©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA MUREŞAN ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 8015/05)
Hotărâre
Strasbourg
26 mai 2009
Definitivă
14/09/2009
Această hotărâre poate suferi modificări de formă.
În cauza Mureşan împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 5 mai 2009,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 8015/05 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Adrian Victor Mureşan („reclamantul”), a sesizat Curtea la 21 februarie 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de Mirela Filipoiu, avocată în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul pretinde, în special, o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice ca urmare a anulării unei hotărâri definitive care îi era favorabilă în urma unui recurs în anulare introdus de către Procurorul general.
4. La 20 iunie 2007, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1939 şi locuieşte în Sparta, Statele Unite.
1. Acţiunea în revendicare imobiliară
6. În 2002, reclamantul a introdus o acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile Codului civil, prin care solicita restituirea unui teren de 79 m2 situat în Cluj, care le aparţinuse părinţilor săi şi care fusese naţionalizat în mod abuziv în timpul fostului regim comunist.
7. La finalul unei proceduri care a inclus trei grade de jurisdicţie, Curtea de Apel Cluj i-a dat câştig de cauză reclamantului, prin hotărârea din 17 iunie 2003.
2. Recursul în anulare introdus de procurorul general şi procedura ulterioară
8. La o dată ulterioară datei la care hotărârea citată anterior a devenit definitivă, Procurorul general a introdus un recurs în anulare, pretinzând încălcarea, de către instanţele naţionale care au examinat iniţial acţiunea în revendicare a reclamantului, a dispoziţiilor legii speciale nr. 10/2001 în materie de restituire a bunurilor naţionalizate (denumită în continuare „Legea nr. 10/2001”).
9. Prin hotărârea definitivă din 4 noiembrie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul Procurorului general. Aceasta a considerat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, singura cale legală de care reclamantul se putea prevala pentru invocarea dreptului său de proprietate asupra terenului în litigiu era cea a unei acţiuni bazate pe dispoziţiile acestei legi speciale. Aceasta a considerat că, admiţând acţiunea în revendicare a reclamantului, întemeiată, de către persoana în cauză, pe dispoziţiile Codului civil, instanţele care au examinat iniţial cererea acestuia au pronunţat o decizie eronată.
3. Noua procedură întemeiată pe Legea nr. 10/2001
10. La o dată neprecizată după pronunţarea hotărârii definitive din 4 noiembrie 2004, reclamantul a notificat Primăria Municipiului Cluj-Napoca, solicitând restituirea în natură a terenului în litigiu în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
11. Prin hotărârea din 27 iunie 2007, Judecătoria Cluj a dispus restituirea în natură a imobilului în patrimoniul reclamantului. Ţinând seama de destinaţia bunului în litigiu, care era, la momentul respectiv, folosit ca teren de sport de către o unitate de învăţământ public, instanţa l-a obligat pe reclamant, conform legii, să păstreze destinaţia terenului în litigiu timp de cinci ani de la data la care hotărârea citată anterior a devenit definitivă.
12. În urma apelului şi recursului primarului Cluj-Napoca, hotărârea a fost confirmată prin hotărârea Curţii de Apel Cluj din 16 noiembrie 2007 şi prin hotărârea definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 4 iunie 2008.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
13. Dispoziţiile legale relevante sunt descrise în hotărârile SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României (nr. 22687/03, pct. 22, 1 decembrie 2005), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57001/00, pct. 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr. 63252/00, pct. 38-53, 1 decembrie 2005) şi Tudor împotriva României (nr. 29035/05, pct. 15-20, 17 ianuarie 2008).
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 DIN CONVENŢIE
14. Reclamantul se plânge de faptul că anularea hotărârii definitive a Curţii de Apel Cluj din 17 iunie 2003 prin hotărârea din 4 noiembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a adus atingere principiului securităţii raporturilor juridice, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
A. Cu privire la admisibilitate
15. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
16. Recunoscând faptul că dreptul la un proces echitabil implică şi respectarea principiului securităţii raporturilor juridice şi că Curtea a sancţionat deja reexaminarea de către Curtea Supremă de Justiţie a unei hotărâri definitive în urma unui recurs în anulare [Brumărescu împotriva României, (GC), nr. 28342/95, CEDO 1999-VII], Guvernul subliniază că această cale de atac a fost eliminată în 2003 din Codul de procedură civilă.
17. Reclamantul subliniază că, în urma reexaminării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri definitive în urma unui recurs în anulare, acesta s-a găsit într-o situaţie similară celei care a dat naştere, în cauza Brumărescu citată anterior, unei constatări a unei încălcări a art. 6 citat anterior.
18. Curtea s-a pronunţat în repetate rânduri în cauze care au ridicat probleme similare celei din prezenta speţă, în care a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie ca urmare a contestării, în urma unui recurs în anulare formulat de Procurorul general, a soluţionării pronunţate în mod definitiv a unui litigiu (a se vedea, printre altele, Brumărescu, citată anterior, pct. 61, SC Maşinexportimport Industrial Group SA, citată anterior, pct. 32, şi Piaţa Bazar Dorobanţi SRL împotriva României, nr. 37513/03, pct. 23, 4 octombrie 2007).
19. După ce a examinat prezenta cauza, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun argument convingător care să poată conduce la o concluzie diferită. Bineînţeles, calea indicată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în hotărârea sa din 4 noiembrie 2004, care admitea recursul în anulare introdus de Procurorul general, şi anume o acţiune întemeiată pe legea specială nr. 10/2001, i-a permis reclamantului, în final, să obţină o decizie prin care i se recunoştea dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu (supra, pct. 11 şi 12). Totuşi, la data la care instanţele naţionale au examinat iniţial acţiunea în revendicare a reclamantului, Legea nr. 10/2001 era în vigoare şi nimic nu împiedica instanţele sesizate să îi indice persoanei în cauză, astfel cum a procedat ulterior Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, să urmeze calea unei proceduri întemeiate pe această lege specială mai degrabă decât pe cea pe care o alesese reclamantul; faptul că, la momentul respectiv, exista în mod cert un climat general de incertitudine şi insecuritate juridică în materie de cereri de restituire a imobilelor naţionalizate, incertitudine care s-a tradus prin divergenţe de jurisprudenţă cu privire la rezultatul acţiunilor întemeiate, precum în speţă, pe dispoziţiile Codului civil [mutatis mutandis, Păduraru împotriva României, nr. 63252/00, pct. 92 - 112, CEDO 2005‑XII (fragmente)] nu îi poate fi imputat reclamantului.
20. Pe de altă parte, Curtea evidenţiază că, abia după cinci ani de la anularea primei hotărâri definitive favorabile reclamantului şi la finalul unei noi proceduri, acesta a obţinut, din nou, câştig de cauză folosind calea indicată de hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 4 noiembrie 2004. Deşi decizia care a rezultat din această nouă procedură poate fi considerată o măsură favorabilă reclamantului, aceasta nu recunoaşte că, în speţă, a existat o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice, rezultând din anularea deciziei definitive a Curţii de Apel Cluj din 17 iunie 2003, nici nu îi oferea persoanei în cauză o eventuală reparaţie a prejudiciului suferit în urma anulării hotărârii definitive citate anterior.
21. Având în vedere cele de mai sus şi elementele de la dosar, Curtea concluzionează că anularea, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la 4 noiembrie 2004, a hotărârii definitive a Curţii de Apel Cluj din 17 iunie 2003 a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, aducând atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil.
22. În consecinţă, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
23. Reclamantul denunţă o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale, pe motiv că admiterea recursului în anulare l-a privat de dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. Acesta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, formulat după cum urmează:
Art. 1 din Protocolul nr. 1
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
24. Guvernul contestă existenţa unei ingerinţe disproporţionate în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale. În observaţiile sale suplimentare, ulterioare adoptării, la 4 iunie 2008, a unei noi decizii definitive favorabile reclamantului, Guvernul invocă faptul că persoana în cauză nu mai deţine calitatea de victimă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 citat anterior. Reclamantul contestă acest argument invocând faptul că nu a primit nicio reparaţie la finalul anulării primei hotărâri definitive care îi era favorabilă şi că, în orice caz, acesta trebuia să intre efectiv în posesia bunului său abia după cinci ani de la pronunţarea hotărârii definitive din 4 iunie 2008.
25. Curtea a constatat deja că evenimentele care au avut loc în speţă, după data la care reclamantul şi-a introdus cererea, deşi lăudabile în măsura în care, printr-o hotărâre definitivă recentă, instanţele naţionale au dispus restituirea bunului în litigiu, nu ştergeau pe deplin consecinţele anulării primei hotărâri definitive care îi era favorabilă, decizie pronunţată cu aproximativ cinci ani înainte ca persoana în cauză să obţină, din nou, câştig de cauză (supra, pct. 20). În orice caz, ţinând seama de legătura existentă între acest capăt de cerere şi cel întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie, menţionat anterior, de circumstanţele speţei, precum şi de constatările referitoare la încălcarea dreptului reclamantului la securitatea raporturilor juridice (supra, pct. 20-22), Curtea consideră că trebuie să declarăm prezentul capăt de cerere admisibil, dar că nu este necesar să se examineze separat dacă, în speţă, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Stancu împotriva României, nr. 30390/02, pct. 48, 29 aprilie 2008). Noile fapte la care face referire Guvernul, supra, pct. 20, trebuie luate în considerare, în mod corespunzător, în temeiul art. 41 din Convenţie, pentru a stabili valoarea reparaţiei echitabile care trebuie acordată reclamantului, dacă este cazul.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
26. Art. 41 din Convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
27. Reclamantul solicită restituirea în natură a bunului imobiliar în litigiu sau acordarea unei sume care să corespundă valorii de piaţă a acestuia, valoare pe care acesta o estimează la 391 352 euro (EUR). Partea interesată are dubii puternice cu privire la caracterul efectiv al punerii sale în posesia terenului în litigiu, conform ultimei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 4 iunie 2008, ţinând seama de sistemul legislativ românesc, pe care îl consideră instabil, şi de neregulile privind organizarea sistemului naţional de executare a hotărârilor judecătoreşti.
În plus, acesta solicită, cu titlu de prejudiciu moral, 50 000 EUR pentru compensarea suferinţelor fizice generate în special de decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a admite recursul în anulare introdus de Procurorul general. Acesta invocă faptul că, în urma anulării primei hotărâri definitive care îi era favorabilă, a trebuit să reitereze, la vârsta sa foarte înaintată, eforturile de recuperare a bunului moştenit de la părinţii săi, ceea ce a avut grave repercusiuni asupra stării sale de sănătate. Reclamantul indică faptul că suferă de boala Parkinson din octombrie 2003 şi evidenţiază că începutul manifestării acestei boli coincide cu perioada în care a fost victima a numeroase nedreptăţi din partea autorităţilor române.
28. Guvernul a depus o expertiză care evalua imobilul în litigiu la 237 850 EUR. Acesta consideră că suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral este excesivă şi că nu există nicio legătură de cauzalitate stabilită între boala de care suferă reclamantul şi rezultatul procedurilor iniţiate în dreptul intern.
29. Curtea evidenţiază că, după data la care reclamantul şi-a introdus cererea, partea interesată a obţinut câştig de cauză, la nivel naţional, printr-o hotărâre internă definitivă prin care se dispunea restituirea bunului în litigiu. Simplele dubii ale reclamantului cu privire la caracterul efectiv al executării acestei hotărâri de către autorităţile naţionale nu modifică cu nimic realitatea acestei constatări de fapt, care reiese clar din hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele naţionale în procedura întemeiată pe Legea nr. 10/2001 (supra, pct. 11 şi 12). Dacă dubiile reclamantului se dovedesc întemeiate, acesta poate introduce, la momentul potrivit, o nouă cerere pentru a pretinde neexecutarea ultimei hotărâri definitive care îi era favorabilă. Prin urmare, trebuie respinsă cererea reclamantului în ceea ce priveşte prejudiciul material.
30. În ceea ce priveşte cererea cu titlu de prejudiciu moral, Curtea nu poate ignora nici numeroasele demersuri pe care reclamantul a trebuit să le efectueze, la o vârstă înaintată, pentru a recupera proprietatea bunului său după anularea primei hotărâri definitive care îi era favorabilă, nici sentimentele de tristeţe pe care le-a resimţit ca urmare a încălcării principiului securităţii raporturilor juridice şi, prin urmare, a dreptului său la un proces echitabil. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41, aceasta îi alocă 3 000 EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecată
31. Reclamantul solicită 182 220 000 lei vechi româneşti (ROL), adică aproximativ 4 241 EUR şi 10 877 lei noi româneşti (RON), adică aproximativ 2 500 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii. Prin scrisoarea din 22 august 2008, reclamantul adaugă o cerere de rambursare a cheltuielilor de traducere şi trimitere a documentelor Curţii. Acesta prezintă chitanţe pentru onorariile avocaţilor săi, precum şi diverse chitanţe care să susţină cererile sale, adică aproximativ 4 194 EUR.
32. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor de judecată, în măsura în care acestea au fost real necesare, iar valorile lor sunt rezonabile. În această privinţă, Guvernul consideră că cheltuielile solicitate cu titlu de onorarii ale avocatului pentru procedura în faţa Curţii sunt excesive. În plus, acesta ia act de faptul că reclamantul nu a oferit copii ale contractelor de asistenţă juridică încheiate cu avocaţii care l-au reprezentat în procedurile judiciare interne, pentru a dovedi că chitanţele onorariilor furnizate corespundeau procedurilor care făceau obiectul prezentei cauze.
33. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al nivelului lor. În speţă, ţinând seama de documentele de care dispune şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantului suma de 2 300 EUR pentru toate cheltuielile.
C. Dobânzi moratorii
34. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte că nu este necesar să se examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
4. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i. 3 000 EUR (trei mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
ii. 2 300 EUR (două mii trei sute euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;
b) că de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 26 mai 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy