pasabil de a ofensa grav sensibilitatea religioasă a multor persoane chiar şi în prezent, nu există motive de a crede că expunerea lui într-un local privat sau public ar periclita armonia religioasă, seguranţa publică, morala sau ordinea publică în sensul articolului 58 din Codul Penal...
Existenţa unui pericol depinde în primul rănd de persoana la care ar putea ajunge în final obiectul care urmează a fi confiscat ... În acest caz, expunerea tabloului la un muzeu ar fi actualmente ireproşabilă în contextul artciolului 58 din Codul Penal. Oricum, chiar dacă tabloul urma să fie restituit în mod necondiţionat, posibilitatea utilizării abusive trebuie estimată de a fi minimă dat fiind că dl Farner, care în mod intenţionat a atras atenţia, prin intermediul unei expoziţii provocative, la propria persoană ca pictor şi la concepţiile şi lucrările produse, deja decedase. Nu există un motiv de a crede că reclamanţii au intenţia de a utilize tabloul cu scopul de a ofensa sensibilitatea religioasă a altor persoane. În orice caz, probabilitatea utilizării a acestui tablou în scopul prevăzut de articolul 261 din Codul Penal nu este suficientă pentru a menţine măsura de confiscare dispusă în 1960... Orice pericol de acest gen generat de prezentul tablou nu mai este suficient de grav pentru a justifica o acţiune în conformitate cu articolul 58 din Codul Penal. La fel, nu există nici un motiv de a preda acest tablou spre conservare unei colecţii ştiinţifice, cu alte cuvinte, unui muzeu, cu scopul de a proteja publicul şi morala. Măsura de confiscare trebuie suspendată, iar tabloul restituit în mod necondiţionat reclamanţilor în conformitatea cu cererea lor principală ».
PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI
23. Reclamanţii au sesizat Comisiei la 22 iunlie 1983 (cererea nr. 107737/84). Învocănd prevederile articolului 10 din Convenţie, ei s-au plăns de decizia condamnării lor penală şi la amenzi juridice (în continuare numită « condamnare »), precum şi de confiscarea tablourile in litigiu.
24. Comisia a declarat cererea admisibilă la 6 decembrie 1985.
În raportul său din 8 octombrie 1986 (formulat în conformitate cu articolul 31) Comisia a exprimat opinia că au avut loc încălcări ale articolului 10 în ceea ce priveşte măsura confiscării tablourilor (prin unsprezece voturi contra trei), dar nu şi în ceea ce priveşte condamnarea la amenzi juridice. Textul opiniei Comisiei şi opinia separată inclusă în raport este anexată la această hotărîre.
ARGUMENTELE FINALE ÎN FAŢA CURŢII
25. La audierea publică din 25 ianuarie 1988, Guvernul a reiterat concluziile finale din proproul memoriu, solicitînd Curtea să:
“decidă că în prezentul caz nu a avut loc încălcarea articolului 10 din Convenţiei, atît cu privire la condamnarea penală a reclamanţilor şi la amenzi juridice cît şi în raport cu confiscarea tablourilor primului reclamant”
ÎN DREPT
26. Reclamanţii s-au plîns că condamnarea lor şi confiscarea tablourilor în litigiu a încălcat articolul 10 din Convenţie, care prevede :
« 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare.Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau televiziune unei regim de autorizare ».
2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formaţităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţaile sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti »
Guvernul a respins aceast argument. Comisia de asemenea l-a respins cu privire la prima măsură reclamată dar l-a acceptat cu privire la cea de a doua
27. Reclamanţii şi-au exercitat în mod incontestabil reptul lor la libertatea de exprimare – primul reclamant rpin pictarea şi expunearea ulterioară a lucrărilor în litigiu şi ceilalţi nouă reclamanţi prin acordarea posibilităţii de a le demonstra în public la expoziţia « Fri-Art 81 pe care au organizat-o.
După cum se ştie, Articolul 10 nu specifică că libertatea de exprimare artistică care sub incidenţa prevederilor sale ; dar, pe de altă parte, nicn nu stabileşte distincţia dintre diferite forme de exprimare. După cum părţile prezente în faţa curţii au recunoscut, el cuprinde libertatea de exprimare artistică – îndeosebi în cadrul libertăţii de a primi şi comunica informaţii şi idei – care oferă posibilitatea de a participa la schimbul public de informaţii şi idei culturale, politice şi sociale de toate genuriel. Confirmarea, dacă este necesar, că această interpretare este corectă, este prevăzută/evidenţiată în a doua frază din paragraful 1 a artciolului 10, care se referă la « societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau televiziune », mijloacele de comunicare în masă ale căror activităţi se extind asupra domaniului artei.. Confirmarea că conceptul de libertatea de exprimare include exprimarea artistică poate de asemenea găsită în articolul 19 § 2 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, care distinge în mod explicitl ca element al libertăţii de exprimare informaţiile şi ideile « în formă de artă ».
28. Reclamanţii în mod clar au suportat « ingerinţa autorităţilor publice » în exerciţiul libertăţii lor de exprimare – în primul rînd, din motivul condamnării lor de către tribunalui corecţional Sarine la 24 februarie 1982, care a fost susţinută de către Curtea cantonului Friburg la 26 aprilie 1982 şi, ulterior, de către Curtea federală la 26 ianuarie 1983 (a se vedea paragrafele 14, 16, şi 18 de mai sus), şi în al doilea rînd din motivul confiscării tablourilor, care a fost dispusă în acelaşi timp dar ulterior suspendată (a se vedea paragraful 19 de mai sus).
Astfel de măsuri, care constituie « penalizări » sau « restricţii », nu contravin prevederilor Convenţiei numai în virtutea faptului că ele constrîng libertea de exprimare, dat fiind că exerciţiul acestui rept poate fi limitat în conformitate cu condiţiile stpulate în paragraful 2 din articolul 10. Respectiv, cele două ingerinţe învocate nu au încălcat articolul 10., dacă ele erau « prevăzute de lege », urmăreau unul sau mai multe scopuri legitime în temeiul paragrafului 2 al articolului 10 şi erau « necesare într-o societate democratică » pentru a atinge scopul sau scopurile urmărite.
La fel ca Comisia, Curtea va examina, la rîndul său, decizia de condamnare a reclamanţilor şi confiscarea tablourilor din acest punct de vedere.
Comdamnarea reclamanţilor« Prevăzută de lege »
29. În opinia reclamanţilor, textul articolului 204 § 1 din codul penal elveţian, cu precădere termenul « obscen » este vag formulat şi nu permite reglarea conduitei individuale în raport cu legea. şi. respectiv, nici artistul şi nici organizatorii expoziţiei nu puteau prevedea/anticipa faptul că ar comite o infracţiune. Această opinie nu a fost susţinută de guvern şi Comisie.
În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, «prevezibilitate « este una din exigenţele inerente în fraza « prevăzută de lege » în sensul articolului 10 § 2 din Convenţie. O normă nu poate fi calificată ca « lege « doar dacă ea este formulată cu o precizie suficientă de a permite cetpţenilor, în caz de necesutate, cu un sfat adecvat - de a anticipa într-o măsură rezonabilă în circumstanţele existente, consecinţele pe care le poate avea o acţiune ( a se vedea hotărîrea Olsson din 24 martie 1988, Seria A nr. 130, p. 30, § 61 (a)). Cu toate acestea, Curtea deja subliniase imposibilitatea de a obţine o precizie absolută în formularea legilor, în specail ăn domeniiile în care situaţi se schimbă în funcţie de tendinţele dominante în societate ( a se vedea hotărîrea Barthold din 25 martie 1985, Seria A nr. 90, p. 22, § 47). Necesitatea de a evita rigiditatea excesivă şi de a ţine pasul circumstanţelor în continuă schimbare înseamnă că majoritatea legilor sînt în mod inevitabil redactate în termeni, într-o măsură mai mare sau mai mică, vagi ( a se vedea, spre exmplu, hotărîrea Olsson citată anterior, ibid.). Prevedrile dreptului penal cu privire la obscenitate se încadrează în această categorie.
În speţă, este de asemenea relevant de a nota faptul că există o jurisprudenţă constantă a Curţii Federale cu privire la «publicarea » obiectelor « obscene » ( a se vedea paragraful 20 de mai sus). Aceste decizii, care au devenit accesibilie odată cu publicarea lor şi au fost respectate de instanţele inferioare, au completat litera/mesajul artcolului 204 § 1 din Codul Penal. Prin urmare, condamnarea reclamanţilor a fost « prevăzută de lege » în sensul articolului 10 § 2 din Conveţie
Legitimitatea scopului urmări
30. Guvernul a susţinut că scopul ingerinţei reclamate a fost de a proteja morala şi drepturilor altor persoane. Cu privire la ultimul punct, ei s-au bazat în special pe reacţia unui bărbat şi a fiicei lui care au vizitat expoziţia « Fri-Art 81 » ( a se vedea paragraful 12 de mai sus).
Curtea acceptă că articolul 204 din codul penal elveţian este menit să protejeze morala publică şi nu există nici un motiv de a presupune că aplicîndu-i prevederilor în speţă instanţele naţionale elveţiene au urmări nişte obiective incompatibile cu prevederile Convenţiei. Mai mult decît atît, după cum a subliniat Comisia, există o legătură naturală între protecţia moralei şi protecţia drepturilor altor persoane.
Prin urmare, condamnarea reclamanţilor a urmărit un scop legitim în temeiul articolului 10 § 2.
« Necesar într-o societate democratică »
31. Argumentele avansate de participanţii la proces în faţa Curţii s-au focusat asupra întrebării dacă ingerinţa în litigiu a fost « necesară într-o societate democratică » pentru a atinge scopul menţionat mai sus.
Conform opiniei reclamanţilor, libertatea de exprimare artistică avea o importanţă atît de fundamentală încît înterzicerea unei lucrări sau condamnarea artistului de comiterea unei infracţiuni a prejudiciat esenţa dreptului garantat de articolului 10 şi a cauzat consecinţe nefaste pentru o societate democratică. Este incontestabil faptul că tablourile incriminate reflectau o concepţie de sexualitate carevenea în contradicţie cu moralitatea predominantă în societatea actuală/contemporană, însă reclamanţii au afirmat că semnificaţia simbolică a tablourilor în cauză trebuia să fie luată în considerarea, din moment ce ele erau opere de artă. Libertatea de exprimare artistică şi-ar pierde conţinutul dacă tablourile similare cu cele pictate de Josef Felix Müller ar fi demonstrate persoanelor interesate în artă ca parte a unei expoziţii de artă contemporană experimentală
În opinia guvernului, pe de altă parte, ingerinţa a fost necesară, avînd în vedere în specail subiectul tablourilor şi circumstanţele specaile în care ele au fost expuse.
Pentru motive similare şi făcînd abstracşie de orice evaluare a meritului simbolic sau artistic, Comisia a considerat că instanţele naţionale elveţiene puteau în mod rezonabil califica picturile ca fiind obscene şi erau autorizate de a declara reclamanţii culpabili de o infracţiune în conformitate cu articolul 204 din codul penal.
32. Curtea a declarat în mod consecvent că în articolul 10 § 2 adjectivul « necesar » presupune existenţa unei « necesităţi sociale presante » ( a se vedea hotărîrea din cazul Lingens din 8 iulie 1986, Seria A nr. 103, p. 25, § 39), Statele Contractante au o anumită marjă de apreciere îatunci cînd se decide dacă o astfel de necesitate există, dar aceasta este însoţită de un supevizare european, exercitată atît asupra legislaţii, cît şi asupra deciziilor prin care legile se aplică, inclusiv asupra hotărîrilor adoptate de instanţele de judecată independente (ibid.). Prin urmare, Curtea are competenţa de a adopta decizia finală în chestiunea concilierii « restricţiei » sau « condamnării » cu libertatea de exprimare aşa cum aceasta este protejată de articolul 10 (ibid.).
În exercitarea jurisdicţiei sale de control, Curtea nu se limitează la examinarea, în mod izolat, a hotărîrilor judecătoreşti contestate ; Curtea le examinează în lumina întregului caz, înclusiv luînd în considerare tablourile în litigiu şi contextul în care acestea ua fost expuse. Curtea trebuie să stabilească dacă ingerinţa în discuţie a fost « proporţională cu scopul legitim urmărit » şi dacă motivele invocate de instanţele elveţiene pentru justificarea acestei ingerinţe au fost « relevante şi suficiente » (a se vedea aceiaşi hotărîre).
33. Din această perspectivă, Curtea a reiterat că libertatea de exprimare, garantată de articolul 10 paragraful 1, constituie unul din fundamentele esenţiale ale societăţii democratice şi una di cerinţele prioritare ale progresului societăţii şi implinirilor personale. Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10, ea acoperă nu numai « informaţiile » şi « ideile » primite favorabil sau cu indeferenţă ori considerate inofensive, dar şi pe acele care ofensează, şochează sau deranjează. Acestea sînt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spirirului deschis, fără de care nu există « societatea democratică » (a se vedea hotărîrea în cazul Handzside din 7 decembrie 1976. Seria A nr. 24, p. 23, § 49).. Cei care crează, interpretează, difuzează sau expun o operă de artă contribuie la schimbul de idei şi opinii, indispensabil unei societăţi democratice. De aici rezultă obligaţia Statului de a nu încălca pe nedrept libertatea acestora de exprimare.
34. Artiştii şi cei care îşi promovează operele cad, în mod cert, sub rezerva limitărilor prevăzute în paragraful 2 al articolului 10, Orice persoană care îşi exercită libertatea de exprimare îşi asumă în rezultat, în conformitate cu condiţiile explicite prevăzute de acest paragraf, « obligaţiunile şi responsabilităţile » ; anvergura lor va depinde de situaţia acestei persoane şi de mijloacele utilizate ( a se vedea mutatis mutandis, hotărîrea în cazul Handzside, citată anterior, p. 23 § 49). La examinarea faptului dacă sancţiunea a fost « necesară într-o societate democratică », Curtea nu poate neglija acest aspect al chestiunii.
35. Condamnarea reclamanţilor, bazată pe articolul 204 din codul penal elveţian, a urmărit protejarea moralei. Or, astăzi ca şi la data adoptării deciziei în cazul Handyside (citat anterior, p. 22, § 49) nu este posibil de a găsi o noţiune uniformă a moralei în sistemele juridice şi ordinea socială din Statele membre. Ideea care stă la baza exigenţelor sale variază în timp şi spaţiu, mai ales în epoca noastră, caracterizată printr-o evoluţie profundă a opiniilor în materie. Datorită contactelor directe şi constante cu realitatea din ţările lor, autorităţile naţionale sînt, în principiu, mai bine plasate decît judecătorul internaţional pentru a se pronunţa asupra conţinutului exact al acestor exigenţe, şi cu privire la « necesitatea » unei « restricţii » ori a unei « sancţiuni » destinate saă răspundă exigenţelor
36. În speţă, trebuie de subliniat faptul că –dat fiind faptul că instanţele elveţiene au constatat la nivel cantonaş în prima istanţă şi în recurs şi la nivel federal – că tablourile încriminate prezentau într-un mod extrem de direct relaţii sexuale, în special între oameni şi animale (a se vedea paragrafle 14, 16 şi 18 de mai sus). Ele au fost pictate pe loc –în conformitate cu scopurile expoziţiei, care era preconizată a fi spontană –publicul a avut acces liber, deoarece organizatorii nu au fixat nici condiţii de intrare, nici limita de vărstă.. Tablourile au fost prezentate în cadrul unei expoziţii care era deschisă fără restricţii marelui public, pe care au căutat să-l atragă.
Curtea recunoaşte, susţinînd argumentarea instanţelor elveţiene, că conceptele de moralitate sexuală s-au schimbat în decursul anilor recenţi . Cu toate acestea, examinînd tablourile, Curtea a afirmaat argumentarea judecăptorilor naţionali, care au apreciat că imaginile pictate erau de natură să rănească în mod brutal decenţa sexuală a persoanelor cu o sensibilitate normală, prin accentul pus pe sexualitatea în formele sale cele mai exagerate » ( a se vedea paragraful de mai sus). În aceste circumstanţe, ţinînd cont de marja de apreciare conferită lor în conformitate cu articolul 10 § 2, instanţele elveţiene au avut dreptul să considere amendarea reclamanţilor pentru publicarea materialului cu caracter obscen ca o măsură necesară pentru protejarea moralei.
Reclamanţii au pretins că expoziţia de tablouri nu a provocat nici o mişcare publică de protest şi că presa în general s-a pronunţat în favorea lor. De asemenea, ar putea fi adevărat faptul că Josef Felix Müller a avut posibilitatea de a-şi expune lucrările pictate într-o manieră artistică similară în alte regiuni ale Elveţiei şi peste hotare, atît înainte cît şi după ce a fost organizată expoziţia « Fri Art 81 » (a se vedea paragraful 9). Oricum, aceasta nu înseamnă că condamnarea reclamanţilor în Fribourg, avînd în vedere ansamblul circumstanţelor cauzei, nu a răspuns unei necesităţi sociale reale, după cum s-a afirmat în fond de cele trei instanţe de judecată elveţiene care au examinat cauza.
37. În concluzie, măsura în litigiu nu a încălcat articolul 10 din Convenţie.
Confiscarea tablourilor
« Prevăzut de lege »
38. În opinia reclamanţilor, confiscarea tablourilor nu a fost « prevăzută de lege » deoarece a contravenit condiţiile clare şi precise prevăzute în articolul 204 din codul penal elveţian care stipulează că obiectele considerate obscene trebuie distruse.
Guvernul şi Comisia au învocat în mod just evoluţia jurispurdenţei elveţiene cu privire la această prevedere, începînd cu hotărîrea Curţii Federale din 10 mai 1963 adoptată în cazul Rez, de atunci, în cazul în care un obiect prezintă o valoare culturală şi nu poate fi substituit, aşa cum este un tablou, era suficient în scopul satisfacerii exigenţilor articolului 204 § 3 din codul penal, de a adopta oricare măsuri pe care instanţa de judecată le consideră esenţiale pentru a-l scoate din circuitul public ( a se vedea paragraful 21 de mai sus). În 1982, confiscarea constituia măsura prevăzută în conformitate cu jurisprudenţa relevantă şi era utilizată ca o normă generală în acest scop. Accesibilă publicului larg şi respectată de instanţele inferioar, această jurisprudenţă a atenuat rigiditatea articolului 204 § 3. În consecinţă, măsura incriminată a fost « prevăzută de lege » în temeiul articolului 10 § 2 din Convenţie.
2. Legitimitatea scopului urmărit
39. Confiscarea tablourilor – participanţii la proces în faţa Curţii au ajuns la un numitor comun asupra acestui punct – viza protejarea moralei publice împiedicînd repetarea infracţiunii de comiterea căreia erau acuzaţi reclamanţii- Respectiv, această măsură a urmărit un scop legitim în conformitate cu articolul 10 § 2.
« Necesar într-o societate democratică »
40. Aici din nou, părţile la proces în faţa curţii au şi-au consacrat argumentele « necesităţii » ingerinţei.
Relamanţii considerau confiscarea ca fiind disproporţională în raport cu scopul urmărit. În opinia lor, instanţele relevante ar fi putu alege o mărusă mai puţin draconică sau, în interesul protecţiei drepturilor omului, să renunţe la proces. Ei au pretins că prin confiscarea tablourilor în litigiu autorităţile cantonului Fribourg, în realitate, şi-au impus concepţia lor de morală întregii ţării, aceasta fiind inacceptabil, contradictoriu şi în contrast cu prevederile Convenţiei, ţinînd cont de diversitatea de opinii existente cu privire la acest subiect.
Guvernul a respins aceste argumente. Refuzînd să adopte măsuri radicale de distrugere a tablourilor, instanţele elveţiene au luat măsurile minimum necesare. Anularea ordinului de confiscare la 20 ianuarie 1988, care ar putea fi fost solicitată de către primul reclamant mai devreme, a demontrat în mod clar că confiscarea nu a adus atingere principiului de proporţionalitate , dar a reprezentat aplicarea lui.
Comisia a considerat confiscarea tablourilor disproporţională scopului legitim urmărit. În opinia ei, autorităţile judiciare nu aveau competenţa de a evalua interesele antagoniste implicate şi de a dispune aplicarea unor măsuri mai puţin severe decît confiscarea pentru o perioadă nelimitată.
41. este evident faptul că în pofida unor condiţii aparent rigide prevăzute de paragraful 3 al articolului 204 din codul penal, jurisprudenţa Curţii Federale permitea unei instanţe care a depistat anumite obiecte ca fiind obscene să dispună confiscarea lor ca măsură alternativă distrugerii. În prezentul caz, aceast este ultima măsură care trebuie examinată în conformiate cu articolul 10 § 2 din Convenţie.
Un pincipiu de drept, comun pentru Statele Contractante, permite confiscarea « obiectelor utilizarea cărora a fost în mod legal declarată ilegală şi periculoasă pentru interesul general » (a se vedea mutatis mutandis, hotărîrea Handyside, citată anterior, Seria A nr. 24, p. 30, § 63). În speţă, scopul a fost de a proteja publicul de orice repetare a infracţiunii.
Condamnarea reclamanţilor a răspuns unei necesităţi sociale reale în conformitate cu articolul 10 § 2 din Convenţie ( a se vedea paragraful 36 de mai sus). Aceleaşi motive care au justificat măsura în cauză de asemenea se aplică, potrivit Curţii, la ordinul de confiscare emis în acelaşi timp.
În mod cert, aşa cum au subliniat just reclamanţii şi Comisia, o problemă specială apare în cazul în care obiectul confiscat este un tablou original : datorită măsurii aplicate, artistul nu mai poate utiliza lucrarea sa în orice fel. Prin urmare, Müller a pierdut, în special, posibilitatea de a expune tablourile sale în localuri unde exigenţele impuse de protecţia moralei sînt consiedrate de a fi mai puţin rigide decît în Fribourg.
Oricum, este necesar de subliniat faptul că conform jurisprudenţei în cazul Fahrner din 1980 şi care, ulterior, a fost aplicată în cazul în discuţie ( a se vedea paragrafele 19-22 de mai sus=, este de latitudinea proprietarului lucrării confiscate de a sesiza instanţa cantonală relevantă în vederea suspendării ordinului de confiscare sau modificarea lui cu condiţia că obiectul în litigiu nu mai prezintă pericol sau dacă o altă măsură mai puţin strictă ar fi sufucuentă pentru a proteja interesle moralei publice. În decizia din 20 ianuarie 19988, tribunalul corecţional al arondismentului Sarine a declarat că confiscarea iniţială « nu a fost nelimitată, ci numai nedeterminată în timp, cea ce a lăsat posibilitatea unei cereri de reexaminare » (a se vedea paragraful 19 de mai sus). Ea a admis cererea Dlui Muller deoarece « măsura prevetivă a produs efectul scontat, şi anume de a asigura că astfel de tablouri nu vor mai fi expuse în public din nou fără a fi luate măsuri necesare de precauţie » (ibid).
După cum se cunoaşte, primul reclamant a fost privat de lucrările sale pentru un interval de aproape opt ani, totodată nimic nu l-a împiedicat de a solicita mai devreme restituirea lor ; jurisprudenţa pertinentă a Curţii de Apel Basle era publică şi accesibilă şi, mai mult decît atît, însăţi Agentul guvernamental a semnalat acest fapt în timpul audierii în faţa Comisiei din 6 decembrie 1985 ; nu există pobe care ar demonstra că o astfel de solicitare ar fi eşuat.
În această ordine de idei, luînd în consideraţie marja lor de apreciere, instanţele de judecată elveţiene aveau dreptul de a decide că confiscarea tablourilor în litigiu a host « necesară » pentru protejarea moralei.
În concluzie, măsura incriminată/în discuţie nu a încălcat prevederile articolului 10 din Convenţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
Hotăreşte, cu şase voturi la unu, că condamnarea reclamanţilor nu a încălcat prevederile articolului 10 din Convenţie ;Hotărăşte, cu cinci voturi la două, că confiscarea tablourilor nu a violat articolul 10 din Convenţie
Redactată în limba engleză şi în limba franceză, apoi pronunţată în şedinţa publică la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg la 24 mai 1988.
Rolv RYSSDAL
preşedinte
Marc-Andre EISSEN
grefier
La prezenta hotărîre se găsesc anexate, în conformitate cu dispoziţiile articolelor 51 § 1 din Convenţie şi Regula 52 § 2 din Regulamentul Curţii exunerile următoarelor opinii :
(a) opinia dizidentă a dlui Spielmann
(b) opinia parţial concordantă şi parţial dizidentă a dlui De Mezer.
OPINIA DIZIDENTĂ A JUDECĂTORULUI SPEILMANN
(Traducere)
În opinia sa seprată, dl H. Danelius din Comisie a declarat, printre altele, următoarele :« În opinia mea, Comisia trebuia să examineze întrebarea saccă luate împreună aceste două măsuri (amenda şi confiscare) « au constituit o încălcare a dreptului reclamantului la libertatea de exprimare aşa cum este protejată de artciolul 10 din Convenţie, şi răspunsul meu este pozitiv.
Pot doar să accept această abordarea a întrebării, aşa cum susţin totalmente următoarea afirmaţie a dlui Danelius :
« Consider că amenda impusă domnului Muller cît şi amenzile impuse celorlaţi reclamanţi pentru expunerea a trei tablouri la Fribourg constituie un subiect/o chestiune mai complexă din moment ce apare întrebarea dacă există o necesitate reală, în societatea modernă, de a pedepsi o astfel de exprimare a creativităţii artistic, chiar dacă cineva le poate considera ca avînd un caracter ofensator sau provocînd dezgust ».
Oricum, nu sunt de acor cu urmăatoarea concluzie adoptată de dl Danelius :
« În final, deşi am votat ca şi restul membrilor Comisiei asupra acestei chestiuni/caz, dorind să fiu în acord cu jurisprudenţa curţii europene, în special cu cazul Handyside. În acest caz, Curtea a subliniat că « nu este posibil de a găsi în dreptul intern a diferitor State Contractante o definiţie europeană uniformă a moralei » şi că exigenţele moralei variază de la o perioadă la alta şi de la o localitate la alta, în special în era noastră care este caracterizată de o evoluţie rapidă şi vastă a opiniilor asupra subiectului în cauză ». Curtea a adăugat că « din cauza contactului direct şi continuu cu forţele vitale a tăţilor lor, autorităţile naţionale sînt în principiu mai bine plasaţi decît judecătorii internaţionali să-şi exprime opinin asupra conţinutului exact al acestor exigente ».
În termeni pur logici consider a fi extrem de dificil de a stabili dacă amenzile impuse corespund exigenţelor articolului 10 din Convenţie şi, pe de altă parte, să fiu de acort cu Comisia că confiscarea tablourilor nu au corespuns exigenţelor articolului 10.Consider că aceste două subiecte sînt de nedisluşit. Ori a avut loc violarea Convenţie în ceea ce priveşte impunerea amenzilor sau confiscarea, sau nu a avut loc nici o încălcare.În opinina mea, a avut loc violarea articolului 10 din Conveţie. Voi explica această opinie fără a trasa orice distincţie între amenzile impuse şi confiscare dispusă.
A. Prevăzut de lege
Sînt de acord cu concluzia adoptată de majoritatea membrilor Curţii că condamnarea şi confiscarea au fost prevăzute de lege
B. Caracterul legitim al scopului
Nu am nici un motiv de a pune la îndoială că aceste decizii au urmărit un scop legitim în temeiul articolului 10 din Convenţie.
C. « Necesar într-o societate democratică »
Majoritatea Curţii recunăaşte « că concepţiile a moralităţii sexuale s-au schimbat în ultimii ani. Cu toate acestea, examinînd tablourile originale, Curtea nu consideră a fi nerezonabilă opinina adoptată de instanţele elveţiene că tabourile în litigiu, prin accentul pus pe sexualitate în formele sale cele mai exagerate, erau « de natură să rănească în mod brutal decenţa sexuală a persoanelor cu o sensibilitate normală ». În continuare, aceasta a fost « o expoziţie deschisă fără restricţii marelui public, pe care căuta să-l atragă. » În circumstanţele cauzei, ţinînd cont de marja de apreciere acordată în conformitate cu dispoziţiile articolului 10 § 2, instanţele elveţiene aveau dreptul de a considera măsura impunerii unei amenzi reclamanţilor penrtu publicarea materialului obscen « necesară » pentru protecţia moralei ».
Cît priveşte conficarea tablouilor în litigiu, majoritatea membrilor Curţii de asemenea consideră că « tinînd cont de marja de apreciere, instanţele elveţiene aveau dreptul de a decide că confiscarea tablourilor în litigiu a fost « necesară » pentru protecţia moralei.
Nu pot să fiu de acord cu această opinie pentru următoarele considerente.
a) Relativitatea oţiunii de « obscenitate »
Există numeroase exemple în presă, literatură şi pictură care ne-ar putea învăţa să fim mai prudenţi la acest capitol. Libertatea de exprimare este o normă şi inreginţele statului, justificate în mod adecvat, trebui să rămînă excepţie de la regulă.
Spre exemplu, în 1857, Flaubert a fost urmărit în justiţie pentru ultimul roma « Madame Bovary ».
În acelaş an, mai exact la 20 august 1857, Charles Baudelaire şi editorii lui au citaţi în faţa aceluiaşi tribunal corecţional Sarine. Obiectului procesului : « Fleurs du Mal ».
În contextul prezentului caz, este util de a reaminti acest proces (a se vedea anexa).
În opinina mea, Statele Contractante trebuie să atrgă o atenţie sporită la noţiunea de relativitate a valorilor în materia/la capitolul expimare de idei.
Dacă, în caz de necesitate, putem considera autorităţile de stat ca fiind mai bine plasate decît instanţele de judecată înternaţionale pentru a se pronunţa asupra conţinutului exact al exigenţelor impuse de articolul 10 din Convenţie, este inacceptabil într-o Europă compusă din State ca Statul vizat să lase la latitudinea unei autorităţi cantonale sau municipale de a face o astfel de evaluare.
În acest caz, ar fi fost evident imposibil pentru o instanţă internaţională să constateze vre-o violare a articolulu 10, deoarece cel de-al doilea paragraf al acetui articol va fi aplicabil în mod constant.
b). « Marja de apreciere » a autorităţilor naţionale
Nu este necesar de a reitera jurisprudenţa Curţii la acest capitol.
Cu toate acestea, consider că există anumite limite o prezentului concept.
Altfel/altminteri, multe din garanţiile stipulate în Conveţie ar putea fi supuse pericolului de a ramîne doar litere moarte, cel puţin în practică.
Mai mult, se poate oare afrima că toate exagerările sînt pasabile de a-şi pierde semnificaţia într-un interval de timp mai mare sau mai mic.
Potrivit declaraţiei de mai jos, nu consider că noţiunea de « marjă de apreciere » a justificat deciziile adoptate de autorităţile elveţiene deoarece aceste măsuri nu erau nici într-un fel necesare într-o societate democratică.
c) Criteriul « necesităţii »
Pentru a conchide că decitziile adoptate nu erau necesare într-o societate democratică, aş invoca următoarele două argumente :
Deşi au condamnat reclamanţilor în proces penal, autorităţile elveţiene nu au dispus distrugerea tablourilor în litigiu, în povida unei prevederi formale stipulate în codul penal elveţian.Deşi ele au dispus confiscarea tablourilor în litigiu, autorităţile au acceptat restituirea lor în 1988.
Cu alte cuvinte, se poate oare afirma cu seriozitate că ceea ce a fost «necesar » în 1987 încetează de a fi « necesar în 1988, sau, ceea ce cu certitudine nu mai este «necesar » îm 1988 a fost necesar în 1982 ?
Nu înţeleg acest raţionament.
În aceste circumstanţe, conchid că a avut loc o violare a articolului 10 din Convenţie atît cu privire la condamnarea la plata de amenzi cît şi la măsura confiscării tablourilor, deşi ulterior acestea au fost restituite.
Anexă
Cazul « Baudelaire » : « Les Fleurs du Mal »
La 20 august 1857, cea de-a şasea Cameră Penală a trinunalului regional Sarine a pronunţat următourl verdict:
Tribunalul Regonal,
Examinînd dacă Baudelaire, Poulet-Mlassis şi de Broisse au comis înfracţiuni împotriva moralei publice, decide impunerea unei amenzi de 300 franci dlui Baudelaire şi amenzilor în cuantum de 100 franci dlor Poulet –Malaissis şi de Broisse ;
Ordinele de distrugere a documentelor cu nr. 20, 30 , 39, 80 şi 87 din dosarul de documente... »
Acestă condamnare a urmat rechizitoriul formal a reprezentanţilor procuraturii publice, care au învocat, printre altele, următoarele versuri :
« Je sucerai, pour noyer ma rancoer,
Le nepenthes et la onne cique
Aux bouts charmants de cette gorge aigue
Qui n a jamais emprisonne de coer... »
Şi, de asemenea,
« Moi, j' ai la levre humide et je sais la science
De perdre au fond d'un lit l'antique conscience.
Je seche rire les vieux du rire des enfants.
Je remplace, pour qui me voit nue et sans voiles, La lune, le soleil, le ciel et les etoiles!”
După ce au invocat aceste citate, reprezentanţii procuraturii publice au declarat următoarele :
« Domnilor, ..., vă îndemn să vă opuneţi prin hotărîrea în prezentul caz acestor tendienţe de amploare şi evidente, acestei febre nesănătoase care încearcă să contamineze totul în jur, să scrie despre totul şi să spună totul, cu toate că crimea care aduce atingere moralei publice au fost abolite şi morala nu mai exista.
Paganismul şi-a expus manifestările ruşinoase care pot fi descoperite în ruinele oraşelor distruse a Pompeii şi Herrculanumului. Oricum, în templu şi în localurile publice, statuiele sale au o nuditate pură. Artiştii săi urmeazăcultul frumuşeţii plastice ; ei crează forme armonioase din corpul uman şi nu-l evocă într-o manieră pervers şi agitat în strangularea depravării ; ei au respectat viaţa comunităţii.
În societatea noastră absorbită de creştinătate, daţi dovadă cel puţit de acelaşi respect ».
Apărătorului lui Baudlaire, Maitre Gustave Chaix d' Est-Ange, a declarat următoarele :
« ...
După titlul « Les Fleurs du Mal » urmează epigraful : el conţine esenţa gîndirii autorului, spiritul general al cărţii, este într-un fel al doilea titlu, mai explicit decît primul, explicîndu-l, comentîndu-l şi dezvoltîndu-l :
« On dit qu'il faut coupler les execrables choses
Dans le puits de l'oubli et au sepulchre encloses,
Et que par les escrits le mal resuscite
Infectera les moeurs de la posterite ;
Mais le vice n'a point pour mere la science,
Et la vertu n'est pas mere de l'ignorance. »
(Th. Agripa dâAubigne, les Tragiques, livre II)
Maitre Gustave Chaix d'Est-Ange a declarat, în continuare :
« Gîndurile intime ale autorului sînt chiar şi mai explicit exprimate în primul poem, pe care-l cititorului ca o avertizare :
« La sottise, l'erreur, le peche, la lesine
Occupent nos esprits et travillent nos corps.
Et nous alimentons nos aimables remords,
Comme les mendiants nourrisent leur vermine.
Nos peches sont tetus, nos repentirs sont laches ;
Nous nous faisons pazer grassemen nos aveux ;
Et nous rentrins gaiment dans le chemin bourbeux
Croyant par de villspleurs laver toutes nos taches.
Câest le Diable qui tient les fils qui nous remuent ;
Aux objets repungnants nous trouvons des appas.
Chaque jour vers l'Enfer nous descendons d'un pas,
Sans horreur, a travers des tenebres qui puent. »
Avocatul dlui Baudelaire a adăugat :
« Domnilor, traduceţi aceste vesuri în proză, omiteţi rima şi cezura, sesizaţi/pătrundeţi în esenţa acestuilimbaj puternic şi viu şi intenţiile fundamentaleşi spuneţi-mi dacă aţi auzit vre-o dată acest limbaj pronunţat de un preot creştin, de un predicator înfocat ; spuneţi-mi dacă gînduri similare, sau chiar uneori expresii similare, ar putea fi găsite în cazaniile unor părinţi ai biseriici mai severi şi mai puţin sofisticaţi !
La 31 mai 1949, la solicitarea Societe des gens de lettres, Curtea de casaţie de la Paris printr-o decizie asupra dondului cauzei, a anulat hotărîrea sus menţionată a tribunalului corecţional Seine din următoarele considerente :
Dat fiind că/avînd în vedere că poemele înterzise nu conţintermeni obsceni sau insolente şi nu depăşesc libertatea permisă artiştilor
Avînd în vedere, că crima de prejudiciere a moralei publice nu este stabilită...
.... Anulează hotărîrea din 20 august 1857, restabileşte bunul nume a lui Baudelaire, Poulet-Malassis şi de Broisse.
Cînd reputaţia dlui Bauelaire a fost reabilitată, el era mort de mai mult de 80 de ani.
În termeni juridici, aceasta a fost mai curînd o eroare judiciară.
(Sursă : « Le proces de Fleur du Mal » - « Le journal des probes » nr. 85, 1986 – Brusel, Ed. Justice et Societe).
Opinia separat, parţial concurentă şi parţial dezidentă a judecătorului Meyer
(Traducere)
I.
Arta. or ceea ce pretinde a fi artă, cu certitudine se încadrează în în domeniul de aplicare a libertăţii de exprimare.
Nu există necesitatea de a constata dacă arta a constituit o formă de comunicare a informaţiilor sau ideelor[2] : ea ar fi putut îndeplini această funcţie, ceea ce nu poate fi demonstrat cu certitudine.
În tim ce dreptul la libertatea de exprimare « trebuie să cuprindă » sau « cuprinde » libertatea de a «căuta ». de a « primi » şi de a « comunica » « informaţii » sau « idei »[3], ea poate de asemenea include şi alte componente. Exteriorizarea personalităţii umane poate lua diverse forme, care nu pot fi toate potrivite la categoriile menţionate mai sus.
Doar cu anumite rezerve am adoptat opinia că instanţele statului respondent/apărător nu au încălcat dretul reclamanţilor la libertatea de exprimare prin condamnarea la amenzile judiciare în litigiu în speţă.
În final sînt capabil să formuelz această opinie datorită în mare măsură faptului că tablourile în litigiu au fost expuse în nişte circumstanţe mai curînd speciale[4]. Acest factor a făcut posibilă pentru instanţele elveţiene să stabilească, fără a întrece limitele puterii lor discreţionare, că impunerea acestor amenzi a fost « necesară » într-o societate democratică ».
Hotărîrea ar fi fost diferită dacă tablourile ar fi fost expuse în alte circumstanţe.
Natura specailă a circumstanţelor expunerii tablourilor la Fribourg în 1981, mă face să cred că nu a fost demonstrat faptul că în prezentul caz conficarea tablourilor era o măsură necesară.
Mai curînd, mi se pare că o astfel de confiscare a depăşit limita a ccea ce poate fi considerat necesar şi că impunerea unor amenzile judiciare era o măsură suficientă.
[1] Notă de la Grefier: cazul are numărul 25/1986/123/174. Al doilea număr indică anul în care cazul a fost deferit Curţii, iar primul număr indică poziţia cazului pe lista cazurilor deferite în anul relevant. Ultimele două numere indică, respectiv, poziţia cazului pe lista cazurilor înaintate Curţii de la înfiinţarea acesteia şi pe lista respectivelor cereri către Comisie.
[2] A se vedea paragraful 27 din hotărîre
[3] A se vedea articolul 10 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului, articolul 19 din Acordul Internaţional cu privire la Drepturile Politice şi Civile şi articolul 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
[4] A se vedea primul sub paragraf al paragrafului 36 din hotărîre