CASE OF MURRAY v. THE NETHERLANDS - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

MAREA CAMERĂ

HOTĂRÂREA

din 26 aprilie 2016

În cauza Murray împotriva Țărilor de Jos

Cererea nr. 10511/10

Strasbourg

Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Murray împotriva Țărilor de Jos,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Guido Raimondi, preşedinte, Dean Spielmann, András Sajó, Işıl Karakaş, Angelika Nußberger, Khanlar Hajiyev, Nebojša Vučinić, Ganna Yudkivska, Julia Laffranque, Paulo Pinto de Albuquerque, Erik Møse, André Potocki, Paul Mahoney, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Faris Vehabović, Jon Fridrik Kjølbro, judecători, şi Johan Callewaert, grefier adjunct al Marii Camere,

după ce a deliberat în camera de consiliu la 14 ianuarie 2015 şi 4 februarie 2016,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 10511/10 îndreptată împotriva Regatului Țărilor de Jos, prin care un resortisant al acestui stat, domnul James Clifton Murray („reclamantul”), a sesizat Curtea la 22 februarie 2010, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”). Reclamantul a decedat la 26 noiembrie 2014. La 6 decembrie 2014, fiul acestuia, domnul Johnny Francis van Heyningen, şi sora acestuia, doamna Altagracia Murray, şi-au exprimat dorinţa de a continua procedura în faţa Curţii.

2. Reclamantul a fost reprezentat de C. Reijntjes-Wendenburg, avocat în Maastricht. Guvernul Ţărilor de Jos („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul R.A.A. Böcker, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamantul a susţinut, în primul rând, că pedeapsa detenţiunii pe viaţă aplicată acestuia era ireductibilă de jure şi de facto, astfel fiind încălcat art. 3 din Convenţie. În temeiul aceluiaşi articol, acesta a contestat, de asemenea, condiţiile detenţiei sale din închisorile din Curaçao şi Aruba. Acesta a criticat starea clădirilor penitenciarelor şi lipsa unui regim separat pentru persoanele condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Reclamantul a susţinut, de asemenea, că nu beneficiase de un regim adaptat stării sale de sănătate mintală, ceea ce constituia, în opinia acestuia, o încălcare suplimentară a art. 3. La 2 noiembrie 2012, în urma revizuirii pedepsei sale cu detenţiunea pe viaţă (infra, pct. 4 şi 31-32), acesta a dezvoltat argumentele pe care le formulase deja în temeiul art. 3, referitoare la pretinsa ireductibilitate a pedepsei detenţiunii pe viaţă, explicând că, deşi posibilitatea punerii în libertate fusese creată de jure, acesta nu avea, de facto, nicio speranţă de a beneficia de o liberare, în măsura în care nu i se administrase niciodată un tratament psihiatric şi, în consecinţă, riscul de recidivă era considerat, în continuare, prea ridicat.

4. Cererea a fost repartizată Secţiei a treia a Curţii (art. 52 § 1 din Regulament). La 15 aprilie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. La 29 noiembrie 2011, examinarea cauzei a fost amânată, în aşteptarea reexaminării pedepsei detenţiunii perpetue aplicate reclamantului, în cadrul unei reexaminări periodice (a se vedea infra, pct. 31-32) ; aceasta a fost reluată la 19 noiembrie 2013. La 10 decembrie 2013, după ce a deliberat cu uşile închise, o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Ján ŠŠikuta, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători, precum şi Santiago Quesada, grefier de secţie, a pronunţat o hotărâre. În unanimitate, aceasta a declarat inadmisibile unul din capetele de cerere formulate în temeiul art. 3, referitor la absenţa protecţiei împotriva actelor de violenţă între co-deţinuţi, capetele de cerere formulate în temeiul art. 5 § 1 şi § 4 şi al art. 6 şi art. 13, precum şi capătul de cerere potrivit căruia aplicarea în continuare a legislaţiei din Curaçao în cazul reclamantului în perioada detenţiei din Aruba era incompatibilă cu dreptul internaţional. În unanimitate, Camera a declarat admisibile celelalte capete de cerere, întemeiate pe art. 3 şi a hotărât că această dispoziţie nu a fost încălcată în ceea ce priveşte pedeapsa detenţiunii perpetue şi condiţiile de detenţie.

5. Într-o scrisoare din 5 martie 2014, reclamantul a solicitat trimiterea cauzei în faţa Marii Camere, în temeiul art. 43 din Convenţie. La 14 aprilie 2014, Colegiul Marii Camere a admis cererea.

6. Componenţa Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu art. 26 § 4 şi § 5 din Convenţie şi cu art. 24 din Regulament. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise suplimentare (art. 59 § 1 din Regulament).

7. La 14 ianuarie 2015, a avut loc o şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 § 3 din Regulament).

S-au înfăţişat:

– pentru Guvern
domniiR.A.A. Böcker, Ministerul Afacerilor Externe,agent,
M. Kuijer, Ministerul Securităţii şi Justiţiei,
A. van der Schans, avocat general, Biroul Procurorului din
Curaçaoconsilieri ;

– pentru reclamant
doamna C. Reijntjes-Wendenburg, avocat,
domnul J. Reijntjes, profesor,consilier.

Curtea a ascultat declaraţiile doamnei Reijntjes-Wendenburg şi domnului Böcker şi răspunsurile acestora la întrebările adresate de judecători, precum şi răspunsurile domnilor Reijntjes şi Kuijer la întrebările adresate de judecători.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

8. Reclamantul s-a născut în 1953 pe insula Aruba. În 2013, în timp ce executa pedeapsa detenţiunii pe viaţă, acesta a fost diagnosticat cu cancer în fază terminală. În septembrie 2013, acesta a fost transferat de la închisoare într-un centru medical din Curaçao. La 31 martie 2014, acesta a beneficiat de o graţiere (gratie), ceea ce a condus la punerea sa în libertate imediată. Acesta s-a întors în Aruba, unde a decedat la 26 noiembrie 2014.

A. Contextul constituţional

9. La momentul constatării vinovăţiei reclamantului şi condamnării acestuia, Regatul Țărilor de Jos era alcătuit din Țările de Jos (partea europeană a regatului) şi Antilele Olandeze [care includeau insulele Aruba, Bonaire, Curaçao, Sint Maarten (partea olandeză), Sint Eustatius şi Saba]. În Antilele Olandeze, Șeful de Stat al Regatului (Regina, la acea vreme) era reprezentat de un guvernator. În 1986, Aruba a devenit o „ţară” (land) independentă în cadrul Regatului, având propriul guvernator. Începând cu 10 octombrie 2010, Antilele Olandeze au încetat să existe, acest nume continuând să fie folosit doar ca denumire colectivă pentru cele şase insule din Marea Caraibelor care aparţin Regatului Țărilor de Jos. În prezent, Regatul este alcătuit din patru ţări independente: Țările de Jos (adică partea europeană a Regatului), Aruba, Curaçao şi Sint Maarten (partea olandeză), în vreme ce Bonaire, Sint Eustatius şi Saba constituie municipalităţi cu statut special ale Regatului Țărilor de Jos. Fiecare din cele trei ţări insulare (Aruba, Curaçao şi partea olandeză a insulei Sint Maarten) are propriul guvernator.

10. Fiecare din ţările Regatului are propria ordine juridică, astfel încât pot exista diferenţe între ele.

11. Curtea Comună de Justiţie din Antilele Olandeze, care în 1980 i-a aplicat reclamantului pedeapsa detenţiunii perpetue, a devenit, în 1986, Curtea Comună de Justiţie din Antilele Olandeze şi Aruba, la ora actuală fiind numită Curtea Comună de Justiţie din Aruba, Curaçao şi Sint Maarten (partea olandeză), precum şi din Bonaire, Sint Eustatius şi Saba. Pentru a facilita lectura, aceasta va fi denumită în continuare „Curtea Comună de Justiţie”.

B. Condamnarea reclamantului

12. La 31 octombrie 1979, Tribunal de Primă Instanţă (Gerecht in Eerste Aanleg) din Antilele Olandeze a constatat că reclamantul era vinovat de omor, infracţiune săvârşită asupra unei fetiţe de şase ani, pe insula Curaçao. Hotărârea includea un raport psihiatric, care fusese întocmit la cererea procurorului (Officier van Justitie). Concluzia la care ajunsese psihiatrul era rezumată după cum urmează (concluzia şi recomandarea conţinute în raportul psihiatrului sunt reproduse integral la punctul 33 de mai jos) :

„(...) Acuzatul suferă de tulburări patologice, în special o dezvoltare foarte limitată a facultăţilor mintale (...) În aceste condiţii, ar trebui să se considere că discernământul lui este diminuat (verminderd toerekeningsvatbaar), dar că, totuşi, trebuie să răspundă penal pentru faptele sale. Subliniem în special că nu se poate considera că acuzatul era alienat mintal, nici înainte, nici în timpul şi nici ulterior săvârşirii infracţiunii (...) Deşi acesta este capabil să săvârşească o infracţiune similară în viitor, nu este necesară internarea lui într-un spital de psihiatrie generală (krankzinnigengesticht). Acesta ar trebui să fie plasat într-un azil pentru psihopaţi (psychopatenasiel), unde ar trebui să urmeze un tratament suficient de îndelungat, sub supraveghere foarte strictă. Cu toate acestea, în Curaçao există doar posibilitatea de a opta între penitenciar şi spitalul naţional de psihiatrie (generală) (Landspsychiatrisch Ziekenhuis). Or, luând în considerare faptul că, momentan, riscul de recidivă este foarte ridicat, chiar presupunând că ar putea începe imediat administrarea unui tratament şi că, în consecinţă, este de o importanţă primordială ca acuzatul să fie supus unei supravegheri intensive (o astfel de supraveghere fiind imposibilă în spitalul naţional de psihiatrie) şi că nu trebuie să se considere că acesta este iresponsabil penal din cauza alienării mintale, în sensul legii, internarea acestuia într-un spital naţional de psihiatrie este total contraindicată. Singura opţiune care rămâne este ca acesta să îşi ispăşească pedeapsa în penitenciar (transferul într-un azil cu regim închis din Țările de Jos fiind imposibil, din cauza inteligenţei limitate şi a capacităţii insuficiente de exprimare verbală ale acestuia). Se recomandă insistent să se facă eforturi, dacă este posibil în cadrul penitenciar, să se ajungă la o mai bună structurare a personalităţii acestuia, pentru a evita ca acesta să recidiveze pe viitor. ”

13. Tribunalul de Primă Instanţă a apreciat că pedeapsa detenţiunii perpetue, a cărei aplicare fusese solicitată de procuror, ar fi constituit o sancţiune adaptată numai în cazul în care s-ar fi stabilit, de la început, că starea reclamantului nu putea fi ameliorată. Tribunalul a considerat că o astfel de lipsă a perspectivei de ameliorare nu putea fi dedusă din raportul psihiatric şi l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de douăzeci de ani de închisoare.

14. Atât reclamantul, cât şi Ministerul Public (Openbaar Ministerie) au introdus apel împotriva hotărârii Tribunalului de Primă Instanţă.

15. La 11 martie 1980, Curtea Comună de Justiţie din Antilele Olandeze a infirmat hotărârea Tribunalului de Primă Instanţă. Aceasta a constatat că reclamantul era vinovat de omor, considerând dovedit faptul că acesta a ucis-o pe fetiţa de şase ani în mod deliberat şi cu premeditare. Instanţa a reţinut că acuzatul, cu calm şi sânge rece, a conceput intenţia şi a luat decizia de a ucide copilul; pentru a pune în aplicare această intenţie, acesta a înjunghiat-o de mai multe ori cu un cuţit, ceea ce a condus la decesul ei; acuzatul a ucis fetiţa, care era nepoata fostei sale prietene, pentru a se răzbuna pentru că aceasta încheiase relaţia cu el. Curtea Comună de Justiţie l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa detenţiunii pe viaţă. În acest sens, a citat extrase din raportul întocmit de psihiatru, astfel cum era rezumat în hotărârea Tribunalului de Primă Instanţă (supra, pct. 12), la care a adăugat următoarele considerente:

„Având în vedere că, ţinând seama de concluziile psihiatrului, pe care Curtea le acceptă şi le adoptă, în special faptul că riscul de recidivă este semnificativ, interesul societăţii de a fi protejată împotriva unui astfel de risc de recidivă trebuie, în opinia Curţii, să fie considerat cel mai important, având în vedere personalitatea acuzatului;

Având în vedere că, oricât ar fi de regretabil, în Antilele Olandeze nu este posibilă pronunţarea unui ordin de internare într-o instituţie medicală specializată (regim special pentru acuzaţii a căror răspundere penală este diminuată ca urmare a unor tulburări psihice grave) (terbeschikkingstelling met bevel tot verpleging van overheidswege), care ar fi cea mai adecvată măsură în speţă, că, astfel cum a dedus Curtea din informaţiile solicitate de aceasta din oficiu, internarea în Țările de Jos s-a dovedit deja impracticabilă în cazuri similare şi că, în plus, psihiatrul consideră în speţă că inteligenţa limitată şi capacitatea insuficientă de exprimare verbală ale acuzatului fac imposibilă internarea în Țările de Jos;

având în vedere că, în speţă şi în regiunea respectivă, singura modalitate de protejare a intereselor superioare menţionate anterior constă în impunerea unei pedepse care să poată împiedica întoarcerea acuzatului în societate şi că, prin urmare, acest obiectiv poate fi îndeplinit doar printr-o condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă;

având în vedere că, deşi Curtea este conştientă de faptul că această condamnare privează acuzatul, în principiu, de orice perspectivă de a se reintegra, la un moment dat, în societate, în calitate de om liber, ceea ce, foarte probabil, va face condamnarea acestuia mai dificil de suportat decât o condamnare la o pedeapsă temporară cu închisoarea, aceasta apreciază totuşi că nu pot fi sacrificate interesele menţionate anterior, cărora, astfel cum au fost expuse acestea mai sus, trebuie să li se acorde o importanţă preponderentă;

[...]

(...) condamnă acuzatul la pedeapsa detenţiunii pe viaţă;

[...] ”

16. Reclamantul a sesizat Curtea de Casaţie (Hoge Raad) cu un recurs în anulare împotriva hotărârii Curţii Comune de Justiţie. Acesta a fost respins la 25 noiembrie 1980.

17. La 24 noiembrie 1981, acesta a sesizat Curtea Comună de Justiţie cu o cerere de reexaminare a cauzei sale. Această cerere a fost respinsă la 6 aprilie 1982.

C. Detenţia reclamantului

18. Reclamantul a executat primii nouăsprezece ani din pedeapsă în penitenciarul Koraal Specht din Curaçao (redenumit ulterior penitenciarul Bon Futuro, şi care se numeşte în prezent Sentro di Detenshon i Korekshon Korsou, sau SDKK). Din 1990, acest penitenciar găzduieşte o unitate specială, destinată deţinuţilor care prezintă semne de boli psihice sau de grave tulburări de comportament. Este vorba despre Centrul de asistenţă şi supraveghere medico-legală şi psihiatrică (Forensische Observatie en Begeleidings Afdeling – „FOBA”). FOBA este alcătuit din două secţii diferite: una pentru îngrijire şi cealaltă pentru monitorizare. Deşi reclamantul afirmă că a petrecut o perioadă în secţia de monitorizare, Guvernul a declarat, în cursul şedinţei desfăşurate în faţa Marii Camere la 14 ianuarie 2015, că persoana în cauză nu a fost plasată în niciuna din cele două secţii, în perioada în care a fost deţinută în penitenciarul din Curaçao.

19. Primii treisprezece ani petrecuţi de reclamant în penitenciar au fost marcaţi de diverse incidente, precum încăierări, şantaj, abuz de droguri, etc., unele din acestea conducând la perioade petrecute în izolare.

20. La 1 decembrie 1999, reclamantul, care solicitase în repetate rânduri un astfel de transfer începând din 1985, fost transferat la Korrektie Instituut Aruba („KIA”, denumit, de asemenea, Instituto Coreccional Nacional sau „ICN”) din Aruba, pentru a fi mai aproape de familie. Totodată, responsabilitatea pentru executarea pedepsei acestuia a fost transferată, astfel, de la autorităţile Antilelor Olandeze la cele din Aruba. Prin acordul din 1 decembrie 1999, Ministrul Justiţiei din Curaçao a subordonat totuşi acest transfer condiţiei ca orice măsură (graţiere, reducere a pedepsei, permisiune de ieşire temporară), care implica o ieşire din penitenciar, să fie supusă aprobării Ministerului Public din Curaçao.

D. Cererile de graţiere

21. În perioada privării sale de libertate, reclamantul a introdus o întreagă serie de cereri de graţiere, însă fără succes. Nu se poate stabili cu certitudine numărul exact de cereri, dosarele prezentând lacune, ca urmare a perioadei de timp care s-a scurs. Pe baza informaţiilor şi a documentelor din dosarul Curţii, pot fi stabilite următoarele elemente.

22. Printr-o scrisoare din 26 aprilie 1982, reclamantul a solicitat Ministrului de Justiţie din Curaçao reexaminarea pedepsei cu detenţiunea perpetuă care îi fusese aplicată şi acordarea unui remediu. Acesta a argumentat că penitenciarul în care era deţinut nu oferea niciun program educativ sau de formare profesională de natură să stimuleze dezvoltarea lui mentală şi personală şi că, dimpotrivă, sentimentele de frustrare şi dezamăgire, legate de faptul că era izolat şi neglijat, îi cauzau o suferinţă psihică, care îl expunea riscului de a dezvolta o boală psihică. La 9 august 1982, Guvernatorul Antilelor Olandeze a respins această cerere, pe motiv că nu exista niciun element de natură să justifice acordarea unei graţieri.

23. O cerere introdusă la o dată necunoscută a fost respinsă la 29 noiembrie 1983. Se pare că reclamantul a introdus cereri şi la data de 6 iunie 1990, 11 aprilie 1994 şi 17 mai 1996, dar nu a fost furnizată nicio informaţie suplimentară legată de acestea.

24. Dosarul conţine o serie de documente (denumite în continuare „fişe consultative”) în privinţa cărora avea posibilitatea de a-şi prezenta opinia referitoare la cererea de graţiere fiecare dintre cei trei judecători consultaţi anterior comunicării către Guvernator a avizului Curţii Comune de Justiţie cu privire la o anumită cerere de graţiere. Unul din judecătorii consultaţi cu privire la cererea de graţiere introdusă de reclamant la 31 iulie 1997, a precizat, în octombrie 1997 :

„(...) [Din] raportul psihiatric depus la dosar [reiese] că s-a considerat că exista un risc ridicat de recidivă. Psihiatrul a apreciat că era recomandat să i se administreze solicitantului un tratament în penitenciar, dar, bineînţeles, această măsură nu a fost pusă în aplicare. Consider în continuare că ar fi iresponsabilă acordarea unei graţieri solicitantului, care are 44 de ani în prezent. [...] ”

Un al doilea judecător a precizat în fişa consultativă că era de acord cu colegul acestuia şi că ar putea fi necesară întocmirea unui nou raport psihiatric. În opinia lui, un astfel de raport ar fi important şi pentru viitor, în măsura în care acesta ar permite monitorizarea evoluţiei reclamantului şi, ulterior, la momentul oportun, emiterea unui aviz favorabil unei cereri de graţiere.

Printr-o scrisoare din 22 octombrie 1997, Curtea Comună de Justiţie l-a sfătuit pe Guvernator să respingă cererea de graţiere. Pasajele relevante ale scrisorii se citesc astfel:

„(...) Raportul psihiatric depus la dosar indică faptul că facultăţile mintale ale reclamantului sunt foarte slab dezvoltate (...). Raportul în cauză concluzionează că reclamantul este susceptibil să comită din nou aceeaşi infracţiune sau să tulbure ordinea publică în alt fel. Curtea observă că reclamantul nu a urmat în penitenciar niciun tratament (psihiatric) de natură a-i consolida structura personalităţii sale pentru a-l împiedica să comită o altă infracţiune pe viitor.

Crima săvârşită de reclamant a zguduit atât de profund ordinea juridică încât comunitatea nu ar înţelege graţierea persoanei în cauză, nici măcar după scurgerea unei perioade de timp atât de îndelungate.

Având în vedere cele menţionate anterior, Curtea apreciază că, pentru moment, graţierea reclamantului, în prezent în vârstă de 44 de ani, ar fi nerezonabilă.

Ministerul Public a încercat, fără succes până în prezent, să obţină transferul solicitantului la KIA din Aruba, conform dorinţei exprimate de persoana în cauză şi ţinând seama de faptul că membrii familiei acestuia locuiesc pe insula respectivă. Este necesar ca, de acum înainte, să fie pusă în aplicare această dorinţă a solicitantului. Astfel, Curtea sprijină această dorinţă a solicitantului, pe care o consideră rezonabilă. ”

Cererea de graţiere a fost respinsă la 20 noiembrie 1997.

25. La 30 ianuarie 2002, Guvernatorul adjunct al Antilelor Olandeze a respins cererea formulată de reclamant (probabil) în 14 august 2001, vizând reducerea pedepsei sale prin acordarea unei graţieri, pe motiv că nu fuseseră stabilite niciun fapt şi nicio circumstanţă care să poată justifica acordarea unei graţieri.

26. La 26 ianuarie 2004, Avocatul General al Antilelor Olandeze a adresat Curţii Comune de Justiţie o scrisoare privind cererea de graţiere introdusă de reclamant la 27 octombrie 2003. Aceasta includea următoarele pasaje:

„(...) Poziţia Ministerului Public rămâne neschimbată. Înainte de săvârşirea crimei despre care este vorba în speţă, suspectul (sic) fusese găsit vinovat de violarea unei tinere şi condamnat la o pedeapsă cu închisoarea. Această condamnare nu l-a împiedicat să comită o nouă infracţiune. Reclamantul a fost examinat temeinic în legătură cu infracţiunea în cauză şi raportul detaliat întocmit ulterior examinării menţionează explicit riscul de recidivă. Circumstanţele nu par să se fi schimbat în vreun fel.

[...] Societatea nu va înţelege şi nici nu va accepta, în opinia mea, acordarea unei graţieri din motive umanitare, presupunând că astfel de motive există (quod non). Se poate considera că la baza transferării solicitantului la KIA s-au aflat motive umanitare. Consider că acest lucru este suficient. ”

Unul din judecătorii Curţii Comune de Justiţie, deşi a fost de acord cu avizul negativ emis de avocatul general, a precizat următoarele în fişa consultativă:

„Totuşi, va veni o zi când graţierea va prevala asupra legii. Nu a venit încă acest moment, dar este posibil să vină, în zece sau douăzeci de ani. ”

Curtea Comună de Justiţie l-a informat pe reclamant că cererea acestuia a fost respinsă, din motivele enunţate în avizul emis de avocatul general la 26 ianuarie 2004.

27. Printr-o scrisoare din 5 august 2004, adresată Curţii Comune de Justiţie, procurorul general i-a recomandat instanţei în cauză să emită un aviz negativ cu privire la cererea de graţiere introdusă de reclamant la 17 iunie 2004. Pasajele relevante din scrisoarea acestuia se citesc astfel:

„(...) Având în vedere conţinutul cererii de graţiere, precum şi interviul cu solicitantul, difuzat recent, în opinia mea, solicitantul nu şi-a dat seama încă de gravitatea actului diabolic săvârşit de acesta la 23 mai 1979. [...]

În cadrul interviului (...) Murray a avut tupeul să minimizeze gravitatea crimei atroce pe care a comis-o, susţinând că alte persoane condamnate pentru infracţiuni mult mai grave decât cea săvârşită de el au beneficiat deja de o liberare. [...]

Solicitantul nu a manifestat niciodată remuşcări, nici în cursul procesului, nici în momentul pronunţării verdictului şi nici în cursul interviului menţionat anterior.

Murray susţine că s-a comportat ca un deţinut model în cursul ultimilor douăzeci şi doi de ani. Nimic mai neadevărat, cel puţin în ceea ce priveşte perioada de detenţie petrecută în penitenciarul de aici [din Curaçao]. În această perioadă, solicitantul a avut un comportament neadecvat de nenumărate ori, în special proferând ameninţări, săvârşind furturi, bătându-se cu alţi deţinuţi, săvârşind acte indecente asupra unor terţi şi încercând să otrăvească un alt deţinut. [...]

Este posibil ca, ulterior, acesta să fi avut un comportament exemplar, dar acest lucru nu înlătură consecinţele actului său diabolic; acestea nu vor putea fi şterse niciodată. În lumina unor reacţii recente, în special în cadrul comunităţii noastre, a reieşit că societatea rămâne în continuare profund şocată. Societatea noastră nu îşi poate permite să îşi asume nici cel mai mic risc, fiind vorba despre un astfel de criminal psihopat. Pentru ca interesele comunităţii noastre să fie protejate în mod corespunzător, trebuie împiedicată reîntoarcerea solicitantului în această comunitate. În opinia mea, nu cred că este exclus ca acest bărbat de 51 de ani, cu o constituţie solidă, cu grave antecedente penale [...] şi care, în prezent, este în floarea vârstei, să recidiveze într-o zi.

Societatea noastră a fost profund zguduită de interviul menţionat anterior, precum şi de faptul că solicitantul a considerat oportun să introducă, din nou, a nu ştiu câta cerere de graţiere (chiar dacă are acest drept). Membri îngrijoraţi ai societăţii civile, inclusiv membrii familiei victimei, au protestat cu vehemenţă în mass-media împotriva unei eventuale acordări a unei graţieri. [...]

Opinia, exprimată ocazional, potrivit căreia pedeapsa detenţiunii perpetue s-ar reduce, în practică, la o pedeapsă între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani de închisoare, nu se bazează pe nicio dispoziţie a Codului penal şi nu are niciun temei legal. În plus, legiuitorul din Antilele Olandeze nu a intenţionat niciodată acest lucru. [...] ”

Cererea de graţiere a fost respinsă de guvernator la 1 martie 2006 pe motiv că nu au fost stabilite şi nici nu au devenit evidente niciun fapt şi nicio circumstanţă care să justifice o graţiere.

28. Printr-o scrisoare din 28 septembrie 2007, Curtea Comună de Justiţie l-a sfătuit pe guvernator să respingă o cerere de graţiere care fusese formulată de reclamant, pe motiv că nu exista nicio circumstanţă pe care instanţa de prim grad nu o luase în considerare sau de care nu fusese în măsură să ţină seama (suficient) la momentul pronunţării deciziei sale şi care ar fi determinat-o să aplice o pedeapsă diferită sau să se abţină de la aplicarea vreunei pedepse, dacă ar fi cunoscut-o. Nu devenise plauzibil nici faptul că executarea deciziei instanţei de prim grad sau continuarea executării acesteia nu mai servea, în mod rezonabil, niciunuia din scopurile urmărite de aplicarea legislaţiei penale.

Cererea de graţiere la care făcea referire acest aviz al Curţii Comune de Justiţie a fost respinsă de guvernator la 16 ianuarie 2008, pentru motivele expuse în acelaşi aviz.

29. În ianuarie 2011, cei trei judecători consultaţi cu privire la o cerere de graţiere care fusese introdusă de reclamant la 31 august 2010 au inclus în fişa consultativă în special următoarele menţiuni: „nefondată”, „respinsă” şi „respinsă”.

30. La 29 august 2013, reclamantul a introdus o cerere de graţiere, motivată de deteriorarea stării sale de sănătate. Șeful Serviciului de asistenţă socială din cadrul penitenciarului din Aruba a recomandat acordarea unei graţieri, pentru ca reclamantul să moară cu demnitate şi înconjurat de membrii familiei sale. Printr-o decizie din 31 martie 2014, Guvernatorul din Curaçao a admis această cerere şi l-a graţiat pe reclamant (a se vedea şi supra, pct. 8), ceea ce a determinat reducerea pedepsei cu închisoarea aplicată persoanei în cauză, întrucât, în aceste circumstanţe, continuarea executării acestei pedepse nu mai putea fi considerată ca servind unui scop legitim.

E. Revizuirea periodică

31. La 21 septembrie 2012, după ce a supus pedeapsa detenţiunii pe viaţă aplicate reclamantului revizuirii periodice prevăzute la articolul 1:30 din Codul penal din Curaçao, care intrase în vigoare la 15 noiembrie 2011 (infra, pct. 55-56), Curtea Comună de Justiţie a decis că pedeapsa privativă de libertate aplicată persoanei în cauză încă mai urmărea un scop rezonabil, după 33 de ani de închisoare.

32. Mai întâi, decizia expunea procedura care s-a desfăşurat în faţa instanţei: la 10 mai şi 6 septembrie 2012 au avut loc şedinţe în cursul cărora reclamantul, reprezentat de un avocat, a fost ascultat. Au fost ascultaţi, de asemenea, un membru al personalului penitenciarului din Aruba, precum şi psihologul M.V., psihiatrul G.E.M., membrii familiei victimei şi reprezentantul acestora. Decizia cita extrasele relevante din hotărârea de condamnare din 11 martie 1980 şi rezuma concluziile rapoartelor privind reclamantul, întocmite în scopul revizuirii periodice (infra, pct. 36-42). O parte intitulată „Poziţia familiei victimei” se citeşte astfel:

„În şedinţă, membrii familiei victimei au precizat că se opuneau unei eventuale puneri în libertate a condamnatului. Aceştia au declarat că vestea unei posibile eliberări a redeschis vechi răni, ale căror consecinţele psihologice îi afectau, şi că le era teamă de condamnat, care i-ar fi ameninţat în trecut şi care nu manifestase niciun sentiment de remuşcare sau de regret.

Reprezentantul membrilor familiei victimei a pledat că riscul de recidivă era inacceptabil pentru ei.

Poziţia adoptată de familie este analizată într-un raport întocmit la 10 mai 2012 de Fundaţia din Curaçao pentru reabilitare socială. Autorul subliniază, în primul rând, că, până în prezent, membrii familiei victimei nu au primit aproape niciun sprijin sau asistenţă psihologică pentru a accepta pierderea suferită. Acesta a concluzionat că mama victimei se confruntă cu probleme nerezolvate şi despre care nu vorbeşte aproape deloc, în vreme ce tatăl are nevoie de asistenţa unui profesionist pentru a face faţă sentimentelor sale. Membrii familiei i-au declarat raportorului că simpla idee a unei puneri în libertate a condamnatului era suficientă pentru a le provoca un sentiment de nesiguranţă. Aceştia i-au explicat, de asemenea, că, din ziua arestării condamnatului şi până în prezent, au avut permanent sentimentul că „trăiesc într-o închisoare” şi că acest lucru avea repercusiuni asupra celorlalţi copii ai acestora. Fundaţia pentru reabilitare socială a concluzionat că o liberare condiţionată a condamnatului ar avea, în acest stadiu, profunde consecinţe psihologice pentru familie. ”

În continuare, decizia observa că, în concluziile procurorului general adjunct, nu exista nici măcar un element obiectiv care să permită să se considere că riscul săvârşirii unei infracţiuni de către reclamant dispăruse sau se diminuase. Aceasta sublinia că o punere în libertate înainte de termen ar destabiliza profund membrii familiei victimei, care mai sunt în viaţă, şi că, în plus, ar tulbura societatea într-o asemenea măsură încât orice încercare de reintegrare a reclamantului ar fi sortită eşecului. După ce a expus argumentele reclamantului, Curtea comună a prezentat motivarea sa, ale căror părţi relevante se citesc astfel:

„(...)

8.2 În prezent, privarea de libertate a condamnatului durează de peste douăzeci de ani; în fapt, aceasta a început în urmă cu 33 de ani. Curtea trebuie aşadar să stabilească dacă, prin continuarea necondiţionată a executării pedepsei detenţiunii pe viaţă, încă se mai urmăreşte un scop rezonabil.

8.3 Din motivarea instanţei [care a pronunţat condamnarea] în ceea ce priveşte aplicarea pedepsei detenţiunii perpetue reiese (...) că scopul acestei pedepse era protejarea societăţii împotriva unei recidive a persoanei condamnate. În opinia instanţei, riscul de recidivă era deosebit de ridicat, iar tratarea persoanei condamnate părea imposibilă.

8.4 Prin urmare, Curtea trebuie, în primul rând şi înainte de toate, să evalueze în ce măsură persistă în prezent riscul de recidivă care exista la momentul faptelor. În acest scop, trebuie, în primul rând, să se sublinieze că, la acea vreme, riscul de recidivă era perceput ca fiind foarte ridicat din cauza personalităţii condamnatului şi că, de atunci, nu a fost pus în aplicare niciun fel de tratament.

8.5 În şedinţa din 10 mai 2012, Curtea a însărcinat doi experţi, psihologul M.V. şi psihiatrul G.E.M., cu întocmirea unui raport privind personalitatea condamnatului şi riscul de recidivă asociat cu acesta. Contrar celor susţinute de apărare, Curtea apreciază că atât examinarea realizată de psiholog, cât şi raportul întocmit de acesta prezintă un nivel corezpunzător de calitate şi expertiză. [...]

8.6 Din (...) concluziile celor doi experţi reiese că persoana condamnată suferă în continuare de o tulburare psihică, şi anume o tulburare de personalitate antisocială. Din aceste concluzii Curtea deduce că tulburarea psihică respectivă are un efect negativ asupra riscului de recidivă şi compromite o eventuală reintegrare în societate. În plus, aceasta consideră că natura infracţiunii săvârşite de condamnat – uciderea unei fetiţe de şase ani cu scopul de a-i face rău mătuşii acesteia, care era fostă iubită a condamnatului – este iraţională şi trebuie să fie atribuită personalităţii sale psihopatoide. Curtea subliniază că elementele caracteristice acestei personalităţi patologice, şi anume o personalitate antisocială, o conştiinţă slab dezvoltată şi o lipsă de empatie, sunt încă prezente. Niciun tratament nu a fost pus în aplicare în perioada detenţiei. În plus, spre deosebire de practica obişnuită în cadrul punerii în aplicare a unui tratament, circumstanţele care au condus la gestul condamnatului nu au fost discutate cu acesta şi, prin urmare, nu i s-a oferit posibilitatea să îşi dea seama cum ar putea să evite sau să se controleze în astfel de circumstanţe pe viitor. În cazul acestuia, ar fi fost necesar ca, în cursul unor astfel de discuţii, să fi fost abordat subiectul relaţiei sale cu femeile şi problematica respingerii. Astfel cum am subliniat, nu au avut loc aceste discuţii şi acest tratament. În plus, în cadrul şedinţei, condamnatul nu a demonstrat că era în măsură să explice gravitatea şi absurditatea omorului sau să înţeleagă ce l-a determinat să îl comită.

8.7 Aspectele menţionate anterior determină Curtea să concluzioneze că riscul ca persoana condamnată să recidiveze, în cazul punerii în libertate, este atât de ridicat încât preocuparea de a proteja societatea trebuie să prevaleze. Faptul că persoana condamnată a avut un comportament adecvat şi nu a provocat incidente în închisoare în cursul ultimilor ani nu poate să modifice această apreciere. În fapt, aşa cum au subliniat experţii, traiul în penitenciar este foarte bine organizat şi circumstanţele care l-au determinat pe condamnat să săvârşească infracţiunea sunt absente acolo. Având în vedere că astfel de circumstanţe pot apărea în afara penitenciarului, Curtea, ţinând seama totodată de personalitatea menţionată anterior şi de faptul că nu a fost administrat niciun tratament, consideră că riscul ca persoana condamnată să recidiveze este prea ridicat, dacă aceasta s-ar confrunta cu circumstanţe similare.

8.8 În plus, Curtea ia în considerare poziţia familiei victimei. S-a stabilit suficient faptul că, în prezent, liberarea condiţionată a condamnatului ar avea efecte psihologice nefaste asupra membrilor familiei în cauză. În această privinţă, subliniază că, de-a lungul anilor, membrii familiei victimei nu au beneficiat nici de sprijinul necesar pentru a-i ajuta să îşi accepte durerea sau, după caz, de tratamente care să le permită să îşi rezolve probleme psihologice. Prin urmare, este lesne de înţeles că aceştia sunt foarte şocaţi, acum că posibilitatea unei liberări condiţionate a condamnatului este luată în considerare pentru prima dată. În acest context, Curtea acordă importanţă faptului că, după comiterea omorului, condamnatul a ameninţat că le va face rău rudelor victimei, contribuind astfel la alimentarea sentimentului lor de nesiguranţă. Persoana în cauză nu a demonstrat în niciun fel că este conştientă, chiar şi în mică măsură, de consecinţele gestului acesteia sau de acţiunile sale ulterioare.

8.9 În lumina celor menţionate anterior, Curtea consideră că executarea în continuare a pedepsei detenţiunii perpetue încă serveşte unui scop rezonabil. În consecinţă, aceasta nu va pronunţa liberarea condiţionată a condamnatului.

8.10 Ținând seama de cele ce precedă, Curtea nu identifică niciun motiv pentru a suspenda examinarea sa, în aşteptarea efectuării unor investigaţii suplimentare, solicitate de apărare cu titlu subsidiar.

8.11 Curtea adaugă că este conştientă de faptul că respectivele considerente dezvoltate de aceasta la punctele 8.6 şi 8.7 par să ofere puţine perspective de liberare în viitor, deoarece liberarea implică în mod necesar punerea în aplicare, în următoarea perioadă, a unei forme de tratament în cadrul căruia să fie abordate probleme precum analiza crimei, relaţiile interumane şi respingerea. Poate că un astfel de tratament ar putea fi pus în aplicare în vreun fel în [penitenciarul din Aruba]. În plus, Curtea consideră că este posibil ca poziţia rudelor victimei să se schimbe la momentul unei revizuiri ulterioare, dacă acestea vor beneficia în continuare de sprijinul necesar pentru a-şi putea gestiona sentimentele de durere, mânie şi teamă.

8.12 În cele din urmă, Curtea adaugă că a luat în considerare, de asemenea, tulburarea cauzată de posibilitatea unei liberări condiţionate în cadrul societăţii, care a reieşit din articolele de presă prezentate în faţa Curţii şi interesul considerabil manifestat de public. Probabil că o mare parte din comunitate consideră că autorului unei infracţiuni, precum crima de care este vinovat ucigaşul [victimei], nu ar trebui să i se permită să îşi recâştige libertatea. Totuşi, acest element nu a jucat un rol decisiv în examinarea efectuată de Curte. Ținând seama de toate elementele, se pare că nevoia de pedepsire simţită de societate a fost satisfăcută suficient după o perioadă de detenţie de peste 33 de ani. Aşa cum s-a subliniat mai sus, scopul urmărit prin continuarea pedepsei nu mai este pedepsirea făptuitorului, ci protejarea societăţii împotriva unei eventuale recidive.

9. Decizia

Curtea:

decide să nu dispună liberarea – condiţionată – a persoanei condamnate. ”

F. Cu privire la starea sănătăţii mintale a reclamantului şi la sprijinul psihologic şi psihiatric furnizat sau recomandat

1. Raportul psihiatric din 11 octombrie 1979

33. În cursul procedurii penale desfăşurate împotriva reclamantului, acesta a fost examinat, la cererea procurorului, de către psihiatrul J.N.S., pentru a stabili dacă putea fi considerat responsabil penal pentru infracţiunea de care era acuzat. La 11 octombrie 1979, psihiatrul a prezentat un raport de 27 de pagini. Hotărârea pronunţată de Tribunalul de Primă Instanţă la 31 octombrie 1979 conţine un rezumat al concluziei şi recomandărilor formulate în acest raport (supra, pct. 12). Pasajele relevante se citesc astfel:

„Concluzie: Având în vedere elementele precedente, raportorul a stabilit următorul diagnostic referitor la structura personalităţii persoanei examinate: comportament infracţional grav, care s-a concretizat într-o crimă săvârşită ca urmare a unui acces emoţional primitiv şi primar, de către un tânăr retardat mintal, infantil şi narcisist, a cărui personalitate are o structură grav alterată şi psihopatoidă.

Recomandări: raportorul doreşte să îşi prezinte recomandările, răspunzând la următoarele întrebări:

1. Acuzatul suferă de tulburări patologice şi/sau de o dezvoltare insuficientă a facultăţilor mintale?

Răspuns: Da, în mod cert, în special o dezvoltare foarte limitată a facultăţilor mintale.

2. Aceste tulburări şi/sau această insuficienţă existau deja la momentul săvârşirii infracţiunilor de care a fost acuzat?

Răspuns: În special dezvoltarea insuficientă există dintotdeauna şi, în consecinţă, aceasta exista, de asemenea, la momentul săvârşirii infracţiunilor, chiar dacă se poate considera că totul s-a accelerat în acel moment.

3. În cazul unui răspuns afirmativ, această insuficienţă era atât de gravă încât, presupunând că acuzatul ar fi declarat vinovat de infracţiunile în cauză, ar trebui să se considere, în starea actuală a societăţii din Antilele Olandeze, că acesta nu este responsabil sau că este responsabil doar parţial pentru actele sale?

Răspuns: Având în vedere răspunsurile oferite la întrebările1 şi 2, raportorul ar înclina să concluzioneze că ar trebui să se considere că răspunderea penală a acuzatului este diminuată. Cu toate acestea, consideră că acuzatul este responsabil, în mare parte, pentru actele care i se impută, dacă se stabileşte caracterul lor real. Raportorul insistă asupra unui aspect: în opinia lui, acuzatul nu este şi nu a fost alienat, nici înainte, nici în timpul şi nici ulterior săvârşirii infracţiunii; (...) acesta nu s-a retras niciodată în propria lui lume, bizară şi nebună, ci a trăit întotdeauna într-o lume senzorială primitivă şi primară, reuşind să participe la viaţa societăţii într-un grad rezonabil, atunci când condiţiile vieţii sale nu erau expuse unor tensiuni.

4. În momentul comiterii infracţiunilor, avea acesta discernământul necesar pentru a fi conştient că săvârşirea lor era condamnabilă din punct de vedere moral şi nu va fi tolerată de societate?

Răspuns: Raportorul consideră că acuzatul trebuie să fi avut un astfel de discernământ, dar că, ulterior, l-a anihilat complet sau l-a înlocuit cu fantasme, confruntându-se cu ameninţarea distrugerii structurii propriei personalităţi.

5. Presupunând că a avut un astfel de discernământ, ar fi fost capabil să îşi definească voinţa şi acţiunile sale în consecinţă?

Răspuns: A se vedea răspunsul de la întrebarea 4. Parţial din acest motiv raportorul a ajuns la concluzia existenţei unui discernământ diminuat din această cauză.

6. Ne putem aştepta ca acuzatul să comită din nou aceeaşi infracţiune sau să tulbure ordinea publică în alt fel?

Răspuns: Ținând seama de concluziile şi considerentele precedente, acuzatul este în mod cert capabil să comită din nou aceeaşi infracţiune sau să tulbure ordinea publică în alt fel.

7. Starea psihică a acuzatului necesită internarea lui într-un azil de psihiatrie?

Răspuns: Ținând seama de răspunsul de la întrebarea 3, acest lucru nu pare necesar.

8. Ce orientări practice şi/sau ce propuneri fezabile în societatea noastră actuală puteţi să oferiţi şi/sau formulaţi, care ar fi de natură să permită ameliorarea, reabilitarea şi/sau o evoluţie pozitivă a acuzatului?

Răspuns: În conformitate cu răspunsurile oferite la întrebările 1, 2, 3, 6 şi 7, recomand internarea acuzatului într-un spital de psihiatrie, unde va fi tratat într-un cadru instituţional şi sub strictă supraveghere, pentru o perioadă suficient de lungă. În Curaçao, avem posibilitatea să alegem doar între penitenciar şi spitalul naţional de psihiatrie. Având în vedere că, pentru moment, riscul de recidivă este foarte ridicat, că acesta va rămâne la fel chiar dacă s-ar începe administrarea unui tratament imediat, şi că, în consecinţă, o supraveghere are o importanţă crucială (în plus, o astfel de supraveghere este imposibilă în cadrul spitalului naţional de psihiatrie!), precum şi că acuzatul nu trebuie să fie considerat drept alienat în sensul legii, internarea în spitalul naţional de psihiatrie pare total contraindicată. Singura soluţie fezabilă este ca acuzatul, în cazul în care este declarat vinovat de infracţiunile care i se impută, să îşi ispăşească pedeapsa în închisoare (un transfer într-o instituţie de psihiatrie situată în Țările de Jos nu este posibil, în opinia mea, ţinând seama inteligenţa limitată a acuzatului şi de capacitatea lui insuficientă de exprimare verbală). Raportorul recomandă insistent adoptarea, în cadrul penitenciar, dacă există posibilitatea, a unor măsuri capabile să îmbunătăţească structura personalităţii persoanei în cauză şi să prevină o recidivă în viitor. ”

2. Scrisoarea din 6 septembrie 1991

34. La 6 septembrie 1991, psihiatra M. de O. a adresat Procurorului General din Curaçao o scrisoare privind dorinţa exprimată de reclamant de a fi transferat în Aruba. Aceasta a explicat că reclamantul fusese pus sub observaţie psihiatrică încă de la sosirea lui în centrul de arestare preventivă din Curaçao şi că fusese stabilită o relaţie de natură terapeutică de bună calitate, în vederea reintegrării sale. Psihiatra considera că un transfer în Aruba ar fi benefic din punct de vedere psihologic pentru reabilitarea reclamantului.

3. Raportul din 10 februarie 1994

35. Acest raport psihiatric a fost întocmit de P.N. van H., la solicitarea Avocatului General din Curaçao, în legătură cu cererea de transfer în Aruba, introdusă de reclamant. Psihiatrul aprecia că persoana în cauză nu suferea nici de psihoză, nici de depresie sau anxietate, ci prezenta o gravă tulburare de personalitate de tip narcisist. Acesta concluziona că nu exista niciun obstacol de ordin psihiatric în calea transferării reclamantului în Aruba şi că, din punct de vedere psihologic, probabil că un astfel de transfer ar fi benefic pentru acesta, având în vedere că familia lui locuia în Aruba.

4. Rapoartele întocmite în scopul revizuirii periodice

36. Anticipând introducerea în Codul penal din Curaçao a unei proceduri de revizuire periodică a pedepselor cu detenţiunea perpetuă, Procurorul General a solicitat, printr-o scrisoare din 9 septembrie 2011, examinarea psihiatrică a reclamantului.

37. La 7 octombrie 2011, psihologul J.S.M. a prezentat următoarele elemente:

„(...) rezultatele testului arată că [reclamantul] prezintă simptome ale depresiei. Acesta îşi reprimă emoţiile şi furia şi le ascunde de persoanele din anturajul său. [...] [Acesta] are puţină încredere în ceilalţi şi are senzaţia că oamenii se folosesc şi se manipulează unii pe ceilalţi în scopuri egoiste. Din acest motiv, este foarte suspicios în privinţa persoanelor pe care nu le cunoaşte şi are un comportament antisocial. [...] Este extrem de sensibil la critici şi la respingere.

[...]

[Reclamantul] se află în detenţie de foarte multă vreme şi, din acest motiv, sentimentul lui de bunăstare s-a degradat. De asemenea, aptitudinile sale sociale s-au deteriorat şi acesta a renunţat la orice speranţă privind evoluţia situaţiei sale, ceea ce i-a cauzat sentimente depresive şi foarte negative faţă de el însuşi şi de ceilalţi.

[Acesta] are nevoie de ajutor în ceea ce priveşte sentimentele negative şi depresive pe care le reprimă, precum şi pentru a reuşi să îşi îmbunătăţească bunăstarea generală.

Recomand să nu i se dea speranţe false în ceea ce priveşte cererea sa de graţiere şi să fie clarificate diversele aspecte ale cauzei sale.

Dacă este luată în considerare o graţiere, este recomandabil ca acesta să urmeze un program de reintegrare şi dezvoltare a aptitudinilor sociale şi să beneficieze de asistenţă în cadrul KIA şi, ulterior, în afara KIA, pentru a creşte gradul acestuia de independenţă şi autonomie în cadrul societăţii.” ”

38. Raportul emis la 26 martie 2012 de Fundaţia din Aruba pentru reabilitare socială şi protecţia minorilor (Stichting Reclassering en Jeugdbescherming) a emis un raport în care se preciza că domnul Murray ar putea locui cu mama acestuia în Aruba şi să lucreze la un atelier de tapiţerie. Autorul raportului a apreciat că era dificil să se estimeze riscul de recidivă, dar că, prin acordarea unui sprijin adecvat după liberare, domnul Murray avea toate şansele să reuşească să se reintegreze în societate.

39. La cererea Curţii Comune de Justiţie, au fost întocmite trei rapoarte.

40. Primul dintre aceste rapoarte, întocmit de KIA la 25 mai 2012, includea următorul pasaj:

„[Reclamantul] este un bărbat de 59 de ani, calm şi liniştit, care nu a făcut niciodată obiectul unei sancţiuni disciplinare în timpul detenţiei sale. [...] Îşi îndeplineşte în mod corespunzător sarcinile atribuite, iar personalul penitenciarului este mulţumit de el. În general, lucrează singur, dar, ocazional, este dispus să formeze alţi deţinuţi în activitatea de tapiţerie pentru mobilă. [...] Este întotdeauna politicos şi respectuos cu personalul penitenciarului şi niciunul din agenţii penitenciarului nu are nicio plângere în privinţa lui. Se întâlneşte rar cu asistenta socială, şi, în cadrul întâlnirilor, acesta îi adresează mereu aceleaşi întrebări. Pare că uită lucrurile pe care le-a discutat deja. ”

41. Al doilea raport, întocmit de psihiatrul M.V. la 21 iulie 2012, a ajuns la următoarele concluzii:

Testul de personalitate arată că subiectul prezintă o tulburare de personalitate antisocială, cu o formă uşoară de psihopatie. Există, de asemenea, semnele unor tendinţe narcisiste. Structura caracterului acestuia este rigidă, însă nu se manifestă puternic, poate din cauza vârstei sale. Riscul ca acesta să recidiveze sau să comită alte acte reprobabile în cazul întoarcerii în societate este considerat a fi prezent [risc moderat în comparaţie cu persoanele expertizate medico-legal psihiatric care suferă de tulburări psihice şi care au săvârşit infracţiuni (forensic population)]. [...] În general, subiectul poate să fie descris ca prezentând o personalitate antisocială, ale cărei cele mai dezagreabile manifestări au fost atenuate. [...] Există o certitudine rezonabilă că personalitatea acestuia nu se va schimba. Personalitatea se formează până la vârsta de 35 ani, după care pot apărea doar schimbări minore. Examenul arată că personalitatea subiectului este foarte rigidă. Aşadar, acesta va fi mereu o persoană destul de dezagreabilă în relaţiile sale cu ceilalţi şi va avea mereu dificultăţi în stabilirea şi menţinerea relaţiilor sociale. Având în vedere personalitatea acestuia, apreciez că şansele să reuşească să se reintegreze în societate sunt mici. ”

42. Al treilea raport solicitat de Curtea Comună de Justiţie a fost întocmit de psihiatrul G.E.M. la 17 august 2012. Acesta conţinea următoarele concluzii:

„Subiectul suferă totuşi de o gravă tulburare de personalitate antisocială, care se caracterizează printr-o paletă emoţională slab diferenţiată şi foarte primitivă, o conştiinţă slab dezvoltată, aptitudini sociale rudimentare şi o lipsă de empatie. [...] Deşi subiectul a avut un comportament problematic şi agresiv în primii ani ai detenţiei sale, în cursul cărora acesta a avut chiar şi o tentativă de otrăvire, acesta a devenit un deţinut-model în ultimii ani. [...] Această schimbare de comportament se datorează, în mare parte, cadrului furnizat de mediul penitenciar şi faptului că subiectul este, în prezent, mai în vârstă (are aproape 60 de ani); este probabil să devină din ce în ce mai moderat odată cu trecerea timpului. [...] În ceea ce priveşte riscul de recidivă, sunt indecis. Pe de o parte, subiectul este aproape un deţinut-model, pe de alta, trăsăturile esenţiale ale caracterului său nu s-au schimbat. Rămâne, în continuare, o persoană extrem de tulburată şi este dificil de prevăzut modul în care va reacţiona şi în ce măsură va reuşi să se descurce în afara cadrului penitenciar. ”

5. Sprijinul psihiatric acordat ulterior revizuirii periodice

43. În urma deciziei pronunţate de Curtea Comună de Justiţie la 21 septembrie 2012, Parchetul din Curaçao a concluzionat că ar fi de dorit să existe contacte mai structurate cu un psihiatru. De aceea, Procurorul General din Curaçao i-a solicitat omologului său din Aruba să se asigure că reclamantul era vizitat în mod regulat de un psihiatru, care să îi acorde un sprijin psihologic în cadrul unui plan terapeutic, în măsura în care acest lucru era posibil, având în vedere constrângerile privind executarea pedepsei detenţiunii perpetue.

6. Documentele întocmite după ce reclamantului i s-a acordat graţierea

44. La 24 iulie 2014, un document intitulat „Raport psihologic” a fost întocmit de J.S.M., psihologul penitenciarului Aruba (care redactase un raport privind reclamantul în vederea unei reexaminări periodice; supra, pct. 37), aparent, la cererea reprezentantului reclamantului. Psihologul a precizat că a efectuat teste psihologice şi a avut o întrevedere cu reclamantul, într-un moment (2011) în care aceasta lucra în cadrul penitenciarului de numai câteva luni. Aceasta a afirmat că nu avea cunoştinţă de ceea ce i se oferise reclamantului anterior şi că scurta perioadă în care intrase în contact cu reclamantul era insuficientă pentru a-i permite să realizeze sau să pună în aplicare un plan de consiliere psihologică.

45. Al doilea document intitulat „Raport psihologic” a fost redactat de acelaşi psiholog la 1 septembrie 2014, la cererea Guvernului. Acest raport era identic cu cel din 24 iulie 2014, cu excepţia unei fraze, în care psihologul a declarat, după ce consultase dosarul medical al reclamantului, că persoana în cauză nu beneficiase de niciun tratament psihologic sau psihiatric.

46. Într-un e-mail din 29 iulie 2014, adresat reprezentantului reclamantului, şeful Serviciului Social din cadrul penitenciarului din Aruba a precizat că dosarul medical din penitenciar al reclamantului, care fusese transferat în Aruba în 1999, nu conţinea niciun element care să indice că persoana în cauză ar fi beneficiat de vreun tratament din partea unui psihiatru sau unui psiholog. În 2011, KIA angajase o psiholoagă, dar aceasta nu îi aplicase niciun tratament şi nici nu îi acordase asistenţă reclamantului, care frecventase destul de regulat serviciul social al penitenciarului, cu scopul de a discuta sau de a organiza aspecte practice.

II. Dreptul şi practica interne relevante

A. Pedepsele privative de libertate

47. Reclamantul a fost declarat vinovat de săvârşirea infracţiunii prevăzute la articolul 302 din Codul penal al Antilelor Olandeze (Wetboek van Strafrecht van de Nederlandse Antillen), care, la momentul faptelor, era formulat astfel:

„Orice persoană care curmă viaţa altei persoane în mod intenţionat şi cu premeditare va fi declarată vinovată de omor şi condamnată la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la o pedeapsă temporară cu închisoarea cu o durată de cel mult douăzeci de ani. ”

48. Articolul 17 din Ordonanţa naţională privind penitenciarele (Landsverordening Beginselen Gevangeniswezen), intrată în vigoare în 1999 şi încorporată în legislaţia din Curaçao la 10 octombrie 2010 (supra, pct. 9), atunci când insula a devenit autonomă, dispune în special:

„Menţinând caracterul privativ de libertate al pedepsei (...), executarea acesteia va servi totodată la pregătirea reintegrării sociale a persoanei în cauză. ”

B. Graţierea în Curaçao

49. Guvernatorul are competenţa de a acorda o graţiere. Înainte de 10 octombrie 2010, aceasta era reglementată de 16 § 1 din Constituţia (Staatsregeling) Antilelor Olandeze, care prevedea:

„Guvernatorul poate, după consultarea instanţei care a pronunţat hotărârea, să graţieze orice persoană găsită vinovată şi condamnată printr-o hotărâre judecătorească. ”

50. Începând cu 10 octombrie 2010, articolul 93 din Constituţia insulei Curaçao dispune:

„Graţierile sunt acordate prin decret naţional, după consultarea instanţei care a pronunţat hotărârea şi cu respectarea dispoziţiilor care vor fi stabilite prin ordonanţă naţională sau adoptate în temeiul unei astfel de ordonanţe. ”

Decretele naţionale sunt emise de guvernator.

51. Procedura acordării graţierii, aplicabilă persoanelor care execută pedeapsa detenţiunii pe viaţă în Curaçao, este identică, în practică, celei care se aplica în fostele Antile Olandeze. Graţierile sunt acordate în conformitate cu Decretul din 1976 de reglementare a dreptului de graţiere [Gratieregeling 1976 – măsură administrativă generală pentru Regat (Algemene Maatregel van Rijksbestuur), care a intrat în vigoare în Antilele Olandeze la 1 octombrie 1976 şi a fost inclusă în legislaţia insulei Curaçao, atunci când aceasta a devenit ţară autonomă, la 10 octombrie 2010 (supra, pct. 9)]. Procedura este aceeaşi pentru toate persoanele condamnate, indiferent dacă execută o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă sau o pedeapsă a închisorii.

52. O cerere de graţiere poate fi introdusă, în scris, de persoana condamnată sau de avocatul acesteia. Aceasta trebuie să fie introdusă în faţa guvernatorului ţării din cadrul Regatului în care a fost condamnată persoana în cauză. În cazul în care o persoană este transferată într-o altă ţară din Regat, pentru a executa acolo o pedeapsă pronunţată în Curaçao, normele şi procedurile aplicabile graţierilor din ţara în care a fost pronunţată pedeapsa se aplică, în principiu, în continuare (astfel, în speţă, normele şi procedurile aplicabile graţierilor din Curaçao au continuat să se aplice reclamantului după transferul acestuia în Aruba), cu excepţia cazului în care se convine altfel cu ocazia transferului persoanei condamnate.

53. Atunci când este depusă o cerere de graţiere, aceasta este supusă spre avizare instanţei care a pronunţat hotărârea. în speţă, Curtea Comună de Justiţie. Instanţa consultă, la rândul său, Procurorul General, care stabileşte informaţiile care sunt necesare. Acesta poate solicita, de exemplu, un raport de evaluare, dacă din documentele întocmite de instituţia de detenţie reiese că deţinutul şi-a schimbat comportamentul. Dacă este necesar, poate fi consultat; de asemenea, un expert în analiza şi evaluarea comportamentală; totuşi, nu este obligatorie efectuarea unui examen psihologic sau psihiatric.

54. Pe baza propriilor concluzii şi a recomandărilor parchetului, un complet format din trei judecători emite un aviz motivat către guvernator, care decide, în ultimă instanţă, dacă este necesar sau nu să admită cererea de graţiere. Aspectul punitiv al detenţiei şi gravitatea infracţiunii sunt elemente relevante, dar există şi alte elemente care pot să joace un rol, precum vârsta persoanei deţinute. Pericolul pe care îl reprezintă persoana în cauză pentru societate este, de asemenea, un factor important care trebuie să fie luat în considerare atunci când trebuie să se hotărască dacă este necesară admiterea cererii. În cazul în care este acordată graţierea, aceasta poate lua forma unei graţieri totale sau parţiale (înlăturarea în întregime sau parţială a executării pedepsei), unei reduceri a pedepsei sau unei comutări. Decretul din 1976 privind reglementarea dreptului la graţiere nu prevede obligaţia ca guvernatorul să îşi motiveze decizia pe care o adoptă cu privire la o cerere de graţiere. Cu toate acestea, în expunerea de motive (Memorie van Toelichting) a articolului 93 din Constituţia insulei Curaçao se prevede că, dacă o graţiere este acordată în ciuda avizului negativ emis de instanţa consultată, motivele deciziei respective trebuie să fie expuse în mod explicit în decretul naţional care o conţine.

C. Revizuirea periodică a pedepselor cu detenţiunea pe viaţă

55. Din 15 noiembrie 2011, revizuirea periodică a pedepselor cu detenţiunea pe viaţă este obligatorie în Curaçao. Articolul 1:30 din Codul penal din Curaçao prevede:

„(1) Orice persoană condamnată la o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă este liberată condiţionat după împlinirea unei perioade de douăzeci de ani de privare de libertate, dacă, în opinia Curţii [Comune de Justiţie], continuarea executării necondiţionate a pedepsei acesteia nu mai urmăreşte un obiectiv rezonabil.

2. În toate cazurile, Curtea [Comună de Justiţie] ţine seama de situaţia victimelor şi a rudelor supravieţuitoare ale acestora, precum şi de riscul de recidivă.

3. În cazul în care Curtea [Comună de Justiţie] decide să nu repună în libertate persoana în cauză, aceasta reexaminează situaţia cinci ani mai târziu şi, ulterior, după caz, la fiecare cinci ani.

[...]

7. .Decizia Curţii Comune de Justiţie nu poate fi atacată. ”

56. Expunerea de motive referitoare la acest articol include în special următorul pasaj:

„Executarea unei pedepse privative de libertate care nu lasă loc niciunei speranţe de reîntoarcere în societate poate determina o situaţie inumană. În această privinţă, se poate face trimitere la avizul Curţii de casaţie (...) din 28 februarie 2006, LJN (Landelijk Jurisprudentie Nummer [număr din jurisprudenţa naţională] AU9381). În cadrul unei prelegeri care a avut loc la Universitatea din Antilele Olandeze la 13 aprilie 2006 (...), profesorul de drept penal D.H. de Jong a propus introducerea unui mecanism de reexaminare periodică a pedepselor cu detenţiunea pe viaţă. Introducerea unui astfel de mecanism este, în plus, conformă cu abordarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, din jurisprudenţa căreia, în special din hotărârea Wynne împotriva Regatului Unit [hotărârea din 18 iulie 1994, (seria A nr. 294‑A), unde nu era vorba direct despre o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă similară cu aceea care face obiectul analizei noastre] reiese că o reexaminare periodică se impune în funcţie de „natura şi scopul urmărit de detenţia în cauză, considerate în lumina obiectivelor instanţei care a pronunţat condamnarea. ”

Drept răspuns la această cerinţă, [articolul 1:30 din Codul penal] impune [Curţii Comune de Justiţie] obligaţia de a reexamina situaţia persoanei condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă după o perioadă de 20 de ani şi, ulterior, după caz, la fiecare cinci ani. Suntem conştienţi de faptul că această procedură este similară cu reglementarea care se aplică în cazul graţierilor, dar dorim să insistăm asupra faptului că această procedură există fără să afecteze eventuala acordare a unei graţieri în conformitate cu procedura normală. Scopul procedurii [prevăzute la articolul 1:30] este de a preveni situaţiile în care executarea unei pedepse cu detenţiunea pe viaţă conduce, în mod automat şi din motive irelevante, la o viaţă lipsită de speranţă pentru persoana în cauză. Evident că interesele persoanei condamnate trebuie să fie puse în balanţă cu cele ale societăţii; în special, este necesar să se ia în considerare poziţia rudelor victimei sau cea a înseşi victimelor. Al doilea alineat [din articolul 1:30] face referire la riscul de recidivă ; este evident că, în acest scop, Curtea [Comună de Justiţie] va consulta un specialist în evaluarea comportamentală. ”

III. Dreptul internaţional şi european relevant

A. Raportul Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT) privind vizita efectuată de acesta în Aruba şi în Antilele Olandeze în 2007

57. O delegaţie a CPT a efectuat o vizită în Aruba, în perioada 4-7 iunie 2007, şi în Antilele Olandeze, în perioada 7-13 iunie 2007. Părţile relevante ale raportului CPT [CPT/Inf (2008) 2] din 5 februarie 2008 se citesc după cum urmează:

„CAPITOLUL 2: VIZITA ÎN ARUBA

[...]

C. Penitenciarul din Aruba – KIA

[...]

3. Condiţii de detenţie

[...]

b. Regim

69. La momentul vizitei, doi deţinuţi executau pedepse cu detenţiunea pe viaţă şi alţi 26 executau pedepse de lungă durată, cu o durată între 10 şi 22 de ani. Deşi aceşti deţinuţi reprezentau peste 12 % din totalul condamnaţilor, nu păreau să beneficieze de un regim de detenţie mai motivant decât cel oferit tuturor deţinuţilor şi care se dovedea a fi mai degrabă precar. Aceştia nu beneficiau nici de un sprijin psihologic adecvat.

[...] CPT recomandă autorităţilor din Aruba să adopte măsuri privind în special deţinuţii condamnaţi la pedepse cu detenţiunea pe viaţă sau la pedepse de lungă durată.

f) Asistenţa psihiatrică şi psihologică

79. În principiu, un psihiatru se prezintă la penitenciarul din Aruba o dată pe lună; însă delegaţia a subliniat că acesta nu mai venise de câteva luni. Lipsa asistenţei psihiatrice se datorează, în principal, dificultăţilor de ordin bugetar.

[...] În cadrul penitenciarului a fost înfiinţat recent un centru de asistenţă şi supraveghere medico-legală şi psihiatrică (FOBA). Teoretic, acesta poate găzdui 10 deţinuţi. Cu toate acestea, din cauza insuficienţei de personal (medical şi penitenciar), FOBA nu a fost pus în funcţiune. Teoretic, deţinuţii pot să beneficieze de un tratament psihiatric intensiv în unitatea PAAZ a Spitalului Oduber, dar deţinuţii sunt internaţi acolo foarte rar.

[...]

„CAPITOLUL 3: VIZITA ÎN ANTILELE OLANDEZE

[...]

6. Servicii de îngrijire medicală

[...]

b. Asistenţa psihiatrică şi psihologică oferită în închisoarea Bon Futuro [din Curaçao]

60. Un psihiatru lucrează cu fracţiune de normă în penitenciarul din Bon Futuro [în afară de FOBA (...)]. Cu toate acestea, deţinuţii nu beneficiază de asistenţă psihologică (doar unitatea FOBA este frecventată de un psiholog). În opinia CPT, o instituţie de talia penitenciarului Bon Futuro ar trebui să poată conta cel puţin pe serviciile unui psiholog cu normă întreagă. CPT recomandă angajarea cât mai curând posibil a unui psiholog cu normă întreagă pentru penitenciarul Bon Futuro

61. Unitatea de asistenţă medico-legală şi psihiatrică (FOBA) din cadrul penitenciarului Bon Futuro a fost creată pentru îngrijirea anumitor deţinuţi problematici, în absenţa unei structuri spitaliceşti mai adecvate. ” [sublinierea din original]

B. Instrumentele internaţionale relevante privind pedepsele cu detenţiunea pe viaţă

1. Textele Consiliului Europei

a) Rezoluţia (76)2

58. Începând din 1976, Comitetul de Miniştri a adoptat o serie de rezoluţii şi recomandări cu privire la persoanele condamnate la pedepse de lungă durată şi la persoanele condamnate pe viaţă. Prima din această serie este Rezoluţia (76)2 din 17 februarie 1976. Aceasta prevede o serie de recomandări adresate statelor membre, care includ în special:

„1. să urmeze o politică penală potrivit căreia pedepsele de lungă durată să nu fie aplicate decât în cazul în care sunt necesare pentru protejarea societăţii;

2. să adopte măsuri legislative şi administrative care să promoveze un tratament adecvat în timpul executării acestor pedepse;

[...]

9. să se asigure că, în toate cazurile, deţinuţii sunt examinaţi cât mai curând posibil pentru a se stabili dacă li se poate acorda liberarea condiţionată;

10. să acorde unui deţinut liberarea condiţionată, sub rezerva cerinţelor legale privind termenele, din momentul în care poate fi formulat un prognostic favorabil, simplul considerent legat de prevenţia generală neputând justifica refuzul liberării condiţionate;

11. să adapteze în cazul pedepselor cu detenţiunea pe viaţă aceleaşi principii care reglementează pedepsele de lungă durată;

12. să se asigure că, în cazul pedepselor cu detenţiunea pe viaţă, are loc examinarea prevăzută la [punctul] 9, în cazul în care o astfel de examinare nu a fost deja efectuată, cel târziu după o perioadă între 8 şi 14 ani de detenţie şi că se repetă periodic;”

b) Recomandarea Rec(2003)23

59. La 9 octombrie 2003, Comitetul de Miniştri a adoptat Recomandarea Rec(2003)23 privind gestionarea de către administraţiile penitenciare a condamnaţilor pe viaţă şi a altor persoane condamnate la pedepse de lungă durată. Conform preambulului acesteia,

„(...) executarea pedepselor privative de libertate presupune stabilirea unui echilibru între, pe de o parte, asigurarea siguranţei şi respectarea ordinii şi a disciplinei în penitenciare şi, pe de altă parte, necesitatea de a le oferi deţinuţilor condiţii de viaţă decente, regimuri active şi o pregătire constructivă în vederea punerii lor în libertate;”

Punctul 2 din recomandare expune, în continuare, obiectivele pe care trebuie să le urmărească gestionarea persoanelor condamnate pe viaţă şi a altor persoane condamnate la pedepse de lungă durată:

„– (...) să asigure că penitenciarele sunt locuri sigure şi securizate pentru deţinuţi şi pentru persoanele care lucrează cu aceştia sau îi vizitează;

– (...) să contracareze efectele negative ale detenţiei de lungă durată şi pe viaţă;

– (...) să sporească şi (...) să îmbunătăţească posibilităţile ca aceşti deţinuţi să se reintegreze cu succes în societate şi să ducă o viaţă conform legii după punerea în libertate. ”

Printre principiile generale ale gestionării deţinuţilor de acest tip, formulate în recomandare, se numără i) principiul individualizării, conform căruia trebuie să se ia în considerare diversitatea caracteristicilor individuale ale persoanelor condamnate pe viaţă şi ale celor condamnate la pedepse de lungă durată şi să se ţină cont de acestea pentru stabilirea unor planuri individuale de punere în aplicare a pedepsei şi ii) principiul progresiei, conform căruia planificarea individuală a gestionării pedepsei cu detenţiunea pe viaţă sau a pedepsei de lungă durată aplicate unui deţinut trebuie să aibă ca scop asigurarea unei evoluţii progresive în cadrul sistemului penitenciar (a se vedea punctele 3 şi 8 din recomandare). Elaborat sub egida Comitetului European pentru Probleme Penale, raportul anexat la recomandare adaugă că progresia are ca obiectiv final o tranziţie constructivă de la viaţa în detenţie la viaţa în societate (punctul 44 din raport).

Punctul 10 din recomandare (planificarea pedepselor) prevede că planurile de punere în aplicare a pedepselor trebuie să fie folosite pentru a oferi o abordare sistematică, în special în vederea evoluţiei progresive a deţinutului în cadrul sistemului penitenciar în condiţii din ce în ce mai puţin restrictive, până la o etapă finală, care, în mod ideal, ar fi petrecută într-un mediu deschis, de preferat în cadrul comunităţii, precum şi pentru a asigura condiţii şi măsuri de supraveghere care să favorizeze o viaţă conform legii şi adaptarea la comunitate, după o liberare condiţionată.

Potrivit punctului 16, periculozitatea şi nevoile criminogene nu sunt caracteristici stabile din punct de vedere intrinsec şi este necesar să se efectueze periodic o evaluare a riscurilor şi a nevoilor.

În cele din urmă, punctele 33 şi 34 (privind pregătirea reintegrării în societate) prevăd:

„(33) Pentru a veni în sprijinul persoanelor condamnate pe viaţă şi al celor condamnate la pedepse de lungă durată să depăşească problema specifică a tranziţiei de la încarcerarea prelungită la un mod de viaţă conform legii în cadrul societăţii, ar trebui ca punerea în libertate a acestora să fie pregătită suficient în avans şi să ţină seama de următoarele aspecte:

– necesitatea de a elabora planuri specifice de pre-liberare şi post-liberare, care să aibă în vedere riscuri şi necesităţi relevante;

– examinarea în mod corespunzător a posibilităţilor care favorizează liberarea şi continuarea, ulterior liberării, a tuturor programelor, intervenţiilor sau tratamentele la care au fost supuşi deţinuţii în cursul detenţiei lor;

– necesitatea de a asigura o colaborare strânsă între administraţia penitenciară, autorităţile de supraveghere post-liberare şi serviciile sociale şi medicale.

34. Acordarea şi punerea în aplicare a liberării condiţionate pentru persoanele condamnate pe viaţă şi cele condamnate la pedepse de lungă durată trebuie să se efectueze potrivit principiilor stabilite în Recomandarea Rec(2003)22 privind liberarea condiţionată. ”

Punctul 131 din raportul anexat la recomandare aduce următoarea precizare referitoare la punctul 34 din aceasta:

„Recomandarea Rec(2003)23 enunţă principiul conform căruia toţi deţinuţii, cu excepţia celor care execută pedepse extrem de scurte, ar trebui să aibă posibilitatea de a beneficia de o liberare condiţionată. Potrivit prevederilor recomandării, acest principiu se aplică, de asemenea, condamnaţilor pe viaţă. Cu toate acestea, trebuie subliniat că este vorba doar despre posibilitatea acordării unei liberări condiţionate condamnaţilor pe viaţă şi că aceasta nu trebuie să fie acordată sistematic. ”

c) Recomandarea Rec(2003)22

60. Recomandarea Rec(2003)22 privind liberarea condiţionată a fost adoptată de Comitetul de Miniştri la 24 septembrie 2003. Aceasta este citată în repetate rânduri în hotărârea Kafkaris împotriva Ciprului [(MC), nr. 21906/04, pct. 72, CEDO 2008]. Pe scurt, aceasta prevede o serie de recomandări privind pregătirea liberării condiţionate, acordarea acesteia, condiţiile care pot fi impuse în acest scop şi garanţiile procedurale care trebuie să o însoţească. Printre principiile generale enunţate de aceasta se numără următoarele (punctele 3 şi 4.a.):

„(3) Liberarea condiţionată ar trebui să urmărească sprijinirea deţinuţilor în realizarea tranziţiei de la viaţa în detenţie la o viaţă conform legii, în cadrul comunităţii, prin intermediul unor condiţii şi măsuri de supraveghere post-liberare care să contribuie la atingerea acestui obiectiv, precum şi la siguranţa publică şi la reducerea criminalităţii în cadrul societăţii.

4.a. Pentru a reduce efectele nocive ale detenţiei şi pentru a favoriza reintegrarea deţinuţilor în condiţii care vizează să garanteze siguranţa comunităţii, legislaţia ar trebui să prevadă pentru toţi deţinuţii condamnaţi, inclusiv cei condamnaţi pe viaţă, posibilitatea de a beneficia de liberare condiţionată. ”

Expunerea de motive anexată la recomandare precizează următoarele cu privire la punctul 4 din aceasta:

„Deţinuţii condamnaţi pe viaţă nu trebuie să fie lipsiţi de speranţa obţinerii unei liberări. În primul rând, pentru că nu se poate susţine în mod rezonabil că toţi condamnaţii pe viaţă vor reprezenta întotdeauna un pericol pentru societate. În al doilea rând, deoarece detenţia persoanelor care nu au nicio speranţă de a fi puse în libertate ridică grave probleme de gestionare, fie că este vorba despre încurajarea cooperării lor şi ţinerea sub control a comportamentului lor perturbator, propunerea unor programe de dezvoltare personală, organizarea planificării pedepsei sau asigurarea securităţii. Astfel, ţările a căror legislaţie prevede pedepse cu detenţiunea pe viaţă efectivă ar trebui să creeze posibilităţi de revizuire a pedepsei după un anumit număr de ani şi la intervale regulate, pentru a stabili dacă o persoană deţinută, condamnată la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, poate să execute restul pedepsei sale în cadrul comunităţii, în ce condiţii şi ce măsuri de supraveghere trebuie să fie adoptate. ”

d) Documentul de lucru al CPT cu privire la pedepsele cu detenţiunea pe viaţă reală/efectivă

61. Comitetul European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT) a adoptat în 2007 un raport [CPT (2007) 55, 27 iunie 2007], intitulat „Condamnările la detenţiunea pe viaţă reală/efectivă”. Redactat de domnul Jørgen Worsaae Rasmussen, membru al comitetului, acest raport analizează diverse texte ale Consiliului Europei privind pedepsele cu detenţiunea pe viaţă, printre care şi Recomandările Rec(2003)22 şi Rec(2003)23, şi precizează, în esenţă, a) că principiul care constă în prevederea posibilităţii ca toţi deţinuţii să beneficieze de o liberare condiţionată este valabil şi în cazul „condamnaţilor la detenţiunea pe viaţă” şi b) că toate statele membre ale Consiliului Europei prevăd posibilitatea unei puneri în libertate din motive umanitare, dar că această „formă specială de punere în libertate” este diferită de liberarea condiţionată.

Acest raport subliniază existenţa unui curent de opinie care a stat la baza propunerilor de reformare a procedurii de revizuire a condamnărilor la pedeapsa detenţiunii pe viaţă în Danemarca, Finlanda şi Suedia, opinie conform căreia liberarea discreţionară a deţinuţilor, la fel ca şi condamnarea lor, este un aspect care ţine de competenţa instanţelor şi nu a executivului. De asemenea, acesta citează şi aprobă raportul întocmit de CPT în urma vizitei efectuate în Ungaria în 2007, în care se afirmă:

„În ceea ce îi priveşte pe «adevăraţii condamnaţi la detenţiune pe viaţă», CPT exprimă rezerve serioase cu privire la însuşi conceptul care impune ca deţinuţii în cauză, odată condamnaţi, să fie consideraţi pentru totdeauna ca fiind o ameninţare permanentă pentru comunitate şi să fie privaţi de orice speranţă de a obţine liberarea condiţionată. ”

În concluziile documentului sunt formulate diverse recomandări: niciun deţinut nu ar trebui să fie „etichetat” ca fiind susceptibil să îşi petreacă viaţa în detenţie, respingerea cererii de liberare nu ar trebui să fie niciodată definitivă şi chiar şi deţinuţii reîncarceraţi nu ar trebui să fie privaţi de orice speranţă de liberare.

e) Raportul CPT privind Elveţia

62. Raportul CPT privind vizita efectuată în Elveţia în perioada 10-20 octombrie 2011 [CPT/Inf (2012) 26, 25 octombrie 2012] conţine următoarele observaţii cu privire la sistemul elveţian de detenţiune pe viaţă pentru autorii unor infracţiuni cu caracter sexual sau violent, consideraţi ca fiind extrem de periculoşi şi incorigibili:

„CPT exprimă rezerve serioase cu privire la însuşi conceptul de privare de libertate «pe viaţă», conform căruia aceste persoane, odată ce au fost declarate extrem de periculoase şi incorigibile, sunt considerate pentru totdeauna ca reprezentând un pericol permanent pentru societate, fiind astfel private oficial de orice speranţă de a obţine o formă mai blândă de executare a măsurii, sau chiar liberarea condiţionată. Având în vedere că singurul mod în care persoana în cauză poate să fie pusă în libertate depinde de progresele ştiinţifice, aceasta este privată de orice posibilitate de a influenţa eventuala sa liberare, de exemplu, prin intermediul bunei purtări în cadrul executării măsurii.

În această privinţă, Comitetul face trimitere la Recomandarea (2006)2 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, din 11 ianuarie 2006, cu privire la Regulile europene privind penitenciarele, precum şi la punctul 4.a. din Recomandarea Rec(2003)22 a Comitetului de Miniştri din 24 septembrie 2003 privind liberarea condiţionată, care precizează clar că legislaţia ar trebui să prevadă posibilitatea ca toate persoanele private de libertate condamnate, inclusiv persoanele care fac obiectul unei condamnări la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, să beneficieze de liberarea condiţionată. În expunerea de motive [a acesteia din urmă] se insistă asupra faptului că persoanele condamnate la detenţiune pe viaţă nu ar trebui să fie private de orice speranţă de a fi puse în libertate.

Prin urmare, CPT consideră că este inumană privarea de libertate pe viaţă a unei persoane, fără nicio speranţă reală de punere în libertate. Comitetul îndeamnă insistent autorităţile elveţiene să reexamineze, în consecinţă, conceptul de privare de libertate «pe viaţă». ” [sublinierea din original]

2. Dreptul penal internaţional

63. Articolul 77 din Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale („CPI”) permite impunerea unei pedepse cu detenţiunea pe viaţă în cazul în care aceasta este justificată de caracterul extrem de grav al infracţiunii săvârşite şi de situaţia personală a persoanei condamnate. Articolul 110 al treilea paragraf prevede că, atunci când o persoană a executat 25 de ani de închisoare în cazul unei condamnări pe viaţă, CPI revizuieşte pedepsa pentru a stabili dacă este cazul să o reducă. Ea nu procedează la această revizuire înaintea acestui termen. Articolul 110 al patrulea şi al cincilea paragraf prevede următoarele:

„4. În cazul revizuirii prevăzute la al treilea paragraf Curtea poate reduce pedeapsa dacă constată că una sau mai multe dintre condiţiile următoare sunt îndeplinite:

a) persoana a manifestat, de la început şi în mod continuu, voinţa de a coopera cu Curtea în anchetele şi acţiunile penale efectuate de aceasta

b) persoana a facilitat spontan executarea deciziilor şi ordonanţelor Curţii în alte cazuri, în special ajutându-o să localizeze activele care fac obiectul deciziilor prin care se dispune confiscarea lor, plata unei amenzi sau o reparaţie şi care pot fi folosite în favoarea victimelor; sau

c) alţi factori prevăzuţi în Regulamentul de procedură şi de probe care atestă o schimbare de circumstanţe evidentă a consecinţelor apreciabile de natură să justifice reducerea pedepsei.

5. Dacă la revizuirea prevăzută la al treilea paragraf Curtea stabileşte că nu este cazul să fie redusă pedeapsa, ea reexaminează în continuare problema reducerii pedepsei la intervalele prevăzute în Regulamentul de procedură şi de probe şi aplicând criteriile enunţate în acesta. ”

Procedura şi celelalte criterii de revizuire sunt stabilite prin articolele 223 şi 224 din Regulamentul de procedură şi de probe.

Articolul 223 prevede următoarele:

„Criterii pentru examinarea problemei reducerii pedepsei

Atunci când examinează problema reducerii unei pedepse în temeiul articolului 110 alineatele (3) şi (5), cei trei judecători ai Camerei de apel iau în considerare criteriile enumerate la articolul 110 alineatul (4) literele a) şi b), precum şi următoarele criterii:

a) faptul că, prin comportamentul său în cursul detenţiei, persoana condamnată arată că se disociază de infracţiunea săvârşită;

b) perspectivele resocializării şi ale unei reintegrări reuşite a persoanei condamnate ;

c) posibilitatea ca eliberare înainte de termen a persoanei condamnate să rişte să cauzeze o instabilitate socială semnificativă;

d) orice acţiune semnificativă întreprinsă de persoana condamnată în favoarea victimelor şi repercusiunile pe care le poate avea punerea în libertate înainte de termen asupra victimelor şi a membrilor familiei lor;

e) situaţia personală a condamnatului, în special agravarea stării fizice sau psihice, ori vârsta înaintată a acestuia. ”

Articolul 224 alineatul (3) prevede că, în vederea aplicării alineatului (5) al articolului 110 din Statut, trei judecători ai Camerei de apel examinează problema reducerii pedepsei la fiecare trei ani, cu excepţia cazului în care a fost stabilit un interval mai scurt în cadrul unei decizii adoptate în temeiul articolul 110 alineatul (3). Acesta adaugă că, în cazul în care există o schimbare semnificativă a circumstanţelor, aceşti trei judecători pot să îi permită persoanei condamnate să solicite o revizuire în cursul acestei perioade de trei ani sau în orice interval mai scurt care a fost stabilit de aceştia.

64. Articolul 27 din Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie („TPII”) prevede că pedepsele cu închisoarea sunt executate într-un stat desemnat de TPII. Detenţia este supusă normelor naţionale ale statului în cauză, sub controlul TPII. Articolul 28 (graţierea şi comutarea pedepsei) precizează:

„Dacă persoana condamnată poate să beneficieze de o graţiere sau de o comutare a pedepsei, în temeiul legislaţiei statului în care aceasta este încarcerată, statul în cauză notifică Tribunalul în consecinţă. Preşedintele Tribunalului, în consultare cu judecătorii, se pronunţă în acest sens ţinând seama de interesele justiţiei şi de principiile generale ale dreptului. ”

Dispoziţii similare celor de la articolele 27 şi 28 din Statutul TPII se regăsesc la articolele 26 şi 27 din Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda, la articolele 22 şi 23 din Statutul Tribunalului Special pentru Sierra Leone şi la articolele 29 şi 30 Statutul Tribunalului Special pentru Liban.

3. Dreptul Uniunii Europene

65. Articolul 5 alineatul (2) din Decizia-cadru privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, adoptată de Consiliul Uniunii Europene la 13 iunie 2002, prevede:

„în cazul în care infracţiunea pentru care a fost emis mandatul european de arestare este sancţionată cu o pedeapsă sau o măsură de siguranţă privative de libertate cu caracter permanent, executarea respectivului mandat poate fi supusă condiţiei ca sistemul juridic al statului membru emitent să prevadă dispoziţii care permit o reexaminare a pedepsei aplicate – la cerere sau cel târziu după douăzeci de ani– sau aplicarea unor măsuri de clemenţă pe care persoana le poate solicita, în conformitate cu dreptul sau practica statului membru emitent, în vederea neexecutării acestei pedepse sau măsuri. ”

C. Instrumentele europene relevante referitoare la asistenţa medicală (psihiatrică) acordată deţinuţilor

66. Pasajele relevante din Recomandarea Rec(98)7 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei adresată statelor membre cu privire la aspectele etice şi organizaţionale ale asistenţei medicale în penitenciare, adoptată la 8 aprilie 1998, se citesc după cum urmează:

„I. Principalele aspecte ale dreptului la asistenţă medicală în penitenciare

A. Accesul la un medic

1. [...] Toţi deţinuţii ar trebui să beneficieze de un examen medical cu ocazia internării. Ar trebui să se pună accent pe identificarea tulburărilor psihice (...)

3. Serviciile de îngrijire medicală din penitenciare ar trebui să asigure un minim de consultaţii ambulatorii şi de îngrijiri de urgenţă. Atunci când starea de sănătate a deţinuţilor necesită îngrijiri care nu pot fi asigurate în închisoare, ar trebui să se ia toate măsurile pentru ca aceştia să beneficieze de tratament în unităţi medicale din afara închisorii, în condiţii de maximă siguranţă.

[...]

5. Ar trebui să fie garantat accesul la consultaţii şi consiliere psihiatrice. În instituţiile penitenciare mari ar trebui să fie prezentă o echipă de psihiatri. În cazul în care nu este disponibilă o astfel de echipă, precum în cazul penitenciarelor mici, ar trebui să fie asigurate consultaţii de către un medic psihiatru care lucrează într-un spital sau un medic psihiatru privat.

[...]

III. Organizarea asistenţei medicale în penitenciare, în special în ceea ce priveşte gestionarea anumitor probleme curente

D. Simptome psihiatrice, tulburări mintale, grave tulburări de personalitate, riscul de suicid

55. Deţinuţii care suferă de tulburări mintale grave ar trebui să poată fi internaţi şi îngrijiţi într-o unitate medicală dotată cu echipament adecvat şi care dispune de personal calificat. Decizia de internare a unui deţinut într-un spital public ar trebui să fie adoptată de un medic psihiatru, sub rezerva autorizării din partea autorităţilor competente. ”

67. Anexa la Recomandarea Rec(2003)23 a Comitetului de Miniştri privind gestionarea de către administraţiile penitenciare a condamnaţilor la detenţiunea pe viaţă şi a altor deţinuţi pe termen lung, adoptată la 9 octombrie 2003, prevede în special:

„(27) Ar trebui adoptate măsuri pentru diagnosticarea precoce de către un specialist a tuturor deţinuţilor care suferă sau care ajung să sufere de tulburări mintale şi pentru a le asigura un tratament adecvat. [...] ”

68. Recomandarea Rec(2006)2 a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la regulile penitenciare europene, adoptată la 11 ianuarie 2006, în cadrul celei de-a 952-a reuniuni a Delegaţilor Miniştrilor, prevede în special următoarele:

„(...) executarea pedepselor privative de libertate şi gestionarea deţinuţilor necesită luarea în considerare a unor imperative legate de securitate, siguranţă şi disciplină şi trebuie totodată să garanteze condiţii de detenţie care nu aduc atingere demnităţii umane şi să ofere posibilitatea desfăşurării unor activităţi constructive şi o îngrijire care să permită pregătirea reintegrării lor în societate. ”

69. Statelor membre li se recomandă în special ca, în elaborarea legislaţiei, a politicilor şi a practicilor acestora, să urmeze normele conţinute în anexa la recomandare. Pasajele relevante din această anexă se citesc astfel:

„(...)

12.1 Persoanele care suferă de boli mintale şi a căror stare de sănătate mintală este incompatibilă cu detenţia în închisoare ar trebui să fie ţinuţi în detenţie într-o instituţie special concepută în acest scop.

12.2 Dacă aceste persoane sunt deţinute în mod excepţional într-o închisoare, situaţia şi nevoile lor trebuie să fie reglementate de norme speciale.

[...]

39. Autorităţile penitenciarelor trebuie să protejeze sănătatea tuturor deţinuţilor aflaţi în custodia lor.

[...]

40.3 Deţinuţii trebuie să aibă acces la serviciile medicale disponibile în ţara în cauză, fără discriminare fondată pe situaţia lor juridică.

40.4. Serviciile medicale din închisori trebuie să facă eforturi pentru a identifica şi trata bolile fizice sau psihice, precum şi deficienţele de care ar putea suferi deţinuţii.

40.5 În acest scop, fiecare deţinut trebuie să beneficieze de serviciile medicale, chirurgicale şi psihiatrice necesare, inclusiv cele disponibile în comunitate.

[...]

47.1 Trebuie să fie organizate instituţii sau secţii specializate, plasate sub control medical, pentru ţinerea sub observaţie şi tratarea deţinuţilor care suferă de afecţiuni sau tulburări mintale care nu intră în mod necesar sub incidenţa dispoziţiilor Regulii 12.

47.2 Serviciile medicale din penitenciare trebuie să asigure tratamentul psihiatric al tuturor deţinuţilor care necesită o astfel de terapie şi să acorde o atenţie deosebită prevenirii suicidului. ”

D. Instrumente internaţionale relevante privind reintegrarea deţinuţilor

70. Criminologii au făcut întotdeauna referire la diversele funcţii atribuite în mod tradiţional pedepsei, inclusiv pedepsirea, prevenţia, protejarea publicului şi îndreptarea. Cu toate acestea, în ultimii ani s-a observat tendinţa, amplu ilustrată de instrumentele juridice ale Consiliului Europei, de a pune mai mult accent asupra reintegrării. Recunoscută în trecut drept un mijloc de prevenire a recidivei, îndreptarea implică, în prezent, conform unei perspective mai pozitive, mai degrabă ideea unei resocializări prin promovarea răspunderii personale. Acest obiectiv este consolidat de dezvoltarea „principiului progresiei”: pe măsură ce îşi execută pedeapsa, un deţinut trebuie să treacă progresiv, în cadrul sistemului penitenciar, din stadiul iniţial al detenţiei, în care se pune accent pe pedeapsă şi pe plata pentru actul săvârşit, la stadiile ulterioare ale pedepsei, în care trebuie să se acorde prioritate pregătirii liberării.

1. Instrumentele internaţionale relevante în domeniul drepturilor omului

71. Articolul 10 alineatul (3) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice („PIDCP”) prevede că „regimul penitenciar cuprinde un tratament al condamnaţilor având drept scop esenţial îndreptarea lor şi reabilitarea lor socială. ” În Observaţia generală a Comitetului pentru drepturile omului cu privire la articolul 10 se afirmă, în plus, că „niciun sistem penitenciar nu poate avea un caracter exclusiv punitiv; scopul esenţial al acestuia ar trebui să fie îndreptarea şi readaptarea socială a prizonierului”. ”

72. Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor al Organizaţiei Naţiunilor Unite(1957) cuprinde următoarele principii directoare privind persoanele private de libertate condamnate:

„(57) Încarcerarea şi celelalte măsuri care au ca efect izolarea deţinutului de lumea exterioară sunt dureroase prin însăşi faptul că ele îl privează pe deţinut de dreptul la autodeterminare, lipsindu-l de libertatea sa De aceea sistemul penitenciar, cu excepţia unor acţiuni justificate întreprinse pentru menţinerea disciplinei, Cu excepţia măsurilor de segregare justificate sau de menţinere a disciplinei, sistemul penitenciar nu trebuie aşadar să agraveze suferinţele inerente unei astfel de situaţii.

58. Scopul şi justificarea pedepselor şi măsurilor privative de libertate sunt, în ultimă instanţă, de a proteja societatea împotriva criminalităţii. Un astfel de obiectiv poate fi atins numai dacă perioada de privare de libertate este folosită, în măsura posibilului, astfel încât autorul infracţiunii, odată pus în libertate, să fie nu doar dornic, dar şi capabil, să trăiască respectând legea şi să îşi câştige existenţa.

59. În acest scop, regimul penitenciar trebuie să folosească toate mijloacele curative, educative, morale, spirituale şi altele şi toate formele de asistenţă de care poate dispune, căutând să le aplice în conformitate cu nevoile tratamentului individual al delincvenţilor.”

2. Regulile penitenciare europene din 1987 şi 2006

73. Regulile penitenciare europene sunt recomandări ale Comitetului de Miniştri către statele membre ale Consiliului Europei cu privire la standardele minime care trebuie să fie aplicate în închisori. Statele sunt încurajate să se inspire din aceste reguli la elaborarea legislaţiei şi politicilor proprii şi să asigure larga lor difuzare către autorităţile judiciare, precum şi către personalul din penitenciar şi deţinuţi.

Versiunea din 1987 a regulilor penitenciare europene („Regulile din 1987”) precizează, în cadrul celui de-al treilea principiu de bază, că:

„Tratamentul aplicat deţinuţilor trebui să aibă ca obiectiv menţinerea sănătăţii şi protejarea demnităţii acestora şi, în măsura în care durata pedepsei permite, să îi ajute să îşi dezvolte simţul responsabilităţii şi competenţe care le vor permite să se reintegreze în societate, să trăiască o viaţă legală şi să îşi câştige existenţa după eliberare. ”

În cea mai recentă versiune a acestor reguli, adoptată în 2006 („Regulile din 2006”), principiul menţionat anterior a fost înlocuit cu alte trei principii:

„Regula 2: Persoanele private de libertate îşi păstrează toate drepturile care nu le-au fost retrase prin lege, în urma deciziei de condamnare la pedeapsa cu închisoarea sau de arestare preventivă.

[...]

„Regula 5: Viaţa în penitenciar trebuie să se apropie cât mai mult posibil de aspectele pozitive ale vieţii din exteriorul penitenciarului.

„Regula 6: Fiecare perioadă de detenţie trebuie să fie gestionată astfel încât să faciliteze reintegrarea persoanelor private de libertate în societatea liberă. ”

În comentariul referitor la Regulile din 2006, Comitetul European pentru Probleme Penale (CEPP) indică faptul că Regula 2 subliniază că pierderea dreptului la libertate nu trebuie înţeleasă ca implicând în mod automat faptul că persoanele private de libertate îşi pierd drepturile politice, civile, sociale, economice şi culturale, ci că ar trebui să existe cât mai puţine restricţii. Conform comentariului, Regula 5 subliniază aspectele pozitive ale normalizării. Admiţând că viaţa în detenţie nu poate să fie niciodată la fel ca viaţa într-o societate liberă, această regulă precizează că trebuie să se intervină activ pentru a se crea condiţii de detenţie cât mai apropiate posibil de cele ale vieţii normale. În plus, potrivit termenilor comentariului, „Regula 6 recunoaşte că deţinuţii, condamnaţi sau nu, se vor întoarce, în cele din urmă în societatea liberă şi că viaţa în detenţie trebuie să fie organizată astfel încât să se ţină seama de acest lucru. ”

74. Primul capitol al Părţii a VIII-a din Regulile din 2006, intitulat „Obiectivul regimului persoanelor private de libertate condamnate”, conţine în special următoarele dispoziţii:

„102.1 În plus faţă de regulile care se aplică tuturor deţinuţilor, regimul persoanelor private de libertate condamnate trebuie să fie conceput astfel încât să le permită să ducă o viaţă responsabilă şi lipsită de infracţionalitate.

102.2 Privarea de libertate constituie o pedeapsă în sine şi, astfel, regimul persoanelor private de libertate condamnate nu trebuie să agraveze suferinţa inerentă detenţiei.”

În aceste privinţe, CEPP explică în comentariul său că Regula 102:

„(...) enunţă obiectivele regimului aplicabil deţinuţilor în termeni pozitivi şi simpli. Aceasta pune accent mai degrabă pe elaborarea unor măsuri şi programe pentru persoanele private de libertate condamnate, care să contribuie la dezvoltarea simţului responsabilităţii, şi nu strict pe o prevenire a recidivei. [...]

Această nouă regulă este conformă cu cerinţele unor instrumente internaţionale precum articolul 10 alineatul (3) din PIDCP, (...) Cu toate acestea, contrar dispoziţiilor PIDCP, formularea utilizată în Regula 102 evită în mod deliberat folosirea termenului „îndreptare”, care poate conferi conotaţii moralizatoare tratamentului aplicat. Dimpotrivă, aceasta pune accent pe importanţa de a le oferi persoanelor private de libertate condamnate, care provin adesea din medii defavorizate, oportunitatea şi mijloacele de a duce o viaţă responsabilă şi lipsită de infracţionalitate. În această privinţă, Regula 102 oferă aceeaşi abordare ca şi Regula 58 din Ansamblul de reguli minime al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru tratamentul deţinuţilor.”

75. Regula 105.1 din Regulile din 2006 prevede că un program sistematic de muncă trebuie să contribuie la realizarea obiectivelor urmărite de regimul persoanelor private de libertate condamnate. În temeiul Regulii 106.1, un program educativ sistematic, vizând îmbunătăţirea nivelului general de educaţie al deţinuţilor, precum şi capacitatea lor de a duce ulterior o viaţă responsabilă şi lipsită de infracţionalitate, trebuie să constituie o parte esenţială a regimului persoanelor private de libertate condamnate. În cele din urmă, Regula 107.1 precizează că liberarea deţinuţilor condamnaţi trebuie să fie însoţită de programe concepute special pentru a le permite să facă tranziţia între viaţa în detenţie şi o viaţă în cadrul colectivităţii, care să respecte legislaţia internă.

76. Motivul care a determinat evoluţia consacrată de Regulile din 2006 poate fi înţeles în urma lecturii Recomandărilor Rec(2003)22 şi Rec(2003)23 ale Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, citate anterior (supra, punctele 59 şi 60), ambele abordând obiectivul reintegrării al pedepselor cu închisoarea. În plus faţă de dispoziţiile relevante ale recomandărilor citate anterior, trebuie menţionat considerentul (5) din preambulul Recomandării Rec(2003)22 privind liberarea condiţionată, potrivit căruia „studiile arată că detenţia are adesea consecinţe nefaste şi nu asigură reabilitarea persoanelor private de libertate”. Recomandarea precizează, la punctul 8, măsurile necesare pentru reducerea riscului de recidivă din partea persoanelor private de libertate, prin punerea în aplicare a unor condiţii individualizate:

„– repararea prejudiciului cauzat victimelor sau plata unei despăgubiri;

– angajamentul de a urma un tratament, în cazul toxicomaniei, alcoolismului sau al oricărei alte afecţiuni care poate fi tratată şi care are legătură în mod evident cu săvârşirea infracţiunii;

– angajamentul de a munci sau de a se dedica unei activităţi profesionale aprobate, de exemplu urmarea unui curs sau a unei formări profesionale;

– participarea la programe de dezvoltare personală;

– interdicţia de a locui sau de a vizita anumite locaţii. ”

ÎN DREPT

I. Aspecte preliminare

A. Cu privire la excepţiile preliminare ale Guvernului

1. Calitatea procesuală activă

a) Argumentele părţilor

77. În şedinţă, Guvernul a exprimat îndoieli că Johnny Francis van Heyningen şi Altagracia Murray, respectiv fiul şi sora reclamantului, aveau calitatea procesuală activă de a continua procedura în faţa Curţii. Acesta a susţinut că, în cazul în care, aşa cum reieşea din jurisprudenţa Curţii, aceasta impunea existenţa unor interese personale suplimentare celor care rezultă dintr-o legătură apropiată de rudenie, atunci era necesar să se constate că reclamantul nu arătase un interes deosebit faţă de cei trei copii ai acestuia şi că din dosarul aflat în posesia Guvernului nu rezulta că domnul van Heyningen şi-ar fi vizitat vreodată tatăl în perioada detenţiei. Guvernul a explicat că, deşi situaţia surorii reclamantului, Altagracia, era diferită, având în vedere că păstrase legătura cu fratele său în cea de-a doua parte a detenţiei acestuia în Aruba, trebuia să se stabilească dacă, într-o situaţie în care cele mai apropiate rude ale reclamantului, şi anume copiii acestuia, nu luaseră niciodată legătura cu tatăl lor şi nici nu manifestaseră vreun interes de a menţine cererea, o altă rudă apropiată trebuia să acţioneze în acest sens.

78. La rândul lor, fiul şi sora reclamantului argumentează că au un interes legitim de a continua procedura, care are ca scop obţinerea unei hotărâri a Curţii prin care să se stabilească, în special, dacă autorităţile aveau obligaţia de a-i oferi reclamantului o perspectivă reală de punere în libertate. În opinia lor, Guvernul nu a furnizat niciodată persoanei în cauză un tratament care să o poată ajuta să îşi recapete libertatea, să se reunească cu membrii familiei şi să restabilească legătura cu aceştia. În plus, în pofida costurilor implicate, domnul van Heyningen, care locuia în partea europeană a Regatului din 1999, a reuşit să îşi viziteze tatăl în penitenciar de şase ori şi a păstrat telefonic legătura cu acesta. În ceea ce o priveşte pe Altagracia Murray, care trăia în Aruba, şi-a fi vizitat fratele aproape săptămânal în perioada detenţiei.

b) Motivarea Curţii

79. În cazul în care reclamantul iniţial a decedat după introducerea cererii, în mod obişnuit, Curtea le permite rudelor persoanei în cauză să continue procedura, cu condiţia să existe un interes legitim în acest sens [Malhous împotriva Republicii Cehe (dec.) (MC), nr. 33071/96, CEDO 2000‑XII, şi Larionovs şi Tess împotriva Letoniei (dec.), nr. 45520/04 şi 19363/05, pct. 172, 25 noiembrie 2014]. Având în vedere obiectul cererii şi toate elementele de care dispune, Curtea apreciază că, în speţă, fiul şi sora reclamantului aveau un interes legitim de a menţine cererea şi că, din acest motiv, aveau calitate procesuală activă în temeiul art. 34 din Convenţie (a se vedea, de exemplu, Carrella împotriva Italiei, nr. 33955/07, pct. 48-51, 9 septembrie 2014).

80. În consecinţă şi în măsura în care observaţiile Guvernului trebuie să fie interpretate ca fiind o excepţie preliminară privind calitatea procesuală activă a fiului şi a surorii reclamantului, Curtea respinge această excepţie.

2. Calitatea de victimă

81. Guvernul explică, în ceea ce priveşte capătul de cerere potrivit căruia reclamantul nu avea nicio perspectivă de punere în libertate că opţiunea graţierii era neadecvată şi ineficientă, că persoana în cauză nu mai poate fi considerată „victima”, în sensul art. 34 din Convenţie, unei încălcări a art. 3, deoarece aceasta a fost eliberată din penitenciar după ce i s-a acordat o graţiere la 31 martie 2014.

82. Reclamantul nu s-a pronunţat cu privire la acest aspect.

83. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, termenul „victimă” de la art. 34 din Convenţie desemnează o persoană afectată direct de actul sau de omisiunea în litigiu, existenţa unei încălcări a cerinţelor Convenţiei putând fi concepută chiar şi în absenţa unui prejudiciu, acesta fiind relevant doar în contextul art. 41. Prin urmare, o decizie sau o măsură favorabilă unui reclamant nu este suficientă, în principiu, pentru a-i retrage acestuia calitatea de „victimă” decât în cazul în care autorităţile naţionale au recunoscut, explicit sau în esenţă, iar apoi au reparat încălcarea Convenţiei [a se vedea, între altele, Nada împotriva Elveţiei (MC), nr. 10593/08, pct. 128, CEDO 2012, şi trimiterile citate].

84. În ceea ce priveşte capătul de cerere al reclamantului, conform căruia sistemul acordării graţierii nu îi putea oferi o perspectivă de punere în libertate, Curtea observă că, în cursul perioadei de 33 de ani petrecută în detenţie de persoana în cauză, după condamnarea sa la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, aceasta a introdus numeroase cereri de graţiere, toate fiind respinse. În mod cert, acesta a beneficiat de o graţiere la 31 martie 2014, din motive legate de deteriorarea stării sale de sănătate (supra, pct. 30), dar această decizie nu constituia o recunoaştere a pretinsei încălcări a art. 3 din Convenţie. Având în vedere că nu există niciun alt element care să indice faptul că graţierea a avut ca scop acordarea unei reparaţii, reclamantul poate fi considerat victima pretinselor încălcări.

În consecinţă, Curtea respinge excepţia ridicată de Guvern cu privire la lipsa calităţii victimă a reclamantului.

B. Cu privire la obiectul litigiului în faţa Marii Camere

85. În circumstanţele specifice ale cauzei, Curtea consideră că este necesar să precizeze obiectul exact al litigiului supus examinării sale.

86. În primul rând, atât cererea de trimitere formulată de reclamant, cât şi observaţiile sale scrise includ argumente referitoare la capetele sale de cerere întemeiate pe art. 5 din Convenţie, care au fost declarate inadmisibile de către Cameră (supra, pct. 4). Or, conform jurisprudenţei constante a Curţii, conţinutul şi obiectul „cauzei” trimise în faţa Marii Camere sunt delimitate în decizia Camerei cu privire la admisibilitate [K. şi T. împotriva Finlandei (MC), nr. 25702/94, pct. 140-141, CEDO 2001-VII, Azinas împotriva Ciprului (MC), nr. 56679/00, pct. 32, CEDO 2004‑III, şi Kovačić şi alţii împotriva Sloveniei (MC), nr. 44574/98, 45133/98 şi 48316/99, pct. 194, 3 octombrie 2008]. Aceasta înseamnă că Marea Cameră nu poate să examineze capetele de cerere care au fost declarate inadmisibile de către Cameră. Curtea nu identifică niciun motiv pentru a se îndepărta de la acest principiu în speţă [Syssoyeva şi alţii împotriva Letoniei (radiere) (MC), nr. 60654/00, pct. 59-62, CEDO 2007‑I].

87. În plus, în cererea sa de trimitere, reclamantul susţinea că, din cauza faptului că nu a beneficiat niciodată de un tratament psihiatric, acesta nu putea nutri nicio speranţă de a fi pus în libertate într-o bună zi. În acelaşi timp, acesta „a acceptat” concluzia Curţii potrivit căreia, având în vedere introducerea în dreptul intern a unui mecanism de reexaminare periodică, nu a existat o încălcare a art. 3 din Convenţie în ceea ce priveşte capătul său de cerere conform căruia nu exista nicio posibilitate de a obţine o reexaminare a pedepsei sale cu detenţiunea pe viaţă.

88. În această privinţă, Curtea reaminteşte că respectiva „cauză” trimisă în faţa Marii Camere include în mod necesar toate aspectele cererii pe care Camera le-a examinat anterior în hotărârea acesteia (K. şi T. împotriva Finlandei, citată anterior, pct. 140). Pe de altă parte, nu se poate considera că observaţiile formulate de reclamant cu privire la concluziile Camerei trebuie să fie interpretate drept o retragere fără echivoc a respectivului capăt de cerere, având în vedere că observaţiile scrise ale persoanei în cauză includ argumente referitoare la problema stabilirii dacă pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă impusă acestuia era reductibilă de facto şi dacă revizuirea periodică îndeplinea cerinţele impuse de jurisprudenţa Curţii. Prin urmare, reiese că persoana în cauză nu a renunţat la acest aspect al capătului său de cerere. Aşadar, Marea Cameră poate să examineze capătul de cerere formulat de reclamant în temeiul art. 3, conform căruia nu exista nicio posibilitate de a obţine revizuirea pedepsei cu detenţiunea pe viaţă aplicată reclamantului.

89. În cele din urmă, reclamantul a precizat în observaţiile sale scrise că nu dorea să „insiste” asupra capătului său de cerere întemeiat pe art. 3, referitor la condiţiile materiale ale detenţiei sale şi, mai exact, la starea clădirilor penitenciarelor. Având în vedere că, la punctul următor din aceste observaţii, persoana în cauză a declarat că doreşte să îşi menţină celelalte capete de cerere, Curtea apreciază că, prin folosirea expresiei „nu insist”, reclamantul a intenţionat să afirme că nu doreşte să menţină, în sensul art. 37 § 1 lit. a), acest aspect al capătului de cerere întemeiat pe art. 3. Considerând, în conformitate cu art. 37 § 1 in fine, că nu există nicio circumstanţă specială legată de respectarea drepturilor omului garantate de Convenţie şi de protocoalele sale, care i-ar impune examinarea acestui capăt de cerere, Marea Cameră decide să nu îl examineze.

90. În consecinţă, Marea Cameră va examina capetele de cerere formulate de reclamant în temeiul art. 3, conform cărora, pe de o parte, pedeapsa detenţiunii pe viaţă aplicată acestuia era ireductibilă şi, pe de altă parte, condiţiile detenţiei acestuia, în cadrul căreia nu ar fi beneficiat niciodată de un regim adaptat stării sale de sănătate mintală şi nici de un tratament psihiatric, au determinat încălcarea acestei dispoziţii.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie

91. Iniţial, reclamantul a susţinut că pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă aplicată acestuia era ireductibilă de facto şi de jure şi că, în penitenciarele unde a fost încarcerat, nu exista niciun regim diferit pentru deţinuţii condamnaţi la pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi nici un regim special pentru deţinuţii cu probleme psihice. În scrisoarea acestuia din 2 noiembrie 2012 (supra, pct. 3), redactată în urma revizuirii periodice a pedepsei sale cu detenţiunea pe viaţă, reclamantul preciza că, deşi fusese creată de jure posibilitatea liberării condiţionate, acesta nu avea de facto nicio speranţă de a fi pus în libertate din cauza faptului că nu i se furnizase niciodată niciun tratament psihiatric, motiv pentru care riscul de recidivă era considerat prea ridicat pentru ca acesta să poată beneficia de o astfel de eliberare. Acesta a invocat art. 3 din Convenţie, care prevede:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.” ”

A. Concluziile Camerei

92. În hotărârea din 10 decembrie 2013, Camera a examinat separat capetele de cerere formulate de reclamant în temeiul art. 3 din Convenţie şi referitoare, pe de o parte, la pretinsa ireductibilitate a pedepsei detenţiunii pe viaţă şi, pe de altă parte, la condiţiile detenţiei sale. Camera a hotărât că nu a fost încălcat art. 3 din Convenţie în ceea ce priveşte primul capăt de cerere. Aceasta a luat act de introducerea în dreptul naţional (respectiv legislaţia din Curaçao) în noiembrie 2011, adică aproximativ după 20 de luni de la depunerea cererii, a unui mecanism de revizuire periodică a pedepselor cu detenţiunea pe viaţă şi a apreciat că acest mecanism îndeplinea criteriile stabilite în hotărârea Vinter şi alţii împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 66069/09, 130/10 şi 3896/10, pct. 119-122, CEDO 2013 (extrase)]. În plus, aceasta a observat că a fost efectuată într-adevăr o revizuire a pedepsei detenţiunii pe viaţă aplicate reclamantului, în scopul căreia au fost întocmite mai multe rapoarte de expertiză. Luând în considerare faptul că reclamantul a introdus cererea în faţa Curţii după aproape 30 de ani de la condamnarea sa, Camera a apreciat că nu era necesar să se stabilească dacă pedeapsa detenţiunii pe viaţă aplicată persoanei în cauză era reductibilă de facto şi de jure înainte de introducerea mecanismului de revizuire periodică în 2011.

93. În plus, Camera a hotărât că condiţiile de detenţie a reclamantului nu erau contrare art. 3. În special în ceea ce priveşte capătul de cerere conform căruia persoana în cauză nu a beneficiat niciodată de un tratament pentru tulburările sale psihice, Camera a subliniat că acesta a fost plasat sub observaţie psihiatrică şi a beneficiat de asistenţă pentru tulburările sale de personalitate în cadrul închisorii din Curaçao, dar că asistenţa s-a încheiat atunci când, la cererea acestuia, a fost transferat în Aruba, unde nu era disponibil un tratament psihiatric similar (deşi o astfel de asistenţă psihiatrică exista la momentul pronunţării hotărârii Camerei). De asemenea, Camera a observat că reclamantul nu a furnizat informaţii care să precizeze dacă a apelat sau nu la asistenţa disponibilă şi nici nu a susţinut că această asistenţă nu era adecvată nevoilor sale.

B. Argumentele părţilor în faţa Marii Camere

1. Reclamantul

94. Reclamantul susţine că hotărârea Curţii Comune de Justiţie din 11 martie 1980 indica în mod clar că această instanţă a ales să îi aplice mai degrabă o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă decât o pedeapsă cu închisoarea pe durată determinată având în vedere starea lui de sănătate mintală, gradul de pericol pe care acesta îl reprezenta pentru societate, precum şi din cauza absenţei, la acea vreme, a unei instituţii adecvate în care acesta ar fi putut fi supus tratamentului recomandat de psihiatrul care îl examinase şi ale cărui constatări fuseseră acceptate de Curtea Comună. Ulterior, acesta ar fi petrecut mai mult de 30 de ani în penitenciar fără să beneficieze vreodată de un tratament şi i-ar fi fost oferită doar o asistenţă psihiatrică de bază, similară celei furnizate în toate închisorile, care nu ar putea fi considerată tratament. În plus, nu ar fi fost luată niciodată în considerare posibilitatea unui transfer în Țările de Jos, în scopul furnizării unui tratament. Nu ar fi realist să se considere, astfel cum ar fi procedat Camera în hotărârea sa, că acesta ar fi trebuit să îşi dea seama că avea nevoie de un tratament şi să formuleze o cerere în acest sens. În orice caz, necesitatea unui tratament ar fi fost deja stabilită anterior şi autorităţile ar fi fost pe deplin conştiente de acest lucru.

95. În plus, reclamantul susţine că posibilitatea de a solicita o graţiere nu îndeplinea condiţiile impuse de un mecanism de revizuire. Acesta explică în special că procedura nu era reglementată de lege şi că guvernatorul nu avea obligaţia de a-şi motiva decizia de respingere a cererii de graţiere. Acesta afirmă că niciuna din cererile sale de graţiere nu a condus la efectuarea unui examen psihologic sau psihiatric, prin care să se stabilească dacă încă mai reprezenta un pericol pentru societate, şi adaugă că autorităţilor penitenciare nu li s-a solicitat niciodată să întocmească un raport în privinţa sa, în urma introducerii de către acesta a unei cereri de graţiere. El apreciază că, deşi procedura de revizuire periodică nou introdusă oferea efectiv o posibilitate teoretică de punere în libertate, aceasta nu constituia o procedură efectivă în circumstanţele speţei, având în vedere că, atât timp cât el nu beneficiase de un tratament, nu putea ajunge decât la concluzia că rămânea în continuare prea periculos pentru a beneficia de o comutare a pedepsei. În opinia lui, era clar că, în absenţa unui tratament, nu putea să aibă nicio speranţă de punere în libertate.

2. Guvernul

96. Guvernul susţine că pedeapsa detenţiunii pe viaţă aplicată reclamantului era reductibilă de facto şi de jure din momentul aplicării, explicând că persoana în cauză avea posibilitatea să introducă o cerere de graţiere şi să obţină câştig de cauză, dacă se demonstra că executarea pedepsei sau continuarea acesteia nu mai servea în mod rezonabil niciunuia dintre scopurile urmărite prin aplicarea dreptului penal. Guvernul precizează că, din 1980, în Antilele Olandeze pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost aplicată în cazul a nouă persoane, că şapte dintre ele au formulat cereri de graţiere şi că, în două cazuri, inclusiv cel al reclamantului, a fost acordată o graţiere. În opinia Guvernului, acest lucru demonstrează că, deşi graţierile sunt acordate rar, există totuşi posibilitatea reală de a reduce o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă prin intermediul unei graţieri. Guvernul adaugă că revizuirea periodică obligatorie a pedepselor cu detenţiunea pe viaţă – care, recunoaşte acesta, a intrat în vigoare abia după introducerea cererii în faţa Curţii – prevede că un deţinut condamnat la detenţiune pe viaţă poate să beneficieze de o liberare condiţionată în cazul în care Curtea Comună de Justiţie consideră că pedeapsa în cauză nu mai urmăreşte niciun scop rezonabil.

97. În plus, Guvernul consideră că respectivele condiţii de detenţie a reclamantului nu justifică, în niciun caz, concluzia conform căreia acesta a fost supus unei pedepse sau unui tratament inuman(e) sau degradant(e), cu încălcarea art. 3. În ceea ce priveşte capetele de cerere ale reclamantului, conform cărora, pe de o parte, acesta nu a beneficiat niciodată de un regim adaptat stării sale de sănătate mintală şi, pe de altă parte, pedeapsa detenţiunii pe viaţă aplicată acestuia era ireductibilă de facto, pe motiv că nu ar fi beneficiat niciodată de un tratament adecvat pentru tulburarea de personalitate de care suferea sau de un transfer într-o instituţie specializată din Țările de Jos, Guvernul arată că, în 1980, atunci când a fost condamnat reclamantul, nu exista posibilitatea pronunţării unei ordonanţe de internare într-o instituţie medicală specializată în Antilele Olandeze, din cauza lipsei unor astfel de instituţii în Curaçao şi în Aruba, şi că transferul reclamantului într-o instituţie de acest tip din Țările de Jos a fost considerat imposibil, având în vedere gradul limitat de inteligenţă şi capacitatea insuficientă de exprimare verbală ale acestuia. Guvernul consideră că, din moment ce hotărârea Curţii Comune de Justiţie nu prevedea în mod expres administrarea unui tratament pentru sănătatea mintală a persoanei în cauză, nu li se poate imputa autorităţilor naţionale că nu au executat o măsură care nu a fost dispusă. Nici din discuţiile reclamantului cu asistenţii sociali ai instituţiilor penitenciare în cauză, nici din numeroasele scrisori adresate de acesta diverselor administraţii, nu reieşea că l-ar fi preocupat în mod deosebit absenţa unei asistenţe pentru problemele sale de sănătate mintală. În orice caz, acesta ar fi primit, în cursul detenţiei sale în închisoarea din Curaçao, asistenţă psihiatrică pentru tulburarea de personalitate de care suferea. În această privinţă, Guvernul face referire la scrisoarea doctorului M. de O., în care acesta a explicat că reclamantul fusese plasat sub observaţie psihiatrică încă de la sosirea lui în centrul de detenţie din Curaçao şi că fusese stabilită o relaţie terapeutică de calitate în vederea reabilitării acestuia (supra, pct. 34). Această relaţie terapeutică s-a încheiat atunci când reclamantul a solicitat în mod expres şi a obţinut transferul lui în Aruba, deşi era conştient de faptul că respectivul complex penitenciar din Aruba nu era dotat cu un centru de asistenţă şi supraveghere medico-legală şi psihiatrică şi că acolo exista o posibilitate redusă de a beneficia de asistenţă psihiatrică. Din informaţiile deţinute de Guvern reiese că reclamantul nu ar fi avut niciun contact cu medici psihiatri sau psihologi până în 2011, anul în care a fost efectuată prima revizuire periodică a pedepsei sale cu detenţiunea pe viaţă. Acesta a avut acces la asistenţă psihiatrică în Aruba ulterior hotărârii Curţii Comune de Justiţie din 21 septembrie 2012.

98. Guvernul admite că o detenţie pe termen lung poate să aibă o serie de efecte de desocializare asupra deţinutului, dar oferă asigurări că, în practică, reclamantul a avut posibilitatea să se implice într-un program zilnic motivant în penitenciarul din Aruba. Acesta s-a dovedit a fi un tapiţer talentat, lucrând opt ore pe zi în atelierul de tapiţerie pentru mobilă din cadrul închisorii. De asemenea, acesta ar fi participat ocazional la ore de studiu al Bibliei.

C. Motivarea Curţii

1. Principiile relevante

a) Pedepsele cu detenţiunea pe viaţă

99. Conform unei jurisprudenţe consacrate a Curţii, aplicarea unei pedepse cu detenţiunea pe viaţă împotriva unui făptuitor adult nu este interzisă în sine prin art. 3 sau prin orice altă dispoziţie a Convenţiei şi nu este incompatibilă cu aceasta (Kafkaris, citată anterior, pct. 97, şi trimiterile citate), cu condiţia ca aceasta să nu fie vădit disproporţionată (Vinter şi alţii, citată anterior, pct. 102). Totuşi, Curtea a apreciat că aplicarea în cazul unui adult a unei pedepse ireductibile cu detenţiunea pe viaţă ar putea să ridice o problemă din perspectiva art. 3 (Kafkaris, citată anterior, pct. 97). Simplul fapt că o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă poate să fie executată integral în practică nu o face ireductibilă. Dacă o pedeapsă este reductibilă de jure şi de facto, nu se ridică nicio problemă din perspectiva art. 3 (Kafkaris, citată anterior, pct. 98, şi Vinter şi alţii, citată anterior, pct. 108). După efectuarea unei analize minuţioase a elementelor relevante care rezultă din jurisprudenţa sa şi a tendinţelor recente evidente în privinţa pedepselor cu detenţiunea pe viaţă în domeniul dreptului comparat şi al dreptului internaţional, Curtea a concluzionat, în hotărârea Vinter şi alţii, că o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă poate să rămână compatibilă cu art. 3 din Convenţie doar cu condiţia să ofere totodată o perspectivă de punere în libertate şi o posibilitate de revizuire, fiind necesar ca ambele să existe încă de la pronunţarea pedepsei (Vinter şi alţii, citată anterior, pct. 104-118 şi 122). În cauza respectivă, aceasta a constatat, de asemenea, că din elementele de drept comparat şi de drept internaţional prezentate în faţa sa rezultă o tendinţă clară în favoarea introducerii unui mecanism special care să garanteze o primă revizuire în termen de cel mult 25 de ani de la aplicarea pedepsei cu detenţiunea pe viaţă şi ulterior revizuiri periodice (ibidem, pct. 120 ; a se vedea şi Bodein împotriva Franţei, nr. 40014/10, pct. 61, 13 noiembrie 2014). Statelor – şi nu Curţii – le revine obligaţia de a decide forma (administrativă sau judiciară) pe care trebuie să o ia o astfel de reexaminare (Kafkaris, citată anterior, pct. 99, şi Vinter şi alţii, citată anterior, pct.104 şi 120). Astfel, Curtea a apreciat că un mecanism de graţiere prezidenţială poate îndeplini cerinţele impuse de jurisprudenţa sa (Kafkaris, citată anterior, pct. 102).

100. În plus, Curtea a apreciat că detenţia trebuie să fie justificată de un motiv legitim de ordin penologic. Printre motivele care pot să justifice o detenţie se numără imperativele de pedepsire, descurajare, protejare a publicului şi îndreptare. Multe dintre aceste justificări vor fi prezente la momentul aplicării unei pedepse cu detenţiunea pe viaţă. Cu toate acestea, echilibrul dintre ele nu este în mod necesar imuabil şi poate evolua în cursul executării pedepsei. Aceşti factori sau această evoluţie poate fi apreciată corect numai printr-o revizuire a justificării continuării detenţiei, într-o etapă adecvată a executării pedepsei (Vinter şi alţii, citată anterior, pct. 111). Revizuirea care se impune pentru a putea considera o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă reductibilă trebuie, în consecinţă, să permită autorităţilor naţionale să examineze dacă, în cursul executării pedepsei, deţinutul a evoluat şi a progresat atât de mult în vederea îndreptării încât niciun motiv legitim de ordin penologic nu mai permite justificarea menţinerii sale în detenţie (ibidem, pct. 119). Această apreciere trebuie să se bazeze pe norme care au un grad suficient de claritate şi certitudine [ibidem, pct. 125 şi 129; a se vedea şi László Magyar împotriva. Ungariei, nr. 73593/10, pct. 57, 20 mai 2014, şi Harakchiev şi Tolumov împotriva Bulgariei, nr. 15018/11 şi 61199/12, pct. 255, 257 şi 262, CEDO 2014 (extrase)], şi condiţiile prevăzute în dreptul intern trebuie să le reflecte pe cele stabilite în jurisprudenţa Curţii (Vinter şi alţii, citată anterior, pct. 128). În consecinţă, posibilitatea ca un deţinut care execută o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă să beneficieze de o graţiere sau de o punere în libertate din motive umanitare, legate de o stare de sănătate precară, o incapacitate fizică sau vârsta înaintată, nu corespunde noţiunii „perspectivă de punere în libertate”, utilizată în hotărârea Kafkaris [Vinter şi alţii, citată anterior, pct. 127, şi Öcalan împotriva Turciei (nr. 2), nr. 24069/03, 197/04, 6201/06 şi 10464/07, pct. 203, 18 martie 2014]. O cameră a Curţii a hotărât, într-o cauză recentă, că această apreciere trebuie să se bazeze pe criterii obiective şi definite în prealabil [Trabelsi împotriva Belgiei, nr. 140/10, pct. 137, CEDO 2014 (extrase)]. Dreptul deţinutului la o revizuire implică o evaluare concretă a informaţiilor relevante (László Magyar, citată anterior, pct. 57), iar revizuirea trebuie să fie însoţită de garanţii procedurale adecvate (Kafkaris, citată anterior, pct. 105, şi Harakchiev şi Tolumov, citată anterior, pct. 262). În măsura necesară pentru ca deţinutul să ştie ce anume trebuie să facă pentru ca punerea sa în libertate să poată fi luată în considerare şi în ce condiţii, o motivare a deciziilor se poate impune şi trebuie aşadar ca acesta să aibă acces la un control jurisdicţional pentru a obţine remedierea oricărei deficienţe în acest sens (László Magyar, citată anterior, pct. 57, şi Harakchiev et Tolumov, citată anterior, pct. 258 şi 262). În cele din urmă, pentru a aprecia dacă o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă este reductibilă de facto, poate fi util să se ţină seama de datele statistice cu privire la utilizarea anterioară a mecanismului de revizuire în cauză, în special datele privind numărul persoanelor care au obţinut o graţiere (Kafkaris, citată anterior, pct. 103, Harakchiev şi Tolumov, citată anterior, pct. 252 şi 262, şi Bodein, citată anterior, pct. 59).

b) Îndreptarea şi perspectiva de punere în libertate a deţinuţilor condamnaţi pe viaţă

101. Astfel cum reiese din paragraful anterior, revizuirea care se impune pentru ca o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă să poată fi considerată reductibilă trebuie să permită autorităţilor naţionale să aprecieze orice evoluţie a persoanei deţinute şi orice progres realizat de aceasta în vederea îndreptării. Astfel, în hotărârea Vinter şi alţii (citată anterior), Marea Cameră a ridicat problema demersului care trebuie întreprins pentru a stabili dacă, într-un anumit caz, o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă poate fi considerată reductibilă, în special în lumina funcţiei de îndreptare pe care o are detenţia. În acest context, a apreciat că demnitatea umană, care constituie însăşi esenţa sistemului instituit prin Convenţie, împiedică privarea unei persoane de libertatea sa prin constrângere, fără să fie depuse eforturi în scopul reintegrării sale şi fără să i se ofere şansa de a-şi recâştiga într-o bună zi această libertate (ibidem, pct. 113). În continuare, aceasta a subliniat că, în prezent, dreptul european şi dreptul internaţional susţin principiul conform căruia trebuie să li se ofere tuturor persoanelor deţinute, inclusiv celor care execută pedepse cu detenţiunea pe viaţă, posibilitatea de a se îndrepta şi perspectiva de a fi puse în libertate, dacă reuşesc acest lucru (ibidem, pct. 114). Deşi pedeapsa rămâne unul din obiectivele detenţiei, politicile penale europene pun accent, de acum înainte, pe obiectivul reintegrării care se urmăreşte prin detenţie, inclusiv în cazul deţinuţilor condamnaţi pe viaţă, astfel cum atestă regulile 6, 102.1 şi 103.8 din Regulile penitenciare europene, Rezoluţia Res(76)2 şi Recomandările Rec(2003)23 şi Rec(2003)22 ale Comitetului de Miniştri, declaraţiile Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante, precum şi practica anumitor state contractante. Acelaşi angajament în favoarea reinserţiei poate fi găsit şi în dreptul internaţional, astfel cum se ilustrează în special la articolul 10 alineatul 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi în observaţia generală privind această dispoziţie (ibidem, pct. 115-118).

102. Curtea observă că principiul reinserţiei, care are ca scop reîntoarcerea în societate a unei persoane condamnate, este reflectat în normele internaţionale (supra, pct. 70-76), că acesta este recunoscut, în prezent, în jurisprudenţa Curţii referitoare la mai multe articole din Convenţie şi că, în timp, acesta a capătat o importanţă din ce în ce mai mare [în afară de Vinter şi alţii, citată anterior, a se vedea, de exemplu, Mastromatteo împotriva Italiei (MC), nr. 37703/97, pct. 72, CEDO 2002‑VIII, Dickson împotriva Regatului Unit (MC), nr. 44362/04, pct. 28, CEDO 2007‑V, James, Wells şi Lee împotriva Regatului Unit, nr. 25119/09, 57715/09 şi 57877/09, pct. 209, 18 septembrie 2012, şi Khoroshenko împotriva Rusiei (MC), nr. 41418/04, pct. 121 şi 144-145, CEDO 2015]. Într-un context uşor diferit, Curtea a hotărât, în plus, că, în cazul în care un Guvern justifică menţinerea în detenţie a unui infractor exclusiv pe baza riscului reprezentat de acesta pentru societatea civilă, trebuie să se ţină cont de necesitatea de a încuraja îndreptarea acestuia (James, Wells şi Lee, citată anterior, pct. 218). Unul din obiectivele îndreptării este împiedicarea recidivei şi, prin urmare, protejarea societăţii.

103. Deşi Convenţia nu garantează, ca atare, un drept la reinserţie, jurisprudenţa Curţii porneşte aşadar de la principiul conform căruia persoanelor condamnate, inclusiv cele cărora li s-a aplicat o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă, trebuie să li se permită să facă eforturi în vederea reinserţiei lor. În fapt, Curtea a hotărât că „un deţinut condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă reală are dreptul să ştie (...) ce anume trebuie să facă pentru ca punerea sa în libertate să fie luată în considerare şi care sunt condiţiile aplicabile” (Vinter şi alţii, citată anterior, pct. 122). Aceasta a hotărât, de asemenea, făcând referire la hotărârea Vinter şi alţii, că autorităţile naţionale trebuie să le ofere deţinuţilor condamnaţi la pedeapsa detenţiunii pe viaţă o şansă reală de reinserţie (Harakchiev şi Tolumov, citată anterior, pct. 264). Rezultă că deţinuţilor pe viaţă trebuie să li se ofere o posibilitate reală, având în vedere limitele impuse de cadrul penitenciar, să realizeze progrese în vederea îndreptării, care să le permită să spere că vor putea beneficia, într-o zi, de o liberare condiţionată. Acest obiectiv poate fi atins, de exemplu, prin instituirea şi revizuirea periodică a unui program individualizat, care să poată încuraja evoluţia persoanei deţinute, astfel încât aceasta să fie capabilă să ducă o viaţă responsabilă şi lipsită de infracţionalitate.

104. Prin urmare, deţinuţilor pe viaţă trebuie să li se ofere posibilitatea de a se îndrepta. În ceea ce priveşte sfera de aplicare a obligaţiilor care le revin statelor în acest sens, Curtea consideră că, deşi statele nu sunt obligate să garanteze că deţinuţii pe viaţă reuşesc să se îndrepte (Harakchiev şi Tolumov, citată anterior, pct. 264), acestea au totuşi obligaţia să le ofere posibilitatea de a face eforturi în acest scop. În absenţa acestei obligaţii, un deţinut pe viaţă ar putea fi privat de posibilitatea de a se îndrepta şi, în consecinţă, ar apărea riscul ca mecanismul de revizuire necesar pentru ca o pedeapsă să poată fi considerată reductibilă, şi în cadrul căruia trebuie să fie evaluate progresele realizate de deţinut în vederea îndreptării, să nu permită niciodată, în realitate, o comutare, o reducere a pedepsei sau o încetare a executării pedepsei cu detenţiunea pe viaţă, ori liberarea condiţionată a deţinutului. În această privinţă, Curtea reaminteşte principiul consacrat în jurisprudenţa sa, potrivit căruia Convenţia garantează drepturi concrete şi efective, nu teoretice sau iluzorii [a se vedea, printre multe altele, Gäfgen împotriva Germaniei (MC), nr. 22978/05, pct. 123, CEDO 2010]. Obligaţia de a-i oferi deţinutului posibilitatea de a se îndrepta trebuie să fie considerată o obligaţie de mijloace, nu de rezultat. Astfel, aceasta implică obligaţia pozitivă de a le garanta deţinuţilor pe viaţă existenţa unor regimuri penitenciare care să fie compatibile cu obiectivul de îndreptare şi care să le permită deţinuţilor în cauză să realizeze progrese pe această cale. În această privinţă, Curtea a concluzionat anterior că o astfel de obligaţie există în cazurile în care regimul sau condiţiile de detenţie împiedică îndreptarea persoanelor deţinute (Harakchiev şi Tolumov, citată anterior, pct. 266).

c) Îngrijirile medicale furnizate deţinuţilor care suferă de tulburări psihice

105. În ceea ce priveşte tratamentul furnizat deţinuţilor care suferă de tulburări psihice, Curtea a afirmat în mod constant că art. 3 din Convenţie impune ca statele să garanteze că sănătatea şi bunăstarea persoanelor în cauză sunt asigurate în mod corespunzător, în special prin administrarea îngrijirilor medicale necesare [a se vedea, printre multe altele, Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 94, CEDO 2000‑XI, Sławomir Musiał împotriva Poloniei, nr. 28300/06, pct. 87, 20 ianuarie 2009, şi A. şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 3455/05, pct. 128, CEDO 2009]. Neacordarea unor îngrijiri medicale adecvate persoanelor private de libertate poate, astfel, să angajeze răspunderea unui stat în temeiul art. 3 (Naoumenko împotriva Ucrainei, nr. 42023/98, pct. 112, 10 februarie 2004). Obligaţiile care decurg din art. 3 pot să meargă până la a-i impune statului în cauză transferarea deţinuţilor (în special deţinuţii care suferă de boli psihice) în instituţii speciale, pentru ca aceştia să beneficieze de îngrijiri adecvate (Raffray Taddei împotriva Franţei, nr. 36435/07, pct. 63, 21 decembrie 2010).

106. În ceea ce priveşte deţinuţii care suferă de boli mintale, Curtea a hotărât că, pentru a se stabili dacă anumite condiţii de detenţie sunt compatibile sau nu cu art. 3, trebuie să se ţină seama de vulnerabilitatea persoanelor în cauză şi, în unele cazuri, de incapacitatea lor de a se plânge în mod coerent, sau chiar de a se plânge pur şi simplu, de tratamentul aplicat şi de efectele acestuia asupra lor (a se vedea, de exemplu, Herczegfalvy împotriva Austriei, 24 septembrie 1992, pct. 82, seria A nr. 244, şi Aerts împotriva Belgiei, 30 iulie 1998, pct. 66, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-V). În plus, nu sunt suficiente examinarea şi diagnosticarea deţinutului ; este esenţial să fie furnizate, de asemenea, un tratament corespunzător diagnosticului stabilit şi o supraveghere medicală adecvată (Raffray Taddei, citată anterior, pct. 59).

d) Deţinuţii pe viaţă care suferă de deficienţe mintale şi/sau tulburări psihice

107. Deţinuţii pe viaţă în privinţa cărora s-a stabilit răspunderea penală pentru infracţiuni de săvârşirea cărora au fost găsiţi vinovaţi – şi care nu sunt considerate aşadar drept „persoane alienate” în sensul art. 5 § 1 lit. e) din Convenţie – pot să prezinte totuşi tulburări psihice; aceştia pot, de exemplu, să aibă probleme sociale sau comportamentale, sau să sufere de diverse tipuri de tulburări de personalitate, riscul de recidivă putând fi influenţat de prezenţa sau de absenţa acestor elemente patologice. Curtea nu s-a pronunţat niciodată cu privire la problema specifică a reductibilităţii pedepselor cu detenţiunea pe viaţă, aplicate unor persoane care au fost diagnosticate cu deficienţe mintale şi/sau tulburări psihice. În lumina jurisprudenţei prezentate la punctele 99-106 de mai sus, Curtea consideră că, pentru abordarea acestei probleme, este necesară adoptarea demersului expus în continuare.

108. Curtea apreciază că, pentru a se considera că un stat îşi îndeplineşte obligaţiile în temeiul art. 3 din Convenţie, în privinţa deţinuţilor pe viaţă care suferă de deficienţe mintale şi/sau tulburări psihice, trebuie, în primul rând, ca acesta să aprecieze nevoile terapeutice ale persoanelor în cauză, cu scopul de a facilita reinserţia acestora şi de a reduce riscul recidivării lor. În cadrul acestui proces, trebuie să se ţină seama, de asemenea, de şansele de reuşită pe care le au diversele forme de tratament existente, având în vedere că art. 3 nu poate impune unui stat să ofere unui deţinut pe viaţă posibilitatea de a beneficia de un tratament cu privire la care nu se poate preconiza în mod rezonabil că ar avea un efect semnificativ asupra capacităţii acestuia de a progresa în vederea îndreptării. Aşadar, este necesar să se în considerare situaţia individuală şi personalitatea persoanei în cauză. Pe de altă parte, Curtea admite că anumite boli mintale sunt dificil sau chiar imposibil de tratat. Având în vedere că, din cauza sănătăţii lor mintale, este posibil ca deţinuţii respectivi să nu conştientizeze suficient nevoia de a fi trataţi, aprecierea menţionată anterior trebuie să fie efectuată independent de problema stabilirii dacă au formulat sau nu o cerere pentru asigurarea unui tratament (supra, pct. 106). În cazul în care evaluarea conduce la concluzia că un anumit tratament sau o anumită terapie ar putea într-adevăr să ajute persoana deţinută să se îndrepte, este necesar să i se permită să beneficieze de acesta/aceasta în măsura posibilă, având în vedere limitele mediului penitenciar (a se vedea instrumentele relevante ale Consiliului Europei, expuse la punctele 66-69 de mai sus; a se vedea şi supra, pct. 103). Acest punct este deosebit de important în cazurile în care administrarea unui tratament constituie, în fapt, o condiţie prealabilă pentru orice posibilitate a deţinutului de a solicita, pe viitor, o punere în libertate. Aşadar, este vorba despre un aspect esenţial pentru a aprecia dacă o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă este sau nu reductibilă de facto.

109. Pentru a le oferi deţinuţilor pe viaţă posibilitatea reală de reinserţie, este aşadar posibil să fie necesar, în funcţie de situaţia lor individuală, să li se permită să beneficieze de terapii sau de tratamente – indiferent că sunt medicale, psihologice sau psihiatrice – adaptate situaţiei lor şi care pot să faciliteze îndreptarea acestora. O posibilitate reală de reinserţie presupune, de asemenea, ca persoanelor în cauză să li se permită participarea la activităţi, în special profesionale, în cazul în care acestea par de natură să favorizeze îndreptarea lor.

110. În general, statul, şi nu Curtea, este cel care trebuie să decidă ce fel de mecanisme, măsuri sau tratamente sunt necesare pentru a-i oferi unui deţinut pe viaţă mijloacele necesare pentru a se îndrepta, astfel încât să poată îndeplini condiţiile pentru o punerea în libertate. În consecinţă, statele dispun de o amplă marjă de apreciere pentru alegerea măsurilor adecvate, care să permită atingerea acestui obiectiv, şi obligaţia ce rezultă din art. 3 trebuie să fie interpretată astfel încât să nu fie impusă o sarcină excesivă autorităţilor naţionale.

111. În aceste condiţii, se va considera că un stat şi-a îndeplinit obligaţiile care decurg din art. 3 atunci când acesta a asigurat condiţii de detenţie şi mecanisme, măsuri sau tratamente care să permită îndreptarea deţinutului pe viaţă, chiar şi în cazul în care acesta nu a făcut suficiente progrese în vederea îndreptării pentru a fi posibil să se concluzioneze că pericolul pe care îl reprezintă pentru societate a scăzut atât de mult încât acesta poate solicita o punere în libertate. În această privinţă, Curtea reaminteşte că, prin Convenţie, li se impune statelor să adopte măsuri în scopul protejării publicului împotriva infracţiunilor săvârşite cu violenţă şi că aceasta nu le interzice să aplice unei persoane condamnate pentru o infracţiune gravă o pedeapsă cu închisoarea pe durată nedeterminată, care permite menţinerea acesteia în detenţie, atunci când acest lucru este necesar pentru protejarea publicului (Vinter şi alţii, citată anterior, pct. 108, şi trimiterile citate). Statele pot să îşi îndeplinească această obligaţie pozitivă de protejare a publicului prin menţinerea în detenţie a persoanelor condamnate pe viaţă atâta vreme cât acestea rămân un pericol (a se vedea, de exemplu, Maiorano şi alţii împotriva Italiei, nr. 28634/06, pct. 115-122, 15 decembrie 2009).

112. În concluzie, este necesar să li se furnizeze deţinuţilor pe viaţă condiţii de detenţie şi tratamente apte să le ofere o posibilitate reală de îndreptare şi, astfel, de a nutri speranţa punerii în libertate. Dacă unui deţinut nu i se oferă o astfel de posibilitate, pedeapsa acestuia cu detenţiunea pe viaţă poate deveni ireductibilă de facto.

2. Aplicarea în prezenta cauză a principiilor menţionate anterior

113. În continuare, Curtea trebuie să stabilească dacă pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă aplicată reclamantului era sau nu reductibilă. Aceasta reaminteşte că, pentru ca o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă să poată fi considerată reductibilă şi, prin urmare, compatibilă cu art. 3, aceasta trebuie să ofere totodată o perspectivă de eliberare şi o posibilitate de revizuire (Vinter şi alţii, citată anterior, pct. 109-110).

114. Astfel cum s-a menţionat anterior (pct. 92), Camera a examinat problema compatibilităţii cu art. 3 a pedepsei cu detenţiunea pe viaţă aplicată reclamantului separat de celelalte capete de cerere ale acestuia, întemeiate pe articolul respectiv şi care se referă la condiţiile detenţiei sale. Pe baza jurisprudenţei Curţii şi a principiilor expuse la punctele 107-112, Marea Cameră consideră totuşi că, în speţă, diversele aspecte ale capetelor de cerere formulate în temeiul art. 3 sunt strâns legate între ele. În plus, aceste aspecte au fost prezentate împreună în scrisoarea reclamantului din 2 noiembrie 2012 (supra, pct. 91), iar acesta şi-a întemeiat principalele observaţii în faţa Marii Camere pe argumentul conform căruia nu putea să nutrească nicio speranţă de a fi pus în libertate într-o bună zi, din cauza faptului că nu a beneficiat niciodată de un tratament pentru tulburările psihice de care suferea, care ar fi putut să reducă riscul de recidivă pe care se considera că îl prezintă. În aceste condiţii, Curtea consideră că este oportun să examineze împreună diversele aspecte ale capetelor de cerere întemeiate pe art. 3.

115. Pentru a stabili dacă pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă aplicată reclamantului era sau nu reductibilă, Curtea va examina dacă lipsa unui tratament psihiatric sau psihologic l-a privat efectiv pe reclamant de orice perspectivă de punere în libertate.

116. În cadrul aprecierii sale, Curtea se va baza pe situaţia reclamantului începând cu introducerea cererii sale în 2010. Cu toate acestea, va lua în considerare şi faptul că persoana în cauză petrecuse deja aproximativ 30 de ani în detenţie. În această privinţă, observă că respingerea diverselor cereri de graţiere introduse de reclamant se baza în special pe aprecierea conform căreia încă riscul de recidivă pe care se considera că îl prezintă reclamantul subzista încă. În ultimii ani ai detenţiei sale, acest element a devenit singurul motiv oferit pentru a justifica refuzurile de a i se aproba punerea în libertate, sub orice formă. Deşi riscul de recidivă şi necesitatea protejării societăţii constituie motive de ordin penologic, care pot să justifice continuarea detenţiei unui condamnat pe viaţă (supra, pct.100), totuşi Curtea trebuie să examineze dacă, în circumstanţele specifice speţei, reclamantului i s-au oferit, inclusiv în cursul perioadei de detenţie anterioare introducerii cererii acestuia, posibilităţi de a se îndrepta, dat fiind faptul că existenţa sau absenţa unor astfel de posibilităţi, în special în ceea ce priveşte tulburările sale psihice, putea să aibă un efect asupra perspectivelor sale de punere în libertate.

117. În acest sens, Curtea observă că, în cadrul procedurii penale pentru omor îndreptate împotriva reclamantului, acesta a fost examinat în 1979 de un psihiatru, care l-a considerat drept un tânăr retardat mintal, infantil şi narcisist, a cărui personalitate avea o structură grav alterată, de tip psihopat. Psihiatrul a recomandat ca persoana în cauză să fie tratată într-un cadru instituţional pentru o lungă perioadă de timp sau să se încerce să se pună în aplicare, în cadrul penitenciar (supra, pct. 33), măsuri adecvate pentru consolidarea structurii personalităţii sale şi să fie prevenită orice recidivă. Constatând că, la acea vreme, nu era posibil – având în vedere că dreptul aplicabil nu prevedea o astfel de măsură – să se dispună internarea într-o instituţie medicală specializată în Antilele Olandeze şi considerând că nu era realizabilă o internare într-o instituţie de acest tip în partea europeană a Regatului, Curtea Comună de Justiţie i-a aplicat reclamantului, la 11 martie 1980, o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă (supra, pct. 15-16). Totuşi, Curtea apreciază că detenţia persoanei în cauză într-un penitenciar şi nu într-o instituţie medicală nu putea să aibă ca efect dispariţia necesităţii de a-i aplica tratamentul recomandat. Aceasta nu poate admite nici că simplul fapt că sancţiunea aplicată reclamantului nu a fost însoţită de o măsură care să prevadă obligativitatea furnizării unui tratament, exonera Guvernul de orice obligaţie în această privinţă pentru întreaga perioadă a privării de libertate a acestuia. Curtea reaminteşte că statele au obligaţia de a le oferi deţinuţilor care au probleme de sănătate – inclusiv celor care suferă de tulburări psihice– îngrijirile medicale adecvate (supra, pct. 105), în special pentru a permite, în măsura posibilă, îndreptarea acestora, indiferent dacă persoanele în cauză au formulat sau nu cereri în acest sens (supra, pct. 106 şi 108).

118. Teza reclamantului, conform căreia acesta nu a beneficiat niciodată de vreun tratament pentru tulburările sale psihice în cursul detenţiei sale, este susţinută într-o anumită măsură de rapoartele întocmite de CPT în urma vizitelor efectuate de acesta în penitenciarele din Curaçao şi din Aruba, în care era sau fusese ţinut în detenţie reclamantul, rapoarte conform cărora asistenţa psihiatrică oferită deţinuţilor în aceste două instituţii era insuficientă (supra, pct. 57). În plus, teza acestuia este coroborată în mod clar de elementele din dosarul său, în special de mesajul electronic din 29 iulie 2014 al şefului Serviciului Social din cadrul închisorii din Aruba (supra, pct. 46) şi de un raport din 1 septembrie 2014 întocmit de psihologul acestui penitenciar, ambele atestând faptul că în dosarul medical al reclamantului nu exista nicio menţiune privind administrarea vreunui tratament psihiatric sau psihologic (supra, pct. 45).

119. De asemenea, Guvernul nu contestă faptul că reclamantul nu a beneficiat de un tratament adecvat propriu-zis, dar a precizat că, atunci când se afla în detenţie în Curaçao, reclamantul a beneficiat de o formă de asistenţă psihiatrică, la care a ales să renunţe atunci când a solicitat şi a obţinut transferul său în Aruba, unde posibilităţile în materie erau foarte limitate, situaţie valabilă în mod cert în primii ani ai detenţiei sale în respectivul penitenciar. Astfel, chiar dacă s-ar admite că reclamantul a putut avea acces la o asistenţă psihiatrică elementară, rămâne de stabilit dacă aceasta a fost suficientă pentru a fi îndeplinită obligaţia care îi revenea Guvernului pârât, de a-i oferi persoanei în cauză posibilitatea îndreptării.

120. În această privinţă, Curtea observă, în primul rând, că principiul reinserţiei deţinuţilor este consacrat în mod explicit, cel puţin din 1999, de dreptul intern aplicabil, care prevede că o pedeapsă privativă de libertate trebuie, de asemenea, să pregătească deţinuţii pentru reinserţia lor în societate (supra, pct. 48). În plus, Curtea subliniază că autorităţile interne au adoptat o serie de măsuri şi metode cu privire la care se poate considera că au contribuit la reinserţia reclamantului, chiar dacă nu acesta era obiectivul lor principal. Astfel, reclamantul a fost transferat din Curaçao în Aruba în 1999. Acesta solicitase transferul în cauză pentru a fi mai aproape de membrii familiei sale, iar autorităţile au considerat că măsura era de natură să faciliteze reinserţia lui şi să aibă efecte benefice asupra stării sale psihologice (supra, pct. 34‑-35). În Aruba, acesta a avut posibilitatea de a lucra şi a beneficiat de caracterul structurat al vieţii în mediul penitenciar (supra, pct. 42). Din diversele rapoarte întocmite reiese că acesta s-a schimbat de-a lungul anilor: deşi se poate considera că a fost un deţinut problematic în primii ani ai detenţiei sale în Curaçao, comportamentul acestuia s-a ameliorat considerabil în cursul detenţiei sale în Aruba (supra, pct. 19, 40 şi 42).

121. Cu toate acestea, de-a lungul detenţiei sale, riscul de recidivă a fost considerat prea ridicat pentru ca acesta să fie eligibil pentru acordarea unei graţieri sau a unei liberări condiţionate, după revizuirea periodică a pedepsei sale cu detenţiunea pe viaţă. În acest sens, Curtea subliniază că, atunci când a fost consultat în 1997 cu privire la o cerere de graţiere introdusă de reclamant, unul din cei trei judecători ai Curţii Comune de Justiţie a apreciat că ar fi iresponsabilă acordarea unei graţieri având în vedere că se stabilise că acesta prezenta un risc ridicat de recidivă şi că nu primise, în detenţie, tratamentul recomandat (supra, pct. 24). În avizul referitor la aceeaşi cerere de graţiere, dat de Curtea Comună de Justiţie guvernatorului insulei Curaçao, aceasta a subliniat că, în opinia sa, reclamantul nu beneficiase de niciun tratament (psihiatric) care să vizeze consolidarea structurii personalităţii acestuia, pentru a împiedica o recidivă (supra, pct. 24). În cele din urmă, este important de remarcat că, în hotărârea pronunţată de Curtea Comună de Justiţie la 21 septembrie 2012, în urma revizuirii periodice a pedepsei detenţiunii pe viaţă aplicată reclamantului, aceasta a observat că încă mai existau caracteristici importante ale personalităţii perturbate a reclamantului, pe baza cărora s-a ajuns la concluzia iniţială privind existenţa unui risc ridicat de recidivă, şi că nu fusese administrat niciun tratament în cursul anilor de detenţie. Deşi a apreciat că, după 33 de ani, privarea de libertate a reclamantului nu mai servea obiectivului punitiv atribuit pedepsei, această instanţă a concluzionat că menţinerea persoanei în cauză în detenţie se impunea în scopul protejării publicului, având în vedere că riscul de recidivă rămânea prea ridicat pentru a fi permisă punerea sa în libertate (punctele 8.4, 8.6, 8.7 şi 8.12 din hotărârea Curţii Comune de Justiţie, citate la punctul 32 de mai sus).

122. Din deciziile Curţii Comune de Justiţie, menţionate la punctul precedent, reiese clar că, în speţă, exista o legătură strânsă între persistenţa unui risc de recidivă din partea reclamantului, pe de o parte, şi absenţa unui tratament, pe de altă parte. În plus, Curtea observă că autorităţile erau pe deplin conştiente că administrarea unui tratament fusese recomandată cu scopul prevenirii unei recidive şi că persoana în cauză nu beneficiase niciodată de un tratament.

123. Aşadar, reclamantul se afla într-o situaţie în care, ţinând seama de riscul de recidivă pe care îl prezenta, se considera că acesta nu poate beneficia nici de o punere în libertate, nici de o liberare condiţionată, în timp ce persistenţa riscului de recidivă era legată de faptul că nu fusese realizată nicio evaluare a nevoilor sale terapeutice şi a posibilităţilor de tratament existente şi nu i se furnizase nicio formă de tratament care să poată facilita reinserţia acestuia. Astfel, administrarea unui tratament reclamantului constituia, în practică, o condiţie prealabilă pentru ca acesta să poată realiza progrese în vederea îndreptării şi să fie redus riscul acestuia de recidivă. Aşadar, este pusă în discuţie o problemă legată de reductibilitatea de facto a pedepsei sale.

124. Astfel cum a precizat Curtea anterior (supra, pct. 110), statele dispun de o amplă marjă de apreciere în stabilirea metodelor sau măsurilor necesare pentru a-i oferi unui deţinut pe viaţă posibilitatea de a se îndrepta, astfel încât să poată deveni, într-o zi, eligibil pentru punerea în libertate. În consecinţă, nu este de competenţa Curţii să stabilească ce fel de tratament era necesar în circumstanţele specifice ale speţei. Totuşi, deşi s-a constatat, în urma unei evaluări efectuate înainte de condamnarea reclamantului la o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă, că acesta avea nevoie de îngrijire medicală, se pare că nu au fost realizate niciodată evaluări suplimentare – nici atunci când persoana în cauză a început să execute pedeapsa, nici ulterior – cu privire la tipurile de tratamente care puteau fi necesare şi disponibile sau cu privire la capacitatea şi disponibilitatea reclamantului de a beneficia de astfel de tratamente. Curtea apreciază că nu prezintă o relevanţă ridicată faptul că însuşi reclamantul nu a încercat să obţină un tratament şi a preferat să fie transferat din Curaçao în Aruba, unde posibilitatea de a beneficia de asistenţă psihiatrică era (şi mai) limitată. Trebuie să se ţină seama de faptul că persoanele care suferă de tulburări psihice pot avea dificultăţi în evaluarea propriei situaţii sau a propriilor nevoi şi este posibil ca aceştia să nu poată indica în mod coerent, sau să menţioneze pur şi simplu, că au nevoie de îngrijire (supra, pct. 106).

125. Ținând seama de elementele precedente, în special de faptul că reclamantul nu a beneficiat de niciun tratament şi că nu au fost evaluate niciodată nevoile sale şi posibilităţile de tratament, Curtea consideră că, la momentul introducerii de către acesta a cererii sale în faţa Curţii, niciuna din cererile sale de graţiere nu putea să conducă, în practică, la concluzia că realizase progrese atât de semnificative în vederea îndreptării încât niciun motiv de ordin penologic nu mai justifica menţinerea sa în detenţie. Această constatare este valabilă şi pentru prima şi, în fapt, unica revizuire periodică a pedepsei detenţiunii pe viaţă aplicate reclamantului. Astfel, Curtea ajunge la concluzia că pedeapsa detenţiunii pe viaţă aplicată reclamantului nu era reductibilă de facto, astfel cum prevede art. 3.

126. În aceste condiţii, Curtea hotărăşte că nu este necesar să realizeze o examinare mai aprofundată sau mai detaliată nici cu privire la sistemul cererilor de graţiere şi mecanismul de revizuire periodică pentru a se stabilii dacă pedeapsa era sau nu reductibilă de jure, nici cu privire la regimul de detenţie aplicat reclamantului.

127. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenţie.

III. Cu privire la aplicare art. 41 din Convenţie

128. În temeiul art. 41 din Convenţie,

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. ”

A. Prejudiciu

129. Reclamantul solicită suma de 50 000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care consideră că l-a suferit din cauza relelor tratamente pretinse de acesta, a faptului că nu a beneficiat de niciun tratament pentru tulburările sale psihice şi a perioadei îndelungate în cursul căreia consideră că a fost supus unor condiţii de detenţie inacceptabile, inumane şi degradante.

130. Guvernul apreciază că această sumă nu este rezonabilă.

131. Curtea consideră că, în circumstanţele speţei, constatarea unei încălcări a art. 3 la care a ajuns aceasta constituie o reparaţie echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral care ar fi putut fi suferit de reclamant. Prin urmare, nu acordă nicio sumă cu acest titlu.

B. Cheltuieli de judecată

132. Reclamantul solicită 40 200 EUR pentru cele 134 de ore de lucru efectuate de avocata acestuia în cadrul revizuirii periodice a pedepsei acestuia, realizată în Curaçao, şi în cadrul procedurii care a avut loc la Strasbourg, 464,33 EUR pentru costul transportului cu avionul şi alte cheltuieli de transport suportate de avocata acestuia pentru a se deplasa în Curaçao şi în Aruba, precum şi între aceste două teritorii, şi 188,10 EUR pentru cheltuielile de cazare la hotel suportate de avocata şi de consilierul acestuia pentru a se înfăţişa la şedinţa de la Strasbourg. Suma totală solicitată cu acest titlu se ridică la 40 852,43 EUR.

133. Guvernul consideră că atât tariful orar (300 EUR) aferent onorariilor, cât şi numărul de ore facturate sunt excesive.

134. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se demonstrează realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În plus, acestea pot fi recuperate numai în măsura în care au legătură cu încălcarea constatată [M.S.S. împotriva Belgiei şi Greciei (MC), nr. 30696/09, pct. 418, CEDO 2011, şi Creangă împotriva României (MC), nr. 29226/03, pct. 130, 23 februarie 2012]. În această privinţă, Curtea reaminteşte că reclamantul a obţinut câştig de cauză în faţa sa doar în ceea ce priveşte o parte din capetele sale de cerere. Ținând seama de documentele de care dispune şi de criteriile menţionate anterior, consideră că este rezonabil să acorde suma de 27 500 EUR pentru cheltuielile aferente procedurii desfăşurate în faţa sa.

C. Dobânzi moratorii

135. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive,

CURTEA

1. respinge, în unanimitate, excepţiile preliminare ale Guvernului referitoare la calitatea de a menţine cererea în faţa Curţii a lui Johnny Francis van Heyningen şi a Altagracia Murray, fiul şi, respectiv, sora reclamantului, precum şi cu privire la calitatea de victimă a reclamantului, în sensul art. 34 din Convenţie;

2. hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 3 din Convenţie;

3. hotărăşte, cu 12 voturi la 5, că respectiva constatare a unei încălcări constituie în sine o reparaţie echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral pe care l-ar fi putut suferi reclamantul;

4. hotărăşte, în unanimitate:

a) că statul pârât trebuie să plătească în comun domnului van Heyningen şi doamnei Murray, în termen de trei luni, suma de 27 500 EUR (douăzeci şi şapte mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de aceştia, pentru cheltuielile de judecată;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

5. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 26 aprilie 2016.

Johan CallewaertGuide Raimondi
Grefier adjunctPREȘEDINTE

La prezenta hotărâre sunt anexate, în conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulament, următoarele opinii separate:

– opinia concordantă a judecătorului Silvis;

– opinia parţial concordantă a judecătorului Pinto de Albuquerque;

– opinia parţial separată comună a judecătorilor Spielmann, Sajó, Karakaş şi Pinto de Albuquerque.

G.R.A.
J.C.

OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI SILVIS

(Traducere)

Subscriu la această hotărâre, care constituie o modificare importantă a abordării clasice pe care Curtea o urmează pentru a stabili dacă o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă este sau nu reductibilă. Inovaţia adusă priveşte aprecierea reductibilităţii de facto a unei astfel de pedepse. În hotărârea sa, Camera a aplicat cu privire la acest aspect interpretarea standard – în prezent, modificată – a Curţii. Pe acest temei, la care se alătură refuzul acesteia de a conferi un efect retroactiv generos jurisprudenţei Vinter referitoare la reductibilitatea pedepselor cu detenţiunea pe viaţă, Camera a constatat că nu existase nicio încălcare. Până în prezent, reductibilitatea de jure şi de facto a unei pedepse cu detenţiunea pe viaţă determinate era apreciată în funcţie de caracteristicile procesului decizional privind cererile de liberare şi de existenţa sau absenţa unor exemple care să ateste posibilitatea persoanei deţinute de a obţine o modificare a pedepsei sale, ţinând seama de circumstanţe [Harakchiev şi Tolumov împotriva Bulgariei, nr. 15018/11 şi 61199/12, pct. 262, CEDO 2014 (extrase)]. În prezenta hotărâre, Curtea pune accent pe obligaţia impusă statului de a asigura o susţinere serioasă în vederea reinserţiei, de natură a permite unui deţinut care execută o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă şi care suferă de o tulburare de personalitate să îndeplinescă (de facto) criteriile care condiţionează punerea în libertate. Astfel, reductibilitatea de facto este considerată mai mult decât o simplă caracteristică generală a sistemului de punere în libertate a persoanelor condamnate la pedepse cu detenţiunea pe viaţă. Iniţial, la fel ca toţi ceilalţi membri ai Camerei, am votat în favoarea unei constatări a neîncălcării art. 3 în ceea ce priveşte problema reductibilităţii pedepsei reclamantului. Trebuie totuşi să recunosc că, în faţa Marii Camere, reprezentantul reclamantului a demonstrat în mod convingător că posibilitatea punerii în libertate, de care s-a considerat că beneficiase reclamantul, nu avea nicio semnificaţie reală în circumstanţele speţei. În fapt, nu se poate aprecia în mod rezonabil că persoana în cauză ar fi putut să îndeplinească condiţiile pentru punerea în libertate prin propriile eforturi.

OPINIA PARȚIAL CONCORDANTĂ
A JUDECĂTORULUI PINTO DE ALBUQUERQUE

(Traducere)

1. Cu excepţia deciziei regretabile adoptate în temeiul art. 41, subscriu pe deplin la hotărârea Marii Camere, care trebuie să fie salutată drept un progres major în ceea ce priveşte protecţia drepturilor fundamentale ale deţinuţilor. Tocmai importanţa pe care o are această cauză pentru clarificarea obligaţiilor pozitive ale statului în domeniul dreptului penitenciar este motivul care mă determină să expun câteva idei referitoare la cele două subiecte principale pe care le abordează Marea Cameră în prezenta cauză: obligaţia de a promova resocializarea deţinuţilor, prin intermediul unor planuri individualizate de executare a pedepselor, şi obligaţia de a asigura un mecanism de control jurisdicţional echitabil şi obiectiv al motivelor de ordin penologic, care pot să justifice menţinerea în detenţie[1]. Având în vedere că aceste două aspecte sunt strâns legate, Marea Cameră le abordează pe amândouă – în mod întemeiat – în partea din hotărâre consacrată „principiilor relevante”. Scopul prezentei opinii este acela de a evidenţia consecinţele explicite ale deciziei Marii Camere, prin care s-a constatat o încălcare a art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Convenţia), dar şi de a deduce consecinţele implicite ale acesteia.

Cu privire la obligaţia impusă statului de a furniza deţinuţilor un plan individualizat de executare a pedepsei lor

2. În deplină concordanţă cu raţionamentul din Vinter şi alţii[2], Marea Cameră constată, în speţă, că părţile contractante la Convenţie au obligaţia pozitivă de a promova resocializarea deţinuţilor (punctul 109 din hotărâre), în special prin a propune fiecăruia dintre aceştia un plan individualizat de executare a pedepsei sale (pct. 103). Este pentru prima oară când Curtea recunoaşte importanţa crucială pe care o are punerea în aplicare a unor planuri individualizate de executare a pedepselor în cadrul promovării resocializării deţinuţilor, semnificaţia acestui mesaj fiind întărită şi de faptul că este inclus într-o declaraţie de principiu a Marii Camere. Obligaţia de promovare a resocializării deţinuţilor decurge din art. 3, care impune statului obligaţia de a acţiona, sau, folosind cuvintele Marii Camere, „obligaţia de a [...] oferi [deţinuţilor] posibilitatea de a [se îndrepta]” (pct. 104)[3]. În consecinţă, Marea Cameră consideră că obligaţiile legale impuse statului, pe de o parte, de a promova resocializarea deţinuţilor şi, pe de altă parte, de a propune şi de a pune în aplicare, pentru fiecare din ei, un plan individualizat de executare a pedepsei constituie două feţe ale aceleiaşi monede.

3. Obligaţia de promovare a resocializării deţinuţilor este, evident, o obligaţie de mijloace: statul este obligat doar să furnizeze deţinuţilor mijloacele pentru a depune efortul necesar reinserţiei lor în societate. Acesta este sensul evident al ultimei fraze de la punctul 104. Dar obligaţia care decurge din art. 3 şi care constă în a oferi fiecărui deţinut „condiţii de detenţie şi metode, măsuri sau tratamente”, adică un plan individualizat adecvat de executare a pedepsei sale şi condiţiile necesare pentru punerea în aplicare a acestui plan, este o obligaţie de rezultat, astfel cum indică în mod clar limbajul imperativ folosit la punctul 111. La acest punct, Marea Cameră declară că se va considera că un stat şi-a îndeplinit obligaţiile care decurg din art. 3 „atunci când acesta a furnizat” condiţii de detenţie şi metode, măsuri sau tratamente care să permită îndreptarea deţinutului pe viaţă; şi această obligaţie este independentă de voinţa deţinutului de a face uz de aceste metode, măsuri sau tratamente. Referirea de la punctul 103, la un „program individualizat”, ca exemplu de măsură care se înscrie în politica penitenciară care vizează resocializarea deţinuţilor, trebuie să fie interpretată în lumina acestui principiu. Cu alte cuvinte, sensul punctului 103 poate fi înţeles pe deplin doar în lumina principiului enunţat la punctul 111. Planul individualizat de executare a pedepsei este piatra de temelie a oricărei politici penitenciare care vizează resocializarea deţinuţilor, dar acesta se înscrie în contextul mai larg al condiţiilor de detenţie, echipamentelor materiale, măsurilor practice şi al tratamentelor psihiatrice, psihologice şi medicale oferite.

4. Din perspectiva Marii Camere, obligaţia impusă statului de a promova resocializarea deţinuţilor şi de a propune şi a pune în aplicare pentru fiecare dintre aceştia un plan individualizat de executare a fiecărei pedepse are cea mai largă sferă de aplicare posibilă. Deşi domnul Murray a fost diagnosticat de către autorităţile medicale cu tulburări patologice, în special o dezvoltare foarte limitată a facultăţilor mintale, nimeni nu a considerat că acesta suferea de o boală psihică. Răspunderea sa penală nu a fost pusă în discuţie nici de puţinii psihiatrii consultaţi, nici de către instanţele interne. Cu toate acestea, Curtea nu restrânge sfera analizei sale la obligaţia statului de a furniza programe de resocializare doar autorilor infracţiunilor care sunt sănătoşi psihic. Dimpotrivă, termenii foarte generali folosiţi la punctul 109, care menţionează „terapii sau tratamente – indiferent că sunt medicale, psihologice sau psihiatrice”, indică în mod clar intenţia Marii Camere de a supune statul aceleiaşi obligaţii şi în ceea ce priveşte autorii infracţiunilor care suferă de o boală mintală. Întrucât sănătatea psihică a domnului Murray era la limita patologicului, Marea Cameră îşi extinde în mod deliberat analiza la situaţia tuturor „deţinuţilor care suferă de tulburări psihice” [litera c) din „principiile relevante” din partea „Motivarea Curţii”], indiferent de gravitatea tulburărilor sau a deficienţelor psihice în cauză, de capacitatea deţinuţilor de a lua decizii în mod autonom şi de concluzia instanţelor penale referitoare la răspunderea acestora, ţinând seama de sănătatea lor mintală. Această abordare nerestrictivă poate fi clar înţeleasă în lumina Recomandării Rec(98)7 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statele membre privind aspectele etice şi organizaţionale ale asistenţei medicale în penitenciare şi a Regulilor penitenciare europene din 2006, citate în repetate rânduri de Curte la punctele 66 şi 73-76 din hotărâre.

5. În consecinţă, statelor părţi la Convenţie le revine, din punct de vedere juridic, obligaţia pozitivă internaţională de a oferi şi de a pune în aplicare, cel puţin pentru toţi infractorii sănătoşi psihic, condamnaţi la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la o pedeapsă cu închisoarea de lungă durată, adică la una sau mai multe pedepse cu închisoarea cu o durată totală de cinci ani sau mai mult[4], un plan individualizat de executare a pedepsei lor, care să includă o evaluare detaliată şi actualizată a riscurilor şi nevoilor pe care le pot prezenta aceştia. Autorii infracţiunilor care suferă de o boală psihică, condamnaţi la o pedeapsă cu închisoarea cu o durată similară sau mai lungă ar trebui, a fortiori, să beneficieze de un astfel de plan. În ciuda concentrării aparente pe situaţia deţinuţilor care execută pedepse cu detenţiunea pe viaţă, Marea Cameră semnalează că principiul pe care îl stabileşte aceasta în ceea ce priveşte obligaţia de promovare a resocializării deţinuţilor se aplică „tuturor deţinuţilor, inclusiv celor care execută pedepse cu detenţiunea pe viaţă”[5]. Atunci când face referire în mod specific la un program individualizat, Marea Cameră menţionează, de asemenea, în termeni generali, în calitate de persoane care pot beneficia de un astfel de program, „persoanele condamnate”, şi nu doar deţinuţii condamnaţi la pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

6. În fapt, atât Consiliul Europei, cât şi Organizaţia Naţiunilor Unite au susţinut de mulţi ani, de nenumărate ori, necesitatea imperioasă ca deţinuţii în cauză să beneficieze de un plan individualizat de executare a pedepsei lor, care să se bazeze pe o evaluare actualizată în permanenţă a riscurilor şi a nevoilor fizice, psihiatrice şi sociale pe care le pot avea aceştia, indiferent dacă starea lor psihică este normală sau nu[6].

În Rezoluţia Res(73)5 privind Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, Comitetul de Miniştri a declarat următoarele:

„(7) Pentru repartizarea deţinuţilor în instituţii, se ţine seama [...] de starea lor psihică (normală sau anormală) [...] şi, în cazul deţinuţilor condamnaţi, de cerinţele speciale ale tratamentului lor.

67.4 Programele de tratament trebuie să fie elaborate după consultarea între diversele categorii de personal. Deţinuţii trebui să fie implicaţi în elaborarea programului lor de tratament individual. Ar trebui să fie prevăzută o reexaminare periodică a acestor programe. (sublinierea mea)

Rezoluţia Res(76)2 cu privire la tratamentul deţinuţilor pe termen lung prevede că autorităţile naţionale trebuie „să acorde perioade de concediu nu pentru facilitarea detenţiei, ci în calitate de parte integrantă din programul de tratament”.

Recomandarea Rec(87)3 a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la Regulile penitenciare europene prevede:

„11.1 Pentru repartizarea deţinuţilor în instituţii sau alegerea unui regim aplicabil, se ţine seama în special [...] de cerinţele speciale ale tratamentului lor, de nevoile medicale, sexul şi vârsta acestora.

[...]

67.1 Pentru atingerea acestor obiective, este necesară personalizarea tratamentelor; aşadar, trebuie să fie instituit un sistem flexibil de repartizare a deţinuţilor, care ar trebui să fie plasaţi în instituţii sau unităţi diferite, în care fiecare dintre ei să poată beneficia de o formare şi de un tratament adecvate.

[...]

68. De aceea, de îndată ce este posibil, după internare şi după studierea personalităţii fiecărui deţinut condamnat la o pedeapsă cu o anumită durată, trebuie să fie elaborat un program de tratament într-o instituţie adecvată, ţinând seama de informaţiile deţinute cu privire la necesităţile individuale, capacităţile şi starea de spirit ale acestuia, în special de dorinţa sa de a rămâne aproape de membrii familiei. (sublinierea mea)

Recomandarea Rec(2003)23 a Comitetului de Miniştri către statele membre privind gestionarea de către administraţiile penitenciare a condamnaţilor pe viaţă şi a altor deţinuţi pe termen lung prevede, printre altele:

„(3) Ar trebui să se ia în considerare diversitatea caracteristicilor individuale ale persoanelor condamnate pe viaţă şi ale deţinuţilor pe termen lung şi să se ţină seama de acestea pentru elaborarea unor planuri individualizate de executare a pedepsei (principiul individualizării).

[...]

8. Planificarea individuală a gestionării pedepsei cu detenţiunea pe viaţă sau a pedepsei de lungă durată aplicată unui deţinut ar trebui să vizeze asigurarea unei evoluţii progresive în cadrul sistemului penitenciar (principiul progresiei).

9. În vederea atingerii obiectivelor şi a respectării principiilor menţionate anterior, ar fi necesară elaborarea unor planuri complete de executare a pedepsei pentru fiecare deţinut în parte.

10. Planurile de executare a pedepsei ar trebui să includă o evaluare a riscurilor şi a nevoilor fiecărui deţinut şi să fie folosite pentru a oferi o abordare sistematică pentru:

– repartizarea iniţială a deţinutului;

– evoluţia progresivă a deţinutului în cadrul sistemului penitenciar, în condiţii din ce în ce mai puţin restrictive, până la o etapă finală, care, în mod ideal, ar fi petrecută într-un mediu deschis, de preferat în cadrul comunităţii;

[...]

11. Planificarea pedepsei ar trebui să înceapă cât mai repede posibil după intrarea deţinuţilor în penitenciar şi ar trebui să fie revizuită în mod regulat şi să fie modificată, dacă este necesar. (sublinierea mea)

Recomandarea Rec(2006)2 a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la Regulile penitenciare europene confirmă şi întăreşte prevederile din Regulile penitenciare din 1987:

„103.2 Cât mai repede posibil după intrarea în penitenciar a unui deţinut condamnat trebuie să fie întocmit un raport complet cu privire la acesta, care să descrie situaţia lui personală, planurile propuse pentru executarea pedepsei acestuia şi strategia de pregătire a punerii sale în libertate.

[...]

104.2 Trebuie să fie prevăzute proceduri pentru stabilirea şi revizuirea cu regularitate a planurilor individuale pentru deţinuţi, după examinarea dosarelor relevante şi după consultări depline cu personalul relevant şi, în măsura posibilului, cu participarea deţinuţilor în cauză. (sublinierea mea)”

Normele CPT [CPT/Inf/E (2002) 1 – Rev. 2011] privind detenţia pe termen lung şi deţinuţii pe termen lung descriu o serie de probleme psihologice cu care se confruntă aceşti deţinuţi. Conform CPT, regimurile oferite deţinuţilor care execută pedepse de lungă durată ar trebui să aibă ca scop compensarea într-o manieră pozitivă şi anticiparea acestor efecte:

„(33) [...] Ar trebui să fie adoptate măsuri suplimentare pentru a conferi un sens perioadei de detenţie; mai precis, furnizarea unor programe individualizate de tratament şi a unui sprijin psihologic adecvat sunt importante pentru a ajuta persoanele condamnate să facă faţă detenţiei şi, la momentul potrivit, să se pregătească pentru punerea în libertate.

[...]

37. Tratamentele psihiatrice trebuie să se bazeze pe o abordare individualizată, care implică elaborarea unui protocol de tratament pentru fiecare pacient. (sublinierea mea)

Normele penologice europene se bazează pe regimul universal aprobat cu mult timp în urmă de Organizaţia Naţiunilor Unite şi îi corespund. Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor al Organizaţiei Naţiunilor Unite, adoptat în 1955, prevede în special:

„(8) Diferitele categorii de deţinuţi trebuie să fie plasate în instituţii sau secţii ale instituţiilor distincte, ţinând seama de sexul, vârsta, antecedentele, motivele detenţiei şi cerinţele tratamentului acestora. [...]

63. 1) Respectarea acestor principii impune individualizarea tratamentului şi, în acest scop, un sistem flexibil de clasificare în grupe a deţinuţilor; (...)

69. Cât mai repede posibil după intrarea în penitenciar şi după studierea personalităţii fiecărui deţinut condamnat la o pedeapsă sau o măsură cu o anumită durată, trebuie să fie pregătit un program de tratament pentru acesta, în funcţie de informaţiile disponibile cu privire la necesităţile individuale, capacităţile şi starea de spirit ale acestuia. (sublinierea mea)

7. Marea Cameră concluzionează, la punctul 117, că natura deficitară a condiţiilor materiale de detenţie şi insuficienţa resurselor disponibile în Antilele Olandeze nu puteau avea ca efect dispariţia obligaţiei pozitive de a promova resocializarea deţinuţilor şi de a propune şi de a pune în aplicare un plan individualizat de executare a pedepsei pentru fiecare deţinut. În ceea ce priveşte tratamentul recomandat pentru domnul Murray, acesta rămânea în continuare necesar, în ciuda resurselor insuficiente. În cauza James, Wells şi Lee, Curtea a declarat deja că „în cauzele referitoare la pedepse cu închisoarea cu o durată nedeterminată, existenţa unei posibilităţi reale de reintegrare [era] un element necesar în toate etapele detenţiei”, adăugând că „insuficienţa resurselor, care este în discuţie în prezenta cauză, [părea] să fie consecinţa introducerii unor măsuri draconice pentru detenţia cu durată nedeterminată, fără planificarea necesară şi fără o anticipare realistă a impactului acestora[7]. Statele membre au obligaţia de a furniza resursele necesare punerii în aplicare a politicii lor penale, în conformitate cu normele europene privind protecţia drepturilor omului. În consecinţă, cu cât o politică penală este mai punitivă, cu atât sunt mai importante mijloacele financiare care trebuie să fie investite în sistemul penitenciar, având în vedere că este necesară contracararea efectelor nefaste – care au fost demonstrate – ale politicilor de acest tip asupra persoanelor care fac obiectul lor[8]. În cauza James, Wells şi Lee, Curtea a concluzionat că acest lucru nu era valabil în Regatul Unit în ceea ce priveşte pedepsele cu închisoarea cu o durată nedeterminată. Aceeaşi critică este formulată şi în cauza Murray cu privire la politica penitenciară draconică în vigoare în Antilele Olandeze.

8. Această critică din partea Marii Camere este în mod evident susţinută în primul raport al CPT cu privire la situaţia care prevala în închisoarea Koraal Specht, unde reclamantul a executat 19 ani – din 1980 până în 1999 – din pedeapsa acestuia. Acest document priveşte o vizită efectuată în 1994, perioadă în care instituţia, deşi era concepută pentru a găzdui 198 de deţinuţi, adăpostea aproape 500. CPT nu a încercat să atenueze severitatea opiniei sale:

„Trebuie subliniat, de la bun început, că această instituţie este caracterizată de următoarea combinaţie dăunătoare: suprapopulare, un regim care oferă foarte puţine activităţi şi un nivel mediocru de curăţenie şi igienă. Aceste trei probleme sunt agravate de starea generală de degradare a instituţiei. CPT consideră că impunerea unor asemenea condiţii de detenţie constituie un tratament inuman şi degradant. ”(subliniere din original)

În special în ceea ce priveşte situaţia deţinuţilor condamnaţi la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, CPT a fost şi mai direct:

„Având în vedere în special durata şi natura nedeterminată a pedepselor cu închisoarea, deţinuţii din secţia condamnaţilor la detenţiune pe viaţă şi în special cei care nu lucrează sunt supuşi unor condiţii de detenţie care pot fi considerate inumane, care implică un risc considerabil de deteriorare a stării psihice a acestor deţinuţi şi au efecte de ordin psihosomatic asupra acestora. »[9] (subliniere din original)

Trei ani mai târziu, în 1997, situaţia nu se schimbase. Cu ocazia vizitei sale în aceeaşi instituţie, CPT a constatat aceleaşi condiţii materiale („starea generală a unităţilor de detenţie şi a echipamentului din celule nu s-a îmbunătăţit”), dar a observat că „condiţiile de detenţie a condamnaţilor la pedeapsa detenţiunii pe viaţă [s-au schimbat] efectiv în comparaţie cu cele din 1994 (...). În special, aceşti deţinuţi [nu mai erau] permanent izolaţi în secţia lor, iar situaţia acestora [era] similară celei a celorlalţi deţinuţi”[10].

În 1999, atunci când a vizitat din nou această instituţie, CPT a observat „o oarecare ameliorare a condiţiilor din închisoarea Koraal Specht în ceea ce priveşte diverse aspecte ale condiţiilor materiale de detenţie, datorată în mare parte reducerii numărului total de deţinuţi”. Totuşi, acesta a adăugat că închisoarea „încă sufer[ea] de o serie de deficienţe grave, susceptibile să constituie o atingere adusă drepturilor fundamentale ale deţinuţilor (inclusiv dreptul la viaţă şi la integritate fizică) şi să compromită stabilitatea instituţiei, în detrimentul deţinuţilor şi al personalului penitenciar”. Raportorii au insistat asupra necesităţii „unui regim care să ofere mai multe activităţi pentru deţinuţi şi care să pună accent în special pe cei care execută pedepse de lungă durată”. Aceştia au adăugat că „ar trebui să li se ofere deţinuţilor o varietate de activităţi constructive care să le poată ocupa o parte importantă a zilei”[11].

La 1 decembrie 1999, reclamantul a fost transferat în Korrektie Instituut Aruba (KIA), sau Instituto Coreccional Nacional (ICN) din Aruba. La punctul 57 din hotărâre, Marea Cameră face referire la vizita efectuată de CPT în această instituţie în 2007[12]. Deşi nu este citat de Marea Cameră, următorul fragment din raportul CPT este important:

„Detenţia de lungă durată poate să aibă efecte de desocializare asupra deţinuţilor. În afară de faptul că sunt instituţionalizaţi, aceşti deţinuţi pot fi afectaţi de o serie de probleme psihologice (dintre care pierderea respectului de sine şi deteriorarea capacităţilor sociale) şi tind să se detaşeze din ce în ce mai mult de societatea în care majoritatea dintre ei se vor reîntoarce în cele din urmă. În opinia CPT, regimurile propuse deţinuţilor care execută pedepse de lungă durată ar trebui să fie de natură să compenseze aceste efecte într-un mod pozitiv şi proactiv.” Aceste persoane ar trebui să aibă acces la o gamă largă de activităţi interesante şi variate (muncă, de preferat în scopul unei formări profesionale; educaţie; sport ; activităţi recreative/asociative). Ar trebui să fie adoptate măsuri suplimentare, pentru a conferi un sens perioadei lor de încarcerare; în special planurile individualizate de executare a pedepselor şi un sprijin psihosocial adecvat sunt elemente importante, care ajută deţinuţii să accepte perioada de privare de libertate şi, la momentul potrivit, să se pregătească pentru punerea în libertate. În plus, furnizarea unui regim de acest tip deţinuţilor care execută pedepse cu detenţiunea pe viaţă favorizează dezvoltarea unor relaţii constructive între deţinuţi şi personalul penitenciar şi, în consecinţă, consolidează securitatea în cadrul instituţiei. (sublinierea mea).

În cele din urmă, vizita din 2014 a CPT în KIA a avut loc după câteva zile de la eliberarea reclamantului [13]. Aşa cum a procedat cu şapte ani în urmă, CPT le-a recomandat din nou autorităţilor din Aruba să „adopte măsurile necesare pentru remedierea stării de degradare a instituţiei, în special pentru prevenirea unor viitoare inundaţii”. Acesta continuă după cum urmează: „În plus, nu ar trebui să fie mai mult de doi deţinuţi în fiecare celulă. De asemenea, ar trebui să se ia măsuri pentru a asigura, în fiecare celulă, iluminatul artificial, precum şi pereţi despărţitori care să izoleze total instalaţiile sanitare”. Mai exact, raportorii au recomandat din nou „dezvoltarea activităţilor propuse deţinuţilor, pentru ca toţi (inclusiv cei aflaţi în arest preventiv) să poată petrece o parte rezonabilă a zilei (adică 8 ore sau mai mult) în afara celulelor, ocupaţi cu activităţi interesante şi variate: muncă, de preferat în scopul unei formări profesionale; educaţie; sport; activităţi recreative/asociative. ”

Guvernul, care avea cunoştinţă de aceste cinci rapoarte detaliate, nu putea să pretindă că nu primise instrucţiuni clare din partea Consiliului Europei cu privire la măsurile care trebuiau adoptate pentru remedierea deficienţelor politicii sale penitenciare din Antilele Olandeze şi, mai exact, din închisoarea Koraal Specht şi din KIA. Doar o lipsă de voinţă politică poate explica faptul că repetatele apeluri ale CPT au rămas literă moartă timp de peste 30 de ani[14].

9. Primul mijloc de apărare al Guvernului este expus sub forma unei întrebări retorice: „Este rezonabilă evaluarea comportamentului adoptat de stat din 1980 pe baza unui criteriu introdus de Curte pentru prima dată în 2013? ” Guvernul susţine că obligaţia de a promova resocializarea deţinuţilor şi de a introduce un mecanism de revizuire a relevanţei menţinerii lor în detenţie rezultă din cauza Vinter şi alţii şi că nu i se poate imputa faptul că nu şi-a îndeplinit această obligaţie în speţă. Marea Cameră respinge ferm acest argument şi declară explicit că aceste obligaţii pozitive erau deja obligatorii pentru statul pârât în 1980. Încă de la pronunţarea pedepsei sale cu detenţiunea pe viaţă, reclamantul avea dreptul să beneficieze de o perspectivă de punere în libertate şi de un mecanism de revizuire care să îndeplinească cerinţele care decurg din Convenţie. Punctul 116 din prezenta hotărâre nu lasă nicio urmă de îndoială în ceea ce priveşte intenţia Marii Camere de a evalua comportamentul statului pârât ţinând seama de întreaga perioadă de detenţie a domnului Murray. Astfel, Curtea aplică obligaţia de promovare a resocializării deţinuţilor şi de introducere a unui mecanism de revizuire a unei perioade de detenţie care a început în 1980. Astfel, aceasta nu procedează la o aplicare retroactivă a unor norme juridice internaţionale, deoarece acestea au fost clare încă din 1973 la nivel european [a se vedea Rezoluţia Res(73)5 a Comitetului de Miniştri cu privire la Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor] şi, la nivel mondial, la o dată mult anterioară (a se vedea Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor adoptat de Organizaţia Naţiunilor Unite în 1955). Pentru a se exprima direct, Marea Cameră consideră că hotărârea Vinter şi alţii nu a făcut decât să reafirme normele penologice care au caracter obligatoriu pentru statele membre ale Consiliului Europei cel puţin din 1980.

10. Guvernul a argumentat, de asemenea, că reclamantul nu se plânsese în mod specific de absenţa unui tratament psihiatric atunci când acesta se afla în detenţie. Marea Cameră respinge acest argument în ultimele două teze ale punctului 124, care fac trimitere la principiul expus la punctul 106. Obligaţia de a propune şi de a pune în aplicare, pentru fiecare deţinut, un plan individualizat de executare a pedepsei sale, care să includă tratamente psihiatrice şi psihologice de care acesta poate avea nevoie, este o obligaţie de rezultat care le revine statelor părţi la Convenţie indiferent dacă deţinutul îşi exprimă sau nu dorinţa în acest sens; acesta este unul din cele mai importante aspecte practice ale obligaţiei pozitive pe care Convenţia o impune statelor părţi pentru a proteja bunăstarea fizică şi mentală a deţinuţilor. Fiecare deţinut trebuie să fie încurajat să se implice în planul de executare a pedepsei sale şi să coopereze în vederea punerii lui în aplicare, dar faptul că un deţinut manifestă o atitudine de respingere sau de indiferenţă în această privinţă nu scuteşte statul de obligaţia acestuia de a pregăti, de a pune în aplicare şi de a reexamina un astfel de plan. Nerespectarea acestei obligaţii angajează răspunderea statului.

În consecinţă, faptul că domnul Murray nu solicitase un tratament psihiatric corespunzător sau un program penitenciar adecvat este total lipsit de relevanţă. În temeiul normelor internaţionale menţionate anterior, această lipsă de iniţiativă din partea deţinutului nu exonera, în mod evident, statul de răspunderea sa, deoarece acesta era supus unei obligaţii internaţionale imperative, care era independentă de exprimarea sau nu a unor dorinţe de către reclamant.

11. În cele din urmă, Marea Cameră respinge, de asemenea, argumentul Guvernului conform căruia Curaçao şi Aruba erau o ţară în cadrul Regatului Țărilor de Jos, în care administrarea justiţiei era răspunderea entităţilor separate ale Regatului. Această teză poate fi respinsă cu uşurinţă pe baza principiului consacrat la articolul 4 din Proiectul de articole privind răspunderea statelor pentru fapte internaţionale ilicite, adoptat în 2001 de către Comisia de Drept Internaţional a Organizaţiei Naţiunilor Unite, în temeiul căruia comportamentul oricărui organ al statului, indiferent dacă este vorba despre un organ al administraţiei centrale sau al unei unităţi teritoriale a statului, este considerat un fapt al statului, în temeiul dreptului internaţional. Regatul Țărilor de Jos, şi nu Curaçao sau Aruba, este cel care îşi asumă responsabilitatea, în temeiul Convenţiei, de a asigura respectarea normelor definite de aceasta. Din acelaşi motiv, este irelevant să se pretindă, aşa cum face Guvernul, că, din moment ce instanţa care l-a condamnat pe reclamant, Curtea Comună de Justiţie, nu a dispus administrarea unui tratament psihiatric, nu exista nicio obligaţie de a-i furniza persoanei în cauză un astfel de tratament. Sfera de aplicare a obligaţiei statului olandez de a avea o practică în conformitate cu Convenţia nu poate să varieze în funcţie de deciziile pronunţate de instanţele interne ale părţilor autonome ale Regatului.

12. În plus, Curtea a indicat deja în mod clar că nu este dispusă să accepte o astfel de argumentaţie. Astfel, aceasta a considerat, în cauza Mathew, că statul olandez avea obligaţia de a transfera un deţinut din KIA într-un loc mai adaptat condiţiei sale fizice şi nevoilor sale medicale, „dacă este necesar, în una din celelalte două ţări ale Regatului”[15]. Marea Cameră apreciază că nu există diferenţe substanţiale între prezenta speţă şi cauza Mathew. Astfel, aceasta respinge argumentul Curţii Comune de Justiţie, reluat de Guvernul pârât, potrivit căruia „gradul limitat de inteligenţă” şi „capacitatea insuficientă de exprimare [ale deţinutului]” împiedicau plasarea acestuia într-o instituţie medicală din Țările de Jos[16]. În lipsa oricărei posibilităţi ca reclamantul să beneficieze de un tratament adecvat în Curaçao, acesta ar fi trebuit să fie trimis în Țările de Jos, unde i s-ar fi putut oferi o asistenţă profesională, cu traducere (deşi acesta vorbea fluent papiamentu şi engleza, comunica dificil în olandeză), dacă era necesar. Argumentul prezentat de Guvern în cadrul şedinţei Marii Camere, conform căruia reclamantul nu solicitase niciodată transferul în Țările de Jos, este cu atât mai puţin acceptabil. Încă o dată, trebuie insistat asupra faptului că nu era necesar ca reclamantul să formuleze o cerere pentru a da naştere obligaţiei statului; acesta din urmă era obligat să acţioneze din proprie initiativă.

Cu privire la obligaţia statului de a furniza un mecanism de liberare condiţionată

13. Marea Cameră clarifică în termeni neechivoci hotărârea Vinter referitoare la mecanismul de liberare condiţionată, conferind astfel autoritatea sa unor hotărâri importante ale Camerei, pronunţate ulterior acesteia[17]. Deşi Marea Cameră precizează că părţile contractante au libertatea de a decide caracteristicile concrete ale propriului mecanism de liberare condiţionată, aceasta defineşte la fel de clar limitele libertăţii de care dispun în această privinţă. Din punctele 99 şi 100 ale hotărârii rezultă că orice mecanism de liberare condiţionată trebuie să respecte următoarele cinci „principii relevante”, toate având caracter obligatoriu:

1) Principiul legalităţii („norme care au un grad suficient de claritate şi certitudine”, „condiţii definite în legislaţia internă”) ;

2) Principiul evaluării motivelor de ordin penologic, care justifică menţinerea în detenţie, pe baza unor „criterii obiective şi definite în prealabil”, care includ resocializarea (prevenţia specială), descurajarea (prevenţia generală) şi pedepsirea;

3) Principiul evaluării potrivit unui calendar predefinit şi, în cazul deţinuţilor condamnaţi la o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă, în termen de cel mult 25 de ani de la impunerea pedepsei şi ulterior [prin intermediul unor] revizuiri periodice;

4) Principiul garanţiilor procedurale echitabile, care trebuie să includă cel puţin obligaţia motivării deciziilor de respingere a cererilor de liberare condiţionată sau de revocare a acesteia;

5) Principiul controlului jurisdicţional.

În lumina cerinţelor care decurg din Convenţie, care sunt în acord cu Recomandarea Rec(2003)22 a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la liberarea condiţionată, părţile contractante la Convenţie trebuie să stabilească un mecanism de revizuire a justificării menţinerii în detenţie, care să ţină seama de nevoile de ordin penologic ale deţinuţilor condamnaţi la o pedeapsă cu detenţia pe viaţă sau la detenţie de lungă durată. Concluzia logică ce trebuie trasă din principiile Convenţiei menţionate anterior este că, dacă deţinuţii condamnaţi pentru cele mai atroce infracţiuni trebuie să poată beneficia de un mecanism de liberare condiţionată, ceilalţi deţinuţi trebuie, de asemenea, a fortiori, să beneficieze de acesta. Ar fi total contrar justiţiei ca infractorii condamnaţi pentru fapte mai puţin grave să nu poată beneficia de o liberare condiţionată, atunci când aceştia sunt apţi să se reintegreze în societate, în vreme ce o astfel de posibilitate ar fi oferită persoanelor condamnate pentru fapte mai grave. În consecinţă, în principiu, Convenţia garantează tuturor deţinuţilor dreptul la liberare condiţionată[18].

14. Marea Cameră afirmă că, în principiu, criteriile pe care trebuie să se bazeze orice decizie privind acordarea sau refuzul acordării unei liberări condiţionate trebuie să fie stabilite de lege în mod clar şi previzibil, astfel cum se prevede la punctul 10 din Rezoluţia Res(76)2 a Comitetului de Miniştri, punctele 3, 4 şi 20 din Recomandarea Rec(2003)22 a Comitetului de Miniştri, punctul 34 din Recomandarea Rec(2003)23 a Comitetului de Miniştri şi, la nivel mondial, la articolul 110 din Statutul Curţii Penale Internaţionale din 1998 (Statutul de la Roma) şi articolul 223 (Criterii pentru examinarea reducerii pedepsei) din Regulamentul său de procedură şi de probe. Perioada în care dreptul penitenciar ţinea de domeniul discreţionar al guvernelor a trecut demult, condiţiile şi modalităţile de punere în aplicare a detenţiei şi a eliberării constituind esenţa principiului legalităţii, în aceeaşi măsură ca şi stabilirea vinovăţiei şi condamnarea autorilor infracţiunilor. În consecinţă, potrivit Marii Camere, criteriile care trebuie luate în considerare la evaluarea liberării condiţionate nu sunt lăsate la discreţia statelor membre. Mecanismul de control jurisdicţional al deciziilor privind cererile de liberare condiţionată trebuie să se bazeze pe criterii „obiective şi definite în prealabil”, care corespund „motiv[ului] legitim de ordin penologic”, menţionat în mod explicit la punctul 100 din hotărâre. În afară de Vinter şi alţii[19], Marea Cameră a confirmat precedentele pe care le constituie Trabelsi împotriva Belgiei[20], Laszlo Magyar împotriva Ungariei[21] şi Harakchiev şi Tolumov împotriva Bulgariei[22]. Aceasta înseamnă că deţinuţii au un drept dobândit şi opozabil de a beneficia de o liberare condiţionată, atunci când sunt îndeplinite cerinţele legale necesare, aşadar nefiind obligatorie acordarea unei astfel de liberări tuturor deţinuţilor.

Deşi subliniază că echilibrul dintre diversele motive de ordin penologic nu este „imuabil” şi că acesta poate evolua în cursul executării pedepsei, Marea Cameră nu se abţine să menţioneze motivul care trebuie să prevaleze atunci când este evaluată evoluţia situaţiei deţinutului: principiul resocializării. Astfel, din raţionamentul Curţii se poate deduce în mod logic că, în cazul unui conflict între mai multe motive de ordin penologic, de exemplu, într-o situaţie în care obiectivul de resocializare al pedepsei a fost atins, dar menţinerea în detenţie ar putea să fie justificată din punct de vedere al obiectivului de pedepsire, [evoluţia deţinutului] în vederea îndreptării” trebuie să prevaleze atunci când este evaluată necesitatea menţinerii în detenţie. În special, Marea Cameră reiterează că motivele de ordin penologic nu sunt echivalente şi nu trebuie să fie confundate cu „motive[le] umanitare, legate de o stare de sănătate precară, o incapacitate fizică sau vârsta înaintată” (pct.100). Criteriile de evaluare pertinente nu pot fi limitate la un handicap mintal sau fizic al deţinutului şi nici la presupusa apropiere a momentului decesului său. Astfel de „motive umanitare” sunt în mod evident prea restrictive.

15. Conform Marii Camere, examinarea în vederea stabilirii dacă deţinutul poate să beneficieze de o liberare condiţionată trebuie să fie realizată într-un termen rezonabil şi predeterminat, astfel cum s-a stabilit de mult timp la punctul 9 din Rezoluţia Res(76)2 a Comitetului de Miniştri, şi reluat la punctul 5 din Recomandarea Rec(2003)22 a Comitetului de Miniştri şi, la nivel mondial, la articolul 110 alineatele (3) şi (5) din Statutul de la Roma. În cazul în care liberarea condiţionată nu a fost acordată ulterior primei examinări, situaţia deţinutului trebuie să fie reexaminată periodic, la intervale rezonabil de apropiate, astfel cum se precizează şi la punctul 12 din Rezoluţia Res(76)2 a Comitetului de Miniştri şi la punctul 21 din Recomandarea Rec(2003)22 a Comitetului de Miniştri. Pentru a ajunge la această concluzie, Marea Cameră se bazează pe jurisprudenţa Bodein împotriva Franţei[23].

16. În cele din urmă, conform Marii Camere, mecanismul de liberare condiţionată trebuie să fie plasat sub autoritatea unei instanţe sau, cel puţin, să facă obiectul unui control jurisdicţional complet atât cu privire la aspectele de fapt, cât şi cu privire la aspectele de drept ale deciziilor pronunţate, astfel cum prevede şi norma universală stabilită la articolul 110 alineatul (2) din Statutul de la Roma[24]. Reluând concluziile hotărârilor Laszlo Magyar, pct. 57, şi Harakchiev şi Tolumov, pct. 258 şi 262, în partea din hotărâre consacrată „principiilor relevante”, judecătorii Marii Camere le aduc elogii şi resping în unanimitate orice mecanism de liberare condiţionată care ar rezerva ultimul cuvânt, în materie de revizuire a pedepselor, unei autorităţi guvernamentale sau administrative şi care ar lăsa decizia referitoare la menţinerea în închisoare a unui deţinut în mâinile puterii executive, privând astfel puterea judecătorească de responsabilitatea sa finală şi încredinţând executivului competenţe jurisdicţionale, încălcându-se astfel principiul separării puterilor. Astfel, o revizuire efectuată de un guvernator, un ministru sau un reprezentant oarecare al administraţiei nu oferă suficiente garanţii de independenţă pentru a fi respectate normele europene din domeniul protecţiei drepturilor omului[25].

În plus, deciziile de menţinere în detenţie sau de revocare a unei liberări condiţionate trebuie să fie pronunţate cu respectarea normelor procedurale care garantează caracterul echitabil al procedurii, cum este, de exemplu cea care prevede motivarea deciziilor[26]. Concluzia implicită care poate fi trasă din această puternică declaraţie de principiu a Curţii este aceea că mecanismul de liberare condiţionată trebuie să prevadă, de asemenea, audierea deţinutului şi să îi ofere acestuia un acces adecvat la dosarul său, astfel cum se prevede la punctul 32 din Recomandarea Rec(2003)22 a Comitetului de Miniştri, la articolul 110 alineatul (2) din Statutul de la Roma şi la articolul 224 din Regulamentul de procedură şi de probe al Curţii Penale Internaţionale. În absenţa acestora, procedura de revizuire ar fi doar o iluzie.

Pe scurt, prin stabilirea „principiilor relevante” obligatorii, menţionate anterior, în cauza Murray, Marea Cameră a ajuns într-un punct în care nu mai există cale de întoarcere în ceea ce priveşte funcţia sa normativă de protecţie a drepturilor fundamentale ale deţinuţilor în Europa. Sistemul acordării graţierii din Antilele Olandeze este similar sistemului de înlocuire a pedepselor cu detenţiunea pe viaţă care a făcut obiectul cauzei Kafkaris împotriva Ciprului[27]. Acest sistem, care ţinea de puterea discreţionară a preşedintelui, sub rezerva acordului dat de Attorney-General, nu prevedea nicio obligaţie de a informa deţinutul cu privire la avizul dat de Attorney-General în ceea ce priveşte cererea sa de eliberare înainte de termen şi nici nu îi impunea preşedintelui să motiveze respingerea unei astfel de cereri. În plus, nu exista niciun text care să reglementeze procedura în cauză sau care să prevadă criteriile aplicabile acesteia. În cele din urmă, respingerea unei cereri de eliberare înainte de termen nu putea fi supusă unui control jurisdicţional. În partea consacrată „principiilor relevante” din hotărârea Murray, Marea Cameră adoptă, în esenţă, o poziţie foarte critică faţă de un sistem la fel de opac şi discreţionar. Europa a evoluat de la pronunţarea hotărârii în cauza Kafkaris şi Curtea a evoluat în mod evident odată cu ea. Hotărârea Murray este un succesor demn de laudă al hotărârii Vinter şi alţii.

Aplicarea în speţă a normelor europene

17. Domnul Murray a fost menţinut în detenţie o perioadă de peste 34 de ani, fără să i se ofere niciun tratament psihologic sau psihiatric, în pofida faptului că fusese stabilit clar că acesta avea nevoie de astfel de tratamente[28]. Curtea a solicitat Guvernului să furnizeze toate rapoartele psihiatrice care au putut fi întocmite în vederea evaluării necesităţilor reclamantului. Guvernul a prezentat patru astfel de rapoarte, datate 11 octombrie 1979, 10 februarie 1994, 21 iulie 2012 şi 17 august 2012, precum şi o „scrisoare” a unui psihiatru din 6 septembrie 1991. Aceasta înseamnă că, înainte de procedura de examinare iniţiată în temeiul noilor dispoziţii ale Codului penal din Curaçao, au fost redactate numai două rapoarte psihiatrice şi o „scrisoare” a unui psihiatru. Două rapoarte psihiatrice realizate în cursul perioadei 1980-2012 – aceasta a fost amploarea asistenţei psihiatrice profesionale de care a beneficiat reclamantul în 22 de ani de detenţie. Astfel cum a subliniat Curtea Comună de Justiţie în hotărârea sa din 21 septembrie 2012 cu privire la evaluarea riscului de recidivă pe care îl prezenta reclamantul în momentul pronunţării pedepsei acestuia în 1980, apoi în cursul detenţiei sale, „de atunci, nu [fusese] pus în aplicare niciun fel de tratament”. Nici că se putea să fie mai expliciţi judecătorii din Antilele Olandeze. Aşadar, este de înţeles că judecătorii Marii Camere nu puteau să ajungă la o concluzie diferită de cea de la punctul 122 din prezenta hotărâre, care admite că domnul Murray nu a beneficiat niciodată de niciun tratament în cursul perioadei detenţiei sale.

18. Pe lângă absenţa unui program penitenciar adecvat, care să poată răspunde nevoilor domnului Murray, s-a stabilit că, înainte de noiembrie 2011, în Curaçao nu exista niciun mecanism de revizuire care să îndeplinească criteriile din jurisprudenţa Curţii şi normele penologice europene. La punctul 126 din hotărâre, majoritatea a ales să nu abordeze acest aspect al cauzei, deşi judecătorii definiseră, la punctele 99 şi 100, „principiile relevante” în materie. Sistemul acordării graţierii, care era în vigoare în fostele Antile Olandeze, nu prevedea nici criterii penologice legale şi obiective şi nici un calendar pentru reexaminarea pedepselor, nici un control jurisdicţional al deciziilor de refuzare a acordării graţierii, nici obligaţia de motivare a deciziilor de acest tip sau de audiere a deţinutului în cauză. Niciun aviz medical, niciun raport psihiatric privind starea sănătăţii mintale a reclamantului şi nicio altă notă de informare din partea administraţiei penitenciarului nu au fost redactate şi puse la dispoziţia Avocatului General sau a Curţii Comune de Justiţie. Decizia rămânea în întregime la discreţia guvernatorului, care avea libertatea deplină de a nu ţine seama de observaţiile Ministerului Public, nici de avizul Curţii Comune de Justiţie, care erau favorabile unei eliberări[29].

În fapt, domnul Murray a introdus treisprezece cereri de eliberare, care au fost fie respinse fără motivare, fie nu au primit răspuns[30]. La începutul anului 2013, acesta a fost diagnosticat cu cancer de către medici. La 2 septembrie 2013, acesta a fost adus în închisoarea din Curaçao pentru a facilita tratamentul său medical. După intervenţia Curţii ca răspuns la o cerere de instituire a unei măsuri provizorii, acesta a fost plasat într-un centru medical, cu doi gardieni în faţa uşii. Era prea târziu pentru o operaţie. Având în vedere că nu mai era posibilă furnizarea unui tratament în detenţie, acesta a fost graţiat de guvernator. Această măsură, care a fost adoptată abia la 31 martie 2014, a determinat reducerea restului de pedeapsă cu închisoarea şi i-a permis să moară cu demnitate, în prezenţa familiei sale, în Aruba. Chiar şi atunci, a fost lăsat să se descurce singur. Sora acestuia a fost cea care a plătit pentru îngrijirile medicale, din pensia ei modestă [31].

19. Majoritatea se abţine, de asemenea, în mod conştient, să evalueze compatibilitatea noului mecanism de revizuire periodică, intrat în vigoare în Curaçao la 15 noiembrie 2011. Deşi acest regim a fost introdus abia după depunerea cererii în faţa Curţii, evaluarea acestuia era totuşi necesară, deoarece reclamantul a fost menţinut în detenţie până la data de 31 martie 2014, după ce a fost pronunţată hotărârea Curţii Comune de Justiţie din 21 septembrie 2012, care a aplicat noile dispoziţii ale articolului 1:30 din Codul penal din Curaçao. Astfel, normele care se aplicau revizuirii periodice a pedepselor cu detenţiunea pe viaţă din perioada 15 noiembrie 2011–31 martie 2014 ar fi trebuit să fie evaluate de Curte.

Deşi garanţiile reprezentate de controlul jurisdicţional al pedepsei care trebuie efectuat cel târziu după 20 de ani de la privarea de libertate şi, ulterior, la fiecare cinci ani, caracterul contradictoriu al procedurii, audierea deţinutului, accesul acestuia la dosarul său şi obligaţia de motivare a deciziilor constituie îmbunătăţiri foarte importante ale cadrului legal din Curaçao, faptul că criteriile aplicabile revizuirii nu sunt suficient de clar stabilite la alineatul 1 de la articolul 1:30 („[nici]un obiectiv rezonabil”) este problematic din punctul de vedere al normelor europene privind protecţia drepturilor omului. Această formulare a criteriilor de revizuire lasă prea mult loc arbitrarului. Un deţinut pe viaţă nu are nicio posibilitate de a afla ce anume trebuie să facă pentru a putea beneficia de o punere în libertate sau în ce condiţii poate fi hotărâtă o astfel de măsură. Precizările suplimentare de la alineatul 2, referitoare la aceste criterii, care menţionează opinia victimelor sau a rudelor supravieţuitoare, precum şi riscul de recidivă, nu sunt suficiente pentru a îndeplini cerinţele principiului legalităţii. Dimpotrivă, luarea în considerare a poziţiei victimelor sau a rudelor acestora în cadrul examinării problemei dacă mai este justificată continuarea executării pedepsei cu detenţiunea pe viaţă creează o confuzie între evaluarea motivelor penologice legitime şi un exerciţiu care constă în satisfacerea setei de răzbunare a victimelor sau a rudelor acestora. Concentrându-se pe nevoia de răzbunare şi pe resentimente, aceste dispoziţii atribuie un rol predominant celei mai rele forme de pedeapsă: întreţinerea de către victime sau rudele acestora a unui sentiment orb şi visceral că pedeapsa este „meritată pe deplin”. Autorul infracţiunii va trebui să „putrezească în închisoare” atâta vreme cât victimele sau rudele lor vor considera că nu le este satisfăcută setea de răzbunare, chiar dacă acesta este gata să ducă o viaţă lipsită de infracţionalitate în cadrul societăţii.

Mai rău, această dispoziţie contravine obligaţiei statului de a le oferi victimelor infracţiunilor mijloacele necesare pentru a se reface după pierderea suferită. Cu cât statul îşi îndeplineşte mai puţin obligaţiile care îi revin faţă de victime sau de rudele acestora, cu atât acestea vor tinde mai mult să compenseze prejudiciul suferit cu dorinţa ca infractorul să fie menţinut în detenţie. Chiar dacă se „îndreaptă”, un deţinut va putea fi menţinut în detenţie, devenind un ţap ispăşitor pentru incapacitatea statului de a răspunde nevoilor victimelor sau ale rudelor acestora. De altfel, exact acest lucru s-a întâmplat în speţă: în hotărârea sa din 21 septembrie 2012, Curtea Comună de Justiţie concluzionează că, dat fiind faptul că rudele victimei nu au primit niciodată o asistenţă psihologică adecvată, punerea în libertate a reclamantului ar fi reprezentat un şoc semnificativ pentru acestea. Aceasta a considerat chiar că actul cu care acesta le-ar fi ameninţat în 1979, adică în urmă cu 23 de ani, putea să contribuie în continuare la sentimentul lor de nesiguranţă.

20. După deciziile succesive de respingere a celor treisprezece cereri de graţiere introduse de reclamant, hotărârea Curţii Comune de Justiţie a insistat pe riscul de recidivă datorat „tulburărilor de personalitate” ale acestuia. Domnul Murray nu putea fi pus în libertate pur şi simplu pentru că, aşa cum au admis judecătorii din Antilele Olandeze, acestuia nu i se oferise niciodată posibilitatea de a urma un tratament psihiatric. Singura soluţie pentru resocializarea acestuia ar fi fost furnizarea unui tratament psihiatric adecvat, ceea ce nici măcar nu s-a încercat. Situaţia este aşadar următoarea: statul refuză să acorde liberarea condiţionată unui deţinut până când acesta nu va fi capabil să ducă o viaţă conform legii, în cadrul societăţii, ceea ce se poate întâmpla numai dacă persoana în cauză beneficiază de un tratament psihiatric adecvat din partea statului, care însă refuză să îl ofere. Este o situaţie fără ieşire: statul subordonează punerea în libertate a deţinutului îndeplinirii unor condiţii, dar privează persoana în cauză de mijloacele necesare pentru îndeplinirea lor. În acest context, conform unei abordări realiste a problemei, rezultatul oricărei revizuiri a pedepsei domnului Murray de către guvernator sau Curtea Comună de Justiţie era cunoscut în prealabil[32].

Concluzie

21. Oricât de atroce ar fi crima săvârşită de acesta, niciun deţinut nu merită să fie tratat ca un „deşeu uman”, dat uitării, pentru a folosi cuvintele lui Jean-Paul Costa, fostul Preşedinte al Curţii[33]. Și totuşi, acest lucru i s-a întâmplat reclamantului James Murray. Absenţa unui tratament psihiatric a făcut pedeapsa acestuia ireductibilă de facto. Încălcarea art. 3 a fost agravată de existenţa, la momentul pronunţării pedepsei, a unui sistem opac şi discreţionar al acordării graţierilor, care nu îndeplinea cerinţele Convenţiei şi care nu l-a ajutat în niciun fel pe reclamant. Noul mecanism de revizuire introdus la articolul 1:30 din Codul penal din Curaçao, care, la rândul său, nu l-a ajutat deloc pe reclamant, ridică probleme din cauza lipsei de previzibilitate a motivelor de revizuire a pedepsei şi a rolului predominant pe care îl atribuie unei politici penale pur punitive, care privilegiază răzbunarea.

Domnului Murray i s-a făcut dreptate prea târziu. Acesta nu a supravieţuit încercării grele reprezentate de cei 34 de ani de detenţie în condiţii inumane. Deşi acesta nu mai putea să beneficieze de repararea prejudiciului moral suferit, ar fi fost justă acordarea unei astfel de reparaţii urmaşilor acestuia.

OPINIA PARȚIAL SEPARATĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR SPIELMANN, SAJÓ, KARAKAŞ ȘI PINTO DE ALBUQUERQUE

Am votat împotriva punctului 3 din dispozitiv, în care majoritatea hotărăşte că constatarea unei încălcări constituie în sine o reparaţie echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral pe care l-ar fi putut suferi reclamantul.

Trebuie subliniat, de la început, că faptul că reclamantul a decedat la 26 noiembrie 2014, adică în cursul procedurii, nu ar fi trebuit să împiedice acordarea unei reparaţii echitabile cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit. În fapt, Curtea a acordat deja o reparaţie echitabilă cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit în cauze în care reclamantul a decedat în cursul procedurii [a se vedea, în special, în contextul unei încălcări a art. 3, hotărârile în cauzele Avcı şi alţii împotriva Turciei, nr. 70417/01, 27 iunie 2006, şi Keser şi Kömürcü împotriva Turciei, nr. 5981/03, 23 iunie 2009 ; şi, în alte contexte, hotărârile în cauzele Ernestina Zullo împotriva Italiei (MC), nr. 64897/01, 29 martie 2006, Jėčius împotriva Lituaniei, nr. 34578/97, CEDO 2000‑IX, Reynolds împotriva Regatului Unit, nr. 2694/08, 13 martie 2012, şi Benkő şi Soósné Benkő împotriva Ungariei, nr. 17596/12, 8 iulie 2014].

Prezenta cauză îi permite Marii Camere să dezvolte şi să clarifice jurisprudenţa sa referitoare la pedepsele cu detenţiunea pe viaţă ireductibile. Absenţa unui regim adaptat stării de sănătate a reclamantului caracterizează această cauză. Reclamantul nu a primit un tratament psihiatric de natură să îi ofere posibilitatea unei îndreptări şi o perspectivă de punere în libertate. La punctele 105-112 din hotărâre, Curtea dezvoltă principiile jurisprudenţiale referitoare la îngrijirile medicale furnizate deţinuţilor şi, în special, deţinuţilor condamnaţi la detenţiune pe viaţă, care suferă de tulburări psihice. Aplicând aceste principii în speţă şi pentru a ajunge la concluzia că pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă aplicată reclamantului nu era reductibilă de facto, Curtea constată că reclamantul nu a beneficiat de niciun fel de tratament şi că necesităţile acestuia şi posibilităţile în materie nu au fost evaluate niciodată (punctul 125).

Acest aspect este cel care diferenţiază prezenta cauză de cauza Vinter şi alţii împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 66069/09, 130/10 şi 3896/10, CEDO 2013] şi acesta este motivul pentru care considerăm că Curtea ar fi trebuit să acorde o sumă pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului.

[1] Din motive de claritate terminologică, precizez că termenul „resocializare” este cuvântul care trebuie să fie utilizat în dreptul penal şi în dreptul penitenciar pentru a desemna obiectivul principal al privării de libertate; acesta vizează reinserţia socială a deţinutului, care trebuie să fie capabil să ducă o viaţă lipsită de infracţionalitate după punerea sa în libertate. Termenul „îndreptare” are conotaţii moralizatoare şi paternaliste, care sunt legate de presupunerea eronată potrivit căreia statul este responsabil pentru „reformarea morală” a deţinutului sau pentru „convertirea” acestuia la valorile sociale ale majorităţii. Astfel cum am menţionat deja în opinia separată pe care am anexat-o la hotărârea Öcalan împotriva Turciei (nr. 2) (nr. 24069/03, 197/04, 6201/06 şi 10464/07, 18 martie 2014), această ipoteză este învechită, deoarece, spre deosebire de analogia medicală clasică, în prezent, resocializarea nu mai este înţeleasă ca fiind un „tratament” sau un „remediu” care ar avea ca obiectiv îndreptarea personalităţii deţinutului, ci ca fiind o sarcină mai puţin ambiţioasă şi mai realistă: pregătirea acestuia pentru a duce o viaţă conform legii, după punerea în libertate din penitenciar. Există trei motive pentru aceasta: în primul rând, este discutabil dacă un stat are legitimitatea constituţională de a „îndrepta” personalitatea unui adult; în al doilea rând, nu există certitudinea că o astfel de îndreptare este realizabilă; şi, în al treilea rând, este şi mai puţin incert că o astfel de îndreptare ar putea fi realizată prin mijloace obiective. Cu alte cuvinte, ideologia îndreptării se confruntă cu probleme de legitimitate constituţională, de fezabilitate şi de verificare obiectivă. Termenul „resocializare” este folosit uneori de Curte [a se vedea, de exemplu, Stummer împotriva Austriei (MC), nr. 37452/02, pct. 93-94, CEDO 2011], dar, din păcate, aceasta nu utilizează o terminologie uniformă. Acest termen este folosit, de asemenea, în articolul 223 din Regulamentul de procedură şi de probe al Curţii Penale Internaţionale.

[2] Vinter şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 66069/09, 130/10 şi 3896/10, CEDO 2013 (extrase).

[3] Este necesar să se sublinieze insistenţa cu care Curtea a utilizat termenul „obligaţie” în partea „principii relevante” din hotărâre (de şapte ori la punctul 104, o dată la punctul 105, o dată la punctul 108, o dată la punctul 110 şi de două ori la punctul 111). Acest termen, împreună cu semnificaţia sa juridică, demonstrează, fără nicio urmă de îndoială, determinarea Marii Camere de a le impune statelor principii obligatorii.

[4] . Astfel cum am menţionat în opiniile mele separate, una anexată la hotărârea Tautkus împotriva Lituaniei, nr. 29474/09, 27 noiembrie 2012, şi cealaltă, formulată împreună cu judecătorul Turkovic, anexată la hotărârea Khoroshenko împotriva Rusiei (MC), nr. 41418/04, CEDO 2015, dreptul la un plan individualizat de executare a pedepsei se aplică infractorilor sănătoşi psihic, în special celor care sunt condamnaţi la o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă sau la o pedeapsă cu închisoarea de lungă durată, adică la una sau mai multe pedepse cu o durată totală de cinci ani sau mai mult. Comentariul privind regula 103 din Regulile penitenciare europene din 2006 menţionează: „[Această regulă] insistă pe necesitatea de a prevedea tratamentul şi formarea deţinuţilor cât mai repede pentru ca aceştia să poată participa la planificarea perioadei petrecute în detenţie şi să poată profita astfel de programele şi facilităţile oferite. Planificarea pedepsei constituie un element esenţial; cu toate acestea, este recunoscut faptul că astfel de planuri trebuie să fie stabilite pentru deţinuţii care ispăşesc o pedeapsă de scurtă durată. ” Termenul de cinci ani rezultă din definiţia formulată de Consiliul Europei privind detenţia lungă durată. Versiunea în limba franceză a comentariului admite planificarea pedepselor chiar şi în cazul detenţiei de scurtă durată, ceea ce contrazice versiunea în limba engleză. În cauza Murray, sfera de aplicare a „principiilor relevante” în ceea ce priveşte planificarea pedepselor nu este limitată la pedepsele cu închisoarea de lungă durată şi le include şi pe cele cu o durată mai scurtă.

[5] . A se vedea punctul 101, apoi punctele 102 („persoană care a făcut obiectul unei condamnări penale”) şi 103 („persoanele condamnate, inclusiv cele cărora li s-a implicat o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă”).

[6] În acord cu bunele sale practici, Marea Cameră oferă, în prezenta hotărâre, o interpretare a Convenţiei conformă cu instrumentele juridice neobligatorii relevante ale Consiliului Europei. Convenţia trebuie să fie interpretată având în vedere nu numai alte tratate privind drepturile omului, ci şi instrumentele juridice obligatorii şi neobligatorii aplicabile şi în special sistemul Consiliului Europei de protecţie a drepturilor omului, în care aceasta se înscrie, în temeiul articolului 31 alineatul 3 litera c) din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor [pentru un exemplu recent şi lăudabil, a se vedea Harakchiev şi Tolumov împotriva Bulgariei, nr. 15018/11 şi 61199/12, pct. 204, CEDO 2014 (extrase)]. Cu toate acestea, în hotărâre a fost omisă citarea unor pasaje foarte importante din instrumentele internaţionale relevante, la care voi face referire.

[7] James, Wells şi Lee împotriva Regatului Unit, nr. 25119/09, 57715/09 şi 57877/09, pct. 200, 18 septembrie 2012. Curtea a recunoscut că absenţa accesului deţinuţilor la programe de resocializare îi privase pe aceştia de posibilitatea reală de a realiza progrese obiective către o reducere efectivă sau eliminarea totală a riscului reprezentat de aceştia, făcând astfel detenţia lor arbitrară. Aceasta înseamnă că statul are obligaţia de a le propune deţinuţilor oportunităţi rezonabile de a urma cursuri de formare care să contribuie la corectarea comportamentului lor infracţional şi la reducerea riscului prezentat de aceştia pentru societate. Dacă o persoană se află în arest preventiv din cauza existenţei unui risc de recidivă, aceasta fiind totodată privată de mijloacele necesare – precum o terapie adecvată– pentru a-i permite să demonstreze că nu mai reprezintă un pericol, este încălcat art. 5 din Convenţie (a se vedea Ostermünchner împotriva Germaniei, nr. 36035/04, pct. 73 şi 74, 22 martie 2012).

[8] A se vedea punctul 42 din observaţiile Guvernului din 1 septembrie 2014: Guvernul admite că „detenţia de lungă durată poate să aibă efecte de desocializare asupra deţinuţilor” şi că „CPT a sfătuit autorităţile din Aruba să elaboreze norme aplicabile deţinuţilor” condamnaţi la pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

[9] Raportul Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT) către autorităţile Regatului Țărilor de Jos cu privire la vizita efectuată de acesta în Antilele Olandeze în perioada 26-30 iunie 1994, CPT/Inf (96) 1.

[10] Raportul Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT) către Guvernul Regatului Țărilor de Jos cu privire la vizita efectuată de acesta în Antilele Olandeze în perioada 7-11 decembrie 1997, CPT/Inf (98) 17.

[11] Raportul Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT) către Guvernul Regatului Țărilor de Jos cu privire la vizita efectuată de acesta în Antilele Olandeze în perioada 25-29 ianuarie 1999, CPT/Inf (2000) 9.

[12] Raportul Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT) către autorităţile Regatului Țărilor de Jos cu privire la vizita efectuată de acesta în partea europeană a Regatului, în Aruba şi Antilele Olandeze în iunie 2007, CPT/Inf (2008) 2.

[13] Raportul Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT) către Guvernul Regatului Țărilor de Jos cu privire la vizita efectuată de acesta în regiunea Caraibelor a Regatului Țărilor de Jos în perioada 12-22 mai 2014, CPT/Inf (2015) 27.

[14] Faimoasa declaraţie din 16 aprilie 2012 a Secretarului de Stat olandez pentru Securitate şi Justiţie demonstrează o voinţă politică ostilă: „Închisoarea pe viaţă este închisoare pe viaţă. Este exclusă orice întoarcere în cadrul societăţii, cu excepţia cazurilor excepţionale în care un deţinut condamnat la detenţiune pe viaţă este graţiat. În consecinţă, persoanele care execută pedepse cu detenţiunea pe viaţă nu sunt eligibile pentru activităţi care favorizează reintegrarea. ” (A se vedea pledoaria reclamantului în faţa Marii Camere, pagina 10.)

[15] Mathew împotriva Țărilor de Jos, nr. 24919/03, pct. 215, CEDO 2005‑IX. A se vedea şi Claes împotriva Belgiei, nr. 43418/09, pct. 99, 10 ianuarie 2013.

[16] A se vedea argumentul Curţii Comune de Justiţie din Antilele Olandeze, de la punctul 15 din prezenta hotărâre.

[17] Din nou, din motive de claritate terminologică, subliniez că utilizez sintagma liberare condiţionată în sensul în care aceasta este folosită de Consiliul Europei în Recomandarea Rec(2003)22 a Comitetului de Miniştri, adică în sensul de eliberare înainte de termen a deţinuţilor condamnaţi, însoţită de condiţii individualizate ulterioare punerii în libertate. Amnistiile şi graţierile nu intră sub incidenţa acestei definiţii.

[18] Astfel, Marea Cameră se abate, în cele din urmă, de la jurisprudenţa regretabilă conform căreia Convenţia nu conferă un drept la liberare condiţionată [Szabo împotriva Suediei (dec.), nr. 28578, CEDO 2006-VIII, şi Macedo da Costa împotriva Luxemburgului (dec.), nr. 26619/07, pct. 22, 5 iunie 2012].

[19] Vinters şi alţii, citată anterior, pct. 125 şi 129.

[20] Trabelsi împotriva Belgiei, nr. 140/10, pct. 137, CEDO 2014 (extrase).

[21] László Magyar împotriva Ungariei, nr. 73593/10, pct. 57, 20 mai 2014.

[22] Harakchiev şi Tolumov împotriva Bulgariei, citată anterior, pct. 225, 257 şi 262.

[23] Bodein împotriva Franţei, nr. 40014/10, pct. 61, 13 noiembrie 2014

[24] A se vedea punctul 100 din hotărâre. Utilizarea verbului „a trebui” reflectă clar intenţia Marii Camere de a impune principiul controlului jurisdicţional al deciziilor referitoare la cererile de liberare condiţionată, în temeiul căruia dreptul deţinutului, de a şti ce anume trebuie să facă pentru a beneficia de o liberare condiţionată şi în ce condiţii poate fi acordată o astfel de măsură, trebuie să fie protejat prin garanţia unui control jurisdicţional.

[25] Acelaşi principiu reieşea deja din Weeks împotriva Regatului Unit, 2 martie 1987, pct. 58 şi 69, seria A nr. 114, şi din T. împotriva Regatului Unit (MC), nr. 24724/94, pct.121, 16 decembrie 1999.

[26] A se vedea pct. 100 din hotărâre. Folosirea expresiei „se poate impune”, referitor la motivarea deciziilor pronunţate cu privire la cererile de liberare condiţionată, necesară pentru a-i permite deţinutului să ştie ce anume trebuie să facă pentru a beneficia de o liberare condiţionată şi în ce condiţii poate fi acordată o astfel de măsură, nu trebuie să fie înţeleasă greşit. Deşi este necesar să fie oferite în mod sistematic motive în cazul în care cererea de liberare este respinsă sau liberarea este revocată, acest lucru nu este valabil şi în cazurile contrare, adică atunci când liberarea condiţionată este acordată sau când cererea de revocare a acesteia este respinsă.

[27] Kafkaris împotriva Ciprului (MC), nr. 21906/04, CEDO 2008

[28] Încă din 1979, un raport psihiatric stabilise că acesta „ar trebui să fie plasat într-o instituţie de îngrijire a psihopaţilor, pentru a urma un tratament relativ lung, sub supraveghere foarte strictă”. Pe acest temei, Curtea Comună de Justiţie din Antilele Olandeze, în hotărârea acesteia din 11 martie 1980, a admis că o ordonanţă de plasare a deţinutului sub autoritatea guvernului (terbeschikkingstelling) în scopul internării într-o instituţie medicală specializată ar fi cea mai adecvată măsură în speţă”

[29] Aceeaşi concluzie este valabilă şi în ceea ce priveşte sistemul acordării graţierii, prevăzut la articolul 93 din noua Constituţie a insulei Curaçao, intrată în vigoare la 10 octombrie 2010. În acest context, trebuie subliniat că, la 8 noiembrie 2013, Curtea Constituţională a insulei Sint Maarten, care aparţine Regatului Țărilor de Jos, a pronunţat o hotărâre legată, printre altele, de posibilitatea pronunţării pedepselor cu detenţiunea pe viaţă, ţinând seama de faptul că era necesar ca deţinuţilor pe viaţă să li se ofere o perspectivă de punere în libertate şi o posibilitate de a solicita revizuirea pedepsei lor. Judecătorii Curţii Constituţionale chiar au citat hotărârea Marii Camere Vinter pentru a-şi fundamenta avizul defavorabil emis cu privire la dispoziţiile legale din Sint Maarten, care erau similare celor care au existat în Curaçao până în 2011. Având în vedere că noul Cod penal al insulei Sint Maarten nu conţinea nicio dispoziţie care să prevadă reexaminarea pedepselor şi că guvernul refuza să ia măsurile necesare pentru acordarea unei graţieri în acest caz, Curtea Constituţională a fost obligată să elimine anumite dispoziţii referitoare la pedepsele cu detenţiunea pe viaţă [a se vedea textul în olandeză al hotărârii cu privire la site-ul de Internet al Ombudsmanului insulei Sint Maarten (Sint Maarten Ombudsman)]. Această jurisprudenţă importantă, de care statul pârât nu a ţinut seama, arată nu numai că judecătorii Curţii Constituţionale a insulei Sint Maarten au fost atenţi la hotărârea Vinter, dar şi faptul că aceştia erau dispuşi să tragă toate concluziile logice din hotărârea pronunţată în cauza respectivă.

[30] A se vedea punctul 23 din hotărâre.

[31] A se vedea punctele 13 şi 16 din observaţiile reclamantului din 10 august 2014, care nu au fost contestate de Guvern.

[32] Prezenta cauză oferă demonstraţia incontestabilă a necesităţii unei reguli care să interzică aplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă în dreptul european al drepturilor omului. Recunoaşterea universală a principiului resocializării autorilor infracţiunilor care sunt condamnaţi la pedepse cu închisoarea şi consensul rezultat în ceea ce priveşte interzicerea detenţiunii pe viaţă a infractorilor apţi din punct de vedere mental impun acest lucru [a se vedea opinia mea separată, anexată la hotărârea Öcalan împotriva Turciei (nr. 2), citată anterior]. Să sperăm că, într-o zi, Curtea va îndrăzni să citească semnele vremurilor şi să facă un pas înainte, considerând că pedepsele cu detenţiunea pe viaţă pentru infractorii apţi din punct de vedere mental constituie, în sine, o încălcare flagrantă a art. 3 din Convenţie.

[33] A se vedea opinia separată anexată de preşedintele Costa la hotărârea Léger împotriva Franţei, nr. 19324/02, 11 aprilie 2006.

Full & Egal Universal Law Academy