©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA MUREŞANU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 12821/05)
Hotărâre
Strasbourg
15 iunie 2010
Definitivă
15/09/2010
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Mureşanu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupanèiè, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 25 mai 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 12821/05 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Iuliu Alexandru Mircea Mureşanu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 29 martie 2005, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu.
3. La 8 septembrie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamantul s-a născut în 1948 şi locuieşte în Cluj-Napoca.
5. Reclamantul a lucrat în calitate de medic veterinar consultant la Direcţia Sanitară Veterinară a judeţului Cluj (DSV), instituţie publică. Acesta a fost şeful corpului de control pentru siguranţa alimentelor. În 2001, Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor a solicitat DSV să îşi reorganizeze activitatea şi să desfiinţeze mai multe locuri de muncă. În mai 2001, salariul reclamantului era de 5 368 605 lei vechi (ROL).
6. La 29 mai 2001, în urma reorganizării, reclamantului i s-a oferit postul de medic veterinar la o unitate sanitară veterinară regională, începând cu 1 iunie 2001.
7. La 20 iunie 2001, în urma unei evaluări privind realizările profesionale ale reclamantului, DSV i-a redus acestuia salariul la 2 075 000 ROL, începând cu 1 iulie 2001.
Reclamantul a contestat cele două decizii în faţa instanţelor de judecată.
8. La 1 octombrie 2001, Tribunalul Cluj a respins plângerea împotriva deciziei din 20 iunie 2001, pe motiv că reclamantul nu a urmat procedura administrativă corectă privind plângerile înainte de a se adresa instanţelor. Reclamantul nu a introdus apel împotriva hotărârii, care a rămas definitivă.
9. La 10 octombrie 2001, tribunalul a anulat decizia luată de DSV la 29 mai 2001, pe motiv că funcţia deţinută anterior de reclamant nu fusese desfiinţată ca urmare a reorganizării şi că noua funcţie impunea atribuţii total diferite de cele anterioare. În consecinţă, tribunalul a dispus reîncadrarea reclamantului în vechea funcţie şi plata de către DSV a diferenţei dintre salariul încasat înainte de intrarea în vigoare a acelei decizii şi salariul actual, începând cu 1 iunie 2001 şi până la momentul reîncadrării.
10. DSV a introdus apel, invocând, inter alia, că, în urma unei evaluări a realizărilor profesionale ale reclamantului, s-a constatat că acesta nu era potrivit pentru funcţia deţinută, fiind, în consecinţă, încadrat într-o altă funcţie.
La 3 aprilie 2002, Curtea de Apel Cluj a respins apelul printr-o hotărâre definitivă. Aceasta a constatat, printre altele, că nepotrivirea profesională a reclamantului nu fusese luată în considerare la data încadrării lui pe un alt post. Reîncadrarea respectivă a fost dictată de necesitatea de a desfiinţa un număr de locuri de muncă.
11. La 22 februarie 2002, DSV a acordat reclamantului o indemnizaţie corespunzătoare funcţiei de conducere a acestuia, pentru luna iunie 2001.
12. La 17 aprilie 2002, DSV a dispus reîncadrarea reclamantului în vechea funcţie, începând cu 22 aprilie 2002, cu un salariu de 3 794 000 ROL.
Reclamantul a contestat decizia respectivă pe care, la 17 octombrie 2002, curtea de apel a anulat-o printr-o hotărâre definitivă. Instanţa a considerat că DSV a încălcat hotărârea din 10 octombrie 2001, prin care se dispunea ca reclamantului să i se acorde nu numai funcţia deţinută anterior, ci şi salariul de dinainte de 1 iunie 2001.
13. La 24 iunie 2002, executorul judecătoresc a confirmat că reclamantul fusese reîncadrat în vechea funcţie, în conformitate cu hotărârea din 10 octombrie 2001, şi a solicitat DSV să plătească suma datorată pentru perioada cuprinsă între 1 iunie 2001 şi reîncadrarea efectivă.
14. DSV a obiectat, considerând că hotărârea din 10 octombrie 2001 fusese executată, din moment ce reclamantul fusese reîncadrat în vechea funcţie, iar salariul său era în conformitate cu hotărârea din 1 octombrie 2001.
15. La 22 iulie 2002, Judecătoria Cluj-Napoca a admis obiecţia şi a solicitat executorului judecătoresc să înceteze procedura de executare. Instanţa a considerat că, la 1 iunie 2001, nu exista nicio diferenţă între salariul anterior şi salariul actual al reclamantului, întrucât acesta fusese redus prin ordinul din 20 iunie 2001 Hotărârea respectivă a fost confirmată prin hotărârea definitivă a tribunalului din 18 octombrie 2002.
16. În mai 2003, DSV a iniţiat plata către reclamant a unei indemnizaţii de 30% corespunzătoare funcţiei de conducere deţinute de acesta. Reclamantul a deschis procedura administrativă, solicitând plata aceleiaşi indemnizaţii pentru perioada iunie 2001 – mai 2003, după cum se prevedea în hotărârea din 10 octombrie 2001. La 7 octombrie 2004, curtea de apel i-a admis acţiunea printr-o hotărâre definitivă, considerând că reclamantul avea dreptul la indemnizaţia respectivă pe baza hotărârilor din 10 octombrie 2001 şi 17 octombrie 2002. DSV a plătit indemnizaţia datorată reclamantului.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
17. Dreptul intern relevant este descris în hotărârea Roman şi Hogea împotriva României [(dec.), nr. 62959/00, 31 august 2004].
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE ŞI ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENŢIE
18. Reclamantul s-a plâns de neexecutarea în parte a hotărârii din 10 octombrie 2001 privind plata unei diferenţe de salariu. Acesta a invocat art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, ale căror dispoziţii relevante se citesc după cum urmează:
Art. 6 § 1
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...], de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
Art. 1 din Protocolul nr. 1
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
19. Guvernul a contestat acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
20. Guvernul a ridicat o excepţie de inadmisibilitate ratione materiae în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1. Acesta a considerat că reclamantul nu avea un „bun” în sensul Convenţiei deoarece, aşa cum au hotărât instanţele interne prin hotărâri definitive, nu exista nicio neconcordanţă între salariul anterior şi salariul actual al reclamantului (a se vedea supra, pct. 15).
21. Reclamantul a contestat acest argument.
22. Instanţa consideră că excepţia de inadmisibilitate ridicată de Guvern este strâns legată de fondul cererii introduse de reclamant în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, consideră că este potrivit ca excepţia să fie unită cu fondul.
23. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibilă.
B. Cu privire la fond
24. Guvernul a contestat existenţa unei încălcări a drepturilor reclamantului. Acesta a susţinut că salariul reclamantului fusese redus înainte de hotărârea din 10 octombrie 2001 şi că acţiunea respectivă fusese ulterior confirmată de instanţe. Prin urmare, nu exista nicio diferenţă în privinţa salariului reclamantului.
25. Reclamantul a contestat, considerând că hotărârea definitivă din 18 octombrie 2002 a Tribunalului Cluj a împiedicat executarea hotărârii pronunţate în favoarea sa.
26. Curtea constată că, în hotărârea din 10 octombrie 2001, se dispunea ca DSV, printre altele, să plătească diferenţa dintre salariul încasat înainte de pronunţarea hotărârii din 29 mai 2001 şi salariul actual al reclamantului, începând cu 1 iunie 2001 şi până la momentul reîncadrării acestuia. Astfel, i s-a conferit reclamantului speranţa legitimă de a putea intra în posesia sumei de bani menţionate anterior. Prin urmare, Curtea consideră că hotărârea respectivă reprezenta un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Gavrileanu împotriva României, nr. 18037/02, pct. 52, 22 februarie 2007) şi respinge excepţia ridicată de Guvern întemeiată pe inadmisibilitatea ratione materiae.
27. Curtea consideră că, deşi autorităţile au obligaţia de a executa hotărârile judecătoreşti, în speţă, prin despăgubirea reclamantului cu diferenţa dintre salariul încasat înainte şi după încadrarea sa într-o altă funcţie, hotărârea din 10 octombrie 2001 nu a fost executată până în prezent. Hotărârea respectivă este în continuare valabilă, întrucât nu a fost introdusă nicio acţiune conform legislaţiei româneşti pentru modificarea sau anularea sa de către instanţele interne. În afară de executare, instanţele pot pune capăt situaţiei continue de neexecutare numai printr-o astfel de anulare sau modificare cu o obligaţie echivalentă (a se vedea Sabin Popescu împotriva României, nr. 48102/99, pct. 54, 2 martie 2004).
28. Curtea nu acceptă argumentul Guvernului potrivit căruia autorităţile nu aveau obligaţia să execute hotărârea respectivă privind plata diferenţei de salariu, pe motiv că instanţele interne deciseseră prin hotărâre definitivă că nu exista o astfel de diferenţă. În această privinţă, Curtea constată că reclamantul a fost încadrat într-o nouă funcţie şi că, la momentul respectiv, acestuia i-a fost redus salariul ca urmare a evaluării realizărilor sale profesionale (a se vedea supra, pct. 6 şi 7). Prin hotărârea din 10 octombrie 2001, s-a dispus reîncadrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior şi plata diferenţei dintre salariul încasat înainte de încadrarea într‑o nouă funcţie şi salariul actual, până la momentul reîncadrării efective a acestuia. DSV a invocat evaluarea menţionată anterior în apelul introdus împotriva hotărârii din 10 octombrie 2001, dar curtea de apel nu a admis argumentul respectiv (a se vedea supra, pct. 10).
29. Prin urmare, Curtea nu consideră că hotărârea ulterioară din 22 iulie 2002 (a se vedea supra, pct. 12) a condus la o imposibilitate obiectivă de executare a hotărârii din 10 octombrie 2001; aceasta a încălcat, mai degrabă, principiul certitudinii juridice, întrucât hotărârea din 10 octombrie 2001 dispusese deja plata diferenţei dintre salariul încasat de reclamant în vechea funcţie şi salariul său actual, care era redus în comparaţie cu salariul anterior. Mai mult, prin hotărârea din 17 octombrie 2002 a curţii de apel se sublinia că DSV încălcase hotărârea din 10 octombrie 2001, prin care se dispunea ca reclamantului să i se confere nu numai funcţia deţinută anterior, ci şi salariul încasat de acesta înainte de 1 iunie 2001 (a se vedea supra, pct. 12). În plus, atât DSV, din proprie iniţiativă, cât şi instanţele interne au dispus plata către reclamant a unei indemnizaţii corespunzătoare funcţiei sale de conducere (a se vedea supra, pct. 11 şi 16), poziţie ce corespundea funcţiei anterioare a acestuia.
30. Curtea a constatat, în mod frecvent, încălcări ale art. 6 § 1 din Convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 în cauze care au ridicat probleme similare celor din speţă (a se vedea, printre altele, Sabin Popescu, citată anterior, şi Dragne şi alţii împotriva României, nr. 78047/01, 7 aprilie 2005).
31. După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt şi niciun argument care să poată conduce la o altă concluzie în speţă. Prin urmare, au fost încălcate art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
32. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
33. Reclamantul a încercat să recupereze diferenţa de salariu conform hotărârii din 10 octombrie 2001. Acesta a depus o copie a cărţii de muncă. În formularul de cerere, reclamantul a solicitat 26 146 942 lei vechi pentru prejudiciul material pentru o perioadă de şapte luni, sumă care, în opinia sa, trebuia actualizată, şi 30 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral.
34. Guvernul a susţinut că plângerea reclamantului nu ar trebui să justifice acordarea vreunei compensaţii pentru prejudiciul material şi a considerat că reclamantul nu a prezentat o cerere pentru prejudiciul moral.
35. Curtea reiterează că hotărârea prin care se constată o încălcare a Convenţiei impune statului pârât obligaţia legală de a pune capăt acestei încălcări şi de a acorda reparaţie pentru consecinţele acesteia, astfel încât să restabilească pe cât posibil situaţia existentă înainte de încălcare [a se vedea Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) (GC), nr. 31107/96, pct. 32, CEDO 2000- XI].
36. În circumstanţele speţei, Curtea consideră că executarea integrală a hotărârii din 10 octombrie 2001 ar plasa reclamantul, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu aceea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1.
37. Curtea consideră, de asemenea, că ingerinţa gravă în dreptul reclamantului de a avea acces la instanţă şi în dreptul său la respectarea bunurilor nu poate fi compensată în mod adecvat prin simpla constatare a unei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1.
38. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantului suma totală de 6 000 EUR cu titlu de prejudiciu material şi moral.
B. Cheltuieli de judecată
39. În formularul de cerere, reclamantul a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată, fără să le cuantifice şi fără să fi depus documente justificative în acest sens.
40. Guvernul a considerat că reclamantul nu a depus o cerere privind cheltuielile de judecată.
41. Curtea reiterează că, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora (a se vedea Arvelakis împotriva Greciei, nr. 41354/98, pct. 34, 12 aprilie 2001). În plus, art. 60 § 2 din regulament prevede că orice cerere întemeiată pe art. 41 din Convenţie este prezentată împreună cu documentele justificative pertinente, în caz contrar Curtea putând respinge în tot sau parte cererea.
42. În prezenta speţă, Curtea constată că reclamantul nu şi‑a justificat cererea, întrucât nu a stabilit valoarea cheltuielilor şi nici nu a prezentat vreun document justificativ. Prin urmare, Curtea nu acordă nicio sumă cu acest titlu [a se vedea Cumpana şi Mazare împotriva României (GC), nr. 33348/96, pct. 133-134, CEDO 2004-XI].
C. Dobânzi moratorii
43. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Uneşte cu fondul excepţia preliminară a Guvernului întemeiată pe incompatibilitatea ratione materiae privind capătul de cerere în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 şi o respinge;
2. Declară cererea admisibilă;
3. Hotărăşte că au fost încălcate art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1;
4. Hotărăşte:
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 6 000 EUR (şase mii de euro) pentru prejudiciul material şi moral, care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
(b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 15 iunie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy