©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
MAREA CAMERĂ
CAUZA MURŠIĆ ÎMPOTRIVA CROAȚIEI
Cererea nr. 7334/13
HOTĂRÂREA
Strasbourg
din 20 octombrie 2016
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Muršić împotriva Croației,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din:
Guido Raimondi, președinte,
András Sajó,
Luis López Guerra,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Angelika Nußberger,
Kristina Pardalos,
Vincent A. De Gaetano,
Paulo Pinto de Albuquerque,
Paul Mahoney,
Aleš Pejchal,
Krzysztof Wojtyczek,
Faris Vehabović,
Ksenija Turković,
Jon Fridrik Kjølbro,
Yonko Grozev,
Armen Harutyunyan,
Pauliine Koskelo, judecători,
și Roderick Liddell, grefier,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 6 mai și la 23 iunie 2016,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 7334/13) îndreptată împotriva Republicii Croația, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Kristijan Muršić („reclamantul”), a sesizat Curtea, la 17 decembrie 2012, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).
2. Reclamantul, care a beneficiat de asistență juridică, a fost reprezentat de Z. Vidović, avocat în Varaždin. Guvernul croat („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său guvernamental, doamna Š. Stažnik.
3. Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul susținea că, în special, condițiile sale de detenție au fost inadecvate, în principal din cauza lipsei de spațiu personal.
4. La 8 octombrie 2013, președintele Secției întâi, căreia i-a fost repartizată cauza (art. 52 § 1 din Regulamentul Curții, denumit în continuare „Regulamentul”), a decis să comunice Guvernului cererea. La 12 martie 2015, o cameră a respectivei secții, compusă din Isabelle Berro, președinte, Khanlar Hajiyev, Julia Laffranque, Linos-Alexandre Sicilianos, Erik Møse, Ksenija Turković și Dmitry Dedov, judecători, precum și Søren Nielsen, grefier de secție, a pronunțat o hotărâre prin care declara în unanimitate cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 3 din Convenție și inadmisibilă în ceea ce privește celelalte capete de cerere și concluziona, în unanimitate, neîncălcarea art. 3 din Convenție. La hotărâre era anexat textul opiniei separate a domnului judecător Sicilianos.
5. La 10 iunie 2015, reclamantul a solicitat retrimiterea cauzei în fața Marii Camere, în temeiul art. 43 din Convenție. La 6 iulie 2015, Colegiul Marii Camere a admis cererea.
6. Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu art. 26 § 4 și art. 26 § 5 din Convenție și cu art. 24 din Regulament. În timpul ultimelor deliberări, Krzysztof Wojtyczek și Pauliine Koskelo, judecători supleanți, i-au înlocuit pe Işıl Karakaş și Egidijus Kūris, care nu au putut participa (art. 24 § 3 din Regulament).
7. Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din Regulament). În plus, au fost primite observații din partea Observatorului Internațional al Penitenciarelor – secția din Franța (OIP-SF), a Ligii pentru drepturile omului din Belgia (LDH) și a Rețelei europene de contencios penitenciar (RCP), pe care președintele le autorizase la 7 octombrie 2015 să intervină în procedura scrisă, precum și din partea Centrului de documentare „L’altro diritto onlus”, pe care președintele îl autorizase la 20 octombrie 2015 să intervină în procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenție și art. 44 § 3 din Regulament).
8. La 6 ianuarie 2016 avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 § 3 din Regulament).
S-au înfățișat:
– pentru Guvern
doamnaŠ. Stažnik, reprezentanta Republicii
Croația în fața Curții Europene a Drepturilor
Omului,agent,
domnul.A. Mostovac, de la Reprezentanța Republicii
Croația în fața Curții Europene a Drepturilor
Omului,
doamneleM. Konforta, de la Reprezentanța Republicii
Croația în fața Curții Europene a Drepturilor
Omului,
M. Barić, șef de secție în Direcția
pentru Administrarea Penitenciarelor
din cadrul Ministerului Justiției, consilieri;
– pentru reclamant
Z. Vidović, avocat,consilier,
A. Vidović, avocat,consilier.
Curtea a ascultat declarațiile domnului Vidović și ale doamnei Stažnik și răspunsurile date la întrebările adresate de judecători de domnii Vidović și M. Mostovac.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
9. Reclamantul s-a născut în 1987 și locuiește în Kuršanec.
A. Originea cauzei
10. Printr-o hotărâre a Tribunalului cantonului Čakovec (Županijski sud u Čakovcu) din 19 iunie 2008, confirmată de Curtea Supremă (Vrhovni sud Republike Hrvatske) la 3 februarie 2009, reclamantul a fost condamnat la doi ani de închisoare pentru tâlhărie.
11. La 2 iulie 2010, Judecătoria Čakovec (Općinski sud u Čakovcu) l-a condamnat la un an de închisoare pentru furt. Această condamnare a fost confirmată de Tribunalul cantonului Čakovec la 3 noiembrie 2010.
12. La 26 august 2011, la cererea reclamantului, un complet format din trei judecători de la Tribunalul cantonului Čakovec a luat în considerare aceste două condamnări și a pronunțat împotriva persoanei în cauză o pedeapsă unică de doi ani și unsprezece luni de închisoare.
B. Condițiile de detenție a reclamantului în Penitenciarul Bjelovar
13. La 16 octombrie 2009, reclamantul a fost transferat de la Penitenciarul de stat din Turopolje (Kaznionica u Turopolju), unde era plasat în regim de detenție semideschis, la Penitenciarul cantonului Bjelovar (Zatvor u Bjelovaru), pentru a executa pedeapsa cu închisoarea dispusă de Tribunalul cantonului Čakovec la 19 iunie 2008 (supra, pct. 10). Potrivit unui raport al Penitenciarului de stat Turopolje, acest transfer ar fi fost justificat de comportamentul reclamantului, care, în special, ar fi avut o tentativă de a evada.
14. Reclamantul a rămas în Penitenciarul Bjelovar până la 16 martie 2011, când a fost transferat la Penitenciarul cantonului Varaždin (Zatvor u Varaždinu) în temeiul unei decizii pronunțate la 11 martie 2011 de Direcția pentru Administrarea Penitenciarelor din cadrul Ministerului Justiției (Ministarstvo pravosuđa, Uprava za zatvorski sustav).
15. Reclamantul susține că, în cursul șederii sale în Penitenciarul Bjelovar, a fost ținut în detenție în camere supraaglomerate. În special, timp de 50 de zile în total, din care 27 de zile consecutive, ar fi dispus de mai puțin de 3 metri pătrați (m²) de spațiu personal. În plus, pe parcursul mai multor perioade neconsecutive, ar fi dispus de un spațiu personal cuprins între 3 și 4 m² (infra, pct. 17).
16. Reclamantul adaugă că respectivele camere în care s-a aflat în detenție erau prost întreținute, umede și murdare, că nu dispuneau de suficiente dulapuri și paturi pentru toate persoanele private de libertate. Instalațiile sanitare se aflau în aceeași încăpere cu spațiul de locuit, de care nu erau complet separate. Acestea se aflau la aproximativ 50 de cm de masa la care persoanele private de libertate luau masa și în cameră rămânea în mod constant un miros neplăcut. În plus, reclamantul nu ar fi avut posibilitatea să muncească în penitenciar și, în general, nu ar fi avut acces suficient la activități educative și recreative. Persoanele private de libertate erau autorizate să circule liber în afara camerelor între orele 16 și 19, dar facilitățile situate în afara camerelor erau insuficiente din punct de vedere calitativ și cantitativ; în special, nu exista o curte de plimbare în aer liber. Persoanele private de libertate erau prost hrănite, iar condițiile de igienă erau nesatisfăcătoare, în special având în vedere faptul că toaletele nu erau separate de spațiul de locuit. Persoanele private de libertate nu aveau acces suficient la apă caldă și nu erau autorizate să facă duș decât o dată sau, uneori, de trei ori pe săptămână.
17. Guvernul susține că în Penitenciarul Bjelovar reclamantul a dispus în medie de 3,59 m² spațiu personal și că a fost ținut în detenție în patru camere diferite, în condițiile precizate în tabelul de mai jos.
Tabelul indică, pentru fiecare cameră, suprafața totală (cifre comunicate de Guvern) și suprafața totală minus instalațiile sanitare (potrivit metodei de calcul menționate mai jos, la pct. 114). Dimensiunea instalațiilor sanitare (1,9 m²) a fost calculată cu aproximație pornind de la planurile penitenciarului, pe care Guvernul le-a comunicat Curții și care nu sunt contestate de reclamant.
Nr. de camere
Perioada de detenție
Număr total de persoane private de libertate
Suprafață totală
în m²
Spațiu personal în m²
Suprafață minus instalațiile sanitare în m²
Spațiu personal în m²
1/O
16.10-15.11.2009
6
19,7
3,28
17,8
2,96
1/O
16.11-19.11.2009
5
19,7
3,94
17,8
3,56
1/O
20.11.2009-05.02.2010
6
19,7
3,28
17,8
2,96
1/O
06.02-08.02.2010
5
19,7
3,94
17,8
3,56
1/O
09.02-10.04.2010
6
19,7
3,28
17,8
2,96
1/O
11.04.-20.04.2010
5
19,7
3,94
17,8
3,56
8/O
21.04.2010
8
22,88
2,86
20,98
2,62
8/O
22.04-29.04.2010
7
22,88
3,27
20,98
2,99
8/O
30.04-02.05.2010
6
22,88
3,81
20,98
3,49
8/O
03.05-05.05.2010
5
22,88
4,58
20,98
4,19
8/O
06.05-07.05.2010
6
22,88
3,81
20,98
3,49
8/O
08.05-09.05.2010
5
22,88
4,58
20,98
4,19
8/O
10.05.-25.05.2010
6
22,88
3,81
20,98
3,49
8/O
26.05.2010
5
22,88
4,58
20,98
4,19
8/O
27.05-02.06.2010
6
22,88
3,81
20,98
3,49
8/O
03.06-04.06.2010
5
22,88
4,58
20,98
4,19
8/O
05.06-16.06.2010
6
22,88
3,81
20,98
3,49
8/O
17.06-19.06.2010
5
22,88
4,58
20,98
4,19
8/O
20.06-30.06.2010
6
22,88
3,81
20,98
3,49
8/O
01.07-02.07.2010
7
22,88
3,27
20,98
2,99
8/O
03.07-05.07.2010
8
22,88
2,86
20,98
2,62
8/O
06.07-17.07.2010
7
22,88
3,27
20,98
2,99
8/O
18.07-13.08.2010
8
22,88
2,86
20,98
2,62
14.08-17.08.2010 Perioada petrecută în spitalul penitenciarului
8/O
18.08-26.08.2010
7
22,88
3,27
20,98
2,99
8/O
27.08-30.08.2010
5
22,88
4,58
20,98
4,19
4/O
31.08-02.09.2010
8
22,36
2,80
20,46
2,55
4/O
03.09.2010
7
22,36
3,19
20,46
2,92
8/O
04.09-06.09.2010
6
22,88
3,81
20,98
3,49
8/O
07.09.2010
4
22,88
5,72
20,98
5,24
8/O
08.09-16.09.2010
5
22,88
4,58
20,98
4,19
8/O
17.09.2010
6
22,88
3,81
20,98
3,49
8/O
18.09.2010
5
22,88
4,58
20,98
4,19
8/O
19.09-01.10.2010
6
22,88
3,81
20,98
3,49
8/O
02.10-05.10.2010
5
22,88
4,58
20,98
4,19
8/I
06.10-07.10.2010
5
22,18
4,44
20,28
4,05
8/I
08.10-19.10.2010
4
22,18
5,55
20,28
5,07
8/I
20.10-21.10.2010
3
22,18
7,39
20,28
6,76
8/I
22.10-23.10.2010
4
22,18
5,55
20,28
5,07
8/I
24.10-25.10.2010
5
22,18
4,44
20,28
4,05
8/I
26.10-28.10.2010
6
22,18
3,70
20,28
3,38
8/I
29.10-30.10.2010
5
22,18
4,44
20,28
4,05
8/I
31.10-04.11.2010
6
22,18
3,70
20,28
3,38
4/O
05.11.2010
6
22,36
3,73
20,46
3,41
4/O
06.11-09.11.2010
5
22,36
4,47
20,46
4,09
4/O
10.11-13.11.2010
6
22,36
3,73
20,46
3,41
4/O
14.11-18.11.2010
7
22,36
3,19
20,46
2,92
4/O
19.11-26.11.2010
8
22,36
2,80
20,46
2,55
4/O
27.11-30.11.2010
7
22,36
3,19
20,46
2,92
8/O
01.12-03.12.2010
6
22,88
3,81
20,98
3,49
8/O
04.12-09.12.2010
7
22,88
3,27
20,98
2,99
8/O
10.12-12.12.2010
8
22,88
2,86
20,98
2,62
8/O
13.12-21.12.2010
7
22,88
3,27
20,98
2,99
8/O
22.12-24.12.2010
8
22,88
2,86
20,98
2,62
8/O
25.12-31.12.2010
7
22,88
3,27
20,98
2,99
8/O
01.01-16.01.2011
6
22,88
3,81
20,98
3,49
8/O
17.01-25.01.2011
7
22,88
3,27
20,98
2,99
8/O
26.01-27.01.2011
6
22,88
3,81
20,98
3,49
8/O
28.01-23.02.2011
7
22,88
3,27
20,98
2,99
8/O
24.02-25.02.2011
8
22,88
2,86
20,98
2,62
8/O
26.02-28.02.2011
7
22,88
3,27
20,98
2,99
8/O
01.03-15.03.2011
5
22,88
4,58
20,98
4,19
8/O
16.03.2011
6
22,88
3,81
20,98
3,49
18. Guvernul susține că toate camerele în care reclamantul s-a aflat în detenție aveau fereastră care permitea să intre aer și lumină naturale, iluminare artificială și încălzire centrală, precum și un sistem de comunicare care permitea persoanelor private de libertate să contacteze imediat personalul penitenciar, dacă era necesar. În toate camerele, toaletele erau complet separate de spațiile de locuit și echipate cu un sistem de ventilare. Toate camerele aveau un punct cu apă potabilă. În cele din urmă, ar fi fost constant întreținute; lucrări de renovare și îmbunătățire a infrastructurii, care se impuneau, au fost efectuate în 2007, în iulie 2009 și din mai până în iulie 2010, apoi în 2011, 2012 și 2013. Persoanele private de libertate aveau acces la toate serviciile medicale necesare. Acestea puteau face duș de trei ori pe săptămână și după activitățile sportive. Administrația le furniza regulat articole de îngrijire personală și de igienă de care aveau nevoie, precum și articole pentru curățenie în camere. Lenjeria de pat era schimbată și spălată o dată la 15 zile sau mai frecvent, dacă era necesar. În plus, administrația punea la dispoziție persoanelor private de libertate haine, deși acestea erau autorizate să-și poate hainele personale. Meniurile erau stabilite pe baza sfaturilor nutriționiștilor și calitatea alimentelor era monitorizată în mod constant de autoritățile competente ale statului. Persoanele private de libertate primeau trei mese pe zi, care răspundeau nevoilor nutriționale și care erau controlate de medicul penitenciarului. Acestea puteau lua masa în cameră sau la cantină.
19. De asemenea, Guvernul arată că persoanele private de libertate erau autorizate să circule liber în afara camerei dimineața și după-amiaza, și să utilizeze facilitățile interne și externe ale Penitenciarului Bjelovar. În special, beneficiau de două ore pe zi de exercițiu în aer liber și, în plus, puteau să circule liber în afara camerei, în incinta penitenciarului, între orele 16 și 19. În cadrul regimului comun, persoanele private de libertate se trezeau la orele 7 în timpul săptămânii și la orele 7,30 la sfârșit de săptămână și în zilele de sărbători legale. Acestea se spălau, își făceau patul, luau micul dejun și apoi făceau curățenie în cameră. Puteau apoi participa la diverse activități în timpul liber timp până la orele 13. Prânzul era servit între orele 13 și 14, iar după-amiaza era în general rezervată activităților de grup și întâlnirilor cu avocații și personalul penitenciar. Între orele 16 și 19, toate ușile camerelor erau redeschise pentru a permite persoanelor private de libertate să circule în penitenciar și să utilizeze facilitățile așa cum considerau de cuviință. Cină era servită începând cu orele 19 și era urmată de aranjarea și curățenia în camere și în alte spații ale penitenciarului.
20. Guvernul adaugă că Penitenciarul Bjelovar avea un spațiu de recreare situat în curte și că, în afara porțiunilor de asfalt, acest spațiu avea și o peluză. Curtea măsura 305 m². Spațiul de recreare avea un punct cu apă potabilă și lumină artificială, precum și protecție împotriva intemperiilor. Sala de sport era deschisă de la orele 8 până la 12,30 și de la 14 și 18, și terenul de baschet era accesibil între orele 15 și 16 în timpul săptămânii dimineață și la prânz, la sfârșit de săptămână. Spațiul de recreare avea, de asemenea, un teren de badminton și mese de tenis de masă. Persoanele private de libertate puteau împrumuta cărți de la biblioteca Bjelovar, care le propunea și alte servicii. Administrația penitenciarului organiza, de asemenea, ceremonii religioase și întâlniri cu asociații culturale și religioase. camerele dispuneau toate de televizoare cu televiziune prin cablu, la care persoanele private de libertate puteau privi între orele 7 și 23 de ore în timpul săptămânii și de la 7,30 la miezul nopții, la sfârșit de săptămână și în zilele de sărbători legale. De asemenea, camerele aveau receptoare radio. În plus, persoanele private de libertate puteau să împrumute și să vizioneze filme în penitenciar și să joace jocuri de societate. De asemenea, puteau primi vizite conjugale într-o încăpere prevăzută în acest scop, precum și să primească diverse produse alimentare din afara penitenciarului. Penitenciarul Bjelovar oferea, de asemenea, posibilități de instruire, însă reclamantul a decis să nu profite de acestea. Era posibilă desfășurarea unei munci remunerate în penitenciar, sub rezerva posibilităților economice, care erau limitate la momentul faptelor din cauza crizei economice globale. De asemenea, ar fi existat posibilitatea de a munci în afara penitenciarului dar, din cauza antecedentelor sale (tentative de evadare și rea purtare), reclamantul nu a putut să facă uz de această posibilitate. În timpul șederii sale în Penitenciarul Bjelovar, reclamantului i s-a acordat tratament medical în mod regulat. Și-a văzut familia de patru ori în cursul audierilor ținute în cadrul procesului la Čakovec unde acesta era judecat pentru o altă infracțiune decât furturile pentru care fusese condamnat, era autorizat să vorbească la telefon 20 de minute pe săptămână cu cei apropiați, plus alte 10 minute în zilele de sărbători legale.
21. Guvernul a comunicat Curții, în sprijinul observațiilor sale, fotografiile făcute în 2007, 2010 și 2011 în cadrul renovării penitenciarului și cu vizitele făcute cu această ocazie de diferite autorități responsabile, precum și planurile penitenciarului și alte documente referitoare la facilitățile disponibile la fața locului, și îngrijirea și produsele alimentare furnizate reclamantului.
C. Capetele de cerere formulate de reclamant referitoare la condițiile sale de detenție
22. La 24 martie 2010, reclamantul a solicitat administrației Penitenciarului Bjelovar, prin intermediul unui avocat, să fie transferat la Penitenciarul Varaždin, din motive personale și familiale.
23. La 26 aprilie 2010, a sesizat Direcția pentru Administrarea Penitenciarelor din cadrul Ministerului Justiției cu o reclamație îndreptată împotriva administrației Penitenciarului Bjelovar, susținând, în manieră generală, că nu i s-ar fi oferit niciodată posibilitatea de a întâlni persoanele responsabile competente să ia decizii în privința sa, că cererea sa privind transferul a fost ignorată și că mâncarea în penitenciar era insuficientă.
24. La 6 mai 2010, reclamantul a reînnoit cererea de transfer la Penitenciarul Varaždin, prezentând o serie de motive personale și familiale, în special dificultățile financiare care îi împiedicau familia să-l viziteze la Bjelovar.
25. La 14 iulie 2010, Direcția pentru Administrarea Penitenciarelor din cadrul Ministerului Justiției i-a răspuns reclamantului. S-a stabilit că sunt nefondate capetele de cerere, în toate privințele. S-a considerat că reclamantul a beneficiat de posibilități suficiente de a vorbi cu familia sa la telefon și în timpul audierilor ținute în cadrul procesului său penal în martie, aprilie și iulie 2010, și că motivul pentru care nu a lucrat în perioada respectivă este acela că nu existau suficiente spații de lucru în Penitenciarul Bjelovar. S-a observat că reclamantul s-a întâlnit de 7 ori cu directorul penitenciarului și de 25 de ori cu alți membri ai administrației Penitenciarului Bjelovar. S-a mai adăugat că mesele erau pregătite în colaborare cu nutriționiștii și că alimentația persoanelor private de libertate era monitorizată în permanență de medicul penitenciarului.
26. La 24 august 2010, reclamantul a sesizat judecătoarea pentru executarea pedepselor a Tribunalului cantonului Bjelovar (Županijski sud u Bjelovaru) cu o plângere în care reclama condițiile de detenție. El explica faptul că elementul esențial al demersului său era dorința de a fi transferat către o altă unitate, mai aproape de familia sa. De asemenea, se plângea, în special, că cererea sa de a munci în penitenciar a rămas fără răspuns. La acel moment era ținut în detenție împreună cu alte 7 persoane în camera nr. 8, care măsura 18 m² în total. Potrivit reclamantului, această cameră nu era suficient echipată și întreținută, și condițiile de igienă erau precare; în special, nu putea face duș decât de 3 ori pe săptămână.
27. În cadrul examinării acestei plângeri, judecătoarea pentru executarea pedepselor a solicitat Penitenciarului Bjelovar un raport detaliat cu privire la condițiile de detenție a reclamantului.
28. La 7 octombrie 2010, după ce a obținut raportul penitenciarului și l-a ascultat pe reclamant în persoană, judecătoarea pentru executarea pedepselor a respins capetele de cerere ale persoanei în cauză ca neîntemeiate. În special, a considerat că dispunea de suficient spațiu personal, dat fiind că împărțea camera cu alte 4 persoanele private de libertate. De asemenea, a considerat că reclamantul a beneficiat de condiții igienice și sanitare satisfăcătoare și că nu a lucrat pentru că nu existau suficiente locuri de muncă pentru toate persoanele private de libertate din penitenciar.
29. La 15 octombrie 2010, reclamantul a contestat decizia judecătoarei pentru executarea pedepselor în fața unui complet format din trei judecători ai Tribunalului cantonului Bjelovar. El a susținut că judecătoarea a comis erori de fapt și a susținut că în anumite perioade de timp camera nr. 8 fusese ocupată de 8 persoane private de libertate.
30. La 21 octombrie 2010, completul format din trei judecători ai Tribunalului cantonului Bjelovar au respins recursul reclamantului ca neîntemeiat, validând motivarea judecătoarei pentru executarea pedepselor. Judecătorii au motivat că norma referitoare la suprafața minimă de spațiu personal impusă în temeiul Legii privind executarea pedepselor privative de libertate (4 m²) era un minim recomandat, care trebuie în principiu respectat, dar că nu avea loc în mod automat o încălcare a drepturilor persoanei private de libertate dacă, temporar, acest standard nu era aplicat. Întrucât reducerea spațiului personal al reclamantului în camera nr. 8 nu a fost decât temporară, nu a existat o încălcare a drepturilor persoanei în cauză.
31. La 5 noiembrie 2010, reclamantul a contestat în fața Tribunalului cantonului Bjelovar decizia pronunțată de completul format din cei trei judecători. Acesta a susținut că, în primele șase luni de detenție în Penitenciarul Bjelovar, a fost ținut în detenție împreună cu alte 5 persoane în camera nr. 1, care măsura 17,13 m²; ulterior, a petrecut o lună cu alte 6 persoane private de libertate în camera nr. 8 de la primul etaj (17,13 m²); că a fost apoi plasat alături de alte 8 persoane private de libertate într-o altă cameră de 17,13 m², cunoscută tot sub numele de „camera nr. 8”, pentru o perioadă de 6 luni, iar la momentul la care a formulat recurs, era ținut în detenție alături de alte 6 persoane în camera nr. 4.
32. La 20 noiembrie 2010, reclamantul a introdus recurs în fața Curții Constituționale (Ustavni sud Republike Hrvatske), invocând art. 14 § 2 (egalitate în fața legii), art. 26 (egalitate în fața autorităților statului) și art. 29 (dreptul la un proces echitabil) din Constituție. În general, s-a plâns de faptul că nu dispunea de suficient spațiu personal, nici de posibilitatea de a munci în Penitenciarul Bjelovar. De asemenea, a susținut că art. 74 § 3 din Legea privind executarea pedepselor privative de libertate, care garantează dreptul la un spațiu personal suficient, nu a fost respectat în cazul său.
33. La 26 noiembrie 2010, reclamantul s-a plâns ombudsmanului (Pučki pravobranitelj) despre faptul că nu a obținut transferul la un penitenciar mai aproape de familia sa. De asemenea, s-a plâns, în general, și de condițiile sale de detenție.
34. Între timp, în luna noiembrie 2010, reclamantul s-a raliat unui grup de persoane private de libertate care s-au plâns în fața judecătoarei pentru executarea pedepselor cu privire la condițiile generale de detenție în Penitenciarul Bjelovar.
35. Printr-o scrisoare din 7 decembrie 2010, Ombudsmanul l-a invitat pe reclamant să-și susțină plângerile.
36. Reclamantul a răspuns acestei solicitări la 21 decembrie 2010, arătând că judecătoarea pentru executarea pedepselor și completul format din trei judecători ai Tribunalul cantonului Bjelovar nu au examinat în mod corespunzător obiecțiile sale, și că nu a dispus în detenție de cei 4 m² de spațiu personal prevăzuți de Legea privind executarea pedepselor privative de libertate.
37. În martie 2011, reclamantul a consultat un medic psihiatru, care a considerat că acesta se simțea frustrat din cauza detenției și de imposibilitatea în care se afla, de a-și vedea familia.
38. La 12 aprilie 2011, Ombudsmanul a răspuns scrisorii reclamantului din 21 decembrie 2010. El a admis că, potrivit informațiilor de care dispunea, condițiile de detenție ale reclamantului în Penitenciarul Bjelovar nu răspundeau cerințelor în materie de spațiu personal prevăzute în Legea privind executarea pedepselor privative de libertate. De asemenea, observa că camera în care s-a aflat în detenție reclamantul fusese renovată în 2010 și răspundea tuturor standardele igienice și sanitare. În sfârșit, arăta că, la fel ca celelalte 92 persoane private de libertate, reclamantul nu muncea, numărul locurilor de muncă disponibile fiind insuficiente pentru toate persoanele private de libertate.
39. La 5 iunie 2012, Curtea Constituțională a declarat recursul constituțional (supra, pct. 32) inadmisibil din lipsă vădită de temei. În partea sa relevantă, această decizie se citește după cum urmează:
„Autorul recursului constituțional nu a reușit să demonstreze că Tribunalul cantonului Bjelovar a acționat contrar dispozițiilor constituționale referitoare la drepturile omului și libertățile fundamentale sau a interpretat în mod arbitrar dispozițiile legale relevante. Curtea Constituțională concluzionează așadar că prezenta cauză nu pare să prezinte o problemă de respectare a drepturilor constituționale ale autorului recursului. Prin urmare, nu se va pronunța în speță cu privire la nicio chestiune de drept constituțional [...]”.
40. Decizia Curții Constituționale a fost notificată reprezentantului reclamantului la 18 iunie 2012.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
A. Dreptul intern relevant
1. Constituția
41. Dispozițiile relevante ale Constituției Republicii Croația (Ustav Republike Hrvatske, Jurnalul Oficial nr. 56/1990, 135/1997, 8/1998, 113/2000, 124/2000, 28/2001, 41/2001, 55/2001, 76/2010, 85/2010 și 5/2011) sunt formulate după cum urmează:
Articolul 23
„Nicio persoană nu poate fi supusă vreunei forme de rele tratamente [...]”.
Articolul 25
„Orice persoană privată de libertate sau condamnată trebuie tratată în mod uman, cu respectarea demnității acesteia.”
42. În partea sa relevantă în speță, art. 62 din Legea constituțională privind Curtea Constituțională (Ustavni zakon o Ustavnom sudu Republike Hrvatske, Jurnalul oficial nr. 99/1999, 29/2002, 49/2002) este formulat după cum urmează:
1. Orice persoană poate sesiza Curtea Constituțională cu un recurs constituțional în cazul în care consideră că actul individual (pojedinačni akt) al unui organ al statului, al unei autorități locale sau regionale, sau al unei persoane juridice deținătoare a autorității publice care s-a pronunțat cu privire la drepturile și obligațiile sale sau pe baza unei suspiciuni sau capete de acuzare privind o infracțiune penală, a condus la o încălcare a drepturilor omului sau a libertăților fundamentale sau a dreptului colectivităților locale și regionale garantat prin Constituție (denumit în continuare„ drept constituțional”) [...]”.
2. Legea privind executarea pedepselor privative de libertate
43. Dispozițiile relevante ale Legii privind executarea pedepselor privative de libertate (Zakon o izvršavanju kazne zatvora, Jurnalul oficial nr. 128/1999, 55/2000, 99/2000, 129/2000, 59/2001, 67/2001, 11/2002, 190/2003, 76/2007, 27/2008, 83/2009 și 18/2011) sunt formulate după cum urmează:
Obiectivul executării pedepselor privative de libertate
Art. 2
„Executarea pedepselor privative de libertate are ca principal obiectiv, asigurând, în același timp, tratamentul uman aplicat persoanei care execută o pedeapsă privativă de libertate („persoana privată de libertate”) și respectul demnității sale, să o pregătească pe acesta să trăiască, după punerea în libertate, potrivit legilor și regulilor sociale.”
Drepturi fundamentale și restricții aduse acestor drepturi
Art. 3
„1) Persoanele private de libertate beneficiază de protecția drepturilor fundamentale enunțate în Constituția Republicii Croația, acordurile internaționale și prezenta lege.
2) Drepturile fundamentale ale persoanelor private de libertate pot fi restrânse prin aplicarea unei pedepse privative de libertate în limitele a ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivul executării pedepsei și în conformitate cu procedura prevăzută în prezenta lege.
3) Drepturile persoanelor private de libertate nu pot fi restrânse decât în mod excepțional și sub rezerva ca restricția să fie indispensabilă pentru a proteja ordinea publică și securitatea într-un penitenciar de stat sau într-un penitenciar [al cantonului], sau pentru protecția altor persoane private de libertate.
4) Orice restricție asupra drepturilor fundamentale ale persoanelor private de libertate prevăzută de prezenta lege trebuie să fie proporțională cu motivele pentru care este aplicată.”
Organele responsabile pentru executarea pedepselor privative de libertate
Art. 6
„1) Sarcina de a asigura executarea pedepselor privative de libertate ține de responsabilitatea și competența Direcției pentru Administrarea Penitenciarelor din cadrul Ministerului Justiției și judecătorului pentru executarea pedepselor [...]”.
Interzicerea tratamentelor ilegale
Art. 9
„1) Pedepsele privative de libertate sunt puse în executare cu respectarea demnității umane a persoanelor private de libertate. Sunt interzise și pasibile de pedeapsă toate formele de tortură, rele tratamente sau umilire și experimente medicale sau științifice asupra persoanelor private de libertate .
2) Tratamentele interzise în temeiul alin. 1 al prezentului articol includ în special orice tratament disproporționat necesar pentru menținerea ordinii și disciplinei în penitenciarele de stat și în penitenciarele cantonului, și orice tratament ilicit care să riște să provoace suferință persoanelor private de libertate sau să restrângă în mod nejustificat drepturile lor fundamentale.”.
Drepturile persoanelor private de libertate
Art. 14
„1) Sub rezerva condițiilor prevăzute în prezenta lege, orice persoană privată de libertate are dreptul:
[...]
9) să petreacă cel puțin 2 ore pe zi în aer liber în incinta unui penitenciar de stat sau penitenciar [al cantonului] [...]”.
Plângeri
Art. 15
„1) Orice persoană privată de libertate are dreptul de a se plânge împotriva actelor și deciziilor agenților dintr-un penitenciar de stat sau penitenciar [al cantonului].
2) Plângerile sunt introduse în scris sau oral în fața directorului penitenciarului sau Direcției pentru Administrarea Penitenciarelor [din cadrul Ministerului Justiției]. [...]
5) Orice plângere introdusă de o persoană privată de libertate în fața judecătorului pentru executarea pedepselor este tratată ca o cerere de protecție judiciară în sensul art. 17 de mai jos.”
Protecția judiciară împotriva actelor și deciziilor administrației dintr-un penitenciar de stat sau penitenciar [al cantonului]
Art. 17
„1) Orice persoană privată de libertate poate introduce o cerere pentru protecție judiciară împotriva oricărui act sau decizie care o privează în mod ilegal de oricare din drepturile garantate prin prezenta lege sau care îi restrânge aceste drepturi în mod ilegal.
2) Judecătorul pentru executarea pedepselor respinge cererea de protecție judiciară în cazul în care consideră că nu este întemeiată. În cazul în care cererea este justificată, judecătorul pentru executarea pedepselor dispune remedierea atingerilor sau restricțiilor ilegale aduse drepturilor [persoanei private de libertate]. În cazul în care acest lucru nu este posibil, judecătorul constată o încălcare a drepturilor și interzice repetarea acesteia.
3) Persoana privată de libertate și unitatea penitenciară pot introduce recurs împotriva deciziei judecătorului pentru executarea pedepselor [...]”.
Cazarea persoanelor private de libertate
Art. 74
„1) Persoanele private de libertate trebuie cazate în condiții care răspund normelor de sănătate, de igienă și de spațiu, adaptate la climă.
2) Acestea trebuie, în principiu, să fie cazate în spații separate. Persoanele private de libertate despre care se crede că nu vor avea o rea influență unele asupra altora pot fi cazate în același spațiu. Fiecare persoană privată de libertate trebuie să aibă propriul pat. Persoanele private de libertate trebuie să-și petreacă timpul liber în spațiile de locuit împreună cu alte persoane private de libertate.
3) Locurile de cazare a persoanelor private de libertate trebuie să fie uscate, curate și suficient de mari. În fiecare dormitor, fiecare persoană privată de libertate trebuie să dispună de un spațiu de minim 4 metri pătrați și 10 metri cubi.
4) Toate spațiile în care trăiesc sau muncesc persoanele private de libertate trebuie să fie suficient luminate pe timpul zilei și să aibă lumină artificială pentru ca acestea să citească sau să lucreze fără să li se provoace suferință.
5) Penitenciarele de stat și penitenciarele cantonului trebuie să fie dotate cu instalații sanitare care să permită persoanelor private de libertate să-și satisfacă necesitățile fiziologice într-un mediu curat și corespunzător, în mod regulat și ori de câte ori este necesar.
6) Persoanele private de libertate trebuie să aibă acces permanent la apă potabilă.”
Igiena personală și curățarea spațiilor
Art. 76
„1) Toate spațiile din penitenciarele de stat și din penitenciare [ale cantonului] trebuie să fie bine întreținute și curățate în mod regulat.
2) Sarcinile menționate la alin. 1 din prezentul articol sunt efectuate de către persoanele private de libertate în limita a 2 ore pe zi, și nu dau naștere la o compensație financiară.
3) Persoanele private de libertate trebuie să aibă posibilitatea de a se spăla zilnic. Acestea trebuie să vegheze la igiena lor personală. Penitenciarele de stat și penitenciarele [cantonului] le pun la dispoziție apă și articole de toaletă pentru igiena lor personală, precum și lenjerie, îmbrăcăminte, încălțăminte și lenjerie de pat curate. Purtarea bărbii, mustății și a părului lung poate fi, în mod excepțional, interzisă din motive de securitate sau de sănătate.
4) Controlul igienei și al curățeniei personale este efectuat de către un doctor sau alt cadru medico-sanitar.
Mesele
Art. 78
„1) Persoanelor private de libertate le vor fi puse la dispoziție mese pregătite în mod corespunzător și servite la intervale regulate. Calitatea și cantitatea de hrană trebuie să răspundă cerințelor în materie de nutriție și igienă și trebuie să fie adaptate în funcție de vârsta persoanei private de libertate, starea de sănătate, natura muncii și, după posibilitățile existente în penitenciarul de stat sau penitenciarul cantonului, potrivit preferințelor culturale și religioase. [...]”
Munca persoanelor private de libertate
Art. 80
„1) Persoanele private de libertate au dreptul de a munci, în funcție de starea lor de sănătate, competențele și posibilitățile din penitenciarul de stat sau penitenciarul cantonului. [...]”
Folosirea timpului liber
Art. 96
„1) Penitenciarele de stat sau penitenciarele cantonului trebuie să pună la dispoziție [a persoanelor private de libertate] spațiul și echipamentele care să [le] permită să-și ocupe în mod util timpul liber.
2) Penitenciarele de stat sau penitenciarele [cantonului] trebuie să organizeze diferite tipuri de activități pentru a răspunde nevoilor culturale și spirituale ale persoanelor private de libertate.
3) Persoanele private de libertate își folosesc timpul liber pentru a participa la atelierele organizate [de penitenciarele de stat sau penitenciarele cantonului] (pictură, activități tehnice, muzică, literatură, teatru, jurnalism, informatică, cluburi de dezbateri, exerciții etc.).
4) Activitățile organizate în timpul liber sunt stabilite în programul de executare a pedepselor.
5) Sub rezerva posibilităților penitenciarului de stat sau penitenciarului [cantonului], fiecare persoană privată de libertate își poate organiza timpul liber pentru a practica o activitate la propria alegere, pe cheltuiala proprie, cu condiția ca aceasta să nu pună în pericol securitatea și ordinea și să nu deranjeze celelalte persoane private de libertate. [...]”
B. Practica relevantă
44. În rapoartele anuale periodice pe care le-a redactat între 2009 și 2011, ombudsmanul croat a constatat problema suprapopulării carcerale în Croația, inclusiv în Penitenciarul Bjelovar, afirmând că aceasta era una dintre principalele probleme organizatorice din sistemul penitenciar și că această problemă era la originea majorității plângerilor și încălcărilor drepturilor persoanelor private de libertate. Ombudsmanul observa că penitenciarele răspundeau, în general, la această problemă transformând diverse spații în dormitoare și camere și lăsând persoanelor private de libertate o mai mare libertate de circulație în incinta unității. În toate rapoartele sale, ombudsmanul sublinia nevoia de a se asigura în mod adecvat respectarea drepturilor persoanelor private de libertate garantate de dreptul intern și standardele internaționale.
45. Într-un raport general privind condițiile de detenție din Croația (nr. U-X-5464/2012, 12 iunie 2014), Curtea Constituțională croată a constatat existența unei probleme de suprapopulare carcerală și a dat instrucțiuni autorităților competente să ia măsuri aferente pentru a asigura tuturor tipurilor de persoane private de libertate condiții de detenție adecvate, în conformitate cu dreptul intern și standardele internaționale în vigoare în domeniu. În părțile sale relevante, acest raport se citește după cum urmează:
„Concluzii
13. Curtea Constituțională subliniază că autoritățile publice au obligația de a lua măsuri legislative și măsuri de aplicare efective, care să asigure că fiecare persoană privată de libertate este plasată în condiții de natură să garanteze respectarea demnității sale umane. Fără a ține seama de limitările care fac obiectul cheltuielilor stabilite în bugetul sistemului de justiție penală, și având în vedere criza economică, este necesară adoptarea unei poziții financiare adecvate în ceea ce privește construirea de noi locuri de detenție și alte investiții în materie de infrastructură în sistemul penitenciar.
13.1. Curtea Constituțională constată că autoritățile publice au obligația să asigure persoanelor care execută o pedeapsă privativă de libertate sau care se află în arest [preventiv] un spațiu personal minim în conformitate cu Legea privind executarea pedepselor privative de libertate sau cu standardele [Curții Europene a Drepturilor Omului] enunțate în hotărârea Ananyev și alții împotriva Rusiei (10 ianuarie 2012). Standardele sunt următoarele: fiecare persoană privată de libertate trebuie să dispună de un spațiu personal pentru a dormi în cameră, fiecare persoană privată de libertate trebuie să dispună de o suprafață a podelei de cel puțin 3 m², iar suprafața totală a camerei trebuie să permită persoanelor private de libertate să se deplaseze liber între piesele de mobilier.
[...]”
III. TEXTE INTERNAȚIONALE RELEVANTE
A. Standardele Consiliului Europei în ceea ce privește suprapopularea carcerală
1. Comitetul european pentru prevenirea torturii și a altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante („CPT”)
a) Raportul explicativ la Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante
46. În partea sa relevantă, raportul explicativ la Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante [CPT/Inf/C (89) 1 (FR)] este redactat după cum urmează:
„27. Jurisprudența Curții și a Comisiei europene pentru drepturile omului referitoare la art. 3 [din Convenția Europeană a Drepturilor Omului] oferă un ghid [CPT]. Totuși, activitățile acestora din urmă sunt orientate către prevenirea, nu către aplicarea cerințelor juridice în situații concrete. Comitetul nu ar trebui să încerce să intervină în interpretarea și aplicarea art. 3.”
b) Rapoartele generale
47. Partea relevantă din Primul raport general de activități al CPT, adoptat la 31 ianuarie 1991 și publicat la 20 februarie 1991 [CPT/Inf (91) 3 (FR)], este redactată după cum urmează:
47. Faptul că «prevenția» reprezintă piatra de temelie a întregului sistem de control instituit prin Convenție implică patru consecințe importante.
48. În primul rând, CPT trebuie să analizeze întotdeauna condițiile generale de detenție în țările vizitate. Trebuie să verifice nu numai dacă au fost săvârșite efectiv abuzuri, ci și să acorde atenție «indicatorilor» sau «semnelor de avertizare» ale unor eventuale viitoare abuzuri. De exemplu, este necesar să examineze – și examinează efectiv – îndeaproape condițiile materiale de detenție (spațiul de care dispun persoanele private de libertate; iluminarea și ventilarea; instalațiile sanitare; aranjamentele în materie de hrană și dormit; îngrijirile medicale asigurate de autorități etc.), precum și condițiile sociale (de exemplu, relațiile cu celelalte persoane private de libertate și personalul responsabil cu aplicarea legii; legăturile cu familia, asistenții sociali, lumea exterioară în general etc.). De asemenea, CPT acordă o atenție deosebită existenței și întinderii anumitor garanții fundamentale împotriva aplicării de rele tratamente în țara vizitată: de exemplu, notificarea reținerii; accesul la un avocat; accesul la un medic; posibilitățile de a depune plângere pentru rele tratamente sau din cauza condițiilor de detenție.
49. În al doilea rând, de multe ori nu este posibil să fie înțelese și evaluate condițiile în care sunt private de libertate persoanele dintr-o anumită țară, dacă aceste condiții nu sunt plasate în contextul lor general (istoric, social și economic). Desigur, este obligatoriu ca demnitatea umană să fie respectată în toate statele părți la Convenție. Totuși, fiecare dintre aceste state cunoaște un context diferit, care explică probabil faptul că nu reacționează în același mod cu privire la chestiuni privitoare la drepturile omului. Rezultă că, pentru a-și îndeplini sarcina de a preveni abuzurile, CPT trebuie să se concentreze asupra cauzelor profunde, ale condițiilor generale sau speciale, propice relelor tratamente.
50. A treia consecință este strâns legată de primele două. În unele cazuri, CPT ar putea – după ce a examinat condițiile de detenție din fiecare țară sau din astfel de țări – să nu considere oportun să se limiteze la a sugera adoptarea de acțiuni imediate sau pe termen scurt (de exemplu, acte administrative) sau măsuri precum modificările legislative. CPT ar putea considera indispensabil să recomande adoptarea de măsuri pe termen lung, cel puțin în cazurile în care sunt constatate condiții inacceptabile într-o anumită țară, din cauza unor factori adânc înrădăcinați, imposibil de atenuat doar prin simpla acțiune judiciară sau legislativă sau prin recursul la alte tehnici juridice. În astfel de cazuri, acțiuni coordonate în domeniul educației și strategii similare pe termen lung s-ar putea dovedi esențiale.
51. O a patra consecință care decurge din toate observațiile formulate mai sus este că CPT, pentru a se achita cu eficacitate de funcția sa de prevenție, trebuie să tindă către un nivel mai ridicat de protecție decât cele pe care îl rețin Comisia Europeană și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când se pronunță în cauze privind rele tratamente aplicate persoanelor private de libertate și condițiilor lor de detenție.”
48. Într-un document intitulat „Normele CPT” [CPT/Inf/E (2002) 1 – Rev. 2015], CPT a rezumat normele relevante care decurg din rapoartele sale generale, cu scopul de a „preciza în mod clar în prealabil autorităților naționale opiniile sale cu privire la modul în care trebuie tratate persoanele private de libertate și, mai general, să incite la discuții în acest domeniu”. Partea relevantă din acest document în ceea ce privește condițiile de detenție (pag. 19-26, trimiterile au fost omise) se citește după cum urmează:
II. Penitenciare
Încarcerarea
Extras din cel de-Al 2-lea Raport general [CPT/Inf (92) 3], publicat în 1992
[...]
46. Suprapopularea este un subiect de relevanță directă pentru mandatul CPT. Toate serviciile și activitățile dintr-un penitenciar vor fi afectate în mod negativ dacă este necesar să se adăpostească mai multe persoane private de libertate decât numărul pentru care a fost creată. Calitatea generală a vieții în unitatea respectivă va scădea, eventual într-o măsură semnificativă. În plus, gradul de suprapopulare într-un penitenciar, sau într-o parte a acestuia poate fi astfel încât să constituie, în sine, un tratament inuman sau degradant.
47. Un program de activități satisfăcător (muncă, educație și sport) are o importanță capitală pentru bunăstarea persoanelor private de libertate. Acest lucru este valabil pentru toate instituțiile, fie că este vorba despre executarea pedepselor sau arest preventiv. CPT a observat că în multe din penitenciarele cu arest preventiv activitățile sunt extrem de limitate. Organizarea de programe de activitate în astfel de instituții, care au o rotație destul de rapidă a persoanelor private de libertate, nu este o problemă ușoară. În mod clar, nu poate fi vorba de programe de tratament individualizate de acest tip la care să se poată ajunge într-o instituție de executare a pedepselor privative de libertate. Cu toate acestea, persoanele private de libertate nu pot fi pur și simplu lăsate la voia lor, posibil săptămâni, luni în șir, închise în camere, chiar și în cazul în care condițiile materiale sunt favorabile. CPT consideră că obiectivul ar trebui să fie acela de a se asigura că persoanele private de libertate din instituțiile de arest preventiv să poată să petreacă o parte rezonabilă a zilei (8 ore sau mai mult) în afara camerelor, angajate în activități motivante de diferite naturi. Bineînțeles, în ceea ce privește unitățile care au persoane private de libertate condamnate, regimurile ar trebui să aibă un nivel mult mai ridicat.
48. Exercițiile în aer liber impun o mențiune specifică. Cerința conform căreia ar trebui ca persoanelor private de libertate să li se permită zilnic cel puțin o oră de exercițiu în aer liber este acceptată în mod larg ca o garanție fundamentală (de preferință, ar trebui să facă parte dintr-un program mai amplu de activități). CPT dorește să sublinieze că toate persoanele private de libertate, fără excepție (inclusiv cele supuse unui regim de izolare în cameră, ca sancțiune) ar trebui să poată face zilnic exerciții în aer liber. De asemenea, este evident că suprafețele pentru exerciții în exterior ar trebui să fie rezonabil de spațioase și, ori de câte ori este posibil, să ofere adăpost împotriva intemperiilor.
[...]
50. CPT dorește să adauge că este în mod deosebit îngrijorat când constată în aceeași instituție o combinație de suprapopulare cu un regim sărac de activități și acces necorespunzător la toalete sau instalații sanitare. Efectul cumulat al acestor condiții se poate dovedi extrem de nefast pentru persoanele private de libertate.
[...]
Extras din cel de-Al 7-lea Raport general [CPT/Inf (97) 10], publicat în 1997
12. În cursul diferitelor vizite efectuate în 1996, CPT s-a confruntat încă o dată cu flagelul suprapopulării carcerale, ce distruge sistemele penitenciare de-a lungul Europei. Adeseori, suprapopularea este acută în mod deosebit în penitenciarele în care sunt încarcerate persoane aflate în arest preventiv (adică persoane care așteaptă să fie judecate); însă, în anumite țări, CPT a observat că această problemă a contaminat întregul sistem penitenciar.
13. Astfel cum a subliniat CPT în cel de-Al 2-lea Raport general, problema suprapopulării ține direct de mandatul Comitetului [cf. CPT/Inf (92) 3, pct. 46].
Un penitenciar suprapopulat presupune, pentru persoane private de libertate, spații neigienice și strâmte; o lipsă constantă de intimitate (chiar și atunci când se folosesc utilitățile sanitare); activități reduse în afara camerelor ca urmare a unei solicitări ce depășește personalul și dotările disponibile; servicii medicale superaglomerate, tensiune crescută și, prin urmare, mult mai multă violență între persoanele private de libertate și între acestea și personal. Această listă este departe de a fi exhaustivă.
CPT a trebuit să concluzioneze în mai multe cazuri că efectele adverse ale suprapopulării au generat condiții de detenție inumane și degradante.
[...]
15. Problema suprapopulării carcerale este suficient de gravă pentru a justifica cooperarea la nivel european în scopul elaborării de strategii de contracarare. În consecință, CPT s-a bucurat pentru că această activitate a fost deja începută sub auspiciile Comitetului european pentru probleme penale (CDPC). CPT speră că rezultatul acestei activități va fi tratat ca un obiectiv prioritar.
Extras din cel de-Al 11-lea Raport general [CPT/Inf (2001) 16], publicat în 2001
[...]
Suprapopularea carcerală
28. Fenomenul suprapopulării carcerale continuă să distrugă sistemele penitenciare de-a lungul Europei și subminează grav eforturile făcute pentru ameliorarea condițiilor de detenție. Efectele negative ale suprapopulării carcerale au fost deja evidențiate în rapoartele generale de activitate anterioare. Pe măsură ce și-a extins aria de activitate de-a lungul continentului european, CPT s-a confruntat cu o rată masivă de încarcerare și, în consecință, cu o suprapopulare carcerală gravă. Faptul că un stat încarcerează un număr atât de mare dintre cetățenii săi nu se poate explica în mod convingător printr-o rată ridicată a criminalității; atitudinea generală a membrilor serviciilor responsabile cu aplicarea legii și autoritățile judiciare trebuie, în parte, să fie responsabile.
În astfel de circumstanțe, investirea de sume considerabile în infrastructura penitenciară nu constituie o soluție. Trebuie, mai degrabă, revăzute legislația și practica în materie de arest preventiv, de pronunțare a sentințelor, precum și gama de sancțiuni neprivative de libertate disponibile. Exact aceasta este abordarea susținută de Recomandarea nr. R (99) 22 a Comitetului de Miniștri privind suprapopularea în penitenciare și inflația carcerală. CPT speră foarte mult că aceste principii-cheie vor fi puse în aplicare de statele membre; punerea în aplicare a acestei recomandări merită să fie îndeaproape monitorizată de Consiliul Europei.”
c) Normele fundamentale minime ale CPT în materie de spațiu vital individual în unitățile penitenciare
49. Pe baza normelor utilizate adeseori în numeroasele rapoarte ale vizetelor din diferite țări, CPT a decis în noiembrie 2015 să enunțe clar poziția sa și normele în materie de spațiu vital minim care trebuie acordat fiecărei persoane private de libertate: acesta a fost scopul documentului intitulat „Spațiul vital pentru fiecare persoană privată de libertate în unitățile penitenciare: Norme ale CPT” [CPT/Inf (2015) 44, 15 decembrie 2015].
50. CPT precizează în acest document că camerele menționate sunt camerele obișnuite destinate cazării persoanelor private de libertate, precum și camere, cum ar fi camerele și camerele disciplinare și camerele de siguranță, de izolare sau de segregare disciplinară, dar că documentul nu se referă la sălile de așteptare sau la spațiile similare utilizate pentru perioade foarte scurte de timp (în secțiile de poliție, în instituțiile psihiatrice, centre de reținere pentru cetățenii străini etc.). CPT subliniază că problema normelor referitoare la spațiul vital individual nu este una simplă, că aceste norme diferă în funcție de tipul unității, și că, de altfel, trebuie să se facă o distincție în funcție de nivelul de ocupare prevăzut pentru cazarea în cauză (fie că este vorba despre o cameră individuală sau de o cameră colectivă pentru doi până la patru persoane private de libertate) și tipul de regim la care sunt supuse persoanele private de libertate.
51. CPT afirmă în continuare că a elaborat în anii ‘90 o normă de tip „regulă de bază” pentru spațiul minim de care ar trebuie să beneficieze o persoană privată de libertate într-o cameră, că această normă este de 4 m² de spațiu vital pentru fiecare persoană privată de libertate într-o cameră colectivă, minus spațiul rezervat în cameră instalațiilor sanitare, dar că aceasta este o normă minimă și că a decis așadar să promoveze norme corespunzătoare în ceea ce privește camerele colective destinate pentru 4 persoane private de libertate la maxim, adăugând 4 m² per persoană privată de libertate minimului de 6 m² de spațiu vital per persoană privată de libertate în cameră individuală.
52. În ceea ce privește diferența între normele minime și tratamentele inumane și degradante, CPT explică următoarele (note de subsol omise):
19. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este sesizată cu un număr din ce în ce mai mare de plângeri din partea persoanelor private de libertate care afirmă că detenția lor se desfășoară în condiții inumane sau degradante, întrucât sunt obligate să împartă camera cu un număr mare de persoane private de libertate, ceea le lasă la dispoziție foarte puțin spațiu vital. În hotărârile sale, Curtea are obligația de a stabili dacă fapta de a plasa persoane aflate în detenție în camere care oferă fiecărei persoane private de libertate un spațiu vital limitat (mai puțin de 4 m² în majoritatea cazurilor) constituie sau nu o încălcare a art. 3 din CEDO.
20. În calitate de organism de supraveghere cu caracter preventiv, CPT are de jucat un rol diferit. Nu este sarcina sa să se pronunțe dacă o anumită situație constituie sau nu o pedeapsă sau tratament inuman sau degradant în sensul art. 3 din CEDO. Cu toate acestea, în cursul vizitelor sale, Comitetul s-a confruntat cu condiții de detenție care depășeau limita înțelegerii și care erau, după cum le-a clasificat într-un raport al unei vizite, un „afront adus societății civilizate”. De aceea, într-o serie de rapoarte ale unor vizite, CPT a declarat, confruntat cu situații de gravă suprapopulare carcerală, că acestea puteau fi considerate ca reprezentând un „tratament inuman și degradant”.
21. CPT nu a revendicat niciodată caracterul „absolut” al normelor sale privind dimensiunea camerelor. Cu alte cuvinte, nu consideră în mod sistematic că o abatere minoră în raport cu normele sale constituie în sine un tratament inuman și degradant pentru persoanele private de libertate, atât timp cât constată existența altor factori care sunt pozitivi, de exemplu faptul că persoanele private de libertate petrec o mare parte din zi în afara camerei (participând la ateliere, cursuri și alte activități). Și în aceste cazuri, totuși, CPT ar recomanda ca norma minimă să fie respectată.
22. Pe de altă parte, pentru a se considera de către Comitet că condițiile de detenție pot constitui tratament inuman sau degradant, camerele trebuie să fie extrem de suprapopulate sau, ca în majoritatea cazurilor, să reunească o serie de criterii negative, ca de exemplu să nu existe suficiente paturi pentru toate persoanele private de libertate, camerele să fie insalubre, contaminate cu paraziți, ca ventilația, încălzirea sau iluminarea să fie insuficiente și, în consecință, să fie necesară folosirea de găleți pentru satisfacerea nevoilor naturale. În fapt, probabilitatea ca un loc de detenție să fie suprapopulat și în același timp bine aerisit, curat și echipat cu număr suficient de paturi este extrem de mică. Nu este așadar nimic surprinzător în faptul că CPT enumeră deseori factorii care fac să fie condițiile de detenție îngrozitoare, în loc să menționeze pur și simplu spațiul vital insuficient. În plus – dar, cu siguranță, în toate cazurile – CPT ia în considerare și alți factori fără legătură directă cu condițiile de detenție atunci când evaluează o situație particulară. Printre acești factori se numără timpul scurt petrecut în afara camerei și, în general, un regim de activități variat doar într-o mică măsură; timpul scurt pentru exercițiile fizice în aer liber; lipsa oricărui contact cu rudele timp de mai mulți ani etc.
23. În anexa la prezentul document figurează o listă neexhaustivă de factori (alții decât cele legați de spațiul vital pentru fiecare persoană privată de libertate) care urmează să fie luată în considerare în momentul unei evaluări a condițiilor de detenție în mediul carceral.
Concluzie
24. Prezentul document urmărește să ofere orientări pentru practicieni și alte părți interesate, indicând cu claritate care sunt normele minime ale CPT în materie de spațiu vital pentru fiecare persoană privată de libertate, într-o cameră dată. În final, este de competența instanțelor să stabilească dacă o anumită persoană a experimentat suferințe care au atins pragul de tratamente inumane sau degradante în sensul art. 3 din CEDO, ținând seama de toate tipurile de factori, inclusiv de constituția personală a persoanei în cauză. Numărul de metri pătrați pentru fiecare persoană nu este decât unul dintre factori, adesea factor important, chiar decisiv.
25. Condițiile de detenție care oferă persoanelor private de libertate mai puțin de 4 m² pentru fiecare persoană în camere colective sau mai puțin de 6 m² în camere individuale (în ambele cazuri fără a se lua în considerare anexele sanitare) au fost în mod constant criticate de CPT și autoritățile au fost periodic invitate să extindă (sau să dezafecteze) camere individuale sau să reducă numărul de persoane private de libertate în camerele colective. CPT dorește ca aceste standarde minime în materie de spațiu să fie aplicate sistematic în toate unitățile penitenciare din statele membre ale Consiliului Europei și speră ca din ce în ce mai multe țări să facă eforturi să respecte normele „recomandate” atunci când este vorba de camere colective.”
53. În anexa la document figurează o listă neexhaustivă de factori care trebuie luați în considerare în momentul unei evaluări a condițiilor de detenție în mediul carceral:
„Starea de întreținere și curățenie
– camerele, inclusiv mobilierul, trebuie să fie într-o stare de întreținere satisfăcătoare și trebuie depuse toate eforturile pentru a face să fie respectate condițiile optime de curățenie și igienă în sectoarele de cazare.
– Este necesară combaterea viguroasă a oricărei contaminări cu paraziți.
– Trebuie furnizate persoanelor private de libertate produse de întreținere și articole de igienă necesare.
Accesul la lumina naturală, la încălzire și ventilare
– Toate spațiile de cazare a persoanelor private de libertate (fie că este vorba despre camere individuale , fie camere colective) trebui să beneficieze de acces la lumină naturală, precum și la lumină artificială, care să fie suficientă pentru a permite cel puțin unei persoane să citească.
– De asemenea, trebuie să fie asigurată o ventilare corespunzătoare pentru a asigura reînnoirea constantă a aerului din camerele individuale sau colective.
– camerele trebuie să fie încălzite în mod adecvat.
Instalații sanitare
– Fiecare cameră trebuie să aibă cel puțin o toaletă și un lavabou. În camerele colective, facilitățile sanitare ar trebui să fie complet compartimentate (adică până la tavan).
– În unele unități penitenciare în care nu există facilități sănătate integrate, autoritățile au obligația imperativă de a garanta persoanelor private de libertate posibilitatea de a avea acces fără dificultate la toalete, ori de câte ori au nevoie. În prezent, nicio persoană aflată în detenție în Europa nu ar trebui să fie obligată să-și facă nevoile într-o găleată, practică degradantă atât pentru persoanele private de libertate, cât și pentru personalul care trebui să supravegheze o astfel de procedură.
Posibilitatea de a face exerciții fizice în aer liber
– CPT consideră că fiecare persoană privată de libertate ar trebui să beneficieze de posibilitatea de face exerciții fizice în aer liber cel puțin o oră pe zi. Curțile pentru plimbare ar trebui să fie spațioase și echipate în mod adecvat pentru a oferi persoanelor private de libertate posibilitatea reală de a face exerciții fizice (de exemplu, să practice o activitate sportivă); de asemenea, acestea ar trebui să fie amenajate astfel încât să permită repausul (de exemplu, o bancă) și cu un mijloc de adăpostire [...] care să protejeze [pe deținuți] împotriva intemperiilor.
Activități motivante
– CPT recomandă de foarte mult timp ca persoanelor private de libertate să li se propună o serie de activități motivante și variate (muncă, formare profesională, educație, sport și activități recreative). În acest scop, CPT declară încă din anii ‘90 că obiectivul ar trebui să fie acela ca persoanele puse sub acuzare ar trebui să petreacă cel puțin 8 ore pe zi în afara camerelor ocupate cu astfel de activități și că, pentru persoanele private de libertate condamnate, regimul ar trebui să fie și mai favorabil.
d) Rapoartele CPT referitoare la Croația
54. CPT a vizitat Croația de patru ori (în 2003, 1998, 2007 și 2012), dar nu a fost niciodată la Penitenciarul Bjelovar. În raportul privind ultima vizită, efectuată în 2012 [raportul CPT/Inf (2014) 9], CPT a evocat într-o manieră generală problema suprapopulării carcerale și măsurile luate de autoritățile interne pentru a le soluționa. Pasajele relevante ale acestui raport se citesc după cum urmează (traducerea grefei):
„B Unități penitenciare
1. Observații preliminare
[...]
A. Suprapopularea carcerală
27. Numărul total al persoanelor private de libertate în Croația a trecut de la 1 200 la 5 400 (adică o creștere mai mare de 25 %) de la ultima vizită a CPT în 2007, în timp ce capacitatea nominală din unitățile penitenciare nu a crescut decât cu aproximativ 400 de locuri (actualmente este de 3 771 de locuri). Există așadar o problemă din ce în ce mai gravă de suprapopulare carcerală. Delegația a remarcat impactul negativ al acestei situații asupra mai multor aspecte ale vieții carcerale în unitățile vizitate, în special în penitenciarele din cantoanele Zagreb și Sisak. Întrucât aceste unități (zatvori) au fost construite inițial pentru a caza persoane aflate în arest preventiv sau care execută pedepse de 6 luni sau mai puțin, 50 % dintre persoanele care sunt aici prezente ispășesc pedepse cu închisoarea de până la 5 ani. În Penitenciarul cantonului Zagreb, creșterea numărului de persoane private de libertate a avut drept consecință, de exemplu, faptul că spațiile alocate anterior activităților comune au fost transformate în camere.
Conștient de problema tot mai gravă a suprapopulării în penitenciare și de necesitatea de a o remedia, guvernul croat a adoptat un Plan de acțiune pentru îmbunătățirea sistemului penitenciar în Republica Croația pentru perioada 2009-2014 care prevede construirea de noi locuri de detenție la Glina, Zagreb și Šibenik, ceea ce reprezintă un total de 2 072 de locuri suplimentare. Alte măsuri sunt, de asemenea, prevăzute, în special noi angajări și formarea inițială și continuă a personalului. Delegația a vizitat clădirea recent inaugurată a Penitenciarului de stat Glina, care poate caza până la 420 de persoane private de libertate, precum și șantierul de construcția a unei noi aripi a Penitenciarului cantonului Zagreb, aripă care, odată finalizată în 2016, va permite penitenciarului să dispună de 382 de locuri suplimentare. Reprezentanții Ministerului Justiției au informat delegația că această extindere a fost finanțată cu un împrumut de la Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei (CEB) și că o altă cerere de împrumut a fost înaintată CEB pentru construcția la Šibenik a unui nou a penitenciar de stat, cu o capacitate prevăzută de 1 270 de locuri.
28. Aceste măsuri demonstrează voința autorităților croate de a rezolva problema suprapopulării carcerale. Totuși, astfel cum CPT a subliniat deja în rapoartele sale anterioare adresate autorităților croate, înființarea de noi infrastructuri de primire nu poate fi o soluție pe termen lung la problema suprapopulării, cel puțin dacă nu este însoțită de politici menite să limiteze sau să modifice numărul de persoane trimise în detenție. În această privință, Comitetul ia notă de eforturile depuse de Ministerul Justiției încă din 2007 de a pune în aplicare un sistem de probațiune la nivel național prin elaborarea unui cadru juridic care să permită procurorilor, instanțelor și oficiilor de probațiune să extindă sfera de aplicare a măsurilor alternative la pedepsele privative de libertate, cum ar fi munca în folosul comunității, precum și măsuri de control al delincvenților, și să aplice aceste măsuri unui număr tot mai mare de persoane. Cel puțin 15 % din persoanele supuse unei măsuri privative de libertate pe baza condamnării (proporție care corespunde persoanelor private de libertate care ispășesc pedepse mai mici sau egale cu un an) ar putea beneficia de măsuri neprivative de libertate, odată ce noua lege privind probațiunea va fi adoptată.
CPT recomandă autorităților croate să continue eforturile de reducere a suprapopulării carcerale, luând în considerare recomandările adoptate de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei, în special Recomandarea Rec (99)22 privind suprapopularea în penitenciare și inflația carcerală, Recomandarea Rec(2003)22 privind liberarea condiționată, Recomandarea Rec(2006)13 privind arestul preventiv și Recomandarea Rec(2010)1 cu privire la regulile Consiliului Europei referitoare la probațiune. Comitetul ar dori să primească informații actualizate cu privire la impactul măsurilor luate pentru a soluționa problema suprapopulării carcerale.
Penitenciare
Observații preliminare
Recomandări
– autoritățile croate trebuie să continue eforturile de reducere a suprapopulării carcerale, luând în considerare recomandările adoptate de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei, în special Recomandarea Rec (99)22 privind suprapopularea în penitenciare și inflația carcerală, Recomandarea Rec(2003)22 privind liberarea condiționată, Recomandarea Rec(2006)13 privind arestul preventiv și Recomandarea Rec(2010)1 cu privire la regulile Consiliului Europei referitoare la probațiune (pct. 28).
Condiții de detenție în rândul populației generale din penitenciare
Recomandări
[...]
– autoritățile croate trebuie să ia măsuri pentru a reduce rata de ocupare de camere în toate penitenciarele vizitate (precum și în alte penitenciare din Croația), pentru a oferi cel puțin 4 m² de spațiu vital fiecărei persoane private de libertate din camerele colective; în această cifră, suprafața ocupată de instalațiile sanitare în interiorul camerei nu trebuie luată în calcul (pct. 36);
– cele mai mici camere (7 m²) din Penitenciarul cantonului Zagreb nu ar trebui să cazeze mai mult de o singură persoană (pct. 36);
[...]
– autoritățile croate trebuie să îmbunătățească programul de activități, inclusiv posibilitățile de muncă și formare profesională, propus persoanelor private de libertate din Penitenciarul de stat Glina, din penitenciarele cantoanelor Zagreb și Sisak și, după caz, în alte penitenciare din Croația (pct. 40);
[...]”
2. Comitetul de Miniștri
a) Regulile penitenciare europene
55. Regulile penitenciare europene expun recomandări ale Comitetului de Miniștri adresate Statelor membre ale Consiliului Europei cu privire la normele minime care trebuie aplicate în penitenciare. Regulile penitenciare europene din 1987 [anexate la Recomandarea R(87)3] au fost adoptate la 12 februarie 1987. La 11 ianuarie 2006, Comitetul de Miniștri, considerând că recomandarea din 1987 trebuia „să fie revizuită și actualizată în profunzime pentru a putea reflecta evoluțiile care au avut loc în domeniul politicii penale, practicile de condamnare, precum și administrarea penitenciarelor, în general, în Europa”, a adoptat Recomandarea Rec(2006)2 referitoare la regulile penitenciare europene, care include în anexă o nouă versiune a regulilor penitenciare. În părțile sale relevante, această nouă versiune este redactată după cum urmează:
„Partea I
Principii fundamentale
1. Toate persoanele private de libertate vor fi tratate prin respectarea drepturilor omului.
2. Persoanele private de libertate își păstrează toate drepturile care nu le-au fost retrase prin lege, în urma deciziei de condamnare la pedeapsa cu închisoarea sau de arestare preventivă.
3. Restricțiile impuse persoanelor private de libertate trebuie să se reducă la strictul necesar și vor fi proporționale cu obiectivele legitime pentru care au fost impuse.
4. Condițiile de detenție care încalcă drepturile omului nu pot fi justificate prin lipsa de resurse.
5. Viața în penitenciar trebuie să se apropie cât mai mult posibil de aspectele pozitive ale vieții din exteriorul penitenciarului.
6. Fiecare perioadă de detenție trebuie să fie gestionată astfel încât să faciliteze reintegrarea persoanelor private de libertate în societatea liberă.
[...]
Domeniu de aplicare
10.1. Regulile penitenciare europene se aplică persoanelor plasate în arest preventiv de către o autoritate judiciară sau persoanelor private de libertate în urma unei condamnări.
10.2. În principiu, persoanele aflate în arest preventiv de către o autoritate judiciară și cele private de libertate în urma unei condamnări nu pot fi încarcerate decât în penitenciare, respectiv în stabilimente rezervate persoanelor private de libertate din ambele categorii.
Regulile se aplică și următoarelor persoane:
a. persoanelor private de libertate care se află într-un penitenciar, indiferent de motiv; sau
b. care au fost plasate în arest preventiv de către o autoritate judiciară sau au fost private de libertate ca urmare a condamnării și care pot, din orice motiv, să fie încarcerate în alte locuri.
[...]
Partea a II-a
Condiții de detenție
[...]
Repartizare și spații de detenție
[...]
18.1. Spațiile de detenție, în special cele destinate cazării persoanelor private de libertate pe timpul nopții, trebuie să îndeplinească cerințele în ceea ce privește respectarea demnității umane și, în măsura posibilului, a intimității, și să întrunească standardele minime impuse în materie de sănătate și igienă, ținându-se cont de condițiile climatice, în special în ceea ce privește suprafața de locuit, volumul de aer, iluminarea, încălzirea și ventilația.
18.2. În toate clădirile în care persoanele private de libertate trebuie să locuiască, să muncească sau să conviețuiască:
a. ferestrele vor fi suficient de largi încât persoanele private de libertate să poată citi sau munci la lumină naturală în condiții normale, și să permită pătrunderea aerului proaspăt, excepție făcând spațiile în care există sisteme adecvate de aer condiționat;
b. lumina artificială trebuie să corespundă standardelor tehnice recunoscute în domeniu;
c. un sistem de alarmă trebuie să permită persoanelor private de libertate să contacteze imediat personalul.
18.3. Dreptul intern trebuie să stipuleze condițiile minime necesare pentru aspectele enumerate la pct. 1 și 2.
18.4. Dreptul intern trebuie să prevadă mecanisme care să garanteze că respectarea acestor condiții minime nu va fi încălcată în urma suprapopulării carcerale.
18.5. În mod normal, persoanele private de libertate trebuie să fie cazate pe timpul nopții în camere individuale, excepție făcând cazurile în care se consideră că este în beneficiul lor să împartă camera cu alte persoane private de libertate.
18.6. O cameră va fi împărțită numai dacă este adaptată uzului colectiv și va fi ocupată numai de persoane private de libertate care sunt declarați apte pentru conviețuire.
18.7. În măsura în care este posibil, persoanelor private de libertate trebuie să li se acorde posibilitatea de a alege atunci când sunt constrânse să împartă camera pe timpul nopții.
18.8. Decizia de a repartiza o persoană privată de libertate într-un anumit penitenciar sau într-o anumită parte dintr-un penitenciar trebuie să țină cont de necesitatea de a separa:
a. persoanele arestate preventiv de persoanele condamnate;
b. persoanele private de libertate de sex masculin de cele de sex feminin;
C. persoanele private de libertate adulte de persoanele private de libertate în vârstă.
18.9. Se pot face derogări de la dispozițiile pct. 8 cu privire la separația persoanelor private de libertate pentru a le permite acestora să participe împreună la activitățile organizate. Totuși, grupurile vizate trebuie să fie separate întotdeauna pe timpul nopții, dacă nu există consimțământul lor de a împărți camera de detenție și dacă autoritățile penitenciarului consideră că măsura nu este în beneficiul tuturor persoanelor private de libertate respective.
18.10. Condițiile de cazare a persoanelor private de libertate vor fi supuse unor măsuri de securitate cât mai puțin restrictive posibil și compatibile cu riscul de evadare, autorănire sau rănire a celorlalte persoane.
[...]
Igienă
19.1. În orice moment, toate spațiile dintr-un penitenciar trebuie să fie menținute într-o stare adecvată.
19.2. camerele sau celelalte spații destinate persoanelor private de libertate trebuie să fie curate.
19.3. Persoanele private de libertate trebuie să aibă acces la instalații sanitare igienice care să le protejeze intimitatea.
19.4. Trebuie să fie puse la dispoziție spații suficiente pentru baie sau duș, astfel încât fiecare persoană privată de libertate să le poată folosi la o temperatură adecvată, zilnic sau cel puțin de două ori pe săptămână (sau mai frecvent dacă este necesar), în conformitate cu regulile generale de igienă.
19.5. Persoanele private de libertate vor respecta curățenia corporală și își vor păstra hainele și spațiul de detenție curate și în ordine.
19.6. Autoritățile penitenciare vor furniza persoanelor private de libertate mijloacele necesare păstrării curățeniei, inclusiv obiecte de toaletă și menaj, precum și produse de întreținere.
[...]
Îmbrăcăminte și lenjerie de pat
[...]
21. Fiecare persoană privată de libertate va avea pat separat și lenjerie de pat adecvată, care va fi întreținută corect și înnoită la intervale de timp ce vor permite păstrarea sa într-o stare adecvată.
Regimul alimentar
22.1. Persoanele private de libertate trebuie să beneficieze de un regim alimentar care să țină cont de vârstă, stare de sănătate, condiție fizică, religie, cultură și de natura muncii pe care o prestează.
[...]
Regim penitenciar
25.1. Regimul prevăzut pentru toate persoanele private de libertate trebuie să asigure un program echilibrat de activități.
25.2. Acest regim trebuie să permită tuturor persoanelor private de libertate să petreacă în fiecare zi, în afara camerei, timpul necesar pentru a asigura un nivel suficient de contacte umane și sociale.
25.3. Un astfel de regim trebuie, de asemenea, să răspundă nevoilor sociale ale persoanelor private de libertate.
[...]
Munca
26.1. Munca în penitenciar trebuie să fie considerată ca un element pozitiv al regimului penitenciar și nu trebuie niciodată impusă ca o pedeapsă.
26.2. Autoritățile penitenciarelor trebuie să depună efortul de a oferi persoanelor private de libertate o muncă utilă și suficientă.
[...]
Exerciții fizice și activități recreative
27.1. Toate persoanele private de libertate trebuie să aibă oportunitatea de a efectua cel puțin o oră pe zi de exercițiu fizic în aer liber, dacă timpul o permite.
27.2. În cazul în care vremea nu permite, persoanelor private de libertate care doresc să facă exerciții trebuie să li se propună alternative.
27.3. Activitățile organizate corect – concepute pentru a promova menținerea fizică a persoanelor private de libertate și pentru a oferi posibilități de recreare și antrenament fizic – vor constitui parte integrantă a regimului carceral.
27.4. Autoritățile penitenciare trebuie să faciliteze acest tip de activități prin furnizarea aparaturii și echipamentelor adecvate.
27.5. Autoritățile penitenciare trebuie să ia decizii speciale în vederea organizării unor activități speciale, pentru persoanele private de libertate care au nevoi speciale.
27.6. Persoanelor private de libertate trebuie să li se propună activități recreative – în special sport, jocuri, activități culturale, de petrecere a timpului – și trebuie să fie autorizate să le organizeze chiar acestea, pe cât posibil.
27.7. Persoanelor private de libertate trebuie să li se permită să se reunească în timpul antrenamentelor de exerciții fizice și să participe la activități recreative.
Învățământ
28.1. Toate penitenciarele trebuie să ofere persoanelor private de libertate acces la programe de învățământ cât mai complete, care să răspundă nevoilor individuale, ținând cont de aspirațiile acestora.
[...]
Partea I
Persoane private de libertate condamnate
Obiectivele regimului persoanelor private de libertate condamnate
102.1. În plus față de regulile care se aplică tuturor persoanelor private de libertate, regimul persoanelor private de libertate condamnate va fi conceput astfel încât să le ofere posibilitatea de a duce o viață responsabilă și lipsită de infracționalitate.
102.2. Privarea de libertate constituie o pedeapsă în sine și, astfel, regimul persoanelor private de libertate condamnate nu trebuie să agraveze suferința inerentă detenției.
Aplicarea regimului pentru persoanele private de libertate condamnate
103.1. Regimul pentru persoanele private de libertate condamnate va fi aplicat în cel mai scurt timp de la primirea în penitenciar a unei persoane cu statut de persoană privată de libertate condamnată, cu excepția cazurilor în care a fost aplicat înainte.
103.2. În cel mai scurt timp de la primire, se va redacta un raport complet cu privire la persoana privată de libertate condamnată, care va conține situația personală, proiectele de executare a pedepsei care îi sunt propuse și strategia de pregătire pentru liberare.
103.3. Persoanele private de libertate condamnate sunt încurajate să participe la elaborarea propriului program de executare a pedepselor.
103.4. În măsura în care este posibil, astfel de programe vor include:
a. muncă;
b. educație;
c. alte activități; și
d. pregătire pentru liberare.
[...]
Munca persoanelor private de libertate condamnate
105.1. Un program sistematic de muncă va contribui la atingerea obiectivelor urmărite prin regimul persoanelor private de libertate condamnate.
[...]
Educația persoanelor private de libertate condamnate
106.1. Un program educațional sistematic, cu obiective de menținere a cunoștințelor, îmbunătățire a nivelului general de educație a persoanelor private de libertate și al perspectivelor de a duce o viață responsabilă, lipsită de infracțiuni, va constitui o parte esențială în cadrul regimului persoanelor private de libertate condamnate.
[...]”
b) Recomandarea R(99)22
56. Pasajele relevante din Recomandarea R (99) 22 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei către statele membre cu privire la suprapopularea penitenciarelor și inflația carcerală, adoptată la 30 septembrie 1999, sunt redactate după cum urmează:
„Comitetul de Miniștri [...],
Considerând că supraaglomerarea penitenciarelor și creșterea populației penitenciare constituie o provocare majoră pentru administrațiile penitenciarelor și întregul sistem al justiției penale din perspectiva atât a drepturilor omului, cât și cea a managementului eficient al unităților penitenciare;
Considerând că managementul eficient al populației penitenciare este subordonat anumitor condiții precum situația generală a criminalității, prioritățile în materie de combatere a criminalității, gama de pedepse prevăzute de textele legislative, severitatea pedepselor pronunțate, frecvența recurgerii la sancțiuni și măsuri aplicate la nivel comunitar, folosirea arestării preventive, eficiența și eficacitatea organelor de justiție penală și, în special, atitudinea publică față de criminalitate și reprimarea acesteia;
Afirmând că măsurile concepute pentru combaterea suprapopulării penitenciarelor și reducerea populației penitenciarelor trebuie integrate într-o politică coerentă și rațională privind infracționalitatea îndreptată spre prevenirea infracționalității și a comportamentului infracțional, aplicarea efectivă a legii, securitatea și protecția publică, individualizarea sancțiunilor și măsurilor și reintegrarea socială a delincvenților;
Considerând că aceste măsuri trebuie să respecte principiile de bază ale statelor democratice guvernate de principiul statului de drept, inspirate de obiectivul fundamental al garantării drepturilor omului, în conformitate cu Convenția europeană pentru drepturile omului și cu jurisprudența organelor împuternicite să o aplice;
Recunoscând, în plus, că aceste măsuri necesită implicarea conducătorilor politici și administrativi, a judecătorilor, procurorilor și a publicului larg, ca și furnizarea unor informații echilibrate referitoare la funcțiile pedepsirii, la eficacitatea relativă a sancțiunilor și măsurilor privative și neprivative de libertate și la realitățile din penitenciare;
Ținând cont de Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante;
[...]
Recomandă guvernelor statelor membre:
– să ia toate măsurile corespunzătoare, în momentul revizuirii legislației și practicilor interne referitoare la suprapopularea penitenciarelor și inflația populației penitenciare, în vederea aplicării principiilor formulate în Anexa la prezenta recomandare;
– să încurajeze difuzarea cât mai largă posibil a prezentei recomandări și a raportului privind suprapopularea penitenciarelor și inflația populației penitenciare, elaborat de Comitetul european pentru probleme penale.
Anexă la Recomandarea R22 (99)
I. Principii de bază
1. Privarea de libertate trebuie considerată o sancțiune sau o măsură de ultimă instanță și, de aceea, nu trebuie prevăzută decât atunci când gravitatea infracțiunii face ca orice altă sancțiune sau măsură să fie în mod vădit inadecvată.
2. Extinderea capacității penitenciare ar trebui să fie mai degrabă o măsură excepțională, deoarece în general este puțin probabil să ofere o soluție durabilă pentru problema suprapopulării. Țările a căror capacitate penitenciară ar putea fi în general suficientă dar care nu este adaptată la nevoile locale trebuie să încerce să obțină o repartizare mai rațională a capacității penitenciarelor.
3. Trebuie prevăzut un set corespunzător de sancțiuni și măsuri aplicate la nivel comunitar, posibil gradate în funcție de severitate; procurorii și judecătorii trebuie încurajați să le folosească cât mai mult posibil.
4. Statele membre trebuie să analizeze posibilitatea depenalizării anumitor tipuri de infracțiuni sau a reclasificării acestora astfel încât să nu atragă pedepse privative de libertate.
5. Pentru a concepe o acțiune coerentă împotriva suprapopulării penitenciarelor și a inflației populației penitenciare trebuie efectuată o analiză detaliată a factorilor principali care cauzează aceste fenomene. O astfel de analiză trebuie să abordeze, în special, tipurile de infracțiuni care implică pedepse privative de libertate pe termen lung, prioritățile în materie de combatere a criminalității, atitudinea și preocupările publicului, precum și practicile existente în materie de pronunțare a sentințelor.
II. Rezolvarea problemei locurilor insuficiente în penitenciare
6. Pentru a se evita suprapopularea excesivă, trebuie stabilită capacitatea maximă pentru unitățile penitenciare.
7. Când apar situații de suprapopulare, trebuie să se acorde o importanță deosebită noțiunii de demnitate umană, angajamentului administrațiilor penitenciarelor de a aplica un tratament uman și pozitiv, recunoașterii depline a rolului angajaților, și aplicării unui management modern și eficient. În conformitate cu regulile penitenciare europene, trebuie acordată o atenție specială spațiului disponibil pentru persoanele private de libertate, igiena și condițiile sanitare, asigurării hranei suficiente și corespunzător preparate și prezentate, îngrijirii medicale și posibilității de a beneficia de activități în aer liber.
8. Pentru a contracara unele dintre consecințele negative ale suprapopulării penitenciarelor, trebuie facilitate în măsura posibilului contactele persoanelor private de libertate cu familiile lor folosit la maxim sprijinul din partea comunității.
9. Trebuie folosite pe cât posibil modalități specifice de aplicare a executării pedepselor privative de libertate, cum ar fi regimurile de semilibertate și regimul deschis, permisiunea de a părăsi penitenciarul sau plasamentele externe, pentru a contribui la tratarea și reintegrarea persoanelor private de libertate, la menținerea legăturilor acestora cu familia și cu alți membri ai comunității și la reducerea tensiunii în unitățile penitenciare.
[...]
V. Măsuri referitoare la etapa ulterioară procesului penal
Aplicarea sancțiunilor și măsurilor comunitare – Executarea pedepselor privative de libertate
22. Pentru a face din sancțiunile și măsurile comunitare alternative credibile la pedepsele privative de libertate pe termen scurt, trebuie asigurată aplicarea eficientă a acestora [...]
24. Liberarea condiționată ar trebui considerată una dintre măsurile cele mai eficace și cele mai constructive care nu doar că reduce durata privării de libertate, ci și contribuie în mod deloc neglijabil la reintegrarea planificată a delincventului în comunitate.
[...]”
c Normele adoptate în vederea aplicării hotărârilor Curții
57. În raportul său din 2014 privind supravegherea executării hotărârilor și deciziilor Curții Europene a Drepturilor Omului (), Comitetul de Miniștri s-a referit, de asemenea, la executarea a două hotărâri pronunțate împotriva Italiei (Sulejmanovic împotriva Italiei, nr. 22635/03, 16 iulie 2009, și Torreggiani și alții împotriva Italiei, nr. 43517/09, 46882/09, 55400/09, 57875/09, 61535/09, 35315/10 și 37818/10, 8 ianuarie 2013):
„Răspunzând deciziei CM, autoritățile au oferit informații suplimentare în luna aprilie, în special cu privire la adoptarea unor măsuri structurale pentru a se conforma hotărârilor pronunțate în aceste cauze, însoțite de date statistice care demonstrează o scădere semnificativă și continuă a populației carcerale și o creștere a spațiului vital până la cel puțin 3 m² pentru fiecare persoană privată de libertate. În cadrul reuniunii sale din luna iunie, CM a salutat instituirea unui recurs preventiv în termenul stabilit în hotărârea-pilot Toreggiani și alții și, pentru a permite o evaluare completă, a solicitat autorităților să ofere informații suplimentare cu privire la punerea în aplicare a acestuia, în special în lumina supravegherii pe care intenționează să o desfășoare în acest context. De asemenea, a luat act de informațiile privind măsurile luate pentru a institui o acțiune în despăgubiri prin intermediul unui decret-lege, care va fi adoptat spre sfârșitul lunii iunie.”
3. Comitetul european pentru probleme penale
58. În comentariul său privind regulile penitenciare europene, Comitetul european pentru probleme penale a explicat domeniul de aplicare al cerințelor enunțate la aceste reguli în materie de cazare și regim penitenciar. Partea relevantă a acestui comentariu este formulată după cum urmează:
„Regula 18 conține câteva elemente noi. Primul, de la regula 18.3, are drept scop să oblige guvernele să includă în dreptul intern norme specifice în acest domeniu.
Aceste norme trebuie să ia în considerare atât cerințele generale de respectare a demnității umane, cât și de considerentele practice în materie de sănătate și igienă. CPT, în analiza sa privind condițiile de cazare și suprafața podelei disponibilă în unitățile penitenciare din diverse țări, a început să se indice anumite standarde minime. CPT estimează aceste standarde la 4 m² pentru fiecare persoană privată de libertate, în dormitor, și 6 m², în cameră. Cu toate acestea, standardele trebuie să fie modulate în funcție de rezultatele unei analize mai aprofundate a sistemului penitenciar; în special, trebuie luată în considerare perioada de timp pe care persoanele private de libertate o petrec efectiv în cameră. Aceste valori minime nu trebuie să fie considerate normă. Deși CPT nu a stabilit niciodată în mod direct o astfel de normă, există indicii că acesta consideră că dimensiunea recomandată a unei camere individuale este între 9 și 10 m². Este vorba despre un domeniu în care CPT poate continua să aducă informații utile pe baza activităților deja efectuate în acest sens. Este necesar să se procedeze la o examinare detaliată a dimensiunilor camerelor care pot fi considerate acceptabile pentru cazarea unui anumit număr de persoane private de libertate. Numărul de ore pe care persoanele private de libertate le petrec închise în cameră trebuie luate în considerare pentru definirea dimensiunilor adecvate. Chiar și în cazul persoanelor private de libertate care petrec o mare parte din timp în afara camerei este necesar să se definească în mod clar un spațiu minim care să respecte demnitatea umană.
[...]
Regula 25 subliniază faptul că autoritățile penitenciare nu trebuie să-și concentreze atenția doar pe anumite reguli specifice, cum ar fi cele privind munca, educația și activitatea fizică, ci trebuie să examineze ansamblul regimului de detenție pentru fiecare persoană privată de libertate și să se asigure că acesta respectă în continuare normele fundamentale privind respectarea demnității umane. (Aceste activități [...] [...] trebuie să acopere perioada din ziua normală de lucru). Este inacceptabil ca, de exemplu, ca deținuții să petreacă între 23 și 24 de ore în cameră. CPT a indicat faptul că diversele activități la care participă persoanele private de libertate trebuie să îi țină în afara camerei cel puțin 8 ore pe zi [...]”.
B. Normele relevante ale Națiunilor Unite
59. Ansamblul de reguli minime ale Națiunilor Unite pentru tratamentul persoanelor private de libertate (Regulamentul Mandela), care figurează în documentul A/C.3/70/L.3 (29 septembrie 2015), este un set de norme fundamentale privind tratamentul persoanelor private de libertate adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite. În părțile sale relevante, acesta prevede următoarele:
„I. Reguli de aplicare generală
Principii fundamentale
Regula nr. 1
Toate persoanele private de libertate trebuie să fie tratate cu respect, dată fiind demnitatea și valoarea lor inerentă în calitate de ființe umane. Nicio persoană privată de libertate nu va fi supusă, și toate persoanele private de libertate vor fi protejate de tortură sau alte pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, pentru care nu pot fi invocate niciun fel de circumstanțe justificatoare. Siguranța și securitatea persoanelor private de libertate, angajaților, prestatorilor de servicii și a vizitatorilor trebuie să fie asigurată permanent.
[...]
Regula nr. 4
1. Scopurile sentinței privative de libertate sau ale măsurilor similare care privează o persoană de libertate sunt, în primul rând, de a proteja societatea de infracțiuni și de a reduce recidivismul. Scopurile date pot fi atinse doar dacă perioada de detenție este aplicată pentru a asigura, în măsura posibilă, reintegrarea unor atare persoane în societate după eliberare, astfel încât ele să ducă un mod de viață în conformitate cu legea și să se poată întreține.
2. În acest scop, administrația penitenciarelor și alte autorități competente trebuie să asigure studiile, instruirea profesională și munca, precum și alte forme oportune și aplicabile de asistență, inclusiv cele cu caracter recuperativ, moral, spiritual, social, medical și sportiv. Toate programele, activitățile și serviciile date trebuie să fie asigurate în raport cu necesitățile individuale de tratament ale persoanelor private de libertate.
[...]
Locurile de detenție
Regula nr. 12
1. Camere sau camerele destinate izolării nocturne nu vor fi ocupate decât de o singură persoană privată de libertate. Dacă pentru motive speciale, cum ar fi din cauza unei supraaglomerări temporare, administrația centrală a penitenciarului trebuie să facă excepție de la această regulă, va trebui să se evite ca în aceeași cameră sau cameră să stea două persoane private de libertate.
2. În caz că se recurge la dormitoare, acestea trebuie să fie ocupate de către persoane private de libertate selecționate cu îngrijire și recunoscute ca apte să fie cazate în aceste condiții. Noaptea acestea vor fi supuse unei supravegheri regulate, adaptată tipului de penitenciar respectiv.
Regula nr. 13
Toate încăperile de deținere și în special acele care sunt destinate persoanelor private de libertate în timpul nopții trebuie să corespundă tuturor exigențelor de igienă, ținându-se cont de climă, mai ales în ceea ce privește volumul de aer, suprafața minimă, iluminatul, încălzirea și ventilația.
Regula nr. 14
În orice încăpere în care persoanele private de libertate trebuie să trăiască și să muncească:
a) ferestrele trebuie să fie suficient de mari pentru ca persoanele private de libertate să poată citi și munci la lumina naturală, amplasarea acestor ferestre trebuie să permită pătrunderea de aer proaspăt și aceasta chiar dacă este sau nu ventilație artificială;
b) lumina artificială trebuie să fie suficientă pentru a permite persoanei private de libertate să citească sau să muncească tară să-și strice vederea.
Regula nr. 15
Instalațiile sanitare trebuie să-i permită persoanei private de libertate să-și satisfacă nevoile naturale în momentul dorit, într-un mod curat și decent.
Regula nr. 16
Instalațiile de baie și duș trebuie să fie suficiente pentru ca fiecare persoană privată de libertate să aibă posibilitatea și să fie obligată să le folosească la o temperatură adecvată climatului și atât de des pe cât o cere igiena generală conform anotimpului și regiunii geografice, dar cel puțin o dată pe săptămână într-o climă temperată.
Regula nr. 17
Toate încăperile frecventate regulat de persoane private de libertate trebuie menținute permanent în perfectă stare și curate.
Igiena personală
Regula nr. 18
1. Trebuie să se pretindă persoanelor private de libertate curățenia personală; în acest scop trebuie să dispună de apă și de articole de toaletă necesare sănătății lor și curățeniei lor.
2. Pentru a se putea permite persoanelor private de libertate să se prezinte într-o ținută corespunzătoare și să-și păstreze respectul față de sine, trebuie să se asigure condiții pentru buna întreținere a părului și a bărbii, iar bărbații trebuie să poată să se bărbierească în mod regulat.
Îmbrăcămintea și așternutul
Regula nr. 19
1. Fiecare persoană privată de libertate care nu are dreptul să poarte hainele sale personale, trebuie să primească îmbrăcămintea care să fie adecvată climatului și în cantitate și calitate suficientă pentru a o menține sănătoasă. Această îmbrăcăminte nu are voie să fie în nici un fel degradantă sau umilitoare
[...]
Regula nr. 21
Fiecare persoană privată de libertate trebuie să dispună, în conformitate cu uzanțele locale sau naționale, de un pat individual cu așternut separat și suficient, curat în momentul eliberării, bine întreținut și schimbat suficient de des pentru a fi asigurată curățenia acestuia.
Alimentația
Regula nr. 22
1. Fiecare persoană privată de libertate trebuie să primească de la administrația penitenciarului, la orele obișnuite, o hrană de valoare nutritivă suficientă pentru menținerea sănătății și a forțelor sale, de o calitate foarte bună și bine preparată și servită.
2. Fiecare persoană privată de libertate trebuie să aibă posibilitatea de a avea apă potabilă la dispoziție oricând este necesar.
Exerciții fizice și sport
Regula nr. 23
1. Fiecărei persoane private de libertate care nu este ocupată cu o muncă în aer liber i se va asigura, dacă vremea o permite, cel puțin o oră pe zi, pentru exerciții fizice, adecvate, în aer liber.
2. Persoane private de libertate tinere și celelalte persoane private de libertate cărora vârsta și condiția fizică le permit trebuie să primească în timpul perioadei rezervate exercițiilor fizice o educație fizică și recreativă. În acest scop li se vor pune la dispoziție terenul, instalațiile și echipamentul.
[...]
II. Reguli aplicabile unor categorii speciale
A. Persoane private de libertate condamnate
[...]
Privilegii
Regula nr. 95
Sistemul de privilegii potrivite pentru diferite categorii de persoane private de libertate și diferite metode de tratament trebuie să fie stabilite în fiecare penitenciar pentru a încuraja un comportament bun, dezvolta spiritul responsabilității și asigura interesul și cooperarea persoanelor private de libertate în procesul de tratament.
Munca
Regula nr. 96
1. Persoanelor private de libertate condamnate trebuie li se asigure posibilitatea de a munci și de a participe activ la reabilitare, cu condiția ca un medic sau alți specialiști medicali calificați să stabilească capacitatea lor fizică și mentală pentru muncă.
2. Pentru a asigura implicarea activă a persoanelor private de libertate pe parcursul unei zile obișnuite de muncă, acestea vor efectua muncă suficientă de natură utilă.
[...]
Educație și timp liber
Regula nr. 104
1. Trebuie să fie asigurate condiții pentru educație pentru toate persoanele private de libertate capabile să profite de ele, inclusiv instruirea religioasă în țările în care o astfel de instruire este posibilă. Educația persoanelor private de libertate analfabete și a persoanelor private de libertate tinere trebuie să fie obligatorii, iar administrația penitenciarului trebuie să atragă o atenție deosebită acestora.
[...]
Regula nr. 105
În toate penitenciarele trebuie să fie organizate activități recreaționale și culturale pentru beneficiul stării sănătății mentale și fizice a persoanelor private de libertate.”
C. Comitetul Internațional al Crucii Roșii (CICR)
60. Pe baza vizitelor efectuate în locurile de detenție în care a controlat condițiile de detenție și tratamentul aplicat persoanelor private de libertate, CICR a publicat în anul 2005 un document intitulat „Apă, salubritate, igienă și condiții de viață în penitenciare”, care a fost actualizat în 2012. De altfel, CICR a organizat în 2009 o masă rotundă la nivel internațional referitoare la progresele realizate în stabilirea de orientări internaționale. În lumina dezbaterilor desfășurate în acest cadru, CICR a publicat documentul „Apă, salubritate, igienă și condiții de viață în penitenciare – ghid suplimentar” (disponibil la adresa următoare: ).
61. În acest ghid, CICR observă că nu există o normă universală care să reglementeze spațiul locuibil care urmează să fie alocat persoanelor private de libertate, și că o serie de organizații și foruri au făcut totuși recomandări care se aplică mai multor grupuri de țări. CICR observă că, în absența unor norme universale, au fost elaborate reglementări naționale de către numeroase țări, însă recomandările variază considerabil. De exemplu, după cum arată CICR, în Europa specificațiile variază de la 4 m² (în Albania) la 12 m² (în Elveția), unele țări impun un spațiu mai mare pentru persoanele private de libertate care se află în așteptarea judecării cauzei, în alte țări este impusă obligația să existe mai mult spațiu pentru femei (de exemplu, în Islanda, Polonia și Slovenia), iar altele fac încă o distincție între persoanele private de libertate adulte și cele minore (de exemplu, în Ungaria și Letonia).
62. În absența unei norme universale, CICR a elaborat pe baza experienței sale specificații privind amenajarea spațiului alocat pentru fiecare persoană privată de libertate. Pentru persoanele private de libertate care împart o cameră sau un dormitor, recomandă un spațiu de 3,4 m² pentru fiecare persoană, inclusiv paturile suprapuse și toaletele. CICR subliniază însă că aceste cifre corespund specificațiilor recomandate și că nu este vorba despre norme și că, în practică, suprafața podelei de care ar trebuie să dispună fiecare persoană privată de libertate nu poate fi evaluată doar pe baza măsurării unei anumite suprafețe: pentru a se evalua cerințele în materie de spațiu, trebuie să se țină seama de o serie de alți factori, inclusiv factori care țin de administrare sau care variază în funcție de instalațiile și serviciile disponibile în penitenciar. Potrivit CICR, trebuie adoptată o abordare globală care să permită să se obțină o imagine mai exactă a realității cu care se confruntă persoanele private de libertate.
63. CICR consideră așadar că spațiul nu constituie în sine decât un mijloc limitat pentru a măsura calitatea vieții carcerale și pentru a evalua condițiile de detenție. Acesta explică în ghid că spațiul reprezintă doar unul dintre factorii care trebuie luați în considerare în evaluarea condițiilor în care sunt încarcerate persoanele private de libertate, și că normele privind spațiul nu pot fi specificate separat de cele referitoare la mediu, în general. Prin urmare, în orice situație, caracterul adecvat sau inadecvat al recomandărilor depinde de mulți alți factori: necesitățile individuale specifice ale persoanelor private de libertate (de exemplu, necesitățile persoanelor private de libertate, bătrâne sau bolnave, ale femeilor sau ale persoanelor cu dizabilități); starea clădirilor; timpul petrecut în zona de cazare; frecvența și durata posibilităților oferite persoanelor private de libertate în ceea ce privește exercițiile fizice, munca și participarea la alte activități în afara zonei de cazare; numărul persoanelor din zona de cazare (care trebuie să permită o anumită intimitate, evitând totodată izolarea); cantitatea de lumină naturală și caracterul adecvat al instalației de ventilare a aerului; celelalte activități care se desfășoară în zona de cazare (de exemplu, gătitul alimentelor, spălatul și uscarea lenjeriei și hainelor); celelalte servicii puse la dispoziție (de exemplu, toalete și dușuri) și nivelul de supraveghere care trebuie exercitat.
64. În ceea ce privește perioada de timp petrecută în camere sau dormitoare, CICR subliniază că, cu cât mai mare este perioada pe care o persoană privată de libertate trebuie să o petreacă într-un spațiu închis pe o perioadă de 24 de ore, cu atât mai mare este suprafața pe care trebuie să o aibă la dispoziție. Cu alte cuvinte, cu cât sunt mai multe orele pe care le petrece o persoană privată de libertate zilnic în afara zonei de cazare, într-un mediu care îi oferă siguranță în care este implicat în activități, cu atât mai mare va fi posibilitatea de a atenua efectele negative ale ținerii acesteia într-un spațiu restrictiv. CICR precizează că sunt considerate „activități pozitive” munca și educația, faptul de a primi vizite, participarea la exerciții organizate sau activități sportive, faptul de a petrece perioade lungi de timp nestructurat în zone de exercițiu în aer liber, precum și practicarea unui hobby și participarea la programe de activități recreative.
65. De asemenea, CICR face o distincție în ceea ce privește cerințele în materie de cazare în situații normale și situațiile de urgență (crize politice, catastrofe naturale, incendii, revolte, crize de sănătate care impun izolarea a unui număr mare de persoane private de libertate sau alte evenimente care implică transferul persoanelor private de libertate dintr-un penitenciar care a suferit daune într-un alt sediu). CICR observă că participanții la masa rotundă au recomandat în unanimitate revenirea la norma pe care a recomandat-o în situații de urgență, adică la 2 m² pentru fiecare persoană. În loc să stabilească un standard minim, aceștia au recomandat formularea unor orientări pentru a facilita revenirea cât mai repede posibil la condițiile normale din penitenciar (în special în ceea ce privește spațiul minim). În special, aceștia au subliniat că, într-un astfel de caz, este necesar să se evite ca restricțiile introduse pentru a face față unei situații de urgență să nu se transforme într-o situație de carență cronică.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA EXCEPȚIA PRELIMINARĂ A GUVERNULUI
A. Argumentele părților
66. În fața Marii Camere, Guvernul susține, la fel ca in fața Camerei, neepuizarea căilor de atac interne (a se vedea pct. 37 din hotărârea Camerei). Acesta susține că, în recursul constituțional, reclamantul nu a oferit detalii cu privire la condițiile de detenție, în opinia sa inadecvate, nici nu a invocat dispozițiile relevante din Convenție și din Constituție și nu a exercitat așadar toate căile de atac interne.
67. Reclamantul susține că a epuizat căile de atac interne în mod corespunzător; el explică faptul că a invocat în mod expres în recursul constituțional art. 74 din Legea privind executarea pedepselor privative de libertate, care garanta un minimum de 4 m², de spațiu personal pentru fiecare persoană privată de libertate, și a pledat că această prevedere nu a fost respectată în cazul său. Astfel, ar fi oferit Curții Constituționale o posibilitate suficientă de a examina toate circumstanțele relevante ale cauzei.
B. Concluziile Camerei
68. Camera a observat că, în esență, reclamantul s-a plâns în fața Curții Constituționale de faptul că nu a dispus în Penitenciarul Bjelovar nici de un spațiu personal suficient, nici de posibilitatea de a lucra și, prin urmare, a suferit o încălcare a drepturilor sale. Prin urmare, Camera a apreciat că reclamantul a epuizat în mod corespunzător căile de atac interne.
C. Motivarea Curții
69. Curtea reamintește că nu este exclus ca Marea Cameră poate să examineze, dacă este cazul, chestiunile referitoare la admisibilitatea cererii în temeiul art. 35 § 4 din Convenție, potrivit căruia Curtea poate „în orice etapă a procedurii” să respingă o cerere pe care o consideră inadmisibilă. Prin urmare, chiar în etapa examinării pe fond, sub rezerva a ceea ce este prevăzut la art. 55 din Regulament, Curtea poate reveni asupra deciziei prin care cererea a fost declarată admisibilă în cazul în care constată că aceasta ar fi trebuit să fie considerat inadmisibilă pentru unul dintre motivele menționate la alineatele 1-3 ale art. 35 din Convenție [a se vedea, de exemplu, Ališić și alții împotriva Bosniei și Herțegovina, Croației, Serbiei, Sloveniei și „Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei” (MC), nr. 60642/08, pct. 78, CEDO 2014].
70. Cu toate acestea, după examinarea motivării Guvernului, Curtea nu a identificat motive să revină asupra concluziei Camerei potrivit căreia era necesar să se respingă excepția invocată de acesta. În fapt, Curtea a afirmat întotdeauna că regula epuizării căilor de atac interne prevăzută la art. 35 § 1 din Convenție impune prezentarea în fața organismului intern adecvat, cel puțin pe fond și în formele și în termenele prevăzute de dreptul intern, a plângerilor care urmează să fie formulate la Strasbourg și, în plus, impune utilizarea de mijloace procedurale care să prevină o încălcare a Convenției [a se vedea Vučković și alții împotriva Serbiei (excepție preliminară) (MC), nr. 17153/11 și alte 29 de cereri, pct. 72, 25 martie 2014, și, la nivel mai general, Gherghina împotriva României (dec.) (MC), nr. 42219/07, pct. 84-87, 9 iulie 2015].
71. Curtea a avut deja ocazia să se pronunțe cu privire la căile de atac referitoare la condițiile de detenție din Croația. Aceasta a afirmat că posibilitatea ca o persoană privată de libertate să formuleze o plângere în fața instanței judiciare competente sau a administrației penitenciare constituie o cale de atac efectivă, având în vedere că acest demers putea avea efectul de a pune capăt condițiilor de detenție inadecvate ale părții interesate și că, în plus, dacă nu avea câștig de cauză, aceasta putea sesiza Curtea Constituțională [Štitić împotriva Croației (dec.), nr. 29660/03, 9 noiembrie 2006, și Dolenec împotriva Croației (cererea nr. 25282/06, pct. 113, 26 noiembrie 2009], ea însăși competentă să dispună punerea în libertate sau să se pună capăt condițiilor de detenție inadecvate (a se vedea, în special, Peša împotriva Croației, nr. 40523/08, pct. 80, 8 aprilie 2010). Pentru a epuiza căile de atac interne, reclamanții trebuie așadar, conform principiului subsidiarității, să lase Curții Constituționale croate posibilitatea de a le remedia situația și de a le răspunde la plângeri înainte de a le aduce în fața Curții [Bučkal împotriva Croației (dec.), nr. 29597/10, pct. 20, 3 aprilie 2012, și Longin împotriva Croației, nr. 49268/10, pct. 36, 6 noiembrie 2012].
72. În speță, Curtea observă că, după ce a exercitat în mod corespunzător toate căile de atac de care dispunea atât în fața autorităților judiciare competente, cât și a administrației penitenciarelor (a se vedea supra, pct. 22-24, 26 și 29), reclamantul a sesizat Curtea Constituțională, plângându-se în mod expres în fața acesteia, deși într-o modalitate succintă, de o problemă de suprapopulare în Penitenciarul Bjelovar. Acesta s a invocat art. 74 alin. 3 din Legea privind executarea pedepselor privative de libertate, care garanta dreptul persoanelor private de libertate la un spațiu personal suficient, și a susținut că această dispoziție nu a fost respectată în cazul său (supra, pct. 32). Prin urmare, a oferit autorităților naționale posibilitatea pe care art. 35 § 1 din Convenție o acordă în principiu statelor contractante, și anume aceea de a remedia încălcările invocate împotriva acestora (a se vedea, printre multe altele, Jaćimović împotriva Croației, nr. 22688/09, pct. 40-41, 31 octombrie 2013, cu jurisprudența citată).
73. În consecință, Curtea concluzionează că reclamantul a epuizat în mod corespunzător căile de atac interne. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția preliminară ridicată de Guvern.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENȚIE
74. Reclamantul se plânge de faptul că a fost ținut în detenție în condiții precare în Penitenciarul Bjelovar. El susține că a dispus de mai puțin de 3 m² de spațiu personal în cameră pe parcursul mai multor perioade neconsecutive pe o perioadă cumulată de 50 de zile și, în cursul altor perioade neconsecutive, de un spațiu personal între 3 și 4 m². De asemenea, se plânge de faptul că și condițiile sanitare, igiena, alimentația, precum și posibilitățile de a lucra și de a se implica în activități recreative și de educative în unitate au fost insuficiente. Acesta invocă art. 3 din Convenție, redactat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Hotărârea Camerei
75. În măsura în care reclamantul s-a plâns, în esență, în fața sa de faptul că nu a dispus de un spațiu personal suficient în Penitenciarul Bjelovar, Camera a reamintit principiile generale enunțate în hotărârea-pilot Ananyev și alții împotriva Rusiei (nr. 42525/07 și 60800/08, pct. 148, 10 ianuarie 2012), care se referea la problema suprapopulării carcerale. În special, Curtea a observat că în criteriul enunțat de respectiva hotărâre pentru a se evalua dacă a avut sau nu loc o încălcare a art. 3 din Convenție din cauza insuficienței spațiului personal aflat la dispoziția persoanelor private de libertate se enumeră trei elemente – 1) fiecare persoană privată de libertate trebuie să dispună de un spațiu de dormit individual în cameră, 2) fiecare trebuie să beneficieze de cel puțin 3 m² de suprafață a podelei și 3) suprafața totală a camerei trebuie să permită persoanelor private de libertate să se deplaseze liber între piesele de mobilier – și că lipsa unuia dintre aceste elemente creează o prezumție absolută că nu sunt oferite condițiile adecvate de detenție.
76. Prin urmare, Camera a subliniat că, în cazul în care reclamanții dispuneau de o suprafață mai mică de 3 m², exista o prezumție absolută a existenței unor condiții de detenție care constituie tratament degradant, contrar art. 3. Aceasta a adăugat însă că, în anumite circumstanțe, prezumția putea fi respinsă prin efectul cumulat al celorlalte condiții de detenție.
77. În lumina acestor principii, Camera a observat că era adevărat că spațiul personal alocat reclamantului era mai mic decât standardul de 4 m² de spațiu personal pentru fiecare persoană privată de libertate enunțat de CPT în recomandările sale, dar a considerat că situația nu era, în sine, extremă pentru a justifica constatarea existenței unei încălcări a art. 3 din Convenție. Camera a arătat că, în perioade de timp scurte, ocazionale, neconsecutive reclamantul a dispus de spațiu personal puțin sub 3 m² și a luat notă cu îngrijorare că una dintre aceste perioade a fost de 27 de zile. Cu toate acestea, a constatat că reclamantul primise autorizația să se deplaseze liber în afara camerei câte 3 ore pe zi, că în fiecare dintre camerele în care s-a aflat în detenție avea acces neobstrucționat la aer și lumină naturală, precum și la apă potabilă, că dispunea de un pat individual și că nimic nu îl împiedica să se deplaseze liber în afara camerei. De asemenea, Camera a remarcat că persoanelor private de libertate din Penitenciarul Bjelovar li se propuneau diverse activități în afara camerelor și, în special, că aveau acces la o bibliotecă și la facilități recreative.
78. În aceste condiții, întrucât încarcerarea reclamantului a fost însoțită de o libertate de mișcare suficientă în penitenciar, care de altfel era unul adecvat, Comisia a concluzionat că condițiile de detenție nu au atins pragul de gravitate impus pentru ca tratamentul la care a fost supus să poată fi calificat drept tratament inuman sau degradant în sensul art. 3 din Convenție.
B. Argumentele părților
1. Reclamantul
79. Reclamantul se plânge de faptul că a dispus de mai puțin de 3 m² de spațiu personal în detenție în mai multe perioade neconsecutive a căror durată cumulată se ridică la 50 de zile. El afirmă că una dintre aceste perioade a fost de 27 de zile, ceea ce nu constituie în opinia sa o diminuare „scurtă și ocazională” a spațiului personal. Reclamantul susține că din jurisprudența Curții rezultă că faptul că o persoană privată de libertate dispune de mai puțin de 3 m² de spațiu personal într-o cameră colectivă sau într-un dormitor este, în sine, suficient pentru a justifica constatarea unei încălcări a art. 3 și că, în cazul în care pot fi identificate alte deficiențe, acest fapt este pur și simplu pentru a susține constatarea. El adaugă că standardul relevant al CPT este de 4 m², iar Curtea ar trebui să aplice acest standard. În sfârșit, el susține că, în plus față de perioadele în care a dispus de mai puțin de 3 m², au existat, de asemenea, mai multe perioade neconsecutive în care a dispus de un spațiu personal în camera sa între 3 la 4 m².
80. De asemenea, reclamantul susține că instalațiile sanitare trebuie să fie deduse din suprafața totală a camerelor. Reclamantul indică faptul că în Penitenciarul Bjelovar nu se putea deplasa normal în interiorul camerei; el explică faptul că atunci când erau cazate între 5 și 8 persoane private de libertate, suprafața se reducea și mai mult prin prezența a 5 până la 8 paturi, dulapuri, mese și scaune. De fapt, în toată perioada în care s-a aflat în unitatea respectivă, nu ar fi dispus în medie decât de 2,25 m² de spațiu personal. În plus, posibilitățile de activități recreative și activități educative în închisoare nu erau suficiente, și că nu putea ieși din cameră decât 3 ore pe zi, între orele 16 și 19. Prin urmare, consideră că, având în vedere situația sa personală și faptul că este tânăr, diminuarea spațiului său personal nu a fost suficient compensată. Prin aceasta s-a simțit umilit și degradat.
81. Reclamantul consideră că teza sa este pe deplin confirmată de faptul că Penitenciarul Bjelovar a fost construit în secolul al XIX-lea. El susține că unitatea nu a făcut niciodată obiectul vreunei renovări sau modernizări relevante. Reclamantul recunoaște că unele din fotografiile penitenciarului transmise de Guvern au fost făcute după lucrările realizate în 2011, dar afirmă că acele camere care apar în aceste instantanee nu sunt cele în care a fost el cazat. El citează în susținerea tezei sale o plângere formulată de alte persoane private de libertate și un interviu din noiembrie 2010, în care directorul unității a declarat că administrația penitenciarului ar fi reușit să crească capacitatea Penitenciarului Bjelovar de la 53 la 79 locuri, dar că uneori unitatea caza până la 129 de persoane private de libertate. În plus, reclamantul consideră că Guvernul nu a demonstrat suficient prezența unor factori suficient de importanți pentru a compensa lipsa extremă de spațiu personal pe care apreciază că a suferit-o.
82. În sfârșit, reclamantul susține că nu ar fi beneficiat niciodată de o protecție adecvată din partea judecătoarei pentru executarea pedepselor și că autoritățile penitenciare i-au împiedicat demersurile sale adresate Ombudsmanului transferându-l la Penitenciarul Varaždin înainte de a se putea întâlni cu acesta.
2. Guvernul
83. Guvernul susține că plângerile reclamantului au fost examinate în detaliu la nivel intern de către judecătoarea pentru executarea pedepselor competentă. Aceasta a audiat partea în cauză și a mers regulat (de 12 ori) la Penitenciarul Bjelovar în timp ce reclamantul se afla în detenție. Judecătoarea nu a constatat o încălcare a dreptului reclamantului la condiții de detenție decente. Concluziile sale au fost examinate și confirmate de un complet format din trei judecători de la Tribunalul cantonului Bjelovar și de Curtea Constituțională. De asemenea, Ombudsmanul a examinat plângerile reclamantului și a observat că acestea se refereau în principal la dorința părții în cauză de a fi transferată într-o închisoare mai aproape de familia sa. De asemenea, acesta a constatat că Penitenciarul Bjelovar fusese recent renovat. În plus, Guvernul invocă hotărârea Pozaić împotriva Croației (nr. 5901/13, 4 decembrie 2014), explicând că respectiva cauză se referea la condițiile de detenție din Penitenciarul Bjelovar în aceeași perioadă cu cea în care se afla în detenție reclamantul și că, la fel ca și Camera în speță, Curtea a concluzionat în respectiva cauză că nu existat o încălcare a art. 3 din Convenție. În acest sens, a indicat că, întrucât CPT nu a vizitat niciodată Penitenciarul Bjelovar, concluziile Curții în cauza Pozaić sunt singurele care au fost formulate de o instanță internațională cu privire la condițiile de detenție din unitatea respectivă.
84. Guvernul adaugă faptul că recent, în hotărârea de principiu Varga și alții împotriva Ungariei (nr. 14097/12, 45135/12, 73712/12, 34001/13, 44055/13 și 64586/13, 10 martie 2015), Curtea a reconfirmat jurisprudența Ananyev potrivit căreia ar exista o „prezumție absolută” a unei încălcări a art. 3 în cazul în care spațiul personal de care dispune o persoană privată de libertate este mai mic de 3 m², dar că a observat că, în numeroase cauze, prezumția a fost respinsă date fiind efectele cumulate ale condițiilor de detenție considerate coroborat (se referă la hotărârile Dmitriy Rozhin împotriva Rusiei, nr. 4265/06, pct. 53, 23 octombrie 2012, Fetisov și alții împotriva Rusiei, nr. 43710/07, 6023/08, 11248/08, 27668/08, 31242/08 și 52133/08, 17 ianuarie 2012, Kurkowski împotriva Poloniei, nr. 36228/06, 9 aprilie 2013, și Vladimir Belyayev împotriva Rusiei, nr. 9967/06, 17 octombrie 2013).
85. Guvernul susține că a concluziona în mod automat o încălcare a Convenției doar pe baza spațiului alocat unei persoane private de libertate ar însemna să se adopte o abordare formalistă și să se ignore, pe de o parte mulți factori compensatorii importanți și, pe de altă parte, poziția CPT conform căreia toate aspectele detenției trebuie să fie luați în considerare. Guvernul este de părere că o astfel de concluzie ar descuraja statele membre să mai elaboreze și să pună în aplicare diverse măsuri în vederea îmbunătățirii calității vieții persoanelor private de libertate, ceea ce, în opinia sa, face Croația. În această privință, Guvernul susține că, independent de standardul de 4 m² enunțat în dreptul intern relevant, o abordare globală flexibilă a problemei condițiilor de detenție a permis pronunțarea unor dispoziții importante pentru a atenua și soluționa problemele legate de suprapopularea carcerală în ultimii ani, astfel încât penitenciarele croate sunt în prezent ocupate la 85 % din capacitate. Guvernul adaugă că o concluzie automată ar contraveni principiilor fundamentale ale jurisprudenței Curții și, deși ar putea constitui un simplu răspuns la această problemă, un astfel de demers nu ar asigura protecția eficientă a drepturilor persoanelor private de libertate. Prin urmare, acesta consideră că ar trebui să existe o posibilitate realistă și concretă pentru a respinge prezumpția de încălcare.
86. În speță, ținând seama de aceste principii și de condițiile globale de detenție ale reclamantului descrise mai sus (pct. 18-21), Guvernul consideră că problema generală a suprapopulării, care exista în Penitenciarul Bjelovar la momentul faptelor, nu a adus atingere drepturilor reclamantului și că acesta nu a fost supus unui tratament inuman sau degradant în sensul art. 3 din Convenție.
3. Terții intervenienți
A) Observatorul Internațional al Penitenciarelor - Secția franceză (OIP-SF), Liga belgiană pentru drepturile omului (LDH) și Rețeaua europeană de contencios penitenciar (RCP)
87. Acești intervenienți afirmă că jurisprudența Curții în materie de condiții de detenție nu este nici coerentă, nici clară, în special în ceea ce privește întrebarea ce anume constituie spațiu personal compatibil cu art. 3 din Convenție și, în special, care trebuie să fie ca minim, în metri pătrați, suprafața acestui spațiu. În opinia lor, această incertitudine jurisprudențială împiedică buna aplicare a standardelor relevante la nivel național.
88. Intervenienții afirmă că spațiul personal alocat fiecărei persoane private de libertate trebuie să constituie elementul central al revizuirii condițiilor de detenție. Ei consideră că acest spațiu trebuie să fie de minim 4 m², conform recomandărilor CPT și standardelor naționale, europene și internaționale aplicabile în materie. Aceștia adaugă că, dacă Marea Cameră ar adopta abordarea „prezumției absolute” de încălcare a art. 3 atunci când spațiul personal alocat unei persoane private de libertate este sub nivelul minim obligatoriu al standardului minim impus, ar trebui ca această prezumție absolută să nu poată fi respinsă decât în mod excepțional. Ei susțin că elementul crucial în această privință este libertatea de mișcare suficientă în cadrul unității și, pe de altă parte, că autorităților naționale le revine sarcina de a demonstra că lipsa de spațiu personal este suficient compensată prin altă modalitate. De asemenea, aceștia consideră că, în cazul în care spațiul personal alocat unei persoane private de libertate este mai mic de 3 m², situația ar trebui să fie considerată ca fiind atât de gravă încât să conducă la o prezumție absolută de încălcare a art. 3 și nu ar putea fi considerată ca fiind compensată sau atenuată de alți factori.
b) Centrul de documentare „L’altro diritto onlus”
89. Acest intervenient consideră că este necesar să se clarifice și să se armonizeze jurisprudența Curții referitoare la condițiile de detenție, în special în ceea ce privește întrebarea ce anume constituie spațiu personal suficient. În opinia sa, trebuie să se afirme în mod clar și motivat că acest element este o condiție minimă, și orice abatere de la acest minim ar trebui să dea naștere întotdeauna unei concluzii de încălcare a Convenției.
90. Intervenientul invită Curtea să reafirme criteriul Ananyev afirmând în mod clar, în special, că, atunci când persoana privată de libertate nu dispune de o suprafață minimă de 3 m² de spațiu personal, există o prezumție absolută de încălcare a art. 3, care nu poate fi infirmată decât în cazuri de urgență și necesitate extreme și în măsura în care limitarea spațiului nu se produce decât foarte scurt timp. De asemenea, dorește să reamintească Curții faptul că fiecare persoană privată de libertate trebuie să dispună de propriul său pat, precum și de posibilitatea suficientă de a se deplasa în cameră. În ceea ce privește sarcina probei, consideră că, odată ce reclamantul a prezentat elemente de probă prima facie, sarcina de a infirma prezumția absolută de încălcare revine Guvernului pârât, care ar trebui să prezinte elemente de probă solide, validate prin concluziile unor instanțe naționale independente și imparțiale sau ale altor instanțe competente. Acesta mai adaugă că, dincolo de problema spațiului personal suficient, trebuie să se ia în considerare și alte aspecte relevante ale condițiilor pentru a face evaluarea din perspectiva art. 3.
C. Motivarea Curții
1. Observații preliminare
91. Curtea este frecvent invitată să se pronunțe asupra acuzațiilor de încălcare a art. 3 din Convenție pe motivul lipsei de spațiu personal în detenție. Aceasta consideră că este necesar, în speță, să se precizeze principiile și standardele care se aplică pentru a evalua, în temeiul art. 3 din Convenție, spațiul personal alocat unei persoane private de libertate.
92. În plus, Curtea observă că o serie de întrebări pot apărea, de asemenea, în contextul cazării într-o cameră individuală, al izolării sau al altor regimuri de detenție similare, sau al locurilor folosite pentru reținere sau spații similare utilizate pentru perioade foarte scurte de timp (spații de arest preventiv, instituții psihiatrice, centre de reținere pentru străini), care nu sunt însă în discuție în prezenta cauză [a se vedea supra, pct. 50, și hotărârea pronunțată în cauza Georgia împotriva Rusiei (I) (MC), nr. 13255/07, pct. 192-205, CEDO 2014 (extrase)].
93. Problema suprapopulării carcerale în cazul cazării într-o cameră colectivă a fost una dintre chestiunile discutate de Marea Cameră în hotărârea Idalov împotriva Rusiei [(MC), nr. 5826/03, pct. 96‑102, 22 mai 2012]. De asemenea, a fost tratată în mai multe hotărâri-pilot și hotărâri de principiu în care Curtea a indicat deja elemente de probă precise referitor la evaluarea problemei și obligația statelor de a soluționa deficiențele pe care le-a constatat în aceste hotărâri.
94. Astfel, Curtea de Justiție a adoptat până în prezent hotărâri-pilot referitoare la suprapopularea penitenciarelor în ceea ce privește următoarele state: Bulgaria (Neshkov și alții împotriva Bulgariei, nr. 36925/10, 21487/12, 72893/12, 73196/12, 77718/12 și 9717/13, 27 ianuarie 2015), Ungaria (Varga și alții, citată anterior), Italia (Torreggiani și alții, citată anterior), Polonia (Orchowski împotriva Poloniei, nr. 17885/04, 22 octombrie 2009, și Norbert Sikorski împotriva Poloniei, nr. 17599/05, 22 octombrie 2009) și Rusia (Ananyev și alții, citată anterior).
95. De asemenea, a pronunțat cu privire la aceeași problemă hotărâri de principiu în care a indicat, în temeiul art. 46 din Convenție, că era necesar să se amelioreze condițiile de detenție în statele membre următoare: Belgia (Vasilescu împotriva Belgiei, nr. 64682/12, 25 noiembrie 2014), Grecia (Samaras și alții împotriva Greciei, nr. 11463/09, 28 februarie 2012, Tzamalis și alții împotriva Greciei, nr. 15894/09, 4 decembrie 2012, și Al.K. Împotriva Greciei, nr. 63542/11, 11 decembrie 2014), România (Iacov Stanciu împotriva României, nr. 35972/05, 24 iulie 2012), Slovenia (Mandić și Jović împotriva Sloveniei, nr. 5774/10 și 5985/10, 20 octombrie 2011, și Štrucl și alții împotriva Sloveniei, nr. 5903/10, 6003/10 și 6544/10, 20 octombrie 2011) și Republica Moldova (Shishanov împotriva Republicii Moldova, nr. 11353/06, 15 septembrie 2015).
2. Rezumatul principiilor relevante
a) Principiile generale
96. Art. 3 din Convenție consacră una dintre valorile fundamentale ale societăților democratice. Acesta interzice în termeni absoluți tortura și tratamentele inumane sau degradante, indiferent de circumstanțe și de comportamentul victimei [a se vedea, de exemplu, Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 119, CEDO 2000–IV, și Svinarenko și Slyadnev împotriva Rusiei (MC), nr. 32541/08 și 43441/08, pct. 113, CEDO 2014 (extrase)].
97. Relele tratamente trebuie să atingă un prag minim de gravitate pentru a intra în domeniul de aplicare al art. 3. Aprecierea acestui minim este relativă; ea depinde de ansamblul datelor cauzei, în special de durata tratamentului și de efectele sale fizice sau mentale precum și, uneori, de sex, vârstă și starea de sănătate a victimei [a se vedea, între altele, Irlanda împotriva Regatului Unit 18 ianuarie 162, seria A, nr. 25, Jalloh împotriva Germaniei (MC), nr. 54810/00, pct.67, CEDO 2006‑IX, Idalov, citată anterior, pct. 91, precum și Kalachnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99, pct. 95, CEDO 2002‑VI].
98. Relele tratamente care ating un prag minim de gravitate implică, de regulă, leziuni corporale sau grave suferințe fizice ori mentale. Cu toate acestea, chiar și în absența unor tratamente de acest tip, în cazul în care tratamentele umilesc sau înjosesc o persoană, demonstrând o lipsă de respect pentru demnitatea umană a acesteia sau diminuând-o, sau îi cauzează persoanei în cauză sentimente de teamă, angoasă sau inferioritate de natură să-i distrugă rezistența psihică și fizică, acestea pot fi calificate drept degradante și astfel pot de asemenea să intre sub incidența interdicției enunțate la art. 3 (a se vedea, între altele, Idalov, citată anterior, pct. 92, Pretty împotriva Regatului Unit, nr. 2346/02, pct. 52, CEDO 2002‑III, precum și Ananyev și alții, citată anterior, pct. 140, și Varga și alții, citată anterior, pct. 70). Într-adevăr, interzicerea torturii și a tratamentelor și pedepselor inumane sau degradante este o valoare de civilizație strâns legată de respectarea demnității umane [Bouyid împotriva Belgiei (MC), nr. 23380/09, pct. 81, CEDO 2015].
99. În ceea ce privește măsurile privative de libertate, Curtea a subliniat întotdeauna că, pentru a intra sub incidența art. 3, suferința și umilirea impuse trebuie, în orice caz, să le depășească pe cele pe care le implică în mod inevitabil privarea de libertate. Statul trebuie să se asigure că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, ținând seama de cerințele practice ale încarcerării, sănătatea și confortul persoanei private de libertate sunt asigurate în mod corespunzător [Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 92-94, CEDO 2000‑XI, Idalov, citată anterior, pct. 93, Svinarenko și Slyadnev, citată anterior, pct. 116, Mozer împotriva Republicii Moldova și Rusiei (MC), nr. 11138/10, pct.178, CEDO 2016, precum și Valašinas împotriva Lituaniei, nr. 44558/98, pct. 102, CEDO 2001‑VIII, și Ananyev și alții, citată anterior, pct. 141].
100. Faptul că condițiile precare cu care s-a confruntat persoana privată de libertate nu se datorează intenției de a o umili sau înjosi trebuie luate în considerare, dar nu exclude în mod definitiv constatarea încălcării art. 3 din Convenție (a se vedea, printre altele, Peers împotriva Greciei, nr. 28524/95, pct. 74, CEDO 2001‑III, Mandić și Jović, citată anterior, pct. 80, Iacov Stanciu, citată anterior, pct. 179, și, mai general, cu privire la art. 3, Svinarenko și Slyadnev, citată anterior, pct. 114, și Bouyid, citată anterior, pct. 86). Într-adevăr, statului membru pârât îi revine sarcina de a-și organiza sistemul penitenciar astfel încât să se asigure respectarea demnității persoanelor private de libertate, indiferent de dificultățile de ordin financiar sau logistic (a se vedea, printre multe altele, Mamedova împotriva Rusiei, nr. 7064/05, pct. 63, 1 iunie 2006), Orchowski, citată anterior, pct. 153, Neshkov și alții, citată anterior, pct. 229, precum și Varga și alții, citată anterior, pct. 103).
101. Atunci când sunt evaluate condițiile de detenție, trebuie să se țină seama de efectele lor cumulative, precum și de anumite acuzații ale reclamantului. Durata detenției unei persoane în anumite condiții trebuie să fie, de asemenea, luată în considerare (a se vedea, printre multe altele, Idalov, citată anterior, pct. 94, Orchowski, citată anterior, pct. 121, Torreggiani și alții, citată anterior, pct. 66, și Ananyev și alții, citată anterior, pct. 142).
b) Principiile referitoare la suprapopularea carcerală
102. Curtea observă că principiile și normele care decurg din jurisprudența sa referitoare la suprapopularea carcerală se referă, în special, la următoarele întrebări: 1) care este spațiul minim de care trebuie să dispună o persoană privată de libertate în temeiul art. 3 din Convenție? 2) alocarea, unei persoane private de libertate, a unui spațiu personal cu o suprafață mai mică decât standardul minim dă naștere unei prezumții de încălcare a art. 3 din Convenție sau este suficientă în sine pentru a constitui o astfel de încălcare? 3) lipsa de spațiu personal poate fi compensată de alți factori și, în cazul unui răspuns afirmativ, care sunt aceștia?
i. Care este spațiul personal minim de care trebuie să dispună o persoană privată de libertate în temeiul art. 3 din Convenție?
α) Jurisprudența relevantă
103. Curtea a afirmat deja în repetate rânduri că nu este în măsură să ofere o cifră pentru spațiul personal care trebuie acordat unei persoane private de libertate condamnate astfel încât condițiile sale de detenție să poată fi considerate compatibile cu Convenția din perspectiva art. 3. Curtea consideră că o serie de alți factori precum durata privării de libertate, posibilitatea de a face exerciții în aer liber sau sănătatea fizică și mentală a persoanei private de libertate joacă un rol important în evaluarea condițiilor de detenție în raport cu garanțiile art. 3 (Samaras și alții, citată anterior, pct. 57, Tzamalis și alții, citată anterior, pct. 38, și Varga și alții, citată anterior, pct. 76; a se vedea, de asemenea, de exemplu, Trepashkin împotriva Rusiei, nr. 36898/03, pct. 92, 19 iulie 2007, Semikhvostov împotriva Rusiei, nr. 2689/12, pct. 79, 6 februarie 2014, Logothetis și alții împotriva Greciei, nr. 740/13, pct. 40, 25 septembrie 2014, și Suldin împotriva Rusiei, nr. 20077/04, pct. 43, 16 octombrie 2014).
104. Cu toate acestea, spațiul extrem de îngust dintr-o cameră de penitenciar constituie un aspect deosebit de important de care trebuie să se țină seama pentru a se stabili dacă condițiile de detenție în litigiu au fost „degradante” în sensul art. 3 din Convenție.
105. În multe cauze în care spațiul alocat unei persoane private de libertate într-o cameră colectivă a fost mai mic de 3 m², Curtea a considerat că suprapopularea era gravă pentru a justifica constatarea existenței unei încălcări a art. 3 (a se vedea jurisprudența citată în hotărârile Orchowski împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 122, Ananyev și alții, citată anterior, pct. 145, și Varga și alții, citată anterior, pct. 75).
106. Pe de altă parte, în cazurile în care a reieșit că persoanele private de libertate dispuneau fiecare de un spațiu personal cuprins între 3 și 4 m², Curtea a examinat caracterul suficient sau insuficient al altor aspecte fizice ale condițiilor de detenție ale reclamantului pentru a se pronunța asupra respectării art. 3. Curtea nu a concluzionat că a avut loc o încălcare a acestei dispoziții decât atunci când lipsa de spațiu era însoțită, într-un caz dat, de alte deficiențe în ceea ce privește condițiile materiale de detenție, în special accesul la curtea pentru plimbare și accesul la aer și la lumină naturală, ventilația spațiilor, încălzirea, posibilitatea de a utiliza toaletele în intimitate, respectarea normelor sanitare și igienice (Orchowski, citată anterior, pct. 122, Ananyev și alții, citată anterior, pct. 149, Torreggiani și alții, citată anterior, pct. 69, Vasilescu, citată anterior, pct. 88, și Varga și alții, citată anterior, pct. 78; a se vedea, de asemenea, de exemplu, Jirsák împotriva Republicii Cehe, nr. 8968/08, pct. 64-73, 5 aprilie 2012, Culev împotriva Moldovei, nr. 60179/09, pct. 35-39, 17 aprilie 2012, Longin, citată anterior, pct. 59‑61, și Barilo împotriva Ucrainei, nr. 9607/06, pct. 80-83, 16 mai 2013).
107. În aceste hotărâri pilot și hotărâri de principiu, Curtea a stabilit în scopul evaluării că suprafața podelei de 3 m² drept este standard minim aplicabil în materie de spațiu personal alocabil persoanelor private de libertate dintr-o cameră colectivă (Orchowski, citată anterior, pct. 123, Ananyev și alții, citată anterior, pct. 148, Torreggiani și alții, citată anterior, pct. 68, Vasilescu, citată anterior, pct. 88, Neshkov și alții, citată anterior, pct. 232, Samaras și alții, citată anterior, pct. 58, Tzamalis și alții, citată anterior, pct. 39, Varga și alții, citată anterior, pct. 74, Iacov Stanciu, citată anterior, pct. 168, și Mandić și Jović, citată anterior, pct. 75). În plus, în hotărârea Idalov (citată anterior, pct. 101), în care a concluzionat că acele condiții de detenție ale reclamantului au condus la o încălcare a art. 3, Marea Cameră a afirmat, în special, că „detenția părții în cauză nu [a fost] conformă cu standardul minim, astfel cum este precizat în jurisprudența Curții, de 3 m² pentru fiecare persoană”.
108. În plus, într-un număr nesemnificativ de cauze, Curtea a considerat că un spațiu personal mai mic de 4 m² era, în sine, un factor suficient pentru a justifica constatarea unei încălcări a art. 3 (a se vedea, inter alia, Cotleț împotriva României (nr. 2), nr. 49549/11, pct. 34 și 36, 1 octombrie 2013, și Apostu împotriva României, nr. 22765/12, pct. 79, 3 februarie 2015). Această cifră corespunde standardului minim de spațiul disponibil fiecărei persoane private de libertate aflată în detenție în cameră colectivă, astfel cum rezultă din practica CPT și care a fost recent enunțată în documentul elaborat de acesta în 2015 (supra, pct. 51).
β) Abordarea care urmează să fie adoptată
109. Curtea reamintește că, fără a avea formal obligația de a urma hotărârile pronunțate anterior, este în interesul securității juridice, previzibilității și egalității în fața legii să nu se îndepărteze fără un motiv valabil de la propriile precedente [a se vedea, de exemplu, Christine Goodwin împotriva Regatului Unit (MC), nr. 28957/95, pct. 74, CEDO 2002-VI, Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), nr. 10249/03, pct. 104, 17 septembrie 2009, și Sabri Güneș împotriva Turciei (MC), nr. 27396/06, pct. 50, 29 iunie 2012].
110. Aceasta consideră că nu există niciun motiv pentru a se abate de la abordarea pe care a adoptat-o în hotărârile-pilot și în hotărârile de principiu citate mai sus și în hotărârea Marii Camere, Idalov (supra, pct. 107). Prin urmare, Curtea confirmă că respectiva cerință de 3 m² de suprafață a podelei pentru fiecare persoană privată de libertate care se află în detenție într-o cameră colectivă trebuie să rămână standardul minim relevant pentru evaluarea condițiilor de detenție în lumina art. 3 din convenție (supra, pct. 124-128).
111. În ceea ce privește standardele elaborate de alte organisme internaționale, între care CPT, Curtea reamintește că a decis să nu le considere un argument decisiv pentru aprecierea sa în temeiul art. 3 (a se vedea, de exemplu, Orchowski, citată anterior, pct. 131, Ananyev și alții, citată anterior, pct.144-145, Torreggiani și alții, citată anterior, pct. 68 și 76, precum și Sulejmanovic, citată anterior, pct. 43, Tellissi împotriva Italiei (dec.), nr. 15434/11, pct. 53, 5 martie 2013, și G.C. împotriva Italiei, nr. 73869/10, pct. 81, 22 aprilie 2014). Situația este aceeași pentru standardele naționale aplicabile în domeniu: ele pot fundamenta decizia Curții într-un caz dat (Orchowski, citată anterior, pct. 123), dar fără a avea un caracter decisiv pentru concluzia sa în temeiul 3 [a se vedea, de exemplu, Pozaić, citată anterior, pct. 59, și Neshkov și alții, citată anterior, pct. 229).
112. Principalul motiv al reticenței Curții de a lua în considerare standardele CPT în ceea ce privește spațiul disponibil ca decisive pentru concluzia sa în temeiul art. 3 ține de faptul că, în cadrul aprecierii sale în raport cu această dispoziție, trebuie să țină seama de toate împrejurările pertinente ale cauzei, în timp ce alte organisme internaționale precum Comitetul CPT elaborează standarde generale în materie pentru a preveni rele tratamente (supra, pct. 47 de mai sus, a se vedea, de asemenea, Trepasin, citată anterior, pct. 92, și Jirsák, citată anterior, pct. 63). În mod similar, standardele naționale referitoare la spațiul personal variază foarte mult și constituie cerințe generale în ceea ce privește o cazare adecvată într-un sistem penitenciar dat (supra, pct. 57 și 61).
113. În plus, Curtea joacă un rol conceptual diferit față de cel încredințat CPT, ceea ce însuși CPT a recunoscut. CPT nu are ca sarcină să se pronunțe dacă anumite fapte constituie pedepse sau tratament inumane sau degradante în sensul art. 3 (supra, pct. 52). Anterior, este în principal vorba despre un rol de prevenție, demers care, prin natura sa, tinde spre un nivel de protecție mai ridicat decât cel aplicat de Curte atunci când se pronunță cu privire la condițiile de detenție ale unui reclamant (a se vedea supra, la pct. 47, pct. 51 din Primul raport general de activități al CPT). CPT joacă un rol de prevenție, în timp ce Curtea este responsabilă cu aplicarea judiciară în cazuri individuale a interdicției absolute a torturii și tratamentelor inumane sau degradante prevăzute la art. 3 din Convenție (supra, pct. 46). Curtea ține totuși să sublinieze că rămâne în continuare atentă la standardele elaborate de CPT și că, fără a ține seama de această diferență de funcții, va examina cu grijă cazurile în care condițiile de detenție nu respectă standardul de 4 m² stabilit de acesta (supra, pct. 106).
114. În cele din urmă, Curtea consideră că este important să explice mult mai precis metoda pe care o utilizează în scopul examinării sale în temeiul art. 3 pentru a calcula suprafața minimă de spațiu personal care trebuie alocată unei persoane private de libertate cazată într-o cameră colectivă. Aceasta consideră, pe baza metodologiei de CPT, că, în acest calcul, suprafața totală a camerei nu trebuie să includă instalațiile sanitare (supra, pct. 51). Pe de altă parte, calculul suprafeței disponibile în cameră trebuie să cuprindă spațiul ocupat de mobilier. Important este să se determine dacă persoanele private de libertate au posibilitatea să se deplaseze normal în cameră (a se vedea, de exemplu, Ananyev și alții, citată anterior, pct. 147-148, și Vladimir Belyayev, citată anterior, pct. 34).
115. Curtea remarcă, de asemenea, că jurisprudența sa nu pare să indice nicio distincție între persoanele private de libertate condamnate și cele care sunt în așteptarea judecării procesului în ceea ce privește aplicarea standardului minim de 3 m² de suprafață a podelei pentru fiecare persoană privată de libertate aflată în cameră colectivă. Astfel, în hotărârea-pilot Orchowski (citată anterior, pct. 124), a aplicat aceleași standarde pentru aprecierea, în temeiul art. 3, a spațiului personal minim într-un penitenciar și într-un centru de arestare preventivă. În alte hotărâri-pilot, a aplicat același standard condițiilor detenției în așteptarea judecării procesului (Ananyev și alții, pct. 143 și 148) și în urma condamnării (Torreggiani și alții, citată anterior, pct. 65-69). Această abordare este urmată în alte decizii de principiu pe acest subiect (Iacov Stanciu, citată anterior, pct. 171-179, Mandić și Jović, citată anterior, pct. 72-76, Štrucl și alții, citată anterior, pct. 80). În sfârșit, în jurisprudența recentă, același standard a fost aplicat pentru penitenciarele rusești (Butko împotriva Rusiei, nr. 32036/10, pct. 52, 12 noiembrie 2015; pentru jurisprudența anterioară, a se vedea, de exemplu, Serghei Babushkin împotriva Rusiei, nr. 5993/08, pct. 56, 28 noiembrie 2013, și jurisprudența citată în aceasta).
II. 2) Alocarea, unei persoane private de libertate, a unui spațiu personal cu o suprafață mai mică decât standardul minim dă naștere unei prezumții de încălcare a art. 3 din Convenție sau este suficientă în sine pentru a constitui o astfel de încălcare?
α) Jurisprudența relevantă
116. Invitată să se pronunțe dacă o lipsă extremă de spațiu personal în detenție implică o încălcare a art. 3 din Convenție, Curtea a oferit diferite răspunsuri la întrebarea dacă alocarea unui spațiu personal cu o suprafață mai mică de 3 m² constituie în sine o încălcare a art. 3 sau dacă doar creează o prezumție de încălcare, infirmabilă prin alte considerente relevante. Există abordări diferite în această privință.
117. Într-o serie de cauze, întrucât a constatat că o persoană privată de libertate dispunea de mai puțin de 3 m² de spațiu personal, CEDO a concluzionat încălcarea art. 3 [a se vedea, de exemplu, § 43, Sulejmanovic, citată anterior, pct. 43, Trepachkine împotriva Rusiei (nr. 2), nr. 14248/05, pct. 113, 16 decembrie 2010, Mandić și Jović, citată anterior, pct. 80, Lin împotriva Greciei, nr. 58158/10, pct. 53-54, 6 noiembrie 2012, Blejușcă împotriva României, nr. 7910/10, pct. 43-45, 19 martie 2013, Ivakhnenko împotriva Rusiei, nr. 12622/04, pct. 35, 4 aprilie 2013, A.F. împotriva Greciei, nr. 53709/11, pct. 77-78, 13 iunie 2013, Kanakis împotriva Greciei (nr. 2), nr. 40146/11, pct. 106-107, 12 decembrie 2013, Gorbulya împotriva Rusiei, nr. 31535/09, pct. 64-65, 6 martie 2014, și T. și A. împotriva Turciei, nr. 47146/11, pct. 96 și 98, 21 octombrie 2014].
118. În alte cauze, a afirmat că faptul că o persoană privată de libertate a avut la dispoziție un spațiu personal mai mic de 3 m² constituia o încălcare a art. 3 și a examinat ulterior alte aspecte legate de condițiile de detenție pe care nu le-a considerat circumstanțe agravante (a se vedea, de exemplu, Torreggiani și alții, citată anterior, pct. 77, și Vasilescu, citată anterior, pct. 100‑104).
119. În jurisprudență există, de asemenea, o altă abordare care se bazează pe criteriul „prezumției absolute”, enunțat în hotărârea-pilot Ananyev și alții (citată anterior). În această hotărâre, Curtea a stabilit, după o analiză atentă a jurisprudenței sale anterioare referitoare la suprapopularea carcerală, următoarele trei criterii: 1) fiecare persoană privată trebuie să dispună de un spațiu pentru somn individual în cameră, 2) fiecare persoană trebuie să beneficieze de cel puțin 3 m² de suprafață și 3) suprafața totală a camerei trebuie să permită deplasarea liber între obiectele de mobilier. Curtea a subliniat că nerespectarea unuia dintre aceste elemente face în sine să apară o prezumție absolută că respectivele condiții de detenție constituie tratamente degradante, contrare art. 3 (Ananyev și alții, citată anterior, pct. 148).
120. Urmând un raționament similar, Curtea a afirmat în hotărârea-pilot Orchowski (citată anterior , pct. 123) că în toate cazurile în care o persoană privată de libertate nu dispune de spațiul vital minim de 3 m² în camera sa constituie indicii puternice ale unei încălcări a art. 3 (a se vedea, de asemenea, Olszewski împotriva Poloniei, nr. 21880/03, pct. 98, 2 aprilie 2013). Criteriul „prezumției absolute” a fost, de asemenea, subliniat în mai multe dintre hotărârile-pilot cu privire la suprapopularea carcerală, menționate mai sus (Neshkov și alții, citată anterior, pct. 232, precum și Varga și alții, citată anterior, pct. 74 și 77).
121. Pe această linie a jurisprudenței, constatarea unei încălcări a art. 3 rezultă din concluzia potrivit căreia, în circumstanțele speței, „prezumția absolută” nu este infirmată de efectele cumulate ale altor condiții de detenție (Orchowski, citată anterior, pct. 135, Ananyev și alții, citată anterior, pct. 166), Lind împotriva Rusiei, nr. 25664/05, pct. 59-61, 6 decembrie 2007, și Kokoshkina împotriva Rusiei, nr. 2052/08, pct. 62-63, 28 mai 2009). De exemplu, în cauzele care au urmat hotărârii Ananyev și alții, cauze care prezentau circumstanțe faptice diferite, Curtea a examinat efectele cumulate ale condițiilor de detenție înainte de a se pronunța asupra alegațiilor de încălcare a art. 3 pe motiv de suprapopulare carcerală (a se vedea, de exemplu, Idalov, citată anterior, pct. 101), Iacov Stanciu, citată anterior, pct. 176‑178, Asyanov împotriva Rusiei, nr. 25462/09, pct. 43, 9 octombrie 2012, Nieciecki împotriva Greciei, nr. 11677/11, pct. 49-51, 4 decembrie 2012, Yefimenko împotriva Rusiei, nr. 152/04, pct. 80-84, 12 februarie 2013, Manulin împotriva Rusiei, nr. 26676/06, pct. 47-48, 11 aprilie 2013, Shishkov împotriva Rusiei, nr. 26746/05, pct. 90-94, 20 februarie 2014, Bulatović împotriva Muntenegrului, nr. 67320/10, pct. 123-127, 22 iulie 2014, Tomoiagă împotriva României (dec.), nr. 47775/10, pct. 22-23, 20 ianuarie 2015, Neshkov și alții, citată anterior, pct. 246-256, Varga și alții, citată anterior, pct. 88, și Mironovas și alții împotriva Lituaniei, nr. 40828/12, 29292/12, 69598/12, 40163/13, 66281/13, 70048/13 și 70065/13, 118‑123, 8 decembrie 2015).
β) Abordarea care urmează să fie adoptată
122. Pentru armonizarea divergențelor de mai sus, Curtea se va baza pe principiile generale ale jurisprudenței sale consacrate referitoare la art. 3 din Convenție. Curtea reamintește că, potrivit acestei jurisprudențe, aprecierea pragului minim de gravitate pe care trebuie să-l atingă relele tratamente pentru a intra sub incidența art. 3 este relativ, în esență (supra, pct. 97‑98) și că, potrivit unei jurisprudențe constante începând cu hotărârea Irlanda împotriva Regatului Unit (citată anterior, pct. 162), depinde de toate datele cauzei, în special de durata tratamentelor, efectele fizice sau mentale și, în unele cazuri, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (supra, pct. 97).
123. Aprecierea compatibilității cu art. 3 a condițiilor de detenție nu poate așadar să se reducă la calculul numărului de metri pătrați alocați persoanei private de libertate – abordare care, de altfel, nu ține seama de faptul că, în practică, numai examinarea tuturor condițiilor de detenție permite înțelegerea cu precizie a realității cotidiene a persoanelor private de libertate (supra, pct. 62-63).
124. Curtea consideră totuși, după analizarea jurisprudenței sale și având în vedere importanța acordată factorului spațial în cadrul aprecierii globale a condițiilor de detenție, că faptul că spațiul personal de care dispune o persoană privată de libertate într-o cameră colectivă este mai mic de 3 m² generează o prezumție absolută de încălcare a art. 3.
125. Prezența elementelor constitutive ale criteriului „prezumției absolute” trebuie să fie considerată a fi un semnal puternic, dar nu o prezumție incontestabilă de încălcare a art. 3. Acest lucru înseamnă în special că, în funcție de circumstanțe, efectele cumulate ale altor aspecte ale condițiilor de detenție poate infirma această prezumție – ceea ce va fi, cu siguranță, greu de realizat în cazul unei lipse flagrante sau prelungite de spațiu personal (mai puțin de 3 m²). Circumstanțele în care prezumția poate fi infirmată sunt prezentate mai jos (pct. 130‑135).
126. Rezultă că, atunci când s-a stabilit cu certitudine că o persoană privată de libertate a avut la dispoziție mai puțin de 3 m² de suprafață a podelei, punctul de plecare pentru motivarea Curții este o prezumție absolută de încălcare a art. 3. Rămâne ca Guvernul pârât să demonstreze în mod convingător prezența unor factori care să compenseze în mod adecvat lipsa de spațiu personal. Examinarea efectului cumulat al diferitelor aspecte ale condițiilor de detenție ar trebui în mod normal să permită Curții să stabilească dacă, în circumstanțele cauzei, prezumția a fost infirmată.
127. În ceea ce privește metoda care trebuie aplicată pentru această examinare, Curtea se referă la standardul probei stabilite în jurisprudența sa referitoare la condițiile de detenție (a se vedea, de exemplu, Ananyev și alții, citată anterior, pct. 121-125). În acest context, Curtea reamintește că ține seama, în special, de dificultățile obiective cu care se confruntă reclamanții atunci când doresc să adune elemente de probă în susținerea acuzațiilor lor în ceea ce privește condițiile de detenție, dar că părțile în cauză trebuie să ofere o prezentare detaliată și coerentă a circumstanțelor de care se plâng (ibid., pct. 122). În anumite cazuri, aceștia sunt în măsură să furnizeze cel puțin câteva elemente de probă în susținerea alegațiilor lor. Curtea a considerat ca fiind elemente de probă, de exemplu, declarațiile scrise ale celorlalte persoane private de libertate alături de care se află în detenție, sau fotografiile furnizate de reclamanții care au avut posibilitatea de a face acest lucru [a se vedea, de exemplu, Golubenko împotriva Ucrainei (dec.), nr. 36327/06, pct. 52, 5 noiembrie 2013, și cauzele care sunt citate în aceasta; a se vedea, de asemenea, Tehrani și alții împotriva Turciei, nr. 32940/08, 41626/08 și 43616/08, pct. 88, 13 aprilie 2010];
128. În cazul în care descrierea făcută condițiilor de detenție presupus degradante este credibilă și rezonabil detaliată, astfel încât constituie probă prima facie a relelor tratamente, sarcina probei este transferată asupra Guvernului pârât, care este singurul care are acces la informații care pot să confirme sau să infirme acuzațiile reclamantului. Guvernul pârâtul trebuie apoi, în special, să colecteze și să furnizeze documente relevante și să furnizeze o descriere detaliată a condițiilor de detenție a reclamantului. Curtea ține seama, în contextul examinării cauzei, și de informații relevante cu privire la subiect care provin de la alte organe internaționale, de exemplu de la CPT, sau de la alte autorități și instituții naționale competente (a se vedea, de asemenea, Ananyev și alții, citată anterior, pct. 122‑125, și Neshkov și alții, citată anterior, pct. 71-91).
iii. Factori care pot compensa lipsa de spațiu personal
129. Având în vedere concluziile enunțate mai sus (pct. 124-125), Curtea trebuie să stabilească factorii care pot compensa lipsa de spațiu personal suferită de o persoană privată de libertate, și astfel să infirme prezumția absolută de încălcare a art. 3 care apare în cazul în care persoana în cauză dispune de mai puțin de 3 m² de spațiu personal într-o cameră colectivă.
130. În primul rând, Curtea observă, în lumina jurisprudenței sale ulterioare hotărârii Ananyev, că acest lucru nu este normal decât în cazul în care limitările aduse spațiului personal în raport cu minimul recomandat sunt scurte, ocazionale și minore astfel încât e posibil să fie infirmată prezumția unei încălcări a art. 3. Acesta a fost cazul, de exemplu, al restricțiilor apărute în cauza Fetisov și alții (citată anterior, pct. 134-138), în care persoana privată de libertate a avut la dispoziție aproximativ 2 m² de suprafață a podelei pentru 19 zile (a se vedea, de asemenea, Dmitriy Rozhin, citată anterior, pct. 52-53), sau în cauza Vladimir Belyayev (citată anterior, pct. 36 și 33), în care persoana privată de libertate a avut la dispoziție 2,95 m² de spațiu personal pentru 10 zile, apoi, în perioade neconsecutive, 2,65 m² pentru 2 zile și 2,97 m² pentru 26 de zile. De asemenea, făcând referire la hotărârile Fetisov și alții și Dmitriy Rozhin, Curtea a concluzionat neîncălcarea art. 3 în cauza Kurkowski, citată anterior, pct. 66‑67), în care reclamantul a dispus de aproximativ 2,1 m² de suprafață a podelei pentru 4 zile, apoi de 2,6 m² de suprafață a podelei pentru alte 4 patru zile.
131. Cu toate acestea, Curtea a mai afirmat că, deși durata perioadei de detenție poate fi un factor relevant pentru a aprecia gravitatea suferinței sau umilinței la care a fost supusă persoana privată de libertate din cauza condițiilor precare de detenție, intervalul relativ scurt al unei astfel de perioade nu elimină în sine, în mod tratamentele în litigiu din domeniul de aplicare al art. 3 atunci când alte elemente sunt suficiente pentru a le încadra în domeniul de aplicare al acestei dispoziții (a se vedea, de exemplu, Vasilescu, citată anterior, pct. 105, Neshkov și alții, citată anterior, pct. 249, și Shishanov, citată anterior, pct. 95).
132. Pe de altă parte, Curtea observă că, în alte cauze referitoare la lipsa de spațiu personal în detenție, a examinat dacă reducerile acestui spațiu, raportate la minimum impus, erau însoțite de o libertate de mișcare suficientă și de activități în afara camerelor adecvate și dacă instituția era considerată, în general, ca prezentând condiții decente (a se vedea, de exemplu, Samaras și alții, citată anterior, pct. 63‑65, și Tzamalis și alții, citată anterior, pct. 44‑45). În cauzele Andrei Gueorgiev împotriva Bulgariei, nr. 61507/00, pct. 57‑62, 26 iulie 2007), Alexov împotriva Bulgariei, nr. 54578/00, pct. 107 și 108, 22 mai 2008) și Dolenec (citată anterior, pct. 133-136), de exemplu, Curtea a hotărât că reducerea spațiului personal al reclamanților nu a condus la o încălcare a art. 3. Curtea consideră că prezumția absolută de încălcare a art. 3 care decurge din atribuirea unui spațiu mai mic de 3 m² în cameră colectivă nu poate fi, în principiu, infirmată decât atunci când sunt reunite următoarele condiții: reducerile de spațiu personal sunt scurte, ocazionale și minore; ele sunt însoțite de o libertate de circulație în afara camerei suficientă și de activități în afara camerei adecvate, iar locul de detenție prezintă, în general, condiții decente (a se vedea, mutatis mutandis, Varga și alții, citată anterior, pct. 77, și Mironovas și alții, citată anterior, pct. 122).
133. Pentru a stabili ce constituie libertate de mișcare suficientă, Curtea a făcut referire, în hotărârea Ananyev și alții (citată anterior, pct. 150-152), la standardele relevante ale CPT, potrivit cărora toate persoanele private de libertate, fără excepție, ar trebui să beneficieze de cel puțin o oră de exerciții fizice pe zi, în aer liber, de preferință în cadrul unui program mai amplu de activități în afara camerelor, curtea pentru plimbare trebuind să fie rezonabil de spațioasă și, în măsura în care este posibil, să ofere adăpost împotriva intemperiilor (a se vedea, de asemenea, Neshkov și alții, citată anterior, pct. 234). Potrivit standardelor internaționale relevante, persoanele private de libertate trebuie să aibă posibilitatea de a petrece o parte rezonabilă a zilei în afara camerei pentru a practica activități de natură variată (muncă, recreare, formare), iar regimurile unităților de detenție trebuie să fie cu atât mai mult mai favorabile (a se vedea, de asemenea, supra, pct. 48, 53, 55 și 59).
134. În sfârșit, caracterul global decent condițiilor de detenție în unitatea luată în considerare este evaluată în raport cu o serie de aspecte generale pe care Curtea le-a indicat deja în jurisprudența sa (a se vedea, de asemenea, Ananyev și alții, citată anterior, pct. 153-159, Neshkov și alții, citată anterior, pct. 237-244, precum și Iacov Stanciu, citată anterior, pct. 173-179, și Varga și alții, citată anterior, pct. 80-92) și standardele internaționale relevante (reamintite supra, la pct. 48, 53, 55, 59 și 63-64). Astfel, în cazul în care persoanele private de libertate beneficiază de o libertate de mișcare suficientă și de activități în afara camerei adecvate și că nu sunt supuși la alte elemente considerate drept circumstanțe agravante ale unor condiții generale de detenție precare, Curtea nu va concluziona încălcarea art. 3 (a se vedea, de exemplu, motivarea urmată în hotărârile Alver împotriva Estoniei, nr. 64812/01, pct. 53, 8 noiembrie 2005, Andrei Gueorgiev, citată anterior, pct. 61, și Dolenec, citată anterior, pct. 134).
135. Din cele de mai sus rezultă că, pentru a stabili dacă măsurile care au ca scop să compenseze faptul că o persoană privată de libertate dispune de un spațiu personal cu o suprafață a podelei mai mică de 3 m² în cameră colectivă permit să infirme prezumția absolută de încălcare a art. 3, Curtea ia în considerare factori precum durata și amploarea restricției, gradul de libertate de circulație și activitățile în afara camerei, precum și caracterul general decent sau nu al condițiilor de detenție în unitatea în cauză.
c) Rezumatul principiilor și standardelor care trebuie aplicate în vederea examinării cazurilor de suprapopulare carcerală
136. Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea confirmă faptul că standardul predominant în jurisprudența sa, și anume 3 m² de suprafață a podelei pentru fiecare persoană privată de libertate în cameră colectivă, este standardul minim aplicabil în temeiul art. 3 din Convenție.
137. În cazul în care suprafața podelei de care dispune o persoană privată de libertate în cameră colectivă este mai mică de 3 m², lipsa de spațiu personal este considerată ca fiind atât de gravă încât dă naștere unei puternice prezumții de încălcare a art. 3. Sarcina probei revine Guvernului pârât, care poate totuși infirma prezumția, demonstrând prezența unor elemente capabile să compenseze această circumstanță în mod adecvat (supra, pct. 126-128).
138. Prezumția absolută de încălcare a art. 3 nu poate fi infirmată în mod normal decât dacă toți factorii de mai jos sunt reuniți:
1) reducerile spațiului personal în raport cu minimul recomandat de 3 m² sunt scurte, ocazionale și minore (supra, pct. 130);
2) ele sunt însoțite de o libertate de mișcare suficientă în afara camerei și de activități în afara camerei adecvate (supra, pct. 133);
3) reclamantul este încarcerat într-o instituție care oferă, în general, condiții de detenție decente și nu este supus la alte elemente care ar putea fi considerate circumstanțe agravante ale unor condiții de detenție precare (supra, pct. 134).
139. Atunci când o persoană privată de libertate dispune în camera sa de un spațiu personal cuprins între 3 și 4 m², factorul spațiu rămâne un element de măsură în aprecierea făcută de Curte asupra caracterului adecvat sau inadecvat al condițiilor de detenție. În astfel de cazuri, aceasta va concluziona o încălcare a art. 3, dacă lipsa de spațiu este însoțită de alte condiții de detenție materiale precare, în special lipsa de acces la o curte de plimbare sau lipsa de acces la aer și lumină naturală, ventilație insuficientă sau inadecvată, temperatură insuficientă sau prea ridicată în încăperi, lipsa de intimitate la toalete sau condiții sanitare și de igienă precare (supra, pct. 106).
140. De asemenea, Curtea a subliniat că, atunci când o persoană privată de libertate dispune de peste 4 de m² de spațiu personal în cameră colectivă și că acest aspect al condițiilor sale materiale de detenție nu ridică probleme, celelalte aspecte menționate mai sus (pct. 48, 53, 55, 59 și 63-64) rămân relevante pentru a aprecia caracterul adecvat al condițiilor de detenție ale persoanei în cauză în raport cu art. 3 din Convenție (a se vedea, de exemplu, Story și alții împotriva Maltei, nr. 56854/13, 57005/13 și 57043/13, pct. 112-113, 29 octombrie 2015).
141. În sfârșit, Curtea dorește să sublinieze importanța rolului preventiv al CPT, care controlează condițiile de detenție și elaborează standarde în acest sens. Aceasta reamintește faptul că, atunci când se pronunță cu privire la condițiile de detenție ale unui reclamant, rămâne atentă la aceste standarde și la respectarea lor de către statele contractante (supra, pct. 113).
3. Aplicarea acestor principii în speță
142. Curtea observă de la bun început că, deși a concluzionat o încălcare a art. 3 în numeroase cauze care făceau referire la problema suprapopulării carcerale în Croația (Cenbauer împotriva Croației, nr. 73786/01, CEDO 2006-III, Testa împotriva Croației, nr. 20877/04, 12 iulie 2007, Štitić împotriva Croației, nr. 29660/03, 8 noiembrie 2007, Dolenec, citată anterior, Longin, citată anterior, și Lonić împotriva Croației, nr. 8067/12, 4 decembrie 2014), nu a considerat niciodată până în prezent că respectivele condiții de detenție din această țară indică o problemă structurală în temeiul art. 3 din Convenție (a se vedea, a contrario, pct. 94-95). În plus, niciuna dintre aceste cauze nu se referea la condițiile de detenție din Penitenciarul Bjelovar, de care se plânge reclamantul din speță. Până în prezent, Curtea a examinat o cauză privind condițiile de detenție în această instituție și a concluzionat în final neîncălcarea art. 3 (Pozaić, citată anterior).
143. În speță, nu este vorba despre a se examina o problemă structurală în ceea ce privește condițiile de detenție din Croația, ci plângerea specifică a reclamantului în ceea ce privește suprapopularea despre care se plânge că a suferit-o în Penitenciarul Bjelovar în timp ce ispășea o pedeapsă cu închisoarea între 16 octombrie 2009 și 16 martie 2011 (Poloufakine și Tchernychev împotriva Rusiei, nr. 30997/02, pct. 155 și 156, 25 septembrie 2008).
144. Reclamantul susține, în special, că, pentru o serie de perioade neconsecutive cu o durată totală de 50 de zile, dintre care una de 27 de zile de zile consecutive, a dispus de mai puțin de 3 m² de spațiu personal, și că, în multe alte perioade neconsecutive, spațiul personal în camera care îi era alocată era între 3 și 4 m² (supra, pct. 15).
145. Având în vedere criteriile relevante menționate mai sus (pct. 136‑139), Curtea va trata plângerile referitoare la perioada în care reclamantul a dispus de mai puțin de 3 m² de spațiu personalul în Penitenciarul Bjelovar separat de cele referitoare la perioada în care a dispus de un spațiu cuprins între 3 și 4 m².
a) Perioada în care reclamantul a dispus de mai puțin de 3 m² de spațiu personal
i. I. Cu privire la existența în speță a unei prezumții absolute de încălcare a art. 3
146. Curtea ia notă de faptul că informațiile referitoare la spațiul personal atribuit reclamantului se bazează pe documentele prezentate de Guvernul pârât și care nu au fost contestate de reclamant (supra, pct. 17). În special, în timpul detenției în Penitenciarul Bjelovar, unde acesta a rămas o perioadă de un an și 5 luni (supra, pct. 13-14), reclamantul a fost cazat în 4 camere în care spațiul personal care i-a fost atribuit a fost între 3 și 6,76 m². Doar în perioadele neconsecutive menționate mai jos a dispus de un spațiu personal mai mic (cu 0,45, respectiv de 0,38 m²) față de 3 m²: la 21 aprilie 2010 (o zi – 2,62 m²), între 3 și 5 iulie 2010 (3 zile – 2,62 m²), între18 iulie 13 august 2010 (27 de zile – 2,62 m²), între 31 august și 2 septembrie 2010 (3 zile – 2,55 m²), între 19 și 26 noiembrie 2010 (8 zile – 2,55 m²), între 10 și 12 decembrie 2010 (3 zile – 2,62 m²), între 22 și 24 decembrie 2010 (3 zile – 2,62 m²), și între 24 și 25 februarie 2011 (2 zile – 2,62 m²).
147. Au existat, de asemenea, perioade în care spațiul personal al reclamantului a fost redus cu 0,08, 0,04 sau 0,01 m² față de minimul recomandat de 3 m² (supra, pct. 17). Deși aceste reduceri de spațiu nu au fost de același nivel sau de aceeași amploare ca cele menționate mai sus, cu atât mai mult cu cât unele dintre acestea nu pot fi ușor demonstrabile și diferențiate în termeni de spațiu, așa încât să nu fie determinante pentru soluționarea cauzei, Curtea consideră că ele nu pot fi ignorate în cadrul aprecierii globale a condițiilor de detenție ale reclamantului în Penitenciarul Bjelovar.
148. Ținând seama de cele de mai sus și de principiile relevante enunțate în jurisprudența sa (a se vedea supra, pct. 137), Curtea concluzionează că există în speță o prezumție absolută de încălcare a art. 3. Este așadar necesar să examineze dacă există factori capabili să infirme această prezumție.
II. Cu privire la prezența unor factori capabili să infirme prezumția de încălcare a art. 3
149. Curtea ia notă de faptul că, în esență, perioadele în care spațiul personal al reclamantului s-a redus la o suprafață mai mică de 3 m² au fost relativ scurte. Astfel, a dispus de 2,62 de m² o dată pentru o zi, o dată pentru 2 zile și de 3 ori pentru 3 zile; și de 2,55 m² o dată 8 zile și o dată pentru 3 zile. A existat însă și o perioadă de 27 de zile (între 18 iulie și 13 august 2010) în care a dispus de 2,62 m² (supra, pct. 146).
150. În aceste condiții, Curtea trebuie, în primul rând, să stabilească dacă această perioadă de 27 de zile, cu privire la care împărtășește îngrijorarea Camerei, poate fi considerată ca o perioadă de reducere minoră și scurtă a spațiului personal al reclamantului față de minimul recomandat.
α) Perioada de 27 de zile
151. Curtea observă că, într-o cauză similară (Vladimir Belyayev, citată anterior), care se referea la mai multe perioade neconsecutive în care spațiul personal al reclamantului fusese redus la o suprafață mai mică de 3 m², cea mai lungă dintre aceste perioade a fost de 26 de zile, pe parcursul cărora reclamantul a dispus de 2,97 m² de spațiu personal (supra, pct. 130). Cu toate acestea, în speță, reclamantul a dispus de un spațiu personal de 2,62 m², pentru 27 de zile (supra, pct. 146).
152. Aceste circumstanțe sunt suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că, în ceea ce privește perioada de 27 de zile în cursul căreia reclamantul nu a dispus decât de 2,62 m², prezumția absolută de încălcare a art. 3 nu poate fi pusă sub semnul întrebării.
153. În consecință, Curtea consideră că, în cursul celor 27 de zile în timpul cărora a dispus de mai puțin de 3 m² de spațiu personal în Penitenciarul Bjelovar, reclamantul a fost supus unor condiții de detenție care l-au supus unei intensități care a depășit nivelul invitabil de suferință inerent detenției și, prin urmare, care a constituit un tratament degradant, interzis de art. 3 din Convenție.
β) Celelalte perioade
154. În ceea ce privește perioadele rămase, care au fost de scurtă durată și pentru care prezumția absolută de încălcare a art. 3 din Convenție poate așadar să fie infirmată de alte circumstanțe, Curtea trebuie să țină seama de alte elemente relevante, în special caracterul suficient sau insuficient al libertății de circulație și al activităților în afara camerei, precum și condițiile generale de detenție (supra, pct. 137‑138). Guvernului îi revine sarcina să probeze prezența unor astfel de elemente.
155. În ceea ce privește libertatea de circulație și activitățile în afara camerei, Curtea notează că, descriind echipamentele puse la dispoziția persoanelor private de libertate din Penitenciarul Bjelovar, Guvernul a explicat că acestea din urmă erau autorizate să circule liber în afara camerelor, dimineața și după-amiaza și să utilizeze instalațiile situate în perimetrul unității, atât în interiorul, cât și în afara acesteia. Guvernul a indicat faptul că persoanele private de libertate beneficiau în special de două ore pe zi de exerciții în aer liber și că, în plus, puteau să circule liber în afara camerelor în incinta penitenciarului între orele 16 și 19. De asemenea, descrie în mod detaliat regimul zilnic al persoanelor private de libertate și facilitățile disponibile în Penitenciarul Bjelovar (supra, pct. 19-20).
156. În sprijinul declarațiilor sale, Guvernul a prezentat fotografii, planuri și alte documente referitoare la facilitățile disponibile în cadrul unității (supra, pct. 21), în special instantanee care au fost făcute în 2007, 2010 și 2011 în momentul renovării penitenciarului și al vizitelor în teren făcute de diferite persoane responsabile, și care arată interiorul penitenciarului, curtea de plimbare, camerele de detenție și instalațiile sanitare. Aceste instantanee corespund descrierii date de Guvern instalațiilor respective. De asemenea, documentele referitoare la activitățile de recreare propuse persoanelor private de libertate, pe care Guvernul le-a prezentat Curții, se coroborează cu declarațiile sale (a se vedea, a contrario, Orchowski, citată anterior, pct. 125 și 129).
157. În ceea ce-l privește pe reclamant, acesta nu s-a opus declarațiilor Guvernului decât prin proteste formulate în termeni foarte generali, insistând asupra faptului că nu a putut să muncească. Reclamantul nu a oferit o descriere detaliată a condițiilor sale de detenție care să pună în discuție afirmațiile Guvernului în ceea ce privește posibilitățile de a face exerciții în aer liber sau alte elemente ale regimului penitenciar aplicat în Penitenciarul Bjelovar (a se compara cu Golubenko, decizie citată anterior, pct. 61). El a admis că a avut posibilitatea de a ieși în afara camerei 3 ore pe zi, dar a afirmat că instalațiile exterioare erau inadecvate și insuficiente, în special din cauza faptului că nu există o curte de plimbare deschisă (supra, pct.16).
158. În primul rând, Curtea observă că declarațiile Guvernului sunt foarte detaliate și că ele corespund cu ceea ce a declarat deja în cauza Pozaić referitor la facilitățile puse la dispoziția persoanelor private de libertate din aceeași unitate, la momentul producerii faptelor (a se vedea Pozaić, citată anterior, pct. 15 și 60, și, a contrario, Idalov, citată anterior, pct. 99). În plus, nimic nu indică faptul că documentele pe care Guvernul le-a comunicat au fost elaborate după ce a primit plângerea reclamantului. Prin urmare, Curtea nu are niciun motiv să se îndoiască de autenticitatea, de obiectivitatea sau de relevanța acestora (Sergey Chebotarev împotriva Rusiei, nr. 61510/09, pct. 40-41, 7 mai 2014)..
159. Pe de altă parte, întrucât reclamantul nu a oferit niciun detaliu despre activitățile sale cotidiene în Penitenciarul Bjelovar, Curtea nu poate considera acuzațiile sale ca fiind suficient stabilite sau credibile sau (Ildani împotriva Georgiei, nr. 65391/09, pct. 27, 23 aprilie 2013). În acest scop, Curtea ține seama de documentele comunicate de Guvern. De asemenea, acordă o importanță deosebită faptului că reclamantul nu s-a plâns niciodată la nivel intern de anumite aspecte legate de condițiile sale de detenție, cum ar fi pretinsa lipsă a exercițiilor în aer liber și durata de timp în care putea circula liber în incinta unității.
160. Având în vedere cele de mai sus, Curtea are ca sarcină în speță să stabilească, având în vedere documentele cu care a fost sesizată, dacă se poate afirma că reclamantul a primit o suficientă libertate de mișcare și activități în afara camerei și adecvate pentru a atenua inconvenientele cauzate de lipsa de spațiu personal.
161. În această privință, Curtea notează că regimul cotidian obișnuit în Penitenciarul Bjelovar îi lăsa reclamantului posibilitatea de a face 2 ore de exerciții în aer liber pe zi, standard fixat de dispozițiile de drept intern relevante [a se vedea supra, pct. 43, art. 14 alin. 1–9) din Legea privind executarea pedepselor privative de libertate] și mai mare decât standardele minime ale CPT (supra, pct. 53). Curtea notează că fotografiile care i-au fost transmise prezintă curtea de plimbare, care, potrivit declarațiilor necontestate ale Guvernului, are o suprafață de 305 m² și include o peluză, părți asfaltate, o protecție împotriva intemperiilor și mai multe echipamente recreative, în special o sală de sport, un teren de baschet și o masă de ping-pong.
162. În plus, Curtea observă că persoana în cauză nu contestă că era autorizată să se afle în afara camerei 3 ore pe zi, în cursul cărora putea să circule liber în incinta penitenciarului. Ținând cont, de asemenea, de cele 2 ore de exerciții în aer liber și timpul consacrat micului dejun, prânzului și cinei, nu se poate afirma că acesta era lăsat să lâncezească în camera sa o parte semnificativă a zilei fără nici cea mai mică activitate motivantă, și aceasta cu atât mai mult cu cât din documentele de care Curtea dispune reiese că Penitenciarul Bjelovar oferă posibilități de ocupare a timpului, ca de exemplu privitul la televizor sau împrumutarea de cărți de la bibliotecă (a se compara cu Valašinas, citată anterior, pct. 111).
163. În acest context, Curtea consideră că, fie și ținând seama de faptul că reclamantul nu ar putut să muncească, imposibilitate legată nu doar de lipsa obiectivă a unor locuri de muncă (supra, pct. 20), ci și, cu siguranță, de antecedentele persoanei în cauză (supra, pct. 13), se poate considera că libertatea de a circula în afara camerei și posibilitățile de ocupare a timpului care îi erau oferite în Penitenciarul Bjelovar constituie elemente care atenuează în mod semnificativ inconvenientele legate de lipsa de spațiu personal pe care a suferit-o.
164. Rămâne să se stabilească dacă condițiile în care a fost ținut în detenție reclamantul în Penitenciarul Bjelovar erau în general decente (supra, pct. 134 și 138). Curtea este de opinie că observațiile prezentate mai sus în raport cu documentele aflate în posesia sa sunt valabile, de asemenea, în ceea ce privește condițiile generale de detenție ale reclamantului. În special, aceasta ia notă de faptul că declarațiile detaliate de Guvernului sunt susținută de elemente de probă relevante (supra, pct. 21 de mai sus) și de concluziile autorităților interne competente – în special instanțele judiciare relevante, Direcția pentru Administrarea Penitenciarelor din cadrul Ministerului Justiției și Ombudsmanul – despre cazul reclamantului (supra, pct. punctele 25, 28, 30 și 38), și că nu există niciun motiv în speță pentru a pune la îndoială aceste concluzii. De asemenea, Curtea acordă o importanță deosebită faptului că reclamantul nu a susținut – și nici măcar nu a demonstrat – în fața Curții Constituționale că alimentația și condițiile de igienă în camere au fost nesatisfăcătoare, nici că activitățile recreative și educative ar fi fost notabil insuficiente.
165. În plus, declarațiile reclamantului cu privire la condițiile sale de detenție sunt contradictorii și infirmate de elementele de probă disponibile. Astfel, a afirmat, pe de o parte, că camerele în care a fost cazat erau insuficient mobilate față de numărul de persoane (supra, pct. 16) și, pe de altă parte, că intenționa să demonstreze că nu a dispus de suficient spațiu în camere, că nu se putea deplasa normal din cauza pieselor de mobilier pe care le avea fiecare deținut (supra, pct. 80), ceea ce reprezintă o contradicție. În plus, a afirmat că instalațiile sanitare se aflau în același loc cu spațiul de locuit și că acestea nu erau complet separate (supra, pct. 16), în măsura în care fotografiile și planurile penitenciarului, care datează din 1993, a căror autenticitate și pertinență nu sunt contestate, arată că în camerele existau instalații sanitare total separate.
166. De asemenea, Curtea observă că din documentele de care dispune reiese că calitatea hranei servite persoanelor private de libertate era periodic controlată de medicul penitenciarului și de autoritățile naționale competente și că persoanele private de libertate primeau trei mese pe zi, care, având în vedere meniul comunicat de Guvern, nu par a fi nici sărace, nici insuficiente [a se compara cu Alexov, citată anterior, punctul 106, și, a contrario, Kadiķis împotriva Letoniei (nr. 2), nr.62393/00, pct. 55, 4 mai 2006, în care persoanele private de libertate nu aveau decât o masă pe zi]. În plus, persoanele private de libertate aveau acces liber la facilitățile sanitare și nu exista nicio problemă legată de accesul la lumină naturală și aer proaspăt în cameră.
167. De asemenea, din documentele disponibile reiese că persoanele private de libertate puteau face duș de 2 ori pe săptămână (supra, pct. 26; a se vedea, de asemenea, supra, pct. 55, regula 19.4 din regulile penitenciare europene, și, a contrario, Shilbergs împotriva Rusiei, nr. 20075/03, pct. 97, 17 decembrie 2009, în care reclamantul nu avea posibilitatea să facă duș decât o dată la zece zile). Camerele din Penitenciarul Bjelovar au fost reabilitate și întreținute constant, inclusiv înaintea și în timpul șederii reclamantului în această unitate (supra, pct. 18 și 38). În acest sens, Curtea ia notă de fotografiile – a căror autenticitate nu este contestată – care prezintă interiorul penitenciarului, camerele colective și instalațiile lor sanitare, care par să fie curate și în stare bună (a se vedea, a contrario, de exemplu, Zuyev împotriva Rusiei, nr. 16262/05, pct. 59, 19 februarie 2013) și care corespund descrierii făcute de Guvern echipamentelor puse la dispoziția persoanelor private de libertate.
168. În consecință, Curtea consideră că condițiile de detenție ale reclamantului în Penitenciarul Bjelovar au fost în general decente.
169. Având în vedere elementele de mai sus, Comisia concluzionează că, în ceea ce privește celelalte perioade în cursul cărora reclamantul a dispus de mai puțin de 3 m² de spațiu personal, Guvernul a infirmat prezumția absolută de încălcare a art. 3. Astfel, aceste perioade neconsecutive pot fi considerate reduceri scurte și minore ale spațiului personal, în cursul cărora reclamantul a dispus de libertate de circulație și de activități în afara camerei suficiente și era ținut în detenție într-o unitate care oferea, în general, condiții decente.
170. În consecință, Curtea consideră că, deși condițiile de detenție ale reclamantului nu au fost total satisfăcătoare în ceea ce privește spațiul personal de care a dispus, nu se poate afirma că ele au atins pragul de gravitate impus pentru a constitui un tratament inuman sau degradant în sensul art. 3 din Convenție. Faptul că dreptul intern relevant prevede un standard de 4 m² de spațiu personal pentru fiecare persoană privată de libertate nu afectează această concluzie. După cum s-a menționat mai sus, acest standard poate fundamenta decizia Curții, dar nu poate fi privit ca un argument hotărâtor în vederea evaluării situației în raport cu art. 3 (supra, pct. 111), cu atât mai mult în sistemul național croat, în care, atunci când a examinat problema spațiului personal minim care trebuie alocat persoanelor private de libertate, Curtea Constituțională a făcut referire la standardul de 3 m² prevăzut de judecătorii Curții Europene în hotărârea Ananyev și alții (supra, pct. 45).
171. Având în vedere cele de mai sus, Curtea considere că aceste condiții de detenție ale reclamantului în cursul altor perioade în care a dispus de mai puțin de 3 m² de spațiu personal nu constituie un tratament degradant interzis de art. 3 din Convenție.
γ) Concluzie
172. Curtea concluzionează că a avut loc o încălcare a art. 3 din Convenție în perioada celor 27 de zile (între 18 iulie și 13 august 2010), în care reclamantul a dispus de mai puțin de 3 m² de spațiu personal (supra, pct. 153).
173. În schimb, hotărăște că nu a avut loc o încălcare a art. 3 din Convenție pentru celelalte perioade în timpul cărora a dispus de mai puțin de 3 m² (supra, pct. 171).
a) Perioadele în care reclamantul a dispus de mai puțin de 4 m² de spațiu personal
174. Întrucât reclamantul se plânge, de asemenea, de lipsa de spațiu personal în detenție în perioadele în care a dispus de mai mult de 3 m², dar mai puțin de 4 m², perioade pentru care elementul spațial rămâne un factor important în aprecierea efectuată de Curte (supra, pct. 139 de mai sus), trebuie să se examineze compatibilitatea cu art. 3 a restricției litigioase a spațiului său personal pe parcursul acestor perioade.
175. Curtea observă că, din elementele necontestate care au fost prezentate în fața sa, în ceea ce privește condițiile de detenție ale reclamantului în Penitenciarul Bjelovar, reiese că pe parcursul unor perioade neconsecutive persoana în cauză a dispus de un spațiu personal între 3 și 4 m² – 3,38 m² și 3,56 m² cu exactitate (supra, pct. 17).
176. Având în vedere considerațiile prezentate mai sus cu privire la alte perioade în care reclamantul a dispus de mai puțin de 3 m² de spațiu personal (supra, pct. 154-171), Curtea consideră că condițiile de detenție ale persoanei în cauză în perioada în care a dispus de o suprafață între 3 și 4 m² de spațiu personal nu pot fi considerate a fi tratament inuman sau degradant în sensul art. 3 din Convenție.
177. Curtea concluzionează așadar neîncălcarea art. 3 din Convenție în ceea ce privește această perioadă.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
178. În conformitate cu art. 41 din Convenție:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”
A. Prejudiciu
179. Reclamantul solicită 30 000 euro (EUR), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral.
180. Guvernul consideră că această cerere este excesivă și neîntemeiată.
181. Curtea consideră că suferința provocată unei persoane ținute în detenție în condiții atât de precare încât constituie tratament inuman sau degradant în sensul art. 3 din Convenție nu poate fi reparată prin simpla constatare a unei încălcări, ci impune plata unei despăgubiri (Neshkov și alții, citată anterior, pct. 299). Consideră că, pentru a stabili cuantumul acestei despăgubiri, trebuie să ia în considerare perioada în care reclamantul a fost supus condițiilor de detenție inadecvate, această durată fiind un factor important în aprecierea amplorii prejudiciului moral suferit de persoana în cauză (Ananyev și alții, citată anterior, pct. 172, Torreggiani și alții, citată anterior, pct. 105, și Vasilescu, citată anterior, pct. 132). În plus, observă că autoritățile interne au încercat fără îndoială să atenueze problema suprapopulării în Penitenciarul Bjelovar, circumstanță pe care, de asemenea, trebuie să o ia în considerare pentru a stabili cuantumul reparației echitabile care trebuie acordată reclamantului (Samaras și alții, citată anterior, pct. 63 in fine, și Sergey Babushkin, citată anterior, pct. 51). Pronunțându-se în echitate, și având în vedere faptul că a concluzionat încălcarea art. 3 pentru perioada de 27 de zile în cursul cărora reclamantul a dispus de mai puțin de 3 m² de spațiu personal (supra, pct. 172), Curtea acordă părții în cauză suma de 1 000 de euro, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
182. Reclamantul solicită 5 025 EUR, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții.
183. Guvernul consideră că această cerere este excesivă și neîntemeiată.
184. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se demonstrează realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului lor. În speță, având în vedere documentele de care dispune și criteriile menționate anterior, precum și suma datorată avocatului reclamantului pentru asistența juridică acordată clientului său (1 933,50 EUR), Curtea consideră rezonabil să se acorde reclamantului 3 091,50 EUR, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții.
C. Dobânzi moratorii
185. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. Respinge, în unanimitate, excepția preliminară de neepuizare a căilor de atac interne ridicată de Guvern;
2. Hotărăște, în unanimitate, că a existat o încălcare a art. 3 din Convenție în perioada 18 iulie – 13 august 2010, în cursul căreia reclamantul a dispus de mai puțin de 3 m² de spațiu personal în Penitenciarul Bjelovar;
3. Hotărăște, cu zece voturi la șapte, că nu a existat o încălcare a art. 3 din Convenție pentru celelalte perioade, neconsecutive, în cursul cărora reclamantul a dispus de mai puțin de 3 m² de spațiu personal;
4. Hotărăște, cu treisprezece voturi la patru, că nu a existat o încălcare a art. 3 din Convenție pentru perioadele în cursul cărora reclamantul a dispus de un spațiu personal cuprins între 3 și 4 m² în Penitenciarul Bjelovar;
5. Hotărăște, în unanimitate,
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, care trebuie convertite în kuna croate la rata aplicabilă la data plății:
i) 1 000 EUR (o mie de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
ii) 3 091,50 EUR (trei mii nouăzeci și unu de euro și cincizeci de eurocenți) plus orice sumă ce poate fi datorată reclamantului cu titlu de impozit, pentru cheltuieli de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;
6. Respinge, cu douăsprezece voturi la cinci, cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limbile franceză și engleză, apoi pronunțată în ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 20 octombrie 2016.
Roderick LiddellGuido Raimondi
GrefierPreședinte
La prezenta hotărâre sunt anexate, în conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și art. 74 § 2 din Regulament, rezumatul următoarelor opinii separate:
– opinia parțial separată comună a domnilor judecători Sajó, López Guerra și Wojtyczek;
– opinia parțial separată comună a domnilor judecători Lazarova Trajkovska, De Gaetano și Grozev;
– opinia parțial separată a domnului judecător Pinto de Albuquerque.
G.R.A.
R.L.
OPINIA PARȚIAL SEPARATĂ COMUNĂ A DOMNILOR JUDECĂTORI SAJÓ, LÓPEZ GUERRA ȘI WOJTYCZEK
(Traducere)
1. Cu tot respectul, nu suntem de acord cu majoritatea în prezenta cauză. Considerăm că a existat o încălcare a art. 3 din cauza perioadelor neconsecutive în cursul cărora reclamantul a dispus de mai puțin de 3 m² de spațiu personal și din cauza perioadelor în care a dispus de o suprafață cuprinsă între 3 și 4 m².
2. Metoda de interpretare și de aplicare a art. 3 poate fi diferită în funcție de tipul de procedură prezentată în fața Curții în materia acestei dispoziții. În unele cazuri, ar putea fi necesar să se clarifice semnificația termenilor utilizați în acest articol. În cauzele privind supraaglomerarea penitenciară, dificultatea nu este legată de redactarea deschisă a acestei dispoziții. Formularea pare să fie suficient de clară pentru a putea evalua condițiile de detenție. Principala dificultate este legată de stabilirea și evaluarea anumitor elemente de fapt care sunt decisive în acest tip de cauze: este vorba despre a evalua impactul pe care faptul de a dispune (sau nu) de un spațiu personal de o anumită dimensiune îl are asupra persoanelor private de libertate și personalității acestora.
3. Suntem de acord cu abordarea generală adoptată de majoritate pentru evaluarea condițiilor de detenție, inclusiv cu majoritatea directivelor generale expuse la pct. 96 – 101. Majoritatea subliniază pe bună dreptate dificultatea stabilirii unei norme numerice stabilite pentru a evalua condițiile de detenție din punct de vedere al art. 3. Acestea fiind spuse, este inevitabil necesar, din motive practice, să se stabilească o normă numerică clară care să constituie punctul de plecare pentru evaluarea condițiilor de detenție. De asemenea, suntem de acord că, în cazul în care spațiul personal de care dispune o persoană privată de libertate scade sub un anumit prag prestabilit, va exista o prezumție absolută de încălcare a art. 3. Nu negăm că această prezumție poate fi respinsă de către Guvern, dacă demonstrează prezența unor factori de natură să compenseze în mod satisfăcător lipsa de spațiu personal.
În schimb, nu suntem de acord cu majoritatea în ceea ce privește două puncte importante:
i) alegerea unei norme numerice precise, și
ii) forța prezumției care rezultă din nerespectarea acestei norme.
Primul punct este expus în detaliu mai jos. Cu privire la al doilea punct, ținem să afirmăm că, în opinia noastră, prezumția de încălcare a art. 3 este deosebit de absolută și nu poate fi răsturnată decât în cazuri excepționale.
4. Majoritatea ia drept punct de plecare pentru evaluarea condițiilor de detenție cifra de 3 m² per persoană privată de libertate aflată într-o cameră colectivă. În opinia noastră, această cifră nu este satisfăcătoare și conduce la acceptarea de condiții de detenție nesustenabile. Aceasta nu ia suficient în considerare realitățile din penitenciar. Un standard de 3 m² per persoană înseamnă că, în practică, în permanență, persoanele private de libertate încalcă în permanență sfera personală a colegilor lor de cameră și pătrund adeseori în sfera intimă a acestora. Numeroase studii arată că o astfel de promiscuitate are consecințe nefaste asupra persoanelor private de libertate. Cei care au îndoieli nu au decât să probeze ei înșiși calitatea vieții în 3 m² de spațiu personal. Supraaglomerarea penitenciară este cauza unor mari suferințe psihice ci, mai mult, împiedică realizarea scopului sancțiunii, și face ca orice demers de resocializare să fie mai puțin eficient. În aceste condiții, șederea în penitenciar devine rapid total lipsită de sens. A permite persoanelor private de libertate să dispună de un spațiu suficient este o condiție sine qua non a unei reale resocializări: persoanele private de libertate care trăiesc într-o cameră în care nu dispun decât de 3 m² nu pot fi cu adevărat resocializate.
5. O serie de organisme internaționale au abordat problema spațiului personal în penitenciare. CICR recomandă un minimum de 5,4 m² per persoană privată de libertate în cameră individuală și de 3,4 m² în cameră colectivă. CPT a fixat normele următoare: 6 m² de spațiu personal în cameră individuală și 4 m² per persoană privată de libertate în cameră colectivă.
Majoritatea încearcă să explice de ce, în loc să ia ca punct de plecare pentru evaluarea sa privind condițiile de detenție normele CPT, preferă să fixeze propria normă. Suntem de acord cu Comisia atunci când afirmă că rolul CPT este diferit de cel al Curții. La fel ca aceasta, considerăm totodată că recomandările CPT sunt relevante însă nu decisive pentru a evalua cauza în raport cu Convenția. În schimb, nu suntem absolut convinși de această parte din motivare în care își justifică reticența de a urma norma CPT prin faptul că Curtea trebuie să țină seama de „toate împrejurările relevante” (pct. 112). CPT nu dispune doar de o expertiză specială în domeniul sistemului penitenciar, ci are și cunoștințe practice ca nimeni altcineva despre condițiile de detenție în Europa. Prin urmare, atunci când fixează norme în ceea ce privește spațiul, ține seama de toate aspectele legate de problema supraaglomerării, precum și de relațiile dintre diferiți factori. CPT însuși a afirmat că spațiul este „adesea un factor foarte semnificativ, și anume decisiv” drept răspuns la întrebarea dacă condițiile de detenție constituie tratament inuman sau degradant (Comitetul european pentru prevenirea torturii și a tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante, „Spațiul vital per persoană privată de libertate în unitățile penitenciare”, Strasbourg, 15 decembrie 2015, pct. 24).
În orice caz, problema forței juridice a documentelor CPT nu este cea mai importantă. Ceea ce contează este dacă conținutul recomandărilor acestui organ este rațional și relevant pentru evaluarea impactului asupra spațiului de care persoanele private de libertate dispun. În ceea ce privește, în special, spațiul în penitenciare, considerăm că normele CPT reflectă nivelul minim care, având în vedere cunoștințele actuale în domeniul științelor sociale, trebuie garantat astfel încât condițiile de detenție să nu constituie tratament inuman și degradant, interzis de art. 3 din Convenție.
Prin urmare, considerăm că norma minimă ar trebui să fie de 4 m² per persoană privată de libertate, astfel cum de altfel s-a menționat în anumite hotărâri ale Curții (pct. 108). În cazul în care spațiul personal de care dispune o persoană privată de libertate scade sub 4 m² de suprafață a podelei într-o cameră colectivă, există o prezumție absolută de încălcare a art. 3.
Suntem conștienți de faptul că cifra de 4 m² nu este pe deplin satisfăcătoare și poate fi criticată în diferite privințe. În special, acesta rămâne sub spațiul dezirabil recomandat în cele mai recente documente ale CPT (a se vedea pct. 12-17 din documentul CPT citat mai sus). Cu toate acestea, nu vedem o soluție mai bună decât abordarea propusă.
6. Observăm că majoritatea citează diferite recomandări ale CPT care se referă la diferite aspecte ale condițiilor de detenție, pentru a examina cauza din perspectiva art. 3. Această abordare nu pare a fi întru totul coerentă, întrucât anumite standarde nu sunt acceptate ca atare (a se vedea, de exemplu, pct. 114, 133 și 141), în timp ce altele au fost respinse. O astfel de diferență de tratament impune o explicație.
7. Chestiune cea mai importantă care susține în mod implicit soluționarea cauzelor referitoare la condițiile de detenție este costul normelor luate drept bază pentru evaluarea acestor condiții. Suntem pe deplin conștienți de faptul că asigurarea unor condiții de detenție decente este foarte costisitoare. Unele state părți la convenție au adoptat un standard inferior celui de 4 m² per persoană privată de libertate. În aceste state, a aplica standardul de 4 m² ar implica a dispune de bugete mult mai mari.
Curtea a subliniat pe bună dreptate în mai multe rândui că „statul pârât are obligația să-și organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure respectarea demnității persoanelor private de libertate, indiferent de dificultățile financiare sau logistice” (a se vedea pct. 100 și hotărârile citate acolo). Suntem pe deplin de acord cu acest punct de vedere. Considerente de ordin bugetar nu pot justifica o nerespectare a interzicerii torturii și a tratamentelor inumane sau degradante. În plus, dorim să adăugăm un considerent suplimentar important în această privință. În opinia noastră, atunci când stabilește măsuri de punere în aplicare a unei hotărâri, Curtea poate acorda întotdeauna un termen pentru punerea în conformitate cu Convenția, în special atunci când se îndepărtează de la jurisprudența sa anterioară. Fapta de a lăsa astfel statelor contractante o perioadă de tranziție poate permite să faciliteze punerea în aplicare a Convenției și consolidarea protecției drepturilor omului. Regretăm faptul că majoritatea nu a considerat necesar să țină seama de acest aspect.
Este important să adăugăm că, fie și presupunând că argumentele economice nu pot fi pe deplin ignorate atunci când e necesar să se pronunțe o decizie cu privire la respectarea drepturilor omului, analiza economică a dreptului aplicat condițiilor de detenție trebuie să țină seama nu numai de costurile punerii în aplicare a normelor celor mai elementare în domeniul drepturilor omului, ci și de enormul cost social și financiar al unui sistem care nu asigură un spațiu adecvat în detenție.
8. După cum am indicat mai sus, considerăm că prezumția de încălcare a art. 3, care poate să apară atunci când spațiul personal este sub suprafața de 4 m², nu poate fi răsturnată decât în cazuri excepționale. Disconfortul vieții într-un astfel de spațiu trebuie să fie contrabalansat de factori speciali care reduc în mod semnificativ inconvenientele situației persoanelor private de libertate dincolo de condițiile normale de detenție care trebuie să însoțească o ședere într-o cameră care oferă 4 m² de spațiu personal. În opinia noastră, statul membru pârât trebuie să demonstreze că impactul acestor factori este astfel încât suferințele suferite în penitenciar să nu depășească nivelul inerent detenției. Recunoaștem faptul că Guvernul croat a prezentat o serie de factori care atenuează lipsa spațiului în penitenciar, în speță. Cu toate acestea, măsurile luate de stat nu par să depășească ceea ce ar trebui să fie norma în penitenciarele în care minimul de 4 m² este respectat. Prin urmare, considerăm că toate aceste elemente coroborate nu răstoarnă prezumția sus-menționată. În consecință, considerăm că statul membru pârât a încălcat art. 3 și în ceea ce privește perioadele în cursul cărora reclamantul a dispus de un spațiu personal cuprins între 3 și 4 m².
9. Observăm că s-a constatat o încălcare de către Curte, pentru perioada de 27 de zile consecutive de detenție într-o cameră în care reclamantul dispunea de mai puțin de 3 m², și s-a concluzionat neîncălcarea în ceea ce privește alte perioade, neconsecutive, în care acesta a dispus de mai puțin de 3 m². În fapt, reclamantul a dispus de mai puțin de 3 m² pentru o perioadă de 40 de zile, împărțite în mai puțin de 6 luni. În opinia noastră, presupunând chiar că minimul de 3 m² este în regulă, nu există niciun motiv să se facă o distincție între aceste perioade, având în vedere proximitatea în timp și efectul lor cumulat. Cu cât mai lungă este privarea de spațiu suficient, cu atât mai puternice sunt efectele sale psihologice. În aceste condiții, intervalele în care reclamantul a cunoscut condiții de detenție evident mai bune nu repară efectul dezumanizant al unei lungi perioade de detenție într-un spațiu mult prea restrâns.
10. În concluzie, ne pare rău că trebuie să spunem că hotărârea pronunțată în speță petrifică și stabilește standarde dificil de acceptat în temeiul Convenției.
OPINIA PARȚIAL SEPARATĂ COMUNĂ A DOMNILOR JUDECĂTORI LAZAROVA TRAJKOVSKA, DE GAETANO ȘI GROZEV
(Traducere)
1. Deși suntem de acord cu majoritatea asupra mai multor puncte din prezenta cauză, există o chestiune majoră și o chestiune de principiu pe care nu le putem urma. Am votat în favoarea constatării existenței unei încălcări pentru întreaga perioadă în care reclamantul a dispus de mai puțin de 3 metri pătrați de spațiu personal (pct. 3 din dispozitivul hotărârii).
2. Principala problemă cu care suntem în dezacord cu majoritatea este cea a standardului privind spațiul personal minim care declanșează o examinare mai atentă în raport cu art. 3. În hotărâre, Curtea a stabilit acest standard de 3 metri pătrați per persoană aflată în cameră colectivă, îndepărtându-se astfel de poziția CPT, care a fixat suprafață minimă necesară la 4 metri pătrați. Suntem pe deplin de acord în a spune că un spațiu cu o suprafață inferioară unui anumit minimum nu ar trebui să declanșeze în mod automat o încălcare, dar nu suntem de acord cu majoritatea în ceea ce privește cât ar trebui să fie spațiul minim. În opinia noastră, Curtea ar fi trebuit să urmeze standardul stabilit de CPT și afirmă că un spațiu personal de mai puțin de 4 de metri pătrați va atrage după sine examinarea mai atentă menționată mai sus.
3. Dezacordul nostru față de cu majoritate se bazează pe faptul că, în opinia noastră, în ceea ce privește condițiile de detenție, chiar mai mult decât alte tipuri de cauze, Curtea operează într-un cadru instituțional complex, nu doar în plan național, ci și în plan internațional. O consecință directă a acestei situații este aceea că nu dispune decât de o capacitate limitată de a remedia situațiile în care constată o încălcare a art. 3 ca urmare a unui tratament inuman datorat condițiilor de detenție. Este așadar deosebit de important ca poziția sa să fie perfect sincronizată cu cea al altor actori care intervin în acest domeniu. Această sincronizare este crucială pentru eficacitatea globală a intervențiilor sale și pentru claritatea standardelor pe care le fixează.
4. De cele mai multe ori, suprapopularea penitenciară este o problemă sistemică, care nu afectează numai individul („reclamantul”). Prin urmare, nu este ușor să se aducă această situație în cadrul conceptual al unui litigiu clasic, în care judecătorul hotărăște cu privire la o serie de chestiuni care nu sunt de interes decât pentru un singur reclamant sau petent. Remediile necesare sunt, de asemenea, de natură sistemică; ele necesită un răspuns politic complex.
5. Confruntată cu o astfel de situație, Curtea nu dispune decât de instrumente limitate pentru a remedia problema condițiilor precare de detenție. Aceasta poate să constate o încălcare a art. 3 și să acorde o reparare pecuniară în temeiul art. 41 din Convenție. În contextul specific al condițiilor de detenție, acest al doilea instrument (acordarea unei reparații), care joacă un rol important în cazul altor tipuri de încălcări ale drepturilor omului, este deosebit de problematic. Acest tip de reparație (de obicei acordat pentru prejudicii morale) are cu certitudine locul său ca despăgubire, însă, în ceea ce privește superior care constă în a pune capăt condițiilor de detenție sistemic inumane, acordarea unei reparații echitabile creează o tensiune specială. Această tensiune între remediul retrospectiv (suma de acordată) și remediul prospectiv (ameliorarea condițiilor de detenție) aste extrem de reală. Într-o lume ideală, acordarea de despăgubiri reclamanților ar trebui să incită guvernele să răspundă prin luarea de măsuri pentru a rezolva problemele care se află la originea condițiilor de detenție inumane, dar, în lumea reală, o astfel de legătură este, de asemenea, departe de a fi directă și imediată. Chiar dacă, în multe cazuri, acordarea de despăgubiri incită guvernele să întreprindă reforme, acest lucru poate, de asemenea, crea cu ușurință o sarcină financiară care să inhibe luarea de măsuri orientate spre viitor pentru a evita și împiedica tratamentele inumane aplicate persoanelor private de libertate.
6. Această nevoie evidentă de a adopta o politică multidimensională împotriva condițiilor inumane de detenție a făcut ca instanțele din alte ordini juridice să elaboreze o abordare mai practică, constând în examinarea la nivel general a condițiilor dintr-un anumit penitenciar și pronunțarea de ordonanțe președințiale[1]. În practica americană s-a constatat că această abordare prezenta avantaje importante în sensul că permitea exercitarea asupra administrației penitenciare a unui control independent și suficient de puternic pentru a stimula schimbarea[2]. Ordonanțele președințiale pot acoperi multe domenii în administrarea curentă a unei unități penitenciare, pe lângă problema gradului de ocupare: recrutarea personalului, instruirea, mecanismele de înregistrare a plângerilor. Ar trebui observat, de asemenea, că, spre deosebire de ceea ce se întâmplă într-un litigiu clasic, deseori este nevoie de ani pentru a pune în aplicare aceste injoncțiuni, astfel încât aplicarea lor este monitorizată în continuu de instanțe. Această abordare de implicare directă în administrarea cotidiană a penitenciarelor nu este lipsită de dificultăți, dar și-a arătat în mod clar avantajele[3].
7. Curtea a recunoscut, de asemenea, necesitatea de a se merge dincolo de acordarea unei reparații pecuniare pentru condiții de detenție inumane. Într-o serie de cauze, a abordat problema din perspectiva art. 46, indicând statelor membre pârâte măsuri precise de urmat. După cum se reamintește în prezenta hotărâre (pct. 95), în mai multe hotărâri de referință a îndemnat guvernele din diferite țări (Belgia, Grecia, Slovenia, România și Republica Moldova) să amelioreze condițiile de detenție din penitenciarele lor. În hotărârea Orchowski împotriva Poloniei, nr. 17885/04, pct. 154, 22 octombrie 2009), a recunoscut în mod expres că acordarea unei sume de bani ar trebui să se producă „fără a aduce atingere condițiilor generale de detenție, întrucât o astfel de măsură nu poate soluționa cauza profundă a problemei”, și a recomandat luarea de măsuri pentru reducerea nivelului de ocupare a camerelor și pentru introducerea unei proceduri care să permită o reacție rapidă în caz de plângeri privind condițiile de detenție, inclusiv, dacă este cazul, printr-un transfer.
8. În situația în care, din cauza cadrului instituțional în care funcționează, Curtea noastră nu poate pronunța o injoncțiune (măsurile provizorii indicate în temeiul art. 39 din Regulament fiind limitate la cazurile în care persoana în cauză este expusă la un risc în ceea ce privește viața sa sau un risc de producere a unui prejudiciu ireparabil pentru sănătatea sa), aceasta se confruntă în continuare, atunci când examinează cauze privind condițiile de detenție, cu o problemă care necesită adoptarea unei acțiuni politice pluridimensionale. În opinia noastră, pentru a da cel mai bun răspuns la această problemă, Curtea ar trebui să se concentreze, în primul rând, din perspectiva art. 46, pe răspunsul structural necesar în circumstanțele speciale ale cauzei deduse judecății. Aceasta ar trebui să acorde o atenție deosebită pentru a detecta cauzele care stau la baza condițiilor inumane de detenție pe care le-a constatat și, dacă este posibil, să propună măsuri pentru a le remedia. Punerea în aplicare a acestor măsuri ar ține așadar de competența altor actori care operează în domeniu. În plus, Curtea ar trebui să fie atentă la necesitatea de a-și coordona activitatea cu ce a altor instituții interesate, și la limitele pe care această necesitate le impune în mod necesar.
9. Revenind la circumstanțele cauzei, considerăm că majoritatea nu invocă în hotărâre argumente suficient de convingătoare pentru a ne abate de la norma fixată de CPT. De asemenea, considerăm că prin abaterea de la standardul de 4 metri pătrați stabilit de CPT în ceea ce privește spațiul personal minim, Curtea infirmă norma unei instituții specializate a Consiliului Europei care dispune de expertiza și de cunoștințele necesare pentru a decide asupra acestor aspecte. Procedând astfel, ignoră necesitatea de a acționa într-o manieră coordonată și sincronizată la nivel internațional. Curtea invocă două argumente principale în acest sens: necesitatea de a proceda la o apreciere globală a condițiilor de detenție în temeiul art. 3 TFUE și diferența dintre funcțiile sale și cele ale CPT. Nu găsim niciunul dintre aceste argumente suficient de convingător. A considera că este oportun să se examineze în continuare condițiile de detenție plecând de la o suprafață a spațiului personal mai mică de 4 metri pătrați nu împiedică, în mod evident, o apreciere globală generală a tuturor aspectelor relevante ale condițiilor de detenție într-un penitenciar dat, nici chiar într-o anumită secțiune a penitenciarului. În ceea ce privește al doilea argument, considerăm că este și mai greu de acceptat. Atât Curtea, cât și CPT au cu certitudine funcții diferite, dar este perfect posibil, și în opinia noastră mai mult decât necesar, ca aceste două instituții să aplice aceleași standarde, în speță aceeași suprafață minimă de 4 metri pătrați de spațiu personal, dacă doresc să-și desfășoare sarcinile complexe ce le revin.
10. În cele din urmă, având în vedere circumstanțele speței, și nivelul ridicat de control care trebuie aplicat pentru perioadele neconsecutive în care reclamantul a beneficiat de mai puțin de 3 metri pătrați de spațiu personal, considerăm că nu există în cazul său suficiente elemente care să compenseze această lipsă de spațiu. Chiar dacă unitatea propunea anumite activități care ar fi putut atenua inconvenientele legate de lipsa de spațiu personal în cameră, factorul compensatoriu primordial rămâne existența unui spațiu suplimentar în spațiile comune. Orice altă concluzie ar implica o diminuare a importanței elementului spațial în calitate de factor-cheie în analiza situației în raport cu art. 3. Având în vedere cele de mai sus, considerăm că, în speță, factorii compensatorii nu erau suficienți. Spațiul de care persoanele private de libertate dispuneau în afara camerelor, și anume coridoarele care legau camerele cu sala comună, care erau accesibile în orele în care ușile camerelor erau deschise, nu creștea în mod semnificativ suprafața totală de care beneficiau. În mod similar, cele două ore pe care le puteau petrece în curtea de plimbare nu constituiau o perioadă cu mult superioară minimului impus, de o oră de activități în aer liber. Considerați în ansamblul lor, acești factori nu compensează suficient lipsa de spațiu personal suferită de reclamant în perioadele în care a dispus de mai puțin de 3 metri pătrați în cameră. Pe de altă parte, considerăm că sunt suficienți pentru a compensa lipsa de spațiu personal pe care a suferit-o în perioadele în care a dispus de o suprafață cuprinsă între 3 și 4 metri pătrați în camera sa.
OPINIA PARȚIAL SEPARATĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR PINTO DE ALBUQUERQUE
Cuprins
I. Introducere (pct. 1‑2)
Prima parte (pct. 3‑33)
II. Soft law în dreptul internațional (pct. 3‑9)
A. Sursele de drept internațional potrivit art. 38 § 1 din Statutul CIJ (pct. 3‑7)
Soft law atunci când există o codificare (pct. 8)
Soft law în cazul lipsei codificării sau al codificării insuficiente (pct. 9)
III. Soft law în dreptul european privind drepturile omului (pct. 10‑22)
A. Principiul constituțional al interpretării evolutive (pct. 10‑13)
B. Deformalizarea surselor de drept (pct.14‑20)
C. Consensul european drept cadru conceptual al normativității (pct. 21‑22)
IV. Soft law și regula recunoașterii a Consiliului Europei (pct. 23‑33)
A. Regula recunoașterii unei comunități democratice internaționale (pct. 23‑26)
B. Angajamentul ferm în favoarea „înăspririi” soft law (pct. 27‑30)
C. Interdicția constituțională de a „relaxa” hard law (pct. 31‑33)
Partea a doua (pct. 34‑59)
V. „Înăsprirea” dreptului penitenciar (pct. 34‑42)
A. În lume (pct. 34‑38)
B. În cadrul Consiliului Europei (pct. 39‑42)
VI. Lupta împotriva suprapopulării carcerale (pct. 43‑47)
A. Spațiul vital minim potrivit standardelor CICR (pct. 43‑45)
A. Spațiul vital minim în standardele RPE (pct. 46‑47)
VII. Aplicarea standardelor convenționale în speță (pct. 48‑59)
A. Abordarea cumulativă contradictorie a majorității (pct. 48‑53)
B. O abordare cumulativă pro persona coerentă (pct. 54‑59)
VIII. I. Concluzie (pct. 60‑63)
I. Introducere (pct. 1‑2)
1. Spre deosebire de majoritate, am votat în favoarea unei constatări privind încălcarea art. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului („Convenția”), în ceea ce privește plasarea reclamantului în Penitenciarul Bjelovar pentru întreaga perioadă în care a dispus de mai puțin de 4 m² de spațiu personal.
2. În măsura în care majoritatea a considerat că nu este obligată să respecte standardele stabilite de Comitetul de Miniștri, de Comitetul pentru prevenirea torturii (CPT) și de Consiliul pentru cooperare penologică (PC-CP) al Comitetului european pentru probleme penale (CDPC) din cadrul Consiliului Europei, vom aborda, în prima parte a prezentei opinii, problema subiacentă fundamentală a naturii juridice a acestor standarde[4]. După o frază introductivă privind rolul soft law în dreptul internațional general, vom analiza în detaliu funcția sa specifică în cadrul legislației europene în materie de drepturile omului, pentru a demonstra că interpretarea evolutivă, consensul european și înăsprirea soft law constituie cei trei piloni ai sistemului normativ al Consiliului Europei. Strict pentru nevoile prezentei opinii, vom întreprinde o discuție despre norma recunoașterii a Consiliului Europei, luând în considerare angajamentul vechi și profunda față de înăsprirea soft law în unele domenii, având în vedere „dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale” și „progresul economic și social” din Europa.
În continuare, în a doua parte a acestei opinii, vom demonstra că există o tendință la nivel european și la nivel mondial în favoarea înăspririi soft law în materie penitenciară, având în vedere fenomenul supraaglomerării penitenciare. Vom demonstra ulterior că normele europene în domeniul penitenciarelor (RPE) sunt prototipul normelor soft law „înăsprite” cu ajutorul cadrului juridic al Consiliului Europei. Pe baza unor standarde clare stabilite de acest soft law înăsprit, concluzionăm că majoritatea s-a înșelat atunci când a considerat că o suprafață a podelei de 3 m², sau chiar mai puțin, într-o cameră ocupată de mai multe persoane private de libertate, nu constituie o încălcare a art. 3 din Convenție.
Prima parte (pct. 3‑33)
II. Soft law în dreptul internațional (pct. 3‑9)
A. Sursele de drept internațional potrivit art. 38 § 1 din Statutul CIJ (pct. 3‑7)
3. Soft law a fost considerată o contradictio in terminis, superfluă în mod intrinsec, ba chiar nocivă. Pentru unii, această expresie atractivă dar goală de conținut ar ascunde o concepție inflaționistă de drept internațional care se înscrie într-o tentativă de a impune angajamente politice care nu au fost consimțite inițial[5]. Pentru alții, soft law ar fi un „camuflaj pentru putere”, care maschează extinderea puterii anumitor state și a unor actori nestatali în arena internațională, și ar constitui un instrument de o eludare a consimțământului statelor democratice și prin urmare a procesului de ratificare democratică[6]. În ambele cazuri, principiile egalității și al suveranității statelor membre sunt serios puse în pericol.
4. Este adevărat că soft law nu este inclusă printre sursele tradiționale de drept internațional listate în Statutul Curții Internaționale de Justiție (Statutul CIJ). Orice tentativă jurisprudențială sau doctrinală de a extinde această listă aduce cu sine sarcina dificilă a probei. În plus, potrivit criticii, deformalizarea surselor pune în pericol claritatea și previzibilitatea unei conceperi binare a definiției dreptului internațional. În termeni simpli, soft law nu constituie nimic altceva decât un produs derivat al politicii care cauzează o derivă inexorabilă spre anarhie și aleatoriu și ar deservi astfel funcției esențiale a dreptului internațional[7]. Revendicări pentru o revenire la totul sau nimic, la negru sau alb, la o simplicitate binară care ar fi suficientă pentru a face față complexității cotidiene cu rigoarea sa dihotomică simplificată au fost făcute împotriva Leviatanului cataclismic al soft law. Însă argumentul bazat pe Statutul CIJ nu este decisiv în bătălia declanșată între partizanii și oponenții soft law.
5. Art. 38 din Statutul CIJ, care corespunde art. 38 din Statutul Curții Permanente de Justiție Internațională, nu este exhaustiv în sine, de exemplu în ceea ce privește acte unilaterale[8] sau acte ale unor organizații internaționale. În lumina schimbării copernicane a dreptului internațional după cel de-Al Doilea Război Mondial[9], , ar fi dificil să se susțină ]n continuare că art. 38 este o dispoziție enumerativă imuabilă, care petrifică pentru totdeauna evoluția dreptului internațional la stadiul său din 1920.
6. Având în vedere că această problemă nu este soluționată de Statutul CIJ, ar putea fi redefinită dacă soft law s-ar confrunta cu hard law pentru a le verifica caracteristicile esențiale și valoarea adăugată a soft law, dacă există.
Nu există un singur parametru juridic pe fond pentru a face distincția între dreptul internațional soft sau hard. La fel ca hard law, soft law urmărește să stabilească norme generale de conduită pentru destinatarii săi. Ambele au o pretenție normativă, cu o structură de comandă, care poate fi formulată cu un grad mai mic sau mai mare de precizie în ceea ce privește terminologia și conținutul. În ciuda numeroaselor forme pe care le poate lua, soft law poate să apară ca orice altă normă convențională sau cutumiară „gata să se aplice”. O dificultate suplimentară rezidă din faptul că dreptul internațional nu este el însuți pe deplin hard în termeni de executare și justițiabilitate. În general, absența măsurilor de punere în aplicare și de control jurisdicțional este un instrument legislativ de drept soft.
7. Cu toate acestea, dreptul internațional soft este diferit și distinct de dreptul internațional hard prin consecințele sale. În ciuda pretențiilor sale normative, soft law poate, în principiu, să fie încălcată fără ca acest fapt să antreneze consecințele clasice în materie de responsabilitate pentru fapte internațional ilicite. Însă nerespectarea sa poate avea consecințe negative. Prin urmare, destinatarii soft law nu sunt pe deplin liberi să nu o urmeze, întrucât ar putea suferi consecințele negative ale unei astfel de alegeri, altele decât juridice, politice sau legate de reputație.
Soft law atunci când există o codificare (pct. 8)
8. În cazul în care există un drept convențional, soft law complementar poate dezvălui intenția autorilor săi[10]. Consolidând angajamentul normativ integrat în aspectele obligatorii din dreptul convențional, soft law adaugă densitate normativă și coerență acestui drept[11]. . De asemenea, facilitează aplicarea de instrumente obligatorii rezolvând probleme tehnice și complexe care nu fuseseră prevăzute în momentul adoptării sau blocaje care nu au fost anticipate. Le permite astfel acestor instrumente să se adapteze mai ușor la evoluția nevoilor schimbătoare ale organizațiilor, instituțiilor și societăților[12].
Soft law în cazul lipsei codificării sau al codificării insuficiente (pct. 9)
9. În lipsa codificării sau în cazul consolidării insuficiente a dreptului internațional, soft law reprezintă o practică relevantă a organizațiilor internaționale, a statelor și a actorilor nestatali. Eliminând subiectul din domeniul rezervat statelor, soft law reflectă consensul din ce în ce mai mare în anumite domenii ale dreptului în care standardele juridice nu sunt încă obligatorii și deschide calea acordului de stat necesar pentru stabilirea unui drept internațional cu caracter obligatoriu[13]. În cele din urmă, aceasta poate constitui opinio juris și o practică statală care generează drept cutumiar[14].
În mod semnificativ, încă nu s-a făcut niciun efort până în prezent pentru a aduce la lumină utilizarea de către Consiliul Europei și mai ales de către Curte a soft law, în ciuda proliferării în discursurile acestora a tot felul de surse deformalizate de drept și a unor critici al căror obiect îl reprezintă incertitudinea dintre drept și politică, pe care o putem observa în lectura dată de Curte Convenției[15]. Reflecțiile ce urmează au drept scop să ofere o astfel de conceptualizare.
III. Soft law în dreptul european privind drepturile omului (pct. 10‑22)
A. Principiul constituțional al interpretării evolutive (pct. 10‑13)
10. Convenția nu poate fi interpretată într-un vid, ea trebuie interpretată în armonie cu restul dreptului internațional și cu soft law. În urma hotărârii Golder, toate normele și principiile relevante de drept internațional aplicabile între părți trebuie luate în considerare, în conformitate cu art. 31 § 3 lit. c) din Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor[16]. Din punctul de vedere al Curții Europene a Drepturilor Omului („Curtea”), nu există nicio diferență metodologică între interpretarea unui tratat de drept internațional al drepturilor omului și cea a restului dreptului internațional sau între tratatele‑legi și tratatele-contracte; Curtea consideră că aceeași metodă de interpretare poate fi aplicată acestor două domenii ale dreptului internațional. Astfel, nu preia pentru sine poziția contestată potrivit căreia există „regimuri autosuficiente” în cadrul dreptului internațional[17]. Potrivit elegantei formulări a domnului judecător Rozakis, domnii judecători de la Strasbourg „do not operate in the splendid isolation of an ivory tower built with material originating solely from the ECHR’s interpretative inventions or those of the States party to the Convention”[18].
11. Această metodologie este justificată de principiul de interpretare al Curții, potrivit căruia Convenția trebuie interpretată în lumina condițiilor de viață actuale[19]. În hotărârea de principiu Tyrer împotriva Regatului Unit Curtea a enunțat pentru prima dată ceea ce a devenit un laitmotiv în jurisprudența sa: „Convenția este un instrument viu”, a cărei interpretare trebuie să ia în considerare evoluția normelor la nivel național și internațional[20]. Adânc înrădăcinată în sistemele american[21] și canadian[22], această tehnică interpretativă a fost introdusă în dreptul european al drepturilor omului în 1978.
12. În cauza Tyrer, avocatul general din Insula Man a susținut, întemeindu-se pe art. 63 din Convenție, că „dacă se ține[a] seama în mod corespunzător de situația locală din insulă”, utilizarea în continuare a pedepsei corporale era justificată ca reprezentând un factor de descurajare. Instanța a răspuns că „marea majoritate a statelor membre ale Consiliului Europei par să [...] ignore [pedepsele corporale]” și că „un mic număr dintre acestea [...] nu le-au cunoscut vreodată în zilele noastre”. Instanța a considerat că „[a]cest fapt permite cel puțin să existe îndoieli dacă menținerea ordinii într-o țară europeană impune posibilitatea de a aplica o astfel de pedeapsă”. Concluzionând că Insula Man trebuie considerată ca împărtășind pe deplin patrimoniul comun de idealuri și tradiții politice, respectare a libertății și principiilor statului de drept”, menționate în preambulul Convenției, instanța a respins ideea că necesitățile locale ar putea modifica aplicarea art. 3 în cazul Insulei Man și, prin urmare, a considerat că pedeapsa fizică la care a fost supusă reclamantul constituia o încălcare a respectivului articol.
13. Prin urmare, din primele momente ale existenței Curții, interpretarea evolutivă a Convenției a fost strâns legată de nevoia de a oferi o lectură consensuală, bazată pe luarea în considerare a cadrului juridic național al „marii majorități” a statelor membre ale Consiliului Europei și, în cele din urmă, a patrimoniului comun de tradiții politice, de idealuri, de libertăți și de principii ale statului de drept, la care preambulul textului face trimitere.
B. Deformalizarea surselor de drept (pct.14‑20)
14. La Strasbourg, soft law a oferit, și încă oferă, cea mai importantă sursă de cristalizare a consensului european și a patrimoniului de valori comune. Astfel, la scurt timp după cauza Tyrer, Curtea a făcut un pas decisiv în extinderea surselor de drept în lumina cărora poate fi stabilit consensul. În cauza Marckx împotriva Belgiei, Curtea a ținut seama de valorile europene comune care rezultă din dreptul intern al „marii majorități” a statelor membre ale Consiliului Europei, de Convenția din 1962 privind stabilirea filiației materne a copiilor naturali (elaborată de Comisia Internațională de Stare Civilă și semnată, dar neratificată de statul pârât), de Convenția Europeană din 1975 privind statutul juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei (încheiată sub egida Consiliului Europei, dar nesemnată de statul pârât) și de Rezoluția (70) 15 din 15 mai 1970 a Comitetului de Miniștri privind protecția socială a mamelor necăsătorite și a copiilor lor. La argumentul potrivit căruia convențiile din 1962 și 1975 nu au fost ratificate decât un mic număr de țări, Curtea a răspuns:
„[c]ele două convenții sunt în vigoare și nu există niciun motiv pentru a atribui numărul încă limitat de state contractante unui refuz de a recunoaște egalitatea dintre copiii „naturali” și cei „legitimi” cu privire la punctul în cauză. În realitate, existența acestor două tratate denotă în domeniu o convergență de opinii între societățile moderne”.
Adoptând tehnicile interpretative ale curților constituționale, Curtea a mers chiar mai departe: a modulat efectele hotărârii sale în ceea ce privește principiul securității juridice, „inerent necesar dreptului Convenției, precum și dreptului comunitar”, statul pârât nemaifiind obligat să revină asupra actelor sau situațiilor anterioare pronunțării hotărârii. În acest scop, Curtea a făcut referire la faptul că „[a]numite anumite state contractante care au curte constituțională au cunoscut o soluție similară: dreptul lor public intern limitează efectul retroactiv al deciziilor acestei Curți prin care se anulează o lege.”[23]. Acționând ca o curte constituțională, Curtea a recurs la principiul securității juridice pentru a-și acorda sieși puterea implicită de a modula efectele temporale ale propriilor sale hotărâri.
15. Mai târziu, în cauza Mazurek împotriva Franței, Curtea a folosit din nou ca temei Convenția privind statutul juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei, care între timp fusese ratificată de doar o treime din statele membre ale Consiliului Europei (dar nu de statul pârât), considerând-o o dovadă a „importanței majore” acordate de statele membre tratamentului egal al copiilor născuți în afara căsătoriei[24].
16. În cauzele Christine Goodwin[25], Vilho Eskelinen[26] și Sørensen și Rasmussen[27], Curtea a făcut referire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, deși acest instrument nu era obligatoriu. În cauza McElhinney[28], împingând mai departe acest demers, a ținut seama de Convenția europeană privind imunitatea statelor, care fusese ratificată la momentul faptelor de opt state membre, nu însă și de statul pârât. În cauza Glor[29], a considerat că Convenția privind drepturile persoanelor cu handicap forma baza unui „consens european și universal privind necesitatea ca persoanele cu handicap să nu fie supuse la tratamente discriminatorii”, chiar dacă faptele relevante avuseseră loc înainte ca Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite să adoptă aceasta convenție, pe care statul pârât nu ratificase la momentul pronunțării hotărârii Curții.
17. În sfârșit, în hotărârea capitală pe care a pronunțat-o în cauza Demir și Baykara împotriva Turciei, Curtea a reamintit că „Convenția este un instrument viu, care trebuie interpretat în lumina condițiilor de viață actuale, la care trebuie integrată evoluția dreptului internațional, pentru a reflecta nivelul de cerință crescut în materie de protecția drepturilor omului, care implică o mai mare fermitate în evaluarea încălcărilor aduse valorilor fundamentale ale societăților democratice” și a ținut seama de evoluția dreptului muncii, atât la nivel internațional, cât și la nivel național, înainte de a concluziona că dreptul de a purta negocieri colective cu angajatorul era, în principiu, unul dintre elementele esențiale ale dreptului protejate de art. 11 din Convenție, de a forma sindicate și de a se afilia la acestea în vederea apărării intereselor proprii. În argumentarea sa, Curtea a citat convențiile relevante ale OIM pe care statul pârât le ratificase, interpretările corespunzătoare ale Comitetului de experți, precum și art. 28 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 6 § 2 din Carta socială europeană (pe care statul pârât nu o ratificase), interpretarea dată de Comitetul european pentru drepturi sociale acestui articol și principiului 8 din Recomandarea nr. R(2000)6 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind statutul funcționarilor publici în Europa[30].
18. Cu alte cuvinte, pentru interpretarea Convenției, relevanța standardelor în materie de drepturile omului stabilite în alte tratate și convenții nu depinde nici de numărul ratificărilor respective, nici de numărul de state membre ale Consiliului Europei care se supun acestora, nici măcar de faptul că statul pârât nu le-a ratificat. Astfel, în dreptul european al drepturilor omului, hard law și soft law sunt profund întrepătrunse.
19. De asemenea, interpretarea evolutivă a Convenției a condus Curtea la a-și susține raționamentul prin trimiterea la alte standarde emanate de la organismele Consiliului Europei, chiar dacă aceste organisme nu au funcții de reprezentare a statelor părți la convenție, fie că e vorba despre mecanisme de monitorizare sau de grupuri de experți. Pentru a stabili domeniul de aplicare exact al drepturilor și libertăților garantate de Convenție, Curtea s -a referit, de exemplu, la lucrările Comisiei Europene împotriva Rasismului și Intoleranței (ECRI)[31] și la cele ale Comisiei pentru democrație prin drept (Comisia de la Veneția)[32].
C. Consensul european drept cadru conceptual al normativității (pct. 21‑22)
20. Formularea fondatoare a consensului european în cauza Tyrer își are originea într-o viziune a unei democrații internaționale deliberative, în care majoritatea sau o parte reprezentativă a statelor părți la Convenție este considerată ca exprimându-se în numele tuturor și având astfel capacitatea de a-și impune voința în raport cu celelalte părți. Ca principiu constituțional structurant al Consiliului Europei, consensul este decuplat de la unanimitate. Poate exista ca voință generală chiar și atunci când nu toți participanții au aceeași interpretare a Convenției[33].
Astfel cum am arătat mai sus, nu putem afirma în prezent că acest lucru nu corespunde voinței părinților fondatori, nici că au fost impuse statelor angajamente pe care nu le-au acceptat[34]. Argumentul depășit în prezent al lipsei consimțământului statal este însoțit uneori de critica nu mai puțin demodată potrivit căreia Curtea nu poate face legitim Convenția să evolueze prin interpretare și, cu atât mai puțin, să creeze drept[35] utilizând soft law pentru evita organele legislative competente cu încălcarea principiilor democrației, statului de drept și subsidiarității[36]. În spatele acestui discurs rezidă aproape întotdeauna laitmotivul suveranist in dubio pro mitius.
21. Preambulul Convenției o plasează pe aceasta în contextul obiectivelor Consiliului Europei, în special acela de a crea o „uniune mai strânsă” între statele membre, bazată pe „o concepție comună și un respect comun drepturilor omului”. În Statutul Consiliului Europei, limbajul folosit face referire nu numai la „o uniune mai strânsă [...] între țările europene care sunt animate de același sentimente”, ci și LA UN „organism care să grupeze statelor europene într-o asociație mai strânsă”. Primul articol din statut conferă Consiliului scopul „de a realiza o mai mare unitate între membrii săi pentru salvgardarea și realizarea idealurilor și principiilor care sunt moștenirea lor comună și pentru facilitarea progresului lor economic și social”. Textul enunță în mod expres că realizarea acestor idealuri și principii justifică „încheierea de acorduri și adoptarea unei acțiuni comune” în toate aspectele relevante ale vieții sociale (economice, sociale, culturale, științifice, juridice, administrative) și „salvgardarea și respectarea pe mai departe a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului”. Nicio altă formulare nu putea proclama mai bine întâietatea acordată drepturilor omului în toate domeniile de guvernanță. Principiul in dubio pro persona nu putea găsi o formulare mai bună. Progresul economic și social este așadar intim legat de progresul în materie de drepturile omului; ambele formează cele două fețe ale aceleiași monede.
22. Astfel, interpretarea evolutivă, Consensul european și înăsprirea soft law sunt cei trei piloni ai sistemului normativ european în cadrul căruia consimțământul statal este relevant. Pe baza acestor piloni încă de la înființarea sa și orientată spre căutarea comună a „progresului economic și social”, ordinea juridică a Consiliului Europei nu mai poate fi asimilată unui acord internațional format din egoisme juxtapuse. Suveranitatea nu mai este un dat absolut, ca în epoca westfaliană, ci este parte integrantă a unei comunități aflate în serviciul drepturilor omului[37].
În acest context, nu putem interpreta Convenția decât în lumina acordurilor obligatorii (tratatele)[38] și a cantității imense de „acțiuni comune” fără caracter obligatoriu în mod oficial puse în aplicare de organismele tehnice și politice ale Consiliului Europei[39], cum ar fi recomandările, liniile directoare și declarațiile Comitetului de Miniștri[40]. În plus, însuși textul Convenției impune adoptarea unei abordări deschise față de dreptul internațional și soft law, deoarece se inspiră din Declarația universală a drepturilor omului, astfel cum reamintește preambulul, și este deschis și altor instrumente juridice, atât interne, cât și internaționale, în măsura în care acestea oferă o mai bună protecție a drepturilor omului (art. 53 din Convenție). Pentru a rezuma, această latitudine interpretativă este dictată de litera, natura și scopul Convenției în sine.
IV. Soft law și regula recunoașterii a Consiliului Europei (pct. 23‑33)
A. Regula recunoașterii unei comunități democratice internaționale (pct. 23‑26)
23. În dreptul european al drepturilor omului rămâne încă predominantă o teorie formală a surselor de drept. Plecând de la doctrina pe care Curtea Internațională de Justiție o enunță în cauzele Platoul continental al Mării Nordului și Activități militare și paramilitare din Nicaragua și împotriva acesteia (Nicaragua împotriva Statelor Unite ale Americii)[41], Curtea admite că o dispoziție convențională poate deveni cutumiară, în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții: în primul rând, dispoziția în cauză trebuie să aibă caracter fundamental normator, astfel încât să poată fi considerată ca formând baza unei norme de drept generale și, în al doilea rând, să existe o practică statală clar bine stabilită și elemente care să permită să se considere că această practică este obligatorie dată fiind existența regulii generale care o impune (opinio juris sive necessitatis)[42]. De asemenea, Curtea s -a pronunțat cu privire la existența unor normelor imperative de drept internațional cum ar fi interzicerea torturii[43] sau interzicerea genocidului[44].
Cu toate acestea, după cum s-a demonstrat, nu există nicio distincție etanșă, binară, între hard law și soft law, deoarece dreptul european în materie de drepturile omului evoluează spre o panoplie bogată de surse care nu prezintă neapărat caracteristicile clasice și formale ale dreptul internațional cu caracter obligatoriu[45]. „Dezvoltarea drepturilor omului”, impune un anumit grad de deformalizare, ceea ce nu înseamnă abandonarea teoriei clasice a surselor de drept. În realitate, nu a existat niciodată la Strasburg un monopol al formalismului la stabilirea dreptului internațional.
24. Însă deformalizarea inerentă a dreptului european în materie de drepturile omului nu este sinonimă cu o disoluție nihilistă a legalității, și aceasta dintr-un motiv fundamental. În cadrul ordinii juridice a Consiliului Europei, acordul statului respectiv este încadrat de o perspectivă cosmopolită asupra universalității drepturilor omului și o înțelegere dialogică a patrimoniului comun de valori ale societăților europene.
25. În cadrul Consiliului Europei, regula recunoașterii nu mai este un mecanism de creație normativă de tip Lotus[46], centrat asupra statului, strâns bilateral, exclusiv voluntarist și de sus în jos, ci un mecanism de creație normativă de tip democratic, centrat pe individ, în mare măsură multilateral, ferm bazat pe consens și de jos în sus, care implică state europene și țări din afara Europei, precum și actori nestatali. Îndepărtându-se de un jus inter gentes depășit, ordinea juridică a Consiliului Europei a devenit un adevărat ius gentium bazat pe un sistem normativ internațional participativ, responsabil de tip multi‑nivel, care nu se mai limitează la state[47].
Cosmopolitismul conectează ordinea juridică a Consiliului Europei cu lumea, în aceeași măsură în care dialogul cu ordinile juridice interne și europene, în special cu instanțele naționale, o conectează la valorile societăților europene. În măsura în care standardele Consiliului Europei au atins deja standarde democratice, regula recunoașterii nu este legată de un proces decizional democratic la nivel național. Soft law, care nu implică o ratificare internă oficială, nu se sustrage, de altfel, de la controlul democratic: acesta are loc în cadrul Consiliului Europei, și se face de către Comitetul Miniștrilor, Adunarea Parlamentară și, în cele din urmă, de către Curte, garantă legitimată politic a Convenției (art. 19 și 22 din Convenție). În plus, implicarea statelor și a actorilor nestatali din teren în desfășurarea procesului legislativ are ca efect nu doar să asigure respectarea principiului subsidiarității, ci și să consolideze natura democratică a procesului și reactivitatea sistemului de producție de politici publice internaționale față de cetățenii europeni.
Cu alte cuvinte, ordinea normativă europeană există dincolo de suveranitatea statului, bilateralism și opozabilitate. Având în vedere că statul nu este singurul subiect capabil să creeze drept internațional, o teorie a surselor de drept bazată pe voința statală lasă loc unei teorii a normativității internaționale democratice și care e bazată pe comunitate.
26. Este evident că o astfel de regulă a recunoașterii prezintă un grad mai mare de complexitate, însă acesta nu ar trebui confundat cu un grad mai mare de incertitudine juridică care ar conduce la diminuarea sau dispariția valorii normei de drept. Nu există o corelație automată între complexitatea și insecuritatea juridică. Gradul de securitate juridică depinde mai degrabă de fondul discursului juridic[48]. Într-un dreptul internațional descentralizat și deformalizat, securitatea juridică este mai degrabă o chestiune de fond decât de formă și de procedură, și cu siguranță nu este legată de intenția mai mult sau mai puțin transparentă a părților. Piatra de temelie a securității juridice nu este nici forma care conține norma, nici procedura prin care această normă a fost creată, ea este fără îndoială fondul normei, și asta cu atât mai mult într-o ordine constituțională precum cea a Consiliului Europei, în care regula recunoașterii nu este neutră și independentă de orice valoare, ci substanțială și axiologic conotată.
B. Angajamentul ferm în favoarea „înăspririi” soft law (pct. 27‑30)
27. În continuumul dintre hard law și soft law, numeroși factori pot înăspri textul. Într-un degradeu normativ[49], normativitatea graduală a textului crește proporțional în prezența acestor factori și descrește în absența acestora[50]. În această logică graduală, este în cele din urmă de competența Curții să decidă ponderea care trebuie acordată acestor factori care înăspresc soft law[51].
28. Soft law europeană a drepturilor omului poate fi înăsprită prin intermediul anumitor factori legați fie de procesul de creare a regulii, fie privind procedura de aplicare a acestei reguli. Este vorba despre „building bricks in a wall of normativity”[52].
În primul rând, termenii sau formularea prescriptivă adoptați într-un text sunt indicatori ai naturii sale normative. Un text cu termeni prescriptivi sau cu o formulare prescriptivă trebuie, în principiu, să fie considerat ca stabilind o normă care nu este doar un simplu enunț declarativ sau o simplă expunere a unui program.
În al doilea rând, gradul de exactitate lingvistică și precizie a conținutului textului constituie o indicație clară a naturii sale normative. Cu cât este mai exactă terminologia din text și conținutul său mai precis, cu atât va fi mai puternică pretenția sa de normare[53]. O descriere extinsă și detaliată a obiectului regulii favorizează înăsprirea dreptului, ceea ce nu lasă loc zonelor gri”.
În al treilea rând, existența unor lucrări pregătitoare, rapoarte explicative și comentarii, care reflectă o discuție riguroasă cu privire la cauzele și consecințele alegerilor făcute, crește densitatea normativă a textului.
În al patrulea rând, complexitatea procedurilor de deliberare, inclusiv tipul votului, constituie un factor suplimentar de înăsprire[54]. Acceptarea generalizată a unui text tinde să legitimizeze pretențiile sale normative.
În al cincilea rând, publicitatea largă a textului normativ are drept scop să asigure recunoașterea sa generală și executarea sa efectivă de către destinatari.
În al șaselea rând, delegarea autorității în vederea interpretării și soluționării conflictelor către părți terțe independente și existența unor mecanisme de monitorizare consolidează obligația de a respecta norma[55]. Nerespectarea normei poate să aibă nu doar un cost reputațional sau politic, ci și alte consecințe negative, cum ar fi obligația de a justifica sau chiar de modifica comportamentul neconform și de a acorda reparații[56]. Mecanismele de responsabilizare consolidează forța contrafactuală a textului normativ.
În al șaptelea și ultimul rând, practica subsecventă de a confirma sau îmbunătăți standardele stabilite de text întăresc funcția sa normativă[57]. Chiar înainte de a atinge punctul de cristalizare a dreptului cutumiar, soft law repetată de autoritățile publice (sau chiar de aceleași autorități sau de autorități diferite) solidifică pretențiile sale normative[58]. În cazul în care simpla acumulare de instrumente nejuridice nu poate, în sine, să creeze instrumente de drept internațional, apariția unei opinio juris, însoțită de alți factori de înăsprire, ar putea face din aceste instrumente norme de drept internațional, promovându-le pe scara normativității internaționale și integrându-le astfel în sistemul normativ cu caracter obligatoriu al Consiliului Europei.
29. Curtea examinează ex officio acești factori de „înăsprire”, chiar și atunci când părțile nu le-au invocat și chiar dacă au avut loc după faptele în litigiu[59]. Aceasta înseamnă, de asemenea, că, în opinia Curții, factorii nu reprezintă un factum, care trebuie să fie considerat o simplă realitate socială, ci o sursă de jura care se supune principiului jura novit curia.
30. Odată înăsprit unul sau mai mulți dintre factorii sus-menționați, soft law produce aceleași efecte juridice obligatorii ca și hard law, chiar dacă nu răspunde acelorași condiții formale și procedurale. Soft law înăsprită este egală cu dreptul internațional cu caracter obligatoriu. În primul rând, are un efect de abilitare, astfel încât un stat care acționează în conformitate cu standardele pe care le impune nu poate comite un fapt internațional ilicit și, prin urmare, și o poate invoca în fața unei instanțe naționale sau a unui arbitru. În al doilea rând, impune o constrângere imperativă a cărei nerespectare constituie fapt internațional ilicit. În al treilea rând, are efect de abrogare normelor de drept contrare. În al patrulea rând, nu poate fi relaxată din nou. Odată atins pragul de drept, nu mai este posibil să se revină. Relaxarea dreptului își găsește limitată în forța constituțională a Convenției și a Protocoalelor la aceasta. În continuare, vom dezvolta în detaliu acest argument.
C. Interdicția constituțională de a „relaxa” hard law (pct. 31‑33)
31. Există o restricție majoră în ceea ce privește recunoașterea rolului soft law dreptul european în materie de drepturi ale omului. Ca să nu existe nicio neînțelegere: dreptul european în materie de drepturile omului, astfel cum este enunțat în Convenție și în Protocoalele sale adiționale, este hard law, textele conferind autoritatea de a-l interpreta unui organism terț independent, Curtea. Este vorba despre un drept care are un caracter cu adevărat caracter obligatoriu, care nu se pliază cu grație solicitările politicile derogatorii, indiferent de importanța pe care și-ar dori-o majoritate. Prevalează chiar și față de regulile de dreptul constituțional contrare din statele membre ale Consiliului Europei[60].
32. Constituționalizarea ordinii juridice europene impune în mod clar o interdicție absolută de a relaxa dreptul. Hard law europeană în materie de drepturile omului nu poate fi relaxată: o astfel de relaxare ar însemna eludarea obligațiilor internaționale obligatorii. Aceasta ar reprezenta o încălcare clară a dreptului internațional, ceea ce contravine scopului Convenției și obiectivelor Consiliului Europei. Atunci când pun în aplicare Convenția și hotărârile Curții, statele membre au obligația, indiferent de alt acord și de orice acțiune comună a Consiliului Europei, „să colaboreze sincer și activ la îndeplinirea scopului” Consiliului Europei enunțat la art. 3 din Statutul Consiliului. Dacă un stat membru nu respectă obligațiile pe care i le impune art. 3, poate fi suspendat din drepturile sale de reprezentare; Comitetul de Miniștri poate să-i solicite să se retragă din Consiliul în temeiul art. 7 din statut și să decidă, dacă respectiva solicitare nu are efect, ca, la o dată pe care miniștrii o stabilesc, statul să înceteze să mai fie membru al Consiliului.
33. Astfel, soft law nu poate fi vehiculul unor considerente politice care să aibă scopul de a dilua sau diminua forța juridică a obligațiilor existente. În practică, distincția conceptuală dintre dreptul obligatoriu și non-dreptul neobligatoriu este încă valabilă. În dreptul european în materie de drepturile omului, linia de demarcație dintre drept și non-drept este clară în ceea ce privește refuzul de a retrograda normele de hard law în soft law. Frontiera nu mai este clară în ceea ce privește promovarea în hard law a unei norme fără caracter obligatoriu din soft law.
Cu alte cuvinte, relația dintre hard și soft law în dreptul european în materie de drepturile omului reprezintă un drum cu sens unic: acolo unde există hard law, soft law poate să o îmbogățească, nu să o facă mai slabă. Dacă soft law ar putea slăbi dreptul existent, ar fi o fraudă, o încălcare a pragului normativ al dreptului european în materie de drepturile omului și, prin urmare, un fenomen patologică al normativității internaționale. Soft law este una dintre modalitățile prin care poate fi dezvoltat dreptul european, nu o modalitate de a-l face să regreseze.
În cazul în care nu există hard law, nu există în mod evident nicio legătură între cei doi poli, iar soft law își poate exercita singură pretențiile normative, în acord cu factorii relevanți de înăsprire pe care îi propune.
Partea a doua (pct. 34‑59)
V. „Înăsprirea” dreptului penitenciar (pct. 34‑42)
A. În lume (pct. 34‑38)
34. Nicio organizație, niciun organism internațional nu a făcut mai mult pentru dezvoltarea dreptului penitenciar decât Consiliul Europei și, în special Comitetul său de Miniștri și Comitetul pentru prevenirea torturii (CPT). Compus din experți independenți extrem de calificați, CPT este responsabil cu punerea în aplicare a standardelor dreptului penitenciar în toate locurile de detenție din Europa și, mai mult, în toate locurile aflate sub jurisdicția unui stat membru al Consiliului Europei[61]. Rezoluțiile și recomandările Comitetului de Miniștri, rapoartele generale ale CPT și standardele CPT[62] sunt o remarcabilă sursă de soft law a Consiliului Europei în acest domeniu al dreptului. Aceste texte sunt redactate în termeni incontestabil prescriptivi („standarde”, „reguli”) și sunt riguroase din punct de vedere tehnic. Conținutul lor excelează în precizie. De regulă, rapoartele explicative și comentariile îmbogățesc conținutul normativ al regulilor stabilite în textul la care se raportează. Lucrările pregătitoare ale experților, care oferă o viziune multidisciplinară a chestiunilor relevante, oferă o bază solidă alegerilor politice adoptate prin decizie unanimă a părților. Larga difuzare a acestor standarde promovează respectarea lor efectivă de către statele membre ale Consiliului Europei. Nu este vorba despre standarde virtuale, de lege feranda sau in fieri, ci de veritabile instrumente normative care „oferă un fir călăuzitor în ceea ce privește abordarea care trebuie adoptată pentru a interpreta” Convenția[63].
35. Curtea însăși a afirmat în repetate rânduri că, în pofida caracterului lor strict neobligatoriu, acordă o „importanță considerabilă” sau o „pondere mai mare” acestor instrumente normative, de care „ține cont periodic [...] în momentul în care examinează cazuri de rele tratamente”[64]. A luat în considerare, în special, Rezoluția (73) 5 a Comitetului de Miniștri[65], Rezoluția 76(2) a Comitetului de Miniștri privind tratamentul persoanelor aflate în detenție de lungă durată, Recomandarea nr. R (87) 3 privind RPE (revizuită și actualizată prin Recomandarea Rec (2006)2)[66], Recomandarea nr. R (98) 7 a Comitetului de miniștri către statele membre privind aspecte etice și organizatorice ale asistenței medicale în penitenciare, Recomandarea Rec (99) 4 privind principiile referitoare la protecția juridică a adulților fără capacitate de exercițiu, Recomandarea 2003 (23) privind administrarea de către personalul penitenciar a persoanelor condamnate la detenție pe viață și a altor persoane condamnate la detenție pe termen lung și Rezoluția 2010 (2014) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei intitulată „Justiția penală juvenilă adaptată copiilor: de la retorică la realitate”[67].
36. La pct. 113 și 141 din hotărâre, majoritatea se abate de la această perspectivă. Nu mai consideră că standardele CPT au o „importanță considerabilă” sau „pondere mare”, ci afirmă doar că „rămâne atentă” la aceste standarde. Sincer vorbind, reduce nivelul de importanță a activității desfășurate de CPT. Este un regretabil pas înapoi în protecția persoanelor private de libertate și a altor persoanelor private de libertate în Europa. Dar asta nu e tot.
37. Alegerile normative ale Comitetului de Miniștri trebuie înțelese în contextul înăspririi soft law penitenciare în Europa și în lume, ceea ce majoritatea ar fi omis să ia în considerare.
La nivel mondial, Organizația Națiunilor Unite și alte organizații și organisme internaționale fac în mod constant eforturi pentru a extinde domeniul de aplicare a Ansamblului de reguli minime standard pentru tratamentul persoanelor private de libertate și de a le consolida precizia, în special prin aprobarea Ansamblului de reguli minime al Organizației Națiunilor Unite cu privire la administrarea justiției pentru minori[68], Ansamblului de principii pentru protejarea tuturor persoanelor supuse unei forme oarecare de detenție sau încarcerare[69], Normele Organizației Națiunilor Unite pentru protejarea minorilor privați de libertate[70], Principiile directoare ale Organizației Națiunilor Unite pentru prevenirea delincvenței juvenile[71] (Principiile directoare de la Riyad), Declarația de la Istanbul din 2007 privind utilizarea detenției în regim de izolare[72], Normele Organizației Națiunilor Unite privind tratamentul aplicat persoanelor private de libertate și impunerea de măsuri neprivative de libertate infractorilor (Normele de la Bangkok)[73], și, mai recent, noua versiune, mult mai detaliată, a Ansamblului de reguli minime (Regulile Mandela din 2015)[74].
La 10 decembrie 1984, Adunarea generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante. Comitetul împotriva torturii, compus din 10 membri independenți cărora le-au fost atribuite competențe extinse de examinare și anchetare, a fost constituit prin art. 17 din Convenție și a început să funcționeze la 1 ianuarie 1988.
38. Acest efort a fost imitat la nivel regional, prin Declarația de la Kampala din 1996 privind condițiile de detenție în penitenciarele din Africa[75], Declarația de la Arusha din 1999 privind bunele practici în penitenciare[76], Declarația de la Ouagadougou pentru accelerarea reformei penale și penitenciare în Africa[77], RPE revizuite și Principiile și cele mai bune practici pentru protecția persoanelor private de libertate în America (2008)[78].
B. În cadrul Consiliului Europei (pct. 39‑42)
39. „Înăsprirea” dreptului penitenciar este în special vizibilă în Europa. În hotărâre, majoritatea nu ține seama de faptul că RPE revizuite din 1987 și raportul lor explicativ nu abordau chestiunea spațiului personal adecvat în cameră individuală sau colectivă[79], în timp ce versiunea revizuită a acestor reguli din 2006 a completat această lacună, furnizând în comentariul regulii 18 o indicație clară a standardului normativ pentru penitenciarele europene, în linia lucrărilor anterioare ale CPT. Scopul acestui exercițiu, să nu-l uităm, era acela de a „consolida” regulile referitoare la cazare, așa cum se indică chiar în comentariu[80].
40. Și mai rău, majoritatea nu a ținut seama de faptul că poziția CPT a fost confirmată politic la cel mai înalt nivel în cadrul Consiliului Europei de către organismul de conducere al Consiliului, Comitetul de Miniștri[81]. Aceasta a ignorat faptul că în comentariul regulii 18 din RPE se reia cu exactitate standardul CPT referitor la spațiul minim de care trebuie să beneficieze o persoană privată de libertate aflată într-o cameră colectivă. Reamintim conținutul comentariului[82]:
„Regula 18 conține câteva elemente noi. Primul, la regula 18.3 are drept scop să oblige guvernele să includă în dreptul intern norme specifice în acest domeniu. Aceste norme trebuie să ia în considerare atât cerințele generale de respectare a demnității umane, cât și de considerentele practice în materie de sănătate și igienă. CPT, în analiza condițiilor de cazare și a suprafeței podelei disponibile în unitățile penitenciare din diverse țări, a început să se indice anumite norme minime. CPT estimează aceste standarde la 4 m² pentru fiecare persoană privată de libertate, în dormitor, și 6 m², în cameră. Cu toate acestea, standardele trebuie să fie modulate în funcție de rezultatele unei analize mai aprofundate a sistemului penitenciar; în special, trebuie luată în considerare perioada de timp pe care persoanele private de libertate o petrec efectiv în cameră. Aceste valori minime nu trebuie să fie considerate normă. Deși CPT nu a stabilit niciodată direct o astfel de normă, există indicii care arată că acesta consideră că dimensiunea preferabilă a unei camere individuale este între 9 și 10 m². Este vorba despre un domeniu în care CPT poate continua să aducă informații utile pe baza activităților deja efectuate în acest sens. Este necesar să se procedeze la o examinare detaliată a dimensiunilor camerelor care pot fi considerate acceptabile pentru cazarea unui anumit număr de persoane private de libertate. Numărul de ore pe care persoanele private de libertate le petrec închise în cameră trebuie luate în considerare pentru definirea dimensiunilor adecvate. Chiar și în cazul persoanelor private de libertate care petrec o mare parte din timp în afara camerei, este necesar să se definească în mod clar un spațiu minim compatibil cu respectarea demnității umane”.
41. RPE și comentariile la acestea poartă pecetea celui mai înalt organism politic al Consiliului Europei, Comitetul de Miniștri, care a recomandat Guvernelor statelor membre „să se ghideze atunci când își elaborează legislația, precum și politicile și practicile lor, regulile conținute în anexa la prezenta recomandare” și „să se asigure că dispozițiile din prezenta recomandare și observațiile sale sunt traduse și difuzate în cea mai mare măsură cu putință și în special către autoritățile judiciare, personalul penitenciar și către persoanele private de libertate”. O astfel de exprimare clară și unanimă a concepției juridice și a voinței politice că „statele membre ale Consiliului Europei să continue să actualizeze și să respecte principiile comune privind politica penitenciară” nu ar trebui să fie atât de ușor de respins de către majoritate[83]. Aceasta nu poate, în același timp, să facă trimitere la standardele prevăzute de RPE și să ignoră scopul pe care îl atribuite însuși comentariul. O astfel de interpretare superficială nu ar constitui decât un sprijin fațadă pentru RPE. Potrivit chiar formulării comentariului, RPE au scopul de „a obliga guvernele să includă în dreptul intern norme specifice în domeniu”, iar aceste norme includ un anumit „standard minim” în ceea ce privește cazarea: „trebuie definit în mod clar un spațiu minim”.
42. În plus, ignorând „standardul minim „consolidat” și „obligatoriu” în materie de cazare enunțat în RPE și în comentariile la acestea, majoritatea a dat de asemenea la o parte activitatea penologică realizată de PC-CP al CDPC, care se află la originea RPE[84]. Fără a dispun de niciun aport științifice pentru a contrazice avizul experților PC-CP, majoritatea reafirmă simplu ex cathedra propriul punct de vedere contrar. Aceasta nu citează nicio opinie a vreunui expert sau o analiză științifică care să contrazică poziția unanimă a experților internaționali exprimată în instrumentele soft law[85]. Nu acordă nicio considerație corelației științifice clar stabilite dintre suprapopularea carcerală, condițiile precare de detenție și consecințele nefaste pe care acestea le au asupra psihologiei persoanelor private de libertate, între care instabilitatea emoțională, agresivitatea și tendința de automutilare[86]. In umbris est potestas.
VI. Lupta împotriva suprapopulării carcerale (pct. 43‑47)
A. Spațiul vital minim potrivit standardelor CICR (pct. 43‑45)
43. Curtea a judecat cauze referitoare la suprapopularea carcerală ca problemă cu caracter sistemic a sistemelor penale europene începând din 2009[87]. Natura structurală a problemei și necesitatea fundamentală de a o aborda global a fost recunoscută inițial în ceea ce privește penitenciarele poloneze[88], apoi centre de detenție ruse[89], penitenciarele italiene[90], penitenciarele belgiene[91], penitenciarele bulgare[92], penitenciarele maghiare[93] și penitenciarele lituaniene[94].
44. Reintegrarea este primul obiectiv al încarcerării[95]. În ceea ce privește suprapopularea carcerală, cu consecințele sale fizice, psihologice și sociale, este primul obstacol în calea punerii în aplicare a unui program de reintegrare. Un spațiu personal adecvat este o condiție sine qua non pentru reintegrarea persoanelor private de libertate[96]. Această cerință absolută a unui spațiu minim nu este esențial diferită în funcție de faptul că persoanele private de libertate sunt sănătoase psihic sau nu, aflate în arest preventiv, condamnate pentru prima dată sau recidiviste, întrucât nu există niciun motiv obiectiv din perspectiva art. 3 pentru a supune o persoană sănătoasă mental unui standard de protecție diferit de cel aplicabil unei persoane care suferă de tulburări mentale, și cu atât mai puțin să se opereze o distincție între persoanele sănătoase în funcție de severitatea pedepsei sau de faptul că acestea sunt în arest preventiv sau condamnate.
45. În absența unui standard universal, Comitetul Internațional al Crucii Roșii (CICR) a recomandat o suprafață minimă de 5,4 m² per persoană în cameră individuală (instalațiile sanitare neincluse) și 3,4 m² per persoană în cameră colectivă sau în dormitor (instalații sanitare incluse)[97]. Acesta a calculat că spațiul necesar pentru a dormi pe un pat este de 1,6 m², iar spațiul pentru toalete și duș de 1,2 m². În cazuri urgente[98], preconiza inițial că suprafața podelei în cameră sau dormitor nu trebuie să fie niciodată mai mică de 2 m² per persoană, dar a revenit recent asupra acestui sfat și a recomandat, în prezent, la o revenire la condițiile normale (inclusiv în ceea ce privește spațiul minim) „cât mai rapid posibil”.
A. Spațiul vital minim în standardele RPE (pct. 46‑47)
46. În contextul penologic european, standardele „înăsprite” din 2006 în ceea ce privește cazarea sunt mai generoase. După cum afirmă Comitetul de Miniștri și CPT[99], spațiul vital minim necesar fiecărei persoane private de libertate nu trebuie să fie mai mic de 6 m² per persoană în cameră individuală, instalațiile sanitare neincluse, și 4 m² per persoană într-un spațiu comun, fără a calcula instalațiile sanitare complet acoperite; și trebuie să fie cel puțin 2 metri între pereții camerelor și 2,5 m între podea și tavanul camerei. Pentru camerele colective care cazează până la patru persoane private de libertate, trebuie adăugați 4 m² per persoană privată de libertate suplimentar față de spațiul minim de 6 m². Astfel, acest strict minim de spațiu vital este în unitățile penitenciare o cerință absolută, a cărei nerespectare implică per se o încălcare a art. 3 din Convenție.
47. În plus, RPE impun că dreptul național să stabilească condiții minime privind cazarea oferită persoanelor private de libertate și, în acest context, o atenție deosebită trebuie acordată spațiului podelei, volumului de aer, sistemelor de iluminat, încălzire și ventilație (regulile 18.1-18.3). Prin urmare, este oportun să se fixeze o capacitate maximă (numerus clausus) pentru fiecare penitenciar pornind de la definirea spațiului de care trebuie să beneficieze fiecare persoană privată de libertate, în termeni de suprafață și volum minim. Astfel, capacitatea unui penitenciar nu trebuie să fie percepută ca un concept glisant a cărui elasticitate poate fi utilizată pentru a manipula realitatea și pentru c a face suprapopularea mai mult sau mai puțin vizibilă. Ar trebui să fie disponibile de îndată acțiuni preventive, în cazul în care și atunci când capacitatea de cazare a penitenciarului este ignorată.
VII. Aplicarea standardelor convenționale în speță (pct. 48‑59)
A. Abordarea cumulativă contradictorie a majorității (pct. 48‑53)
48. În mod destul de contradictoriu, majoritatea a eludat natura „absolută” a interdicției de la art. 3 și „standardul minim relevant” pentru ocuparea în colectiv a camerelor (pct. 110 și 113 din hotărâre) considerând că aprecierea pragului minim de gravitate pe care trebuie să-l atingă relele tratamente pentru a intra sub incidența acestui articol este „relativ” și depinde „de toate condițiile de detenție” (pct. 122 și 123 din hotărâre).
49. În realitate, majoritatea utilizează abordarea „efectului cumulativ” în două sensuri foarte diferite: pe de o parte, efectul cumulat al „factorilor compensatorii” ar servi la atenuarea obligațiilor prevăzute de art. 3, pentru a scuti Guvernul pârât de orice responsabilitate convențională (pct. 137 și 138 din hotărâre); pe de altă parte, efectul cumulativ al unor „circumstanțe agravante” precum condițiile materiale precare și lipsa activităților în afara camerelor poate conduce la a considera condițiile de detenție inumane sau degradante, chiar și în cazul unui spațiu suficient în cameră (punctul 140 din hotărâre).
50. Suntem de acord cu a doua afirmație, nu și cu prima. În cazul în care o persoană privată de libertate dispune de spațiu vital suficient, alte aspecte materiale negative pot conduce la constatarea unei încălcări a art. 3. Astfel, un spațiu vital suficient de mare asociat unor condiții inadecvate de dormit, iluminat, ventilație, încălzire, igienă și de îngrijire medicală trebuie să conducă întotdeauna la cenzurarea fără echivoc a relelor tratamente aplicate persoanei private de libertate.
În cazul detenției post-proces a persoanelor care suferă de tulburări psihice, similar persoanelor private de libertate sănătoase, care au fost condamnate la o pedeapsă de 5 ani sau mai mare decât aceasta, lipsa unui plan de executarea a pedepsei sau orice deficiență legată de punerea sa în aplicare constituie factori agravanți majori. Spațiul vital personal în penitenciar ar trebui privit în contextul regimului de reintegrare aplicabil[100]. Faptul că programele de asistență medicală, de educare și de lucru sunt inexistente sau insuficiente agravează situația persoanei private de libertate. Întrucât încălcarea normelor referitoare la separarea persoanelor private de libertate este strâns legată de acest aspect, constituie, de asemenea, un element care să fie luat în considerare.
51. Pe de altă parte, nu putem subscrie la teza potrivit căreia lipsa de spațiu personal poate fi compensată prin prezența altor condiții materiale cum ar fi un spațiu de dormit adecvat, accesul la lumină naturală în timpul zilei și la electricitate în timpul nopții, o ventilare, o încălzire și condiții corecte de igienă și o alimentație corespunzătoare. Dacă acesta ar fi cazul, efectul cumulat al acestor factori „compensatorii”, ar diminua standardul absolut prevăzut de art. 3 și ar incita autoritățile penitenciare să se angajeze pe o pârtie alunecoasă fără limite obiective[101].
52. Este exact tentația în fața căreia majoritatea cedează. Aceasta consideră că există o prezumție irefragrabilă „majoră” de încălcare a art. 3 atunci când persoana privată de libertate nu dispune de 3 m² de spațiu personal în cameră, Guvernul păstrându-și posibilitatea de a infirma această prezumție dacă demonstrează că perioadele de privare de un astfel de spațiu au fost „de scurtă durată, ocazionale și minore”. Însă majoritatea nu furnizează nicio formă de definire a unor astfel de limite. În vremuri de criză economică, obligația de a proteja demnitatea persoanelor private de libertate este mai importantă ca niciodată; și, așa cum organismele europene și ale ONU de luptă împotriva torturii au subliniat recent, sunt necesare norme clare pentru a atinge acest obiectiv[102]. În plus, majoritatea include spațiul ocupat de mobilier în suprafața disponibilă (pct. 114), ceea ce ar putea reduce în mod semnificativ posibilitatea de a circula liber în cameră.
53. În plus, majoritatea consideră ca fiind factori compensatorii ceea ce ar trebui să fie normalitate într-un penitenciar, de exemplu „suficientă libertate de mișcare în afara camerelor și activități adecvate în afara camerelor” și în sens larg „condiții de detenție adecvate”. Există în acest raționament un viciu grav de logică. Aici, criteriul majorității nu poate rezista aplicării principiului briciului lui Ockham. Pluralitas non est ponenda sine necessitate (Pluralitatea nu trebuie asumată cu necesitate).
Într-o manieră absolut redundantă, majoritatea face uz de factori care ar trebui să fie caracteristici comune într-o unitate penitenciară pentru a justifica nivelul deosebit de scăzut al spațiului personal în detenție. Pentru aceasta, condiții de viață normale justifică condiții de spațiu anormale. Logica ar impune ca aceste circumstanțe extrem de negative să nu poată fi contrabalansate decât prin contra-circumstanțe extraordinar de pozitive. Nu este cazul în raționamentul majorității. Aceasta nu impune niciun element extraordinar de pozitiv pentru a compensa privarea de dreptul fiecărei persoane private de libertate la o cazare adecvată în penitenciar.
B. O abordare cumulativă pro persona coerentă (pct. 54‑59)
54. În prezenta cauză, reclamantul a petrecut 240 de zile în detenție. Potrivit planurilor penitenciarului Bjelovar, pe care Guvernul le-a prezentat Curții, și care nu au fost contestate de reclamant, acestuia i-au fost alocați 4 m² sau mai mult de spațiu personal în cameră pe o perioadă neconsecutivă de 70 de zile în total.
Nr. camerei
Perioada
de detenție
Număr total de persoane private de libertate
Suprafață totală
în m²
Spațiu personal
în m²
Suprafața minus
instalațiile sanitare în m²
Spațiu personal în m²
8/O
03.05-05.05.2010
5
22,88
4,58
20,98
4,19
8/O
08.05-09.05.2010
5
22,88
4,58
20.98
4,19
8/O
26.05.2010
5
22.88
4,58
20.98
4,19
8/O
03.06-04.06.2010
5
22.88
4,58
20,98
4,19
8/O
17.06-19.06.2010
5
22,88
4,58
20,98
4,19
8/O
27.08-30.08.2010
5
22.88
4,58
20.98
4,19
8/O
07.09.2010
4
22,88
5,72
20,98
5,24
8/O
08.09-16.09.2010
5
22.88
4,58
20.98
4,19
8/O
18.09.2010
5
22.88
4,58
20.98
4,19
8/O
02.10-05.10.2010
5
22.88
4,58
20.98
4,19
8/I
06.10-07.10.2010
5
22,18
4,44
20,28
4,05
8/I
08.10-19.10.2010
4
22,18
5,55
20,28
5,07
8/I
20.10-21.10.2010
3
22,18
7,39
20,28
6,76
8/I
22.10-23.10.2010
4
22,18
5,55
20,28
5,07
8/I
24.10-25.10.2010
5
22,18
4,44
20,28
4,05
8/I
29.10-30.10.2010
5
22,18
4,44
20,28
4,05
4/O
06.11-09.11.2010
5
22,36
4,47
20,46
4,09
8/O
01.03-15.03.2011
5
22.88
4,58
20.98
4,19
55. Tot potrivit acelorași date, reclamantul a petrecut 170 de zile neconsecutive în camere în care dispunea de mai puțin de 4 m² de spațiu personal.
Nr. camerei
Perioada
de detenție
Număr total de persoane private de libertate
Suprafață totală
în m²
Spațiu personal
în m²
Suprafața minus
instalațiile sanitare în m²
Spațiu personal în m²
1/O
16.10-15.11.2009
6
19,7
3,28
17,8
2,96
1/O
16.11-19.11.2009
5
19.7
3.94
17.8
3,56
1/O
20.11.2009-05.02.2010
6
19.7
3,28
17.8
2.96
1/O
06.02-08.02.2010
5
19.7
3.94
17.8
3,56
1/O
09.02-10.04.2010
6
19,7
3,28
17,8
2,96
1/O
11.04.-20.04.2010
5
19.7
3.94
17.8
3,56
8/O
21.04.2010
8
22.88
2.86
20.98
2.62
8/O
22.04-29.04.2010
7
22.88
3,27
20.98
2.99
8/O
30.04-02.05.2010
6
22.88
3.81
20.98
3,49
8/O
06.05-07.05.2010
6
22.88
3.81
20.98
3,49
8/O
10.05.-25.05.2010
6
22.88
3.81
20.98
3,49
8/O
27.05-02.06.2010
6
22.88
3.81
20.98
3,49
8/O
05.06-16.06.2010
6
22.88
3.81
20.98
3,49
8/O
20.06-30.06.2010
6
22.88
3.81
20.98
3,49
8/O
01.07-02.07.2010
7
22.88
3,27
20.98
2.99
8/O
03.07-05.07.2010
8
22.88
2.86
20.98
2.62
8/O
06.07-17.07.2010
7
22.88
3,27
20.98
2.99
8/O
18.07-13.08.2010
8
22.88
2.86
20.98
2.62
8/O
18.08-26.08.2010
7
22.88
3,27
20.98
2.99
4/O
31.08-02.09.2010
8
22,36
2.80
20,46
2,55
4/O
03.09.2010
7
22,36
3,19
20,46
2.92
8/O
04.09-06.09.2010
6
22.88
3.81
20.98
3,49
8/O
17.09.2010
6
22.88
3.81
20.98
3,49
8/O
19.09-01.10.2010
6
22.88
3.81
20.98
3,49
8/I
26.10-28.10.2010
6
22,18
3.70
20,28
3,38
8/I
31.10-04.11.2010
6
22,18
3.70
20,28
3,38
4/O
05.11.2010
6
22,36
3.73
20,46
3,41
4/O
10.11-13.11.2010
6
22,36
3.73
20,46
3,41
4/O
14.11-18.11.2010
7
22,36
3,19
20,46
2.92
4/O
19.11-26.11.2010
8
22,36
2.80
20,46
2,55
4/O
27.11-30.11.2010
7
22,36
3,19
20,46
2.92
8/O
01.12-03.12.2010
6
22.88
3.81
20.98
3,49
8/O
04.12-09.12.2010
7
22.88
3,27
20.98
2.99
8/O
10.12-12.12.2010
8
22.88
2.86
20.98
2.62
8/O
13.12-21.12.2010
7
22.88
3,27
20.98
2.99
8/O
22.12-24.12.2010
8
22.88
2.86
20.98
2.62
8/O
25.12-31.12.2010
7
22.88
3,27
20.98
2.99
8/O
01.01-16.01.2011
6
22.88
3.81
20.98
3,49
8/O
17.01-25.01.2011
7
22.88
3,27
20.98
2.99
8/O
26.01-27.01.2011
6
22.88
3.81
20.98
3,49
8/O
28.01-23.02.2011
7
22.88
3,27
20.98
2.99
8/O
24.02-25.02.2011
8
22.88
2.86
20.98
2.62
8/O
26.02-28.02.2011
7
22.88
3,27
20.98
2.99
8/O
16.03.2011
6
22.88
3.81
20.98
3,49
56. Din cele 170 de zile de detenție în cursul cărora a dispus de mai puțin de 4 m², reclamantul ar fi dispus de mai puțin de 3 m² timp de 50 de zile.
Nr. camerei
Perioada
de detenție
Număr total de persoane private de libertate
Suprafață totală
în m²
Spațiu personal
în m²
Suprafața minus
instalațiile sanitare în m²
Spațiu personal în m²
1/O
16.10-15.11.2009
6
19.7
3,28
17.8
2.96
1/O
20.11.2009-05.02.2010
6
19.7
3,28
17.8
2.96
1/O
09.02-10.04.2010
6
19.7
3,28
17.8
2.96
8/O
21.04.2010
8
22.88
2.86
20.98
2.62
8/O
22.04-29.04.2010
7
22.88
3,27
20.98
2.99
8/O
01.07-02.07.2010
7
22.88
3,27
20.98
2.99
8/O
03.07-05.07.2010
8
22.88
2.86
20.98
2.62
8/O
06.07-17.07.2010
7
22.88
3,27
20.98
2.99
8/O
18.07-13.08.2010
8
22.88
2.86
20.98
2.62
8/O
18.08-26.08.2010
7
22.88
3,27
20.98
2.99
4/O
31.08-02.09.2010
8
22,36
2.80
20,46
2,55
4/O
03.09.2010
7
22,36
3,19
20,46
2.92
4/O
14.11-18.11.2010
7
22,36
3,19
20,46
2.92
4/O
19.11-26.11.2010
8
22,36
2.80
20,46
2,55
4/O
27.11-30.11.2010
7
22,36
3,19
20,46
2.92
8/O
04.12-09.12.2010
7
22.88
3,27
20.98
2.99
8/O
10.12-12.12.2010
8
22.88
2.86
20.98
2.62
8/O
13.12-21.12.2010
7
22.88
3,27
20.98
2.99
8/O
22.12-24.12.2010
8
22.88
2.86
20.98
2.62
8/O
25.12-31.12.2010
7
22.88
3,27
20.98
2.99
8/O
17.01-25.01.2011
7
22.88
3,27
20.98
2.99
8/O
28.01-23.02.2011
7
22.88
3,27
20.98
2.99
8/O
24.02-25.02.2011
8
22.88
2.86
20.98
2.62
8/O
26.02-28.02.2011
7
22.88
3,27
20.98
2.99
57. Cu alte cuvinte, o simplă evaluare statistică a datelor disponibile arată că reclamantul a petrecut mai mult de două treimi din detenție în camere suprapopulate, potrivit standardelor Comitetului de Miniștri, ale CPT și ale PC-CP al CDPC. Datele prezentate mai sus arată că a petrecut 29,1 % din detenție în camere în care dispunea de 4 m² sau peste de spațiu personal și 70,9 % în camere în care dispunea de mai puțin de 4 m². Din totalul zilelor sale de detenție, 20,8 % au fost petrecute în camere în care dispunea de mai puțin de 3 m² de spațiu personal. Nu am înțeles modul în care poate majoritatea poate susține că 20,8 %, adică o cincime din detenția reclamantului, este o reducere „scurtă, ocazională și minoră” a minimului impus de spațiu personal. Cu o evaluare atât de ciudată a statisticilor, majoritatea diluează total sensul comun al acestor adjective. Acest fapt este deosebit de grav, având în vedere încălcarea suplimentară flagrantă a dreptului național, care era aliniat la standardul de 4 m² al Consiliului Europei. În realitate, același exercițiu de albire fusese deja adoptat de Curtea Constituțională, care se folosise de jurisprudența Curții pentru a ignora pe față dreptul național.
58. În cele din urmă, majoritatea ignoră două plângeri esențiale formulate de reclamant în fața autorităților naționale. În primul rând, dorea să muncească și nu i-a fost oferită nicio posibilitate de a munci în unitățile penitenciare în care s-a aflat în detenție. Majoritatea confundă în mod convenabil ocuparea productivă a timpului persoanei private de libertate cu faptul de a privi la televizor cea mai mare parte a zilei și de a juca ocazional baschet sau tenis de masă timp de câteva ore. Lipsa unei ocupații productive pentru cei care doresc să lucreze nu este mai puțin degradantă decât o muncă slab plătită sau neplătită.
59. În al doilea rând, reclamantului nu i s-a oferit nicio posibilitate reală de a-și vedea familia și de a sta alături de aceasta. Având în vedere faptul că familia sa nu dispunea de mijloace pentru a se deplasa până la penitenciar, fapt care nu este contestat de Guvern, autoritățile penitenciare ar fi trebuit să facă aranjamente pentru a-i permite reclamantului să comunice telefonic perioade mai mari decât cele doar 20 de minute pe săptămână, cu o perioadă suplimentară de 10 minute în timpul sărbătorilor legale. Pe de altă parte, motivul pentru care cererea reclamantului de a fi transferat la o unitate mai apropiată de locul de reședință al familiei sale a fost inițial ignorată, apoi respinsă în momentul repetării nu este clar din argumentele Guvernului.
Privite în contextul camerelor suprapopulate în care a trebuit să supraviețuiască, aceste deficiențe nu fac altceva decât să agraveze încălcarea art. 3 din Convenție.
VIII. I. Concluzie (pct. 60‑63)
60. Convenția și Protocoalele sale au forță juridică deplină. Nu există însă un răspuns simplu la problema pragului normativității în dreptul european în materie de drepturile omului. Odată îndepărtată din domeniul rezervat statelor, soft law se poate ridica la nivelul normativității internaționale, în funcție de prezența anumitor factori de înăsprire. În lumina unei interpretări evolutive a convenției și a altor instrumente de „acorduri” și de „acțiune comună” a Consiliului Europei, pragul normativității acest va fi plasat acolo unde rezidă nevoile societale privind „dezvoltarea drepturilor omului” și „progresul economic și social”.
61. Soft law înăsprită este o sursă de drept „de o importanță considerabilă” sau cu „pondere mare ” în dreptul european în materie de drepturile omului. RPE și comentariile la acestea sunt prototipul de soft law al Consiliului Europei. Decizia majorității ni se pare să se îndepărteze de la eforturile de reformă a dreptului penitenciar depuse de multă vreme de Consiliul Europei și de restul lumii. RPE au scopul de a „obliga guvernele să includă în dreptul intern norme specifice în acest domeniu”, și ca aceste norme să includă un anumit „standard minim european”: „este necesar să se definească în mod clar un spațiu minim”. Circularitatea argumentării redundante a majorității este evidentă: acolo unde lipsa spațiului personal este justificată de o imagine impresionistă a situației generale a unității penitenciare, exercițiul compensării devine o farsă care nu servește decât la disimularea reducerii nivelului general de protecție a drepturilor omului în cazul persoanelor private de libertate.
62. Prezenta hotărâre nu acordă atenție la ceea ce 47 de guverne alese în mod democratic în Consiliului Europei au acceptat în mod unanim prin intermediul Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, și cu atât mai puțin la activitatea remarcabilă depusă de experți juridici, medicali, psihologici, sociologici și penologici de renume din cadrul CPT al Consiliului pentru cooperare penologică al Consiliului Europei.
63. Neacordând atenția pe care o merită propriilor surse de drept ale Consiliului Europei și ignorând înăsprirea standardelor penitenciare ale soft law în Europa și în lume, majoritatea a stabilit un standard care să va conduce la o aplicare a Convenției strict cazuistică și dependentă de fapte, lăsând ușa deschisă unui risc de deteriorare a nivelului de protecție a drepturilor omului atins de Consiliul Europei. Cu astfel de decizii, care afectează din interior sistemul de protecție a drepturilor omului al Consiliului Europei, Curtea nu numai că descurajează alte organisme ale Consiliului Europei să își desfășoare activitatea, ci mai grav, consolidează impresia unui sistem european de protecție a drepturilor omului incoerent.
[1]. Practica instanțelor federale americane, care constă în pronunțarea de injoncțiuni, care a început în anii ‘60 și s-a dezvoltat treptat pentru a deveni parte integrantă a garanțiilor juridice împotriva tratamentelor inumane, este bine descrisă în literatura juridică. A se vedea, de exemplu, Michele Deitch, „The Need for Independent Prison Oversight in a Post-PLRA World”, Federal Sentencing Reporter, Vol. 24, nr. 4, pag. 236-244.
[2]. Elizabeth Alexander, „Watching the Watchmen after Termination of Injunctive Relief”, Pace Law Review, vol. 24, ediția a 2-a, primăvara 2004.
[3]. O lege federală a fost adoptată în 1996 pentru a limita pronunțarea de injoncțiuni de către instanțe în ceea ce privește unitățile penitenciare, dar abordarea ca atare nu a fost pusă sub semnul întrebării. Studiile au arătat că, în urma acestor modificări legislative, ordonanțele președițiale în ceea ce privește unitățile penitenciare au devenit mai generale și mai precise. A se vedea Margo Schlanger, „Civil Rights Injunctions over Time: A Case Study of Jail and Prison Court Orders”, N.Y.U.L. Rev. 81, nr. 2 (2006), pag. 550-630.
[4]. Am folosit expresia soft law în opinia noastră anexată la hotărârea pronunțată în cauza Herrmann împotriva Germaniei (GC), nr. 9300/07, 26 iunie 2012. Nu am definit conceptul la momentul respectiv, dar considerăm că este necesar să o facem acum. Acesta este obiectivul punctelor 3-9 din opinie.
[5]. Prosper Weil, „Towards relative normativity in international law”, în American Journal of International Law, volumul 77 (1983), pag. 441.
[6]. Pentru o critică caustică, a se vedea Klabbers, „The Undesirability of Soft Law”, în Nordic Journal of International Law 67 (1998), pag. 391, și Koskenniemi, „Formalism, Fragmentation, Freedom: Kantian Themes”, în Today’s International Law (2007) 4, No Foundations, pag. 18.
[7]. Semnificativ, a se vedea, printre altele, Jean d’Aspremont, Formalism and the Sources of International Law: A Theory of the Ascertainment of Legal Rules, Oxford, 2011, și „The Politics of Deformalization in International Law”, în Goettingen Journal of International Law 3 (2011) 2, pag. 503-550.
[8]. Argumentul a fost admis chiar de CIJ în cauza Teste nucleare (Australia împotriva Franței, hotărâre, Culegere C.I.J. 1974, pag. 253, pct. 46).
[9]. Cu privire la această schimbare, a se vedea opinia noastră în Al-Dulimi și Montana Management Inc împotriva Elveției, nr. 5809/08, 21 iunie 2016.
[10]. Nu ne referim aici la categoria de situații în care o normă convențională face trimitere la o normă nejuridică, a cărei respectare devine obligatorie prin această referire [a se vedea, de exemplu, art. 18 § 1 lit. (b) și (c) din Convenția internațională privind reprimarea actelor de terorism nuclear]. În această categorie de situații, încorporarea normelor nejuridice în hard law modifică natura acestor norme. Acestea nu mai sunt așadar adevărate instrumente de soft law. În text, facem trimitere doar la instrumente de soft law propriu-zise, care sunt complementare hard law, dar care nu au fost absorbite în mod formal de aceasta. Este cazul, de exemplu, în care instrumentele hard law și soft law au un subiect care se suprapune și preambulul tratatului face referire la un instrument soft law.
[11]. Consecințe juridice ale construirii unui zid în teritoriile palestiniene ocupate, aviz consultativ, Culegere C.I.J. 2004, pag. 171, pct. 86. În acest aviz, C.I.J. face referire la „rezoluțiile relevante adoptate în temeiul Cartei de către Adunarea Generală și Consiliul de Securitate” ca sursă de norme și principii de drept internațional relevante pentru aprecierea legalității măsurilor adoptate de Israel. Aceste norme și principii sunt prevăzute în Carta Organizației Națiunilor Unite, în alte tratate și în cutuma internațională, iar rezoluțiile Adunării Generale și ale Consiliului de Securitate le interpretează. Anterior, a se vedea și Proiectul Gabcikovo-Nagymaros Ungaria/Slovacia, hotărâre, Culegere C.I.J. 1997, pag. 77 și 78, pct. 140, în care C.I.J. face referire la „normele actuale” dezvoltate în domeniul dreptului mediului și prezentate într-un număr mare de instrumente în ultimele două decenii și consideră că „[a]ceste noi norme ar trebui luate în considerare și aceste noi cerințe ar trebuie evaluate în mod adecvat nu doar atunci când statele au în vedere noi activități, ci și atunci când se angajează în activități pe care le-au întreprins în trecut”.
[12]. Alegerea între hard law și soft law se face cel mai adesea în funcție de obligațiile codificate în tratate, independent de obligațiile consolidate din dreptul cutumiar universal, care nu este scris și nu a făcut obiectul unei concertări. Unii au afirmat că soft law a făcut cutuma să devină caducă. Alții au răspuns că procesul de formare a cutumei s-a accelerat, în lumina jurisprudenței C.I.J., făcând ca soft law să devină inutil. Niciuna dintre aceste poziții nu a fost confirmată de jurisprudența Curții, după cum vom explica.
[13]. Unul dintre exemplele cele mai semnificative în acest sens este Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată prin Rezoluția 1904 (XVIII) a Adunării Generale din 20 noiembrie 1963.
[14]. Caracterul licit al amenințării sau utilizării de arme nucleare, aviz consultativ, Culegere C.I.J. 1996, p. 255, pct. 70, și Activități militare și paramilitare în Nicaragua și împotriva acesteia (Nicaragua împotriva Statelor Unite ale Americii, fond, hotărâre, Culegere C.I.J. 1986, p. 100, pct. 188 și 191).
[15]. Cu excepția lăudabilă a lui Luis López Guerra [«Soft law y sus efectos en el ámbito del derecho europeo de los derechos humanos», în Teoría y derechos, vol. 11 (2012), pag. 151‑166], Tulkens și alții [«Le soft law et la Cour Européenne des droits de l’homme: Questions de légitimité et de méthode», în Revue Trimestrielle des Droits de l’Homme, 23 (2012), nr. 89, pag. 433-489], și Tulkens și van Drooghenbroeck și Tulkens («Le soft law des droits de l’homme est-il vraiment si soft? Les développements de la pratique interprétative récente de la Cour européenne des droits de l’homme», în Liber amicorum Michel Mahieu, Bruxelles, 2008, pag. 505-526). În alte studii mai generale, cum ar fi proiectul privind dreptul global promovat de New York University School of Law, proiectul Heidelberg privind dreptul instituțional public și exercitarea autorității publice internaționale și proiectul privind producția normativă internațională informală promovat de Institutul de la Haga pentru internaționalizarea dreptului, acest subiect nu a fost abordat în mod specific.
[16]. Golder împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1975, seria A, nr. 29, pct. 18.
[17]. Am expus deja acest argument în opiniile noastre separate atașate la hotărârile Al‑Dulimi și Montana Management Inc. (Pct. 71), Sargsyan împotriva Azerbaidjanului [(MC), nr. 40167/06, 16 iunie 2015, nota de subsol 23] și Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României [(MC), nr. 47848/08, 17 iulie 2014, nota de subsol 14].
[18]. Rozakis, «The European Judge as a Comparativist», în Tulane Law Review, 2005, pag. 278.
[19]. Tyrer împotriva Regatului Unit, 25 aprilie 1978, pct. 31, seria A, nr. 26.
[20]. Tyrer, citată anterior , pct. 31, precum și o serie de alte hotărâri de principiu, de exemplu, Soering împotriva Regatului Unit, 7 iulie 1989, pct. 102, seria A, nr. 161.
[21]. Statul Missouri împotriva Olandei 252 U.S. 416 (1920). Redactând opinia majorității, judecătorul Holmes a afirmat următoarele despre natura Constituției: „În această privință, putem adăuga că, în fața unor cuvinte care constituie deopotrivă un act constitutiv, precum Constituția Statelor Unite, trebuie să înțelegem că aceste cuvinte au dat viață unei situații a cărei evoluție nu putea fi pe deplin anticipată nici de cei mai capabili părinți fondatori. Pentru ei fusese suficient că au înțeles sau că au sperat că au creat un organism: urmașilor lor le-a fost necesar un secol de sânge și sudoare pentru a demonstra că au creat deja o națiune. Cauza cu care am fost sesizați trebuie analizată în lumina experienței noastre, nu doar în lumina a ceea ce s-a spus acum un secol”. Trimiterea făcută de Curtea Supremă la „evoluția standardelor de decență” este de asemenea înțeleasă ca o trimitere clară la „constituționalismul viu” [a se vedea Trop împotriva lui Dulles, 356 U.S. 86 (1958): „Termenii amendamentului [al optulea] nu sunt preciși, iar domeniul lor de aplicare nu este static. Amendamentul trebuie să urmărească evoluția standardelor de decență care marchează progresul unei societăți care se maturizează”].
[22]. Henrietta Muir Edwards și alții împotriva Procurorului General al Canadei [1929] [1930] UKPC A.C. 124, 86 (18 octombrie 1929). Această cauză nu este memorabilă doar pentru că a stabilit că femeile canadiene puteau fi numite senatoare, ci și pentru că a enunțat doctrina de drept constituțional canadian numită a „arborelui viu”, potrivit căreia Constituția este organică și trebuie citită în mod global și liberal pentru a o adapta la evoluția societății.
[23]. Ibidem, pct. 58.
[24]. Mazurek împotriva Franței, nr. 34406/97, pct. 49, CEDO 2000-II.
[25]. Christine Goodwin împotriva Regatului Unit (MC), nr. 28957/95, CEDO 2002‑VI.
[26]. Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei (MC), nr. 63235/00, CEDO 2007‑II.
[27]. Sørensen și Rasmussen împotriva Danemarcei (MC), nr. 52562/99 și 52620/99, CEDO 2006-I.
[28]. McElhinney împotriva Irlandei (MC), nr. 31253/96, CEDO 2001 XI.
[29]. Glor împotriva Elveției, nr. 13444/04, pct. 53, CEDO 2009.
[30]. Demir și Baykara împotriva Turciei (MC), nr. 34503/97, pct.146-154, CEDO 2008-VI. La pct. 78, Curtea a reamintit, într-o manieră remarcabil de clară, că „în căutarea numitorilor comuni printre standardele de drept internațional, niciodată nu a făcut distincție între sursele de drept în funcție de faptul că acestea fuseseră sau nu semnate și ratificate de guvernul pârât”. O altă caracteristică remarcabilă a acestei hotărâri este că în unele rânduri Curtea face referire la situația dreptului național din „marea majoritate” a statelor membre (pct. 76, 79), iar în alte rânduri la situația juridică din „majoritatea” statelor membre (pct. 82, 85, 106, 165). La pct. 151, face referire la ambele! Acest lucru indică în mod clar că prea puțină importanță acordă Curtea ponderii numerice a majorității relevante pentru construirea unui consens european, dar admite că o astfel de majoritate poate fi redusă, dacă se combină cu alte surse de drept internațional.
[31]. Prima cauză în care Curtea a făcut referire la o recomandare de politică generală a ECRI a fost Beard împotriva Regatului Unit (MC), nr. 24882/94, pct. 70, 18 ianuarie 2001). Sursa citată era Recomandarea de politică generală nr. 3: Combaterea rasismului și intoleranței față de romi/țigani.
[32]. Prima cauză în care Curtea a citat un text al Comisiei de la Veneția a fost Hirst împotriva Regatului Unit (nr. 2), nr. 74025/01, pct. 24, 30 martie 2004. Sursa citată era codul de bune practici în materie electorală, adoptat de Comisia de la Veneția în cadrul celei de-a 51-a sesiuni plenare (5-6 iulie 2002).
[33]. Are o valoare simbolică majoră faptul că Curtea a recurs în versiunea în limba franceză la Demir și Baykara (citată anterior, pct. 84) la expresia cu atât de multe conotații istorice și filozofice „voința generală”.
[34]. A se vedea nota de subsol 13 de mai sus.
[35]. Cu privire la această critică a se vedea opiniile noastre anexate la hotărârea Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu (citată anterior).
[36]. Este interesant de remarcat că o critică similară fusese exprimată de Parlamentul European cu privire la utilizarea soft law de către Comisie, căreia îi reproșa că a acționat ultra vires și extins competențele Uniunii, cu încălcarea principiul atribuirii competențelor [Rezoluția Parlamentului European din 4 septembrie 2007 privind implicațiile juridice și instituționale ale utilizării instrumentelor juridice fără caracter obligatoriu (soft law)(2007/2028(INI)].
[37]. Cu privire la acest aspect, a se vedea opinia noastră anexată la hotărârea Sargsyan (citată anterior).
[38]. Două tipuri de tratate sunt încheiate sub egida Consiliului Europei: tratate de armonizare, care vizează armonizarea legislațiilor naționale, și tratate de cooperare, care au scopul de a facilita și dezvolta cooperarea între agențiile naționale de executare (a se vedea Bartsch, „The Implementation of Treaties Concluded within the Council of Europe”, în Jacobs și Roberts (editori), The Effect of Treaties in Domestic Law, 1987, p. 197, precum și „The specificity and added value of the acquis of the Council of Europe treaty law”, document de lucru elaborat de Jeremy McBride, AS/Jur (2009) 40, 17 septembrie 2009).
[39]. După cum a reamintit chiar Curtea în cauza Soltysyak împotriva Rusiei, nr. 4663/05, pct. 51, 10 februarie 2011), „abordarea sa constantă este aceea de a ține seama de instrumentele internaționale și rapoartele relevante, în special cele ale organismelor Consiliului Europei, pentru a interpreta drepturile garantate de Convenție și pentru a stabili dacă există un standard european comun în acest domeniu”.
[40]. Cu privire la dreptul Consiliului Europei, a se vedea Kleijssen, „Council of Europe standard-setting in the human rights field” în NJCM-Bulletin: jaarg. 35, nr. 7 (noiembrie - decembrie 2010), pag. 897-904; Benoit-Rohmer și Klebes, Dreptul Consiliului Europei – Spre un spațiu juridic paneuropean, Strasburg, Consiliul Europei, 2005; și J. Polakiewicz, Treaty‑making in the Council of Europe, Strasburg, Consiliul Europei, 1999. După cum susține Kleijssen, instrumentele soft law „sunt, în general, adoptate de toate statele membre și reprezintă, prin urmare, o poziție europeană comună care face trimitere la standarde obligatorii din punct de vedere juridic (cum ar fi jurisprudența Curții)”. Astfel, „the relationship between the Court’s case-law and other Council of Europe standards is not circular, but it could be rather described as a spiral, or even as a symbiosis”.
[41]. Platoul continental al Mării Nordului, hotărâre, Culegere C.I.J. 1969, pag. 41-44, pct. 71-78, și Activități militare și paramilitare din Nicaragua și împotriva acesteia (Nicaragua împotriva Statelor Unite ale Americii, fond, hotărâre, Culegere C.I.J. 1986, pag. 98, pct. 186.
[42]. Despre teoria formală a surselor de drept utilizate de Curte, a se vedea Vasiliauskas împotriva Lituaniei (MC), nr. 35343/05, pct. 165-175, CEDO 2015, Perinçek împotriva Elveției (MC), nr. 27510/08, pct. 266-268, CEDO 2015 (extrase), Jones și alții împotriva Regatului Unit, nr. 34356/06 și 40528/06, pct. 88-94 și 202-215, CEDO 2014, Hirsi Jamaa și alții împotriva Italiei (MC), nr. 27765/09, pct. 75, CEDO 2012, Van Anraat împotriva Țărilor de Jos (dec.), nr. 65389/09, pct. 90‑92, 6 iulie 2010, Kononov împotriva Letoniei (MC), nr. 36376/04, pct. 203, 211, 215 și 221, CEDO 2010, precum și opinia separată a domnului judecător Costa la care s-au raliat domnii judecători Kalaydjieva și Poalelungi, Medvedyev și alții împotriva Franței (MC], nr. 3394/03, pct. 65, 85, 92, CEDO 2010, Cudak împotriva Lituaniei (MC), nr. 15869/02, pct. 66, CEDO 2010, Stoll împotriva Elveției (MC), nr. 69698/01, pct. 59, CEDO 2007‑V, Al-Adsani împotriva Regatului Unit (MC), nr. 35763/97, pct. 61‑66, CEDO 2001-XI, și Banković și alții împotriva Belgiei (dec.) (MC), nr. 52207/99, pct. 66, CEDO 2001-XII. În Hotărârea Jones și alții (citată anterior, pct. 198), Curtea a afirmat că jurisprudența Curții Internaționale de Justiție „are în viziunea sa autoritate în ceea ce privește dreptul cutumiar internațional”. Unii consideră că jurisprudența Curții Internaționale de Justiție antrenează o accelerare a procesului de formare a cutumei care ar putea face ca soft law să devină inutilă, însă Curtea nu confirmă acest punct de vedere.
[43]. Al-Adsani, citată anterior, pct. 61.
[44]. Jorgić împotriva Germaniei, nr. 74613/01, pct. 68, CEDO 2007‑III.
[45]. Tipologia acestor surse este extraordinar de bogată. Acestea includ acorduri internaționale precum Actul final de la Helsinki [a se vedea, de exemplu, Partidul libertății și democrației (ÖZDEP) împotriva Turciei (MC), nr. 23885/94, pct. 40, CEDO 1999-VIII], tratatele neratificate de statul pârât (a se vedea, de exemplu, Marckx, citată anterior), declarațiile organizațiilor internaționale precum Declarația Universală a Drepturilor Omului și alte declarații ale Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite [K.-H.W. împotriva Germaniei (MC), nr. 37201/97, pct. 95, CEDO 2001 (extrase)], rezoluțiile și recomandările organizațiilor internaționale precum cele ale Adunării Parlamentare și ale Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei (a se vedea, de exemplu, Mosley împotriva Regatului Unit, nr. 48009/08, pct. 87, 119 și 124, 10 mai 2011), observațiile generale ale organizațiilor internaționale precum cele adoptate de organismele tratatelor Organizației Națiunilor Unite [a se vedea, de exemplu, Bayatyan împotriva Armeniei (MC), nr. 23459/03, pct. 105, CEDO 2011], codurile de conduită și bune practici ale organizațiilor internaționale cum ar fi cele ale Organizației Mondiale a Sănătății (a se vedea, de exemplu, Oluić împotriva Croației, nr. 61260/08, pct. 60, 20 mai 2010), comentariile și studiile de caz realizate de ONG-uri cum ar fi studiul Comitetului Internațional al Crucii Roșii privind dreptul internațional umanitar cutumiar și comentariile sale [a se vedea, de exemplu, Korbely împotriva Ungariei (MC), nr. 9174/02, pct. 50, 51 și 90, CEDO 2008] și rapoartele individuale cum ar fi cele ale Secretarului General al Organizației Națiunilor Unite [Korbely împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 90 – această ultimă cauză este, de asemenea, de remarcat, având în vedere importanța pe care Curtea o acordă opiniilor academice (pct. 82 și 87].
[46]. Cauza „Lotus”, Publicațiile Curții Permanente de Justiție Internațională, seria A, nr. 10, din 7 septembrie 1927, p. 18: „Normele de drept cu caracter obligatoriu pentru state trebuie așadar să fie rezultatul voinței acestora”.
[47]. Această analiză nu este nouă (a se vedea, cu privire la rolul noilor subiecte de drept internațional, Repararea prejudiciilor suferite în serviciul Organizației Națiunilor Unite, aviz consultativ, Culegere C.I.J. 1949, pag. 178, și Lauterpacht, „The Subjects of International law” în Lauterpacht (editor), International Law, The Collected Papers of Hersch Lauterpacht, volume I: The General Works, Cambridge, CUP, 1970, § 48).
[48]. Cu privire la acest aspect, a se vedea opinia noastră anexată la hotărârea Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu (citată anterior) și principalul mesaj pe care îl conține: discursul juridic, și în special discursul în contencios, nu este un instrument al realpolitik orientat în funcție de interesele unora sau ale altora. Prezenta opinie cu privire la sursele de drept trebuie interpretată în lumina reflecțiilor pe care le -am prezentat în cauza Câmpeanu cu privire la argumentarea juridică.
[49]. Pellet, „«Dreptul bun» și pleava – pledoarie pentru pleavă”, în Amestecuri oferite lui Charles Chaumont, Dreptul popoarelor la autodeterminare. Metode de analiză de drept internațional (1984), pag. 488.
[50]. Ideea unei normativități graduale în dreptul internațional a fost admisă atât în dreptul internațional [a se vedea dispozițiile referitoare la jus cogens din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor (art. 53 și 64], cât și în însuși textul Convenției (art. 15).
[51]. Tănase împotriva Moldovei (MC), nr. 7/08, pct. 176, CEDO 2010.
[52]. Expresia îi apaține lui Klabbers [„Reflections on Soft International Law in a Privatized World”, în Finnish Yearbook of International Law, volumul XVI (2005), pag. 322].
[53]. Aceeași remarcă este valabilă și pentru anumite dispoziții de hard law precum dispozițiile convenționale ale ordinului programului privind obligația de a acționa „la maximumul resurselor disponibile” pentru realizarea deplină a drepturilor economice și sociale [a se vedea opinia noastră separată anexată la hotărârea Konstantin Markin împotriva Rusiei (MC), nr. 30078/06, CEDO 2012 (extrase)] sau obligația de a coopera cu bună credință sau de a organiza o consultare (Interpretarea Acordului din 25 martie 1951 dintre OMS și Egipt, aviz consultativ, Culegere C.I.J. 1980, pag. 95, pct. 48).
[54]. Platoul continental al Mării Egee, hotărâre, Culegere C.I.J. 1978, pag. 39, pct. 96, și Delimitarea maritimă și probleme teritoriale între Quatar și Bahrein, competență și admisibilitate, hotărâre, Culegere C.I.J. 1994, pag. 121, pct. 23: pentru a stabili dacă a fost încheiat un acord internațional, „[ICJ] trebuie să țină seama, înainte de toate, de termenii folosiți și de împrejurările în care a fost elaborat comunicatul”.
[55]. Kleijssen, op. cit., pag. 899 : „[...] aceste instrumente pot oferi un mecanism de «monitorizare» prin care Comitetul de Miniștri poate solicita statelor membre să fie informat cu privire la măsurile luate în vederea implementării recomandării. Aceasta este o măsură care a fost utilizată în toate recomandările recente ale Consiliului Europei în materie de drepturile omului, pentru a se asigura că astfel de instrumente devin o sursă de referință concretă de acțiune în statele membre”. (în original, în limba engleză: „such instruments may provide for a ‘follow-up’ mechanism in which the Committee of Ministers may ask member states to inform it about measures taken to implement that recommendation. This is a measure that has been used in all the most recent Council of Europe recommendations in the human rights field, in order to ensure that such instruments become a concrete source of reference for action in the member states ». În realitate, „[î]n primul rând, Consiliul Europei cheltuiește deja mai multe resurse pentru activitățile de monitorizare a drepturilor omului decât pentru a stabili standarde în materie de drepturile omului, ceea ce reflectă prioritatea deosebită acordată monitorizării și implementării standardelor” (în original, tot în limba engleză: „[t]he first point to make is that the Council of Europe spends already far more resources on human rights monitoring than on human rights standard-setting, which reflects the high priority attached to monitoring and implementation of standards”). Cu privire la impactul pe care îl au aceste mecanisme de monitorizare, inclusiv CPT, în statele membre, a se vedea Direcția generală pentru drepturile omului și afaceri juridice a Consiliului Europei, „Impactul real al mecanismelor de monitorizare ale Consiliului Europei în ceea ce privește îmbunătățirea respectului față de drepturile omului și statul de drept în statele membre », 2014, pag. 16-56, și în special pag. 32-35, precum și Benoît-Rohmer, „Mecanisme de monitorizare a angajamentelor luate de statele membre și autoritatea Consiliului Europei”, în Haller și alții, Law in Greater Europe, 2000, și De Vel și Markert, „Importance and weaknesses of the Council of Europe Conventions and of the Recommendations addressed by the Committee of Ministers to member states”, în Haller și alții, op. cit. Mecanismele de monitorizare care nu sunt stabilite printr-un tratat se bazează cel puțin într-o anumită măsură pe standarde convenționale precum cele ale Convenției sau pe angajamentele mai generale care decurg din art. 3 din Statutul Consiliului Europei (McBride, op. cit., pct. 54).
[56]. Astfel de obligații au fost recunoscute chiar și în cazul angajamentelor de natură pur politică. În rezoluția sa din 29 august 1983 intitulată „Texte internaționale cu efecte juridice în relațiile reciproce dintre autori și texte care nu au astfel de efecte”, Institutul de Drept Internațional a concluzionat că „[î]ncălcarea unui angajament pur politic justifică partea care este victimă să facă uz de toate mijloacele aflate în puterea sa pentru a pune capăt sau pentru a compensa consecințele negative sau inconveniențele, în măsura în care aceste mijloace nu sunt interzise de dreptul internațional”. A fortiori, poate fi impusă repararea unui prejudiciu cauzat de încălcarea soft law.
[57]. Nu înseamnă că dreptul nu există decât în măsura în care este respectat. O abordare pe baza impactului în ceea ce privește stabilirea dreptului este prea strictă: ea plasează căruța în fața boilor.
[58]. A se vedea Demir și Baykara (citată anterior, pct. 48-52) și Bayatyan (citată anterior, pct. 46-49) și, a contrario, Stummer împotriva Austriei [(MC, nr. 37452/02, pct. 105-106, CEDO 2011].
[59]. Domnul judecător Zagrebelsky, în opinia sa anexată la hotărârea Demir și Baykara (citată anterior), și doamna judecător Gyulumian, în opinia sa anexată la hotărârea Bayatyan (citată anterior), au subliniat că instrumentele soft law utilizate de majoritate au fost prezentate după fapte.
[60]. A se vedea opinia noastră separată comună alături de domnul judecător Dedov anexată la hotărârea Baka împotriva Ungariei [(MC), nr. 20261/12, CEDO 2016], și opinia noastră separată anexată la hotărârea Fabris împotriva Franței [(MC), nr. 16574/08, CEDO 2013 (extrase)].
[61]. CPT a fost instituit prin Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (Convenția CPT), intrată în vigoare în 1989. Această convenție a fost ratificată de 47 de state membre ale Consiliului Europei.
[62]. CPT întocmește un raport general al activităților sale, publicat o dată pe an. Într-o serie de rapoarte, acesta a descris anumite problematici substanțiale pe care le examinează în timpul ce realizează vizite în locurile de privare de libertate. În acest mod, oferă în avans autorităților naționale o indicație clară a viziunii sale cu privire la modul în care persoanele private de libertate ar trebui să fie tratate. Secțiunile actualizate ale acestor rapoarte se referă la reținere, detenție, formarea personalului care menține ordinea, serviciile de sănătate în penitenciare, persoanele străine private de libertate în temeiul dreptului străinilor, internarea în instituții psihiatrice, femeile și minorii privați de libertate. Acestea sunt reunite într-un document intitulat „standardele CPT”.
[63]. A se vedea, mutatis mutandis, Manole și alții împotriva Moldovei, nr. 13936/02, pct. 102 și 107, CEDO 2009 (extrase).
[64]. Meier împotriva Elveției, nr. 10109/14, pct. 78, CEDO 2016: „importanță considerabilă”; Harakchiev și Tolumov împotriva Bulgariei, nr. 15018/11 și 61199/12, pct. 204 și 264, CEDO 2014 (extrase): („în original, în engleză: „considerable importance”) în această hotărâre, Curtea se referă, de asemenea, la cele de-al unsprezecelea și al douăzecișiunulea rapoarte generale ale CPT; Sławomir Musiał împotriva Poloniei, nr. 28300/06, pct. 96, 20 ianuarie 2009: „importanța acestor recomandări”; Dybeku împotriva Albaniei, nr. 41153/06, pct. 48, 18 decembrie 2007: („în original, în engleză: „importance of this recommendation”); Rivière împotriva Franței, nr. 33834/03, pct. 72, 11 iulie 2006: „Pondere mai mare”; Chtoukatourov împotriva Rusiei, nr. 44009/05, pct. 95, CEDO 2008: „Chiar dacă aceste principii nu au putere de lege pentru Curte, ele pot eventual permite definirea unui standard european comun în acest domeniu”; Volkan Özdemir împotriva Turciei, nr. 29105/03, pct. 39, 20 octombrie 2009 : „luat în considerare periodic de către Curte” (în original, în engleză: „regularly taken into account by the Court”).
[65]. În hotărârea de principiu pronunțată în cauza S. împotriva Elveției (28 noiembrie 1991, seria A, nr. 48, pct. 220), Curtea a reținut că dreptul unei persoane acuzate de a comunica cu avocatul său fără a fi ascultată de către o terță persoană este una dintre cerințele de bază pentru un proces echitabil într-o societate democratică și rezultă din art. 6 § 3 lit. (c) din Convenție. Pentru a ajunge la această concluzie, Comisia s-a bazat pe art. 93 din Ansamblul de reguli minime privind tratamentul persoanelor private de libertate anexat la Rezoluția (73) 5 a Comitetului de Miniștri, care enunță acest drept.
[66]. Enea împotriva Italiei (MC), nr. 74912/01, pct. 101, CEDO 2009. „Deși aceasta din urmă nu este obligatorie din punct de vedere juridic pentru statele membre, marea lor majoritate recunosc persoane private de libertate mare parte din drepturile la care face referire aceasta și prevăd căi de atac împotriva măsurilor care le restrâng”.
[67]. În plus, Curtea utilizează rapoartele naționale de CPT ca sursă fiabilă și imparțială de informații factuale cu privire la situația din penitenciare și centre de detenție odată cu hotărârile Amuur împotriva Franței (25 iunie 1996, pct. 28, Culegere 1996‑III) și Aerts împotriva Belgiei, 30 iulie 1998, pct. 42, Culegere 1998‑V). Deși CPT nu este un organ de anchetă, rapoartele sale sunt elemente importante ale descrierii situației în teren din statele membre.
[68]. Adoptat prin Rezoluția 40/33 a Adunării Generale (29 noiembrie 1985). Curtea a citat aceste norme pentru prima dată în Hotărârea V. împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 24888/94, pct. 73, CEDO 1999‑IX)]: „Art. 4 din regulile de la Beijing care, deși nu are caracter obligatoriu, poate oferi un indiciu cu privire la existența unui consens internațional, nu precizează vârsta răspunderii penale, ci doar invită statele să nu fixeze prea jos”.
[69]. Adoptat prin Rezoluția 43/33 a Adunării Generale (9 decembrie 1988). Curtea de Justiție a citat aceste principii prima dată în hotărârea Brannigan și McBride împotriva Regatului Unit (26 mai 1993, pct. 61, seria A, nr. 258‑B).
[70]. Adoptate prin Rezoluția 45/113 a Adunării Generale (14 decembrie 1990), și citate prima dată de Curte în hotărârea Blokhin împotriva Rusiei [(MC, nr. 47152/06, pct. 87, CEDO 2016]. Prima referire la aceste norme a fost făcută într-o opinie separată în cauza Ertuş împotriva Turciei (nr. 37871/08, 5 noiembrie 2013).
[71]. Adoptate prin Rezoluția 45/112 din 14 decembrie 1990 și citate de Curte în hotărârea Blokhin (citată anterior, pct. 88). Prima referire la aceste principii a fost făcută într-o opinie separată în cauza Ertuş (hotărâre citată anterior).
[72]. Adoptată de un grup de lucru format din 24 experți internaționali la 9 decembrie 2007 și anexată la „Raport de activitate din 28 iulie 2008 al Raportorului special al Consiliului pentru Drepturile Omului privind tortura și alte pedepse sau tratamente inumane sau degradante”, Manfred Nowak. Raportorul special a considerat că era vorba despre „un instrument util pentru promovarea respectului și protejării drepturilor persoanelor private de libertate”. Această declarație a fost recent citată de Curte în hotărârea Babar Ahmad și alții împotriva Regatului Unit (nr. 24027/07, 11949/08, 36742/08, 66911/09 și 67354/09, pct. 120, 10 aprilie 2012).
[73]. Adoptate prin Rezoluția 65/33 a Adunării Generale (21 decembrie 2010). Acestea au fost recent citate în cauza Korneykova și Korneykov împotriva Ucrainei (nr. 56660/12, § 91, 24 martie 2016). Prima referire la aceste norme a fost făcută în hotărârea Khoroshenko împotriva Rusiei (MC), nr. 41418/04, CEDO 2015.
[74]. Adoptat în unanimitate de Adunarea Generală în Rezoluția 70/175 din 17 decembrie 2015.
[75]. Adoptată prin consens în septembrie 1996 de 133 de delegații din 47 de state, dintre care 40 state africane, reunite la Kampala (Uganda). Președintele Comisiei africane pentru drepturile omului și ale popoarelor, miniștrii statelor membre, delegații din penitenciare, judecătorii și organizațiile neguvernamentale internaționale, regionale și naționale interesate de condițiile de detenție au luat parte la aceste reuniuni.
[76]. Aprobată prin Conferința șefilor de administrații penitenciarele din Africa de Sud, Centrală și de Est desfășurată la Arusha (Tanzania), între 23 și 27 februarie 1999.
[77]. Aprobată prin cea de A doua Conferință panafricană privind reforma penală și penitenciară în Africa, desfășurată la Ouagadougou (Burkina Faso), între 18 și 20 septembrie 2002.
[78]. Rezoluția 1/08 a Comisiei Interamericane a Drepturilor Omului, Principiile și cele mai bune practici pentru protecția persoanelor private de libertate în America, 13 martie 2008, nr. 1/08 (OEA/Ser/L/V/II.131 doc. 26.).
[79]. Recomandarea nr. R (87) 3, adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la 12 februarie 1987 și expunerea de motive. În versiunea din 1987, singura referire la alocarea unui spațiu minim al podelei pentru persoanele private de libertate era enunțată la regula 15 („Cazarea asigurată persoanelor private de libertate și în particular toate formele de cazare pe timpul nopții va întruni cerințele cu privire la sănătate și igienă – cu o atenție specială acordată condițiilor climatice și mai ales repartiției aerului pe metru cub, un spațiu rezonabil, lumină, căldură și ventilație”), care era explicată în modul următor: „Este de dorit ca specificațiile standard să fie elaborate la nivel național pentru a îndeplini cerințele acestei reguli în funcție de circumstanțele și practicile locale”.
[80]. Într-o manieră destul de elocventă, comentariul regulii 18 începe astfel: „Prezenta regulă se referă la condițiile de cazare a persoanelor private de libertate. Evoluția legislației europene în materie de drepturile omului impune o consolidare a normelor în acest sens”. Continuă astfel: „în noua versiune a regulilor, necesitatea de a asigura persoanelor private de libertate condiții de cazare adecvate este subliniată de faptul că această chestiune este tratată coroborat cu ce a repartizării persoanelor private de libertate”.
[81]. După cum însăși Curtea o recunoaște, Comitetul de Miniștri este cel mai bun intermediar pentru consensul european (M.C. împotriva Bulgariei, nr. 39272/98, pct. 162, CEDO 2003‑XII).
[82]. Comentariu privind Recomandarea Rec(2006)2 a Comitetului Miniștrilor adresată statelor membre privind regulile penitenciare europene, pag. 6.
[83]. Singura voce disonantă a fost cea a reprezentantului Danemarcei, cu privire la un punct foarte precis. Reprezentantul rezerva dreptul Danemarcei de a se conforma sau nu regulii 43 punctul 2 din anexa la recomandare, în ceea ce privește cerința potrivit căreia persoanele private de libertate plasate în regim de izolare trebuie să beneficieze în fiecare zi de vizita unui membru al personalului medical.
[84]. În afară de Convenția europeană privind supravegherea persoanelor condamnate sau liberate condiționat (1964, STE nr. 51), Convenția asupra transferării persoanelor condamnate (1983, STE nr. 112) și a Protocolului adițional la Convenția privind transferul persoanelor condamnate (1997, STE nr. 167), Consiliul Europei a avut o activitate extrem de bogată în crearea de standarde în dreptul penitenciar, încă din primele ore are existenței sale, astfel cum stau mărturie în special recomandările CM/Rec(2014)4 privind supravegherea electronică, CM/Rec(2014)3 privind persoanele delincvente periculoase, CM/Rec(2012)12 privind persoanele private de libertate străine, CM/Rec(2012)5 privind Codul european de conduită pentru personalul penitenciarelor, CM/Rec(2010)1 privind regulile Consiliului Europei referitoare la probațiune, Rec(2008)11 referitoare la regulile europene pentru minorii care fac obiectul unor sancțiuni sau măsuri dispuse de organele judiciare, Recomandarea Rec(2006)13 privind arestul preventiv, condițiile în care se execută și aplicarea de garanții împotriva abuzurilor, Rec(2003)23 privind administrația managementul de către administrația penitenciarelor a persoanelor condamnate pe termen lung și a altor persoane condamnate pe termen lung, Rec(2003)22 privind liberarea condiționată, Rec(2000)22 referitoare la îmbunătățirea punerii în aplicare a regulilor europene privind sancțiunile și măsurile comunitare, R(99)22 privind suprapopularea penitenciară și inflația populației penitenciare, R(99)19 privind medierea în materie penală, R(98)7 referitoare la aspectele etice și organizaționale ale asistenței medicale în mediul penitenciar, R(97)12 privind personalul responsabil cu aplicarea de sancțiuni și măsuri, R(93)6 privind aspectele penitenciare și aspectele criminologice ale controlul bolilor transmisibile, inclusiv HIV/SIDA, și alte aspecte privind sănătatea populației penitenciare, R(92)18 privind aplicarea practică a Convenției privind transferul persoanelor condamnate, R(92)16 referitoare la regulile europene privind sancțiunile și măsurile comunitare, R(89)12 privind educația în penitenciare, R(88)13 referitoare la aplicarea practică a Convenției privind transferul persoanelor condamnate, R(84)11 privind informațiile referitoare la Convenția privind transferul persoanelor condamnate, R(82)17 referitoare la detenția și tratamentul aplicat persoanelor private de libertate periculoși, R(82)16 cu privire la părăsirea închisorii și R(79)14 referitoare la aplicarea Convenției europene privind supravegherea persoanelor condamnate condiționat sau liberate condiționat, Rezoluția (70)1 referitoare la organizarea practică a măsurilor de supraveghere, asistență și sprijin post-penitenciar pentru persoanele condamnate sau liberate condiționat, Rezoluția (67)5 referitoare la cercetarea asupra persoanelor private de libertate luați în considerare din perspectivă individuală și asupra comunității penitenciare și Rezoluția (62)2 referitoare la drepturile sociale, civile și electorale ale persoanelor private de libertate.
[85]. Curtea însăși a pronunțat acest punct de vedere în cauza Kiyutin împotriva Rusiei (nr. 2700/10, pct. 67, CEDO 2011).
[86]. A se vedea, de exemplu, Cartea albă privind suprapopularea în penitenciare, adoptată recent de CDPC (PC-CP (2015) 6 rev. 7, 30 iunie 2016, pct. 33-39), precum și Criminal Justice Alliance, Crowded Out? The impact of prison overcrowding on rehabilitation, 2012, și CICR, Apă, instalații sanitare, igienă și adăpost în penitenciare. Ghid complementar (op. cit., pag. 35), care se referă la „efecte negative grave asupra sănătății fizice și psihice a persoanelor private de libertate”, precum și la creșterea tensiunilor în penitenciare. Suprapopularea are un efect deosebit de perturbator în viața cotidiană a persoanelor private de libertate, a activității și tratamentului aplicat acestora. De exemplu, Comitetul a emis în 2004 un raport privind legătura între preocupările cu privire la suprapopularea în penitenciare și suicidul în detenție.
[87]. Expresia „suprapopulare carcerală” est utilizată în prezenta opinie în sensul său cel mai larg posibil: este vorba despre suprapopulare nu doar în instituțiile penitenciare, ci și în toate locurile publice de detenție, inclusiv în secțiile de poliție și penitenciarele-spital. De asemenea, utilizăm termenul „persoane private de libertate” atât pentru persoanele aflate în arest preventiv, cât și pentru persoanele condamnate și pentru persoanele internate în penitenciare-spital.
[88]. Orchowski împotriva Poloniei, nr. 17885/04, 22 octombrie 2009; și Norbert Sikorski împotriva Poloniei, nr. 17599/05, 22 octombrie 2009.
[89]. Ananyev și alții împotriva Rusiei, nr. 42525/07 și 60800/08, pct. 239, 10 ianuarie 2012.
[90]. Torreggiani și alții împotriva Italiei, nr. 43517/09, 46882/09, 55400/09, 57875/09, 61535/09, 35315/10 și 37818/10, 8 ianuarie 2013. Noile căile de atac naționale au fost examinate în cauza Stella și alții împotriva Italiei [(dec.) nr. 49169/09, 54908/09, 55156/09, 61443/09, 61446/09, 61457/09, 7206/10, 15313/10, 37047/10, 56614/10 și 58616/10, 16 septembrie 2014].
[91]. Vasilescu împotriva Belgiei, nr. 64682/12, pct. 128, 25 noiembrie 2014.
[92]. Neshkov și alții împotriva Bulgariei, nr. 36925/10, 21487/12, 72893/12, 73196/12, 77718/12 și 9717/13, pct. 281 și 292, 27 ianuarie 2015.
[93]. Varga și alții împotriva Ungariei, nr. 14097/12, 45135/12, 73712/12, 34001/13, 44055/13 și 64586/13, 10 martie 2015.
[94]. Mironovas și alții împotriva Lituaniei, nr. 40828/12, 29292/12, 69598/12, 40163/13, 66281/13, 70048/13 și 70065/13, 8 decembrie 2015.
[95]. A se vedea opinia noastră separată în cauza Öcalan împotriva Turciei (nr. 2), nr.24069/03, 197/04, 6201/06 și 10464/07, 18 martie 2014.
[96]. Astfel cum se poate citi în Manualul ONUDC privind strategiile de reducere a suprapopulării carcerale (2010), „suprapopularea carcerală este una dintre cauzele fundamentale ale încălcării drepturilor omului în mediul carceral și prezintă numeroase provocări la nivel mondial. Acesta compromite chiar și cele mai bune perspective de reintegrare socială și, mai grav, viața persoanelor private de libertate”.
[97]. CICR, Apă, instalații sanitare, igienă și adăpost în penitenciare. Ghid complementar (op. cit.). CICR adaugă că spațiul necesar nu poate fi evaluat printr-o simplă măsură de suprafață: alți factori trebuie de asemenea luați în considerare: starea clădirii, timpul pe care persoanele private de libertate îl petrec în afara zonei de odihnă, numărul de persoane din această zonă, alte activități care se desfășoară în acest spațiu, aerisirea și lumina, instalațiile și serviciile disponibile în penitenciar și gradul de supraveghere disponibil.
[98]. Pentru CICR, „[s]ituațiile de urgență corespund unor evenimente bruște și de scurtă durată. Mai multe tipuri de fenomene pot avea un impact important asupra penitenciarelor: crizele politice, catastrofele naturale, incendiile, revoltele, crizele sanitare care impun izolarea unui număr mare de persoane private de libertate sau alte evenimente care implică transferul persoanelor private de libertate unui penitenciar care a suferit daune către o altă unitate”.
[99]. A se vedea comentariul regulii 18 din RPE, și „Spațiul vital pentru fiecare persoană privată de libertate în unitățile penitenciare: Standardele CPT”, adoptate în decembrie 2015, și Cartea albă a Comitetului de Miniștri referitoare la suprapopularea carcerală (23 august 2016, pct. 37).
[100]. Varga și alții, citată anterior, pct. 15, 16 și 51.
[101]. A se vedea, în acest sens, opinia noastră anexată la hotărârea Mironovas și alții (citată anterior).
[102]. A se vedea declarația comună făcută de Malcolm Evans, președintele Subcomitetului pentru prevenirea torturii (SPT), și Mykola Gnatovskyy, președintele CPT, în data de 24 iunie 2016.
Full & Egal Universal Law Academy