©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a doua
CAUZA MUSTAFA ŞI ARMAĞAN AKIN ÎMPOTRIVA TURCIEI
(Cererea nr. 4694/03)
Hotărâre
Strasbourg
6 aprilie 2010
Definitivă
06/07/2010
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Mustafa and Armağan Akın împotriva Turciei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a doua), reunită într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, preşedinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, András Sajó, Nona Tsotsoria, Işıl Karakaş, judecători, şi Sally Dollé, grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 16 martie 2010,
Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 4694/03 îndreptată împotriva Republicii Turcia, prin care doi resortisanţi ai acestui stat, domnii Mustafa Akın şi Armağan Akın („reclamanţii”), au sesizat Curtea la 6 ianuarie 2003, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de Leyla Hülya Tuna, avocat în İzmir. Guvernul turc („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental.
3. Reclamanţii au pretins, în special, că o hotărâre a unei instanţe naţionale, care l-a împiedicat pe cel de-al doilea reclamant să îşi vadă sora mai mică, a încălcat dreptul acestora la respectarea vieţii lor de familie, în sensul art. 8 din convenţie.
4. La 22 ianuarie 2008, preşedintele Secţiei a doua a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
În fapt
Circumstanţele cauzei
5. Reclamanţii s-au născut în 1957 şi, respectiv, 1988 şi locuiesc în Ödemiş.
6. La 30 septembrie 1999, soţia primului reclamant a introdus o acţiune de divorţ şi a solicitat custodia celor doi copii ai acestora: Armağan (al doilea reclamant) şi sora lui mai mică, Damla, care s-a născut în 1993.
7. Judecătoria Ödemiş a pronunţat divorţul la 23 iunie 2000. Ţinând seama de „veniturile părţilor şi de vârsta celor doi copii”, judecătoria i-a acordat custodia lui Armağan primului reclamant şi custodia lui Damla mamei acesteia. Aceasta a hotărât, de asemenea, că părinţii vor face schimb de copii între 1 şi 15 februarie în fiecare an, în cursul lunii iulie şi pe o perioadă totală de patru zile în perioada celor două sărbători religioase.
8. La 30 noiembrie 2000, primul reclamant a solicitat Judecătoriei Ödemiş să dea o ordonanţă preşedinţială pentru ca acesta să primească ambii copii într-un week-end şi fosta soţie să îi primească următorul week-end. Acesta a susţinut că, astfel, copiii nu vor pierde legătura unul cu celălalt şi el va avea posibilitatea de a petrece timp cu ambii copii un week-end o dată la două săptămâni. Cererea a fost respinsă la 19 decembrie 2000 de Judecătoria Ödemiş, care a considerat că decizia sa privind problema custodiei fusese corectă.
9. Recursul formulat de reclamant împotriva hotărârii judecătoriei din 23 iunie 2000 a fost respins de Curtea de Casaţie la 8 decembrie 2000. O cerere introdusă de primul reclamant pentru rectificarea hotărârii în cauză a fost respinsă la 8 februarie 2001.
10. La 11 septembrie 2001, primul reclamant a chemat-o în judecată pe fosta sa soţie în numele fiului său şi în nume propriu, pretinzând că, deşi el şi fiul său locuiau în acelaşi oraş şi foarte aproape de fosta soţie şi fiica lui, hotărârea Judecătoriei Ödemiş îi împiedicase pe cei doi copii să se vadă şi pe el să petreacă timp cu ambii copii, ceea ce cauza copiilor probleme psihologice ireversibile. Chiar şi atunci când copiii se vedeau pe stradă, aceştia erau împiedicaţi de mamă să vorbească unul cu celălalt. Acesta a solicitat să li le ofere copiilor posibilitatea de a se vedea într-un week-end o dată la două săptămâni.
De asemenea, acesta a solicitat instanţei să dispună fostei sale soţii să îi plătească o pensie de întreţinere pentru Armağan.
11. Judecătoria Ödemiş a refuzat cererile reclamanţilor la 1 februarie 2002. Aceasta a considerat că, deşi trebuia să se dea dovadă de diligenţă în ceea ce priveşte satisfacerea nevoilor părinţilor şi ale copiilor acestora şi îmbunătăţirea relaţiilor dintre ei, să dispună ca Damla să petreacă un week-end o dată la două săptămâni cu tatăl ei ar însemna ca aceasta să schimbe mediul în permanenţă şi să se confrunte cu moduri diferite de disciplinare.
12. Reclamanţii au formulat recurs făcând referire la câteva decizii ale Curţii de Casaţie. Conform acestora, legea şi procedura aplicabile impuneau instanţelor naţionale să se asigure că acordul privind dreptul de vizitare nu împiedică copiii părinţilor divorţaţi să se vadă. Reclamanţii au susţinut că asigurarea acestui lucru trebuia să fie avută în vedere de către o instanţă din oficiu. De asemenea, aceştia au susţinut că ar trebui să se acorde o importanţă majoră interesului superior al copiilor. Aceştia i-au atras atenţia Curţii de Casaţie cu privire la faptul că cei doi fraţi nu s-au văzut de doi ani.
13. Recursul a fost respins de Curtea de Casaţie la 29 aprilie 2002, care a considerat că Judecătoria Ödemiş „examinase în mod corespunzător probele de care dispunea şi concluzia acesteia fusese conformă cu legislaţia aplicabilă”. O cerere de rectificare introdusă ulterior de reclamanţi a fost respinsă la 15 iulie 2002. În cererea lor de rectificare, reclamanţii au susţinut că cei doi copii nu se mai văzuseră de aproape trei ani şi că cererea lor de rectificare era ultima lor şansă de a se vedea.
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie
14. Reclamanţii s-au plâns că hotărârea instanţei naţionale, care i-a împiedicat pe cei doi copii să se vadă, încălca dreptul acestora la respectarea vieţii lor de familie, în sensul art. 8 din convenţie, ale cărui dispoziţii relevante sunt redactate după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale [...] de familie [...]
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
15. Guvernul a contestat acest argument.
A. Admisibilitate
16. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
17. Reclamanţii au susţinut că hotărârea instanţei naţionale constituia o ingerinţă nejustificată în dreptul acestora la respectarea vieţii lor de familie. În plus, la pronunţarea hotărârilor, instanţele naţionale nu au respectat şi nu au protejat interesul superior al celor doi copii.
18. Guvernul a considerat că hotărârile pronunţate de instanţele naţionale nu au împiedicat cei doi copii să se vadă; având în vedere că aceştia locuiau în acelaşi cartier, puteau să se vadă. În orice caz, dacă cererile reclamanţilor ar fi fost acceptate de instanţele naţionale, Damla ar fi petrecut un week-end cu mama ei şi următorul cu tatăl ei. În opinia Guvernului, acest lucru ar afecta negativ dezvoltarea fetei.
19. Curtea consideră, de la bun început, că nu poate exista nicio îndoială că, între părinţii şi copiii născuţi din relaţia lor din timpul căsătoriei, precum în cazul prezentei cereri, există o legătură care ţine de viaţa de familie în sensul art. 8 § 1 din convenţie. O astfel de relaţie naturală de familie nu se încheie din cauza faptului că părinţii se despart sau divorţează şi, drept urmare, copilul nu mai locuieşte cu unul din părinţii săi (a se vedea Cılız împotriva Ţărilor de Jos, nr. 29192/95, pct. 59, CEDO 2000‑VIII, precum şi cauzele citate aici). În plus, Curtea consideră că o viaţă de familie în sensul aceleiaşi dispoziţii există, de asemenea, între al doilea reclamant Armağan şi sora lui, Damla, cu care a locuit în aceeaşi casă până la divorţul părinţilor din anul 2000 [a se vedea, inter alia, Olsson împotriva Suediei (nr. 1), 24 martie 1988, pct. 81, Seria A nr. 130]. În orice caz, observând că existenţa unei vieţi de familie în prezenta cauză nu este contestată de părţi, Curtea va continua să examineze dacă dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii de familie a fost protejat în mod corespunzător.
20. Curtea reiterează că scopul esenţial al art. 8 este de a proteja persoanele particulare împotriva actelor arbitrare ale autorităţilor publice. În plus, există obligaţii pozitive inerente „respectării” efective a vieţii de familie. Totuşi, limitele dintre obligaţiile pozitive şi negative ale statului în conformitate cu această prevedere nu se pretează unei delimitări precise. Principiile aplicabile sunt totuşi similare. În ambele contexte, trebuie avut în vedere echilibrul just ce trebuie realizat între interesele contradictorii, iar în ambele contexte statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere (a se vedea Tuquabo-Tekle şi alţii împotriva Ţărilor de Jos, nr. 60665/00, pct. 42, 1 decembrie 2005).
21. În prezenta cauză, Curtea consideră că decizia Judecătoriei Ödemiş de a-i despărţi pe cei doi fraţi constituia o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii lor de familie. Nu numai că îi împiedica pe cei doi fraţi să se vadă, dar, în plus, îl punea pe primul reclamant în imposibilitatea de a se bucura de compania ambilor copii în acelaşi timp. Ţinând seama de faptele din prezenta cerere, în special de faptul că instanţelor naţionale li s-a solicitat în repetate rânduri de către reclamanţi să reexamineze hotărârile acestora, Curtea consideră că este mai potrivit să analizeze dacă statul pârât îşi respecta obligaţiile pozitive şi dacă autorităţile acestuia acţionau cu scopul de a menţine şi dezvolta legăturile de familie.
22. În examinarea acesteia, Curtea va lua în considerare jurisprudenţa sa în temeiul art. 8 din convenţie, care subliniază obligaţia autorităţilor de a ţine seama de interesul superior al copilului [a se vedea Maslov împotriva Austriei (MC), nr. 1638/03, pct. 82, 23 iunie 2008]. În plus, o apreciere a calităţii procesului decizional impune Curţii să stabilească dacă concluziile autorităţilor naţionale aveau o bază probatorie suficientă (inclusiv, după caz, declaraţii ale martorilor, rapoarte întocmite de autorităţi competente, expertize psihologice şi de alt tip, precum şi bilete medicale) şi dacă părţile interesate, inclusiv copiii, erau capabili să îşi exprime opiniile [a se vedea, de exemplu, Havelka şi alţii împotriva Republicii Cehe, nr. 23499/06, pct. 62, 21 iunie 2007; Haase împotriva Germanei, nr. 11057/02, pct. 97, CEDO 2004‑III (extrase)].
23. Curtea reţine, de la început, că custodia celui de-al doilea reclamant şi a surorii sale mai mici a fost stabilită de Judecătoria Ödemiş din oficiu; niciunul dintre părinţi nu solicitase instanţei să stabilească acest lucru. De fapt, mama solicitase Judecătoriei Ödemiş custodia ambilor copii (a se vedea supra, pct. 6). Astfel, Curtea este uimită de absenţa unui raţionament care să justifice despărţirea copiilor.
24. Guvernul a susţinut că hotărârile instanţelor naţionale nu îi împiedicaseră pe cei doi fraţi să se vadă, având în vedere că aceştia locuiau în acelaşi cartier şi astfel era posibil să păstreze legătura. Curtea nu poate accepta acest argument şi consideră că menţinerea legăturilor între copii este prea importantă pentru a fi lăsată la discreţia părinţilor şi în voia capriciilor acestora. Într-adevăr, Guvernul nu contestă faptul că copiii au fost împiedicaţi de mama acestora chiar şi să vorbească unul cu celălalt când se vedeau pe stradă.
25. În două rânduri, reclamanţii au prezentat Judecătoriei Ödemiş argumente relevante şi au argumentat că acordul privind dreptul de vizitare prejudicia legăturile de familie dintre aceştia şi Damla (a se vedea pct. 8 şi 10). De asemenea, reclamanţii au susţinut că această situaţie le cauza copiilor probleme psihologice ireversibile. Judecătoria Ödemiş a fost informată cu privire la comportamentul necooperant al mamei. Totuşi, aceasta a concluzionat că reglementarea relaţiilor dintre reclamanţi şi Damla în felul dorit de reclamanţi ar însemna „ca aceasta să schimbe mediul în permanenţă şi să se confrunte cu moduri diferite de disciplinare”.
26. Curtea nu este de acord cu această concluzie din mai multe motive. În primul rând, reţine că Judecătoria Ödemiş nu a oferit nicio explicaţie exactă referitoare la modul în care şi motivele pentru care faptul de a le permite celor doi fraţi să petreacă timp împreună în fiecare week-end ar însemna ca Damla să se confrunte cu moduri diferite de disciplinare sau ar constitui o schimbare inacceptabilă de mediu, în special având în vedere că aceştia locuiau în acelaşi cartier. În subsidiar, deşi considera acordul privind dreptul de vizitare propus de reclamanţi ca fiind nepotrivit, Judecătoria Ödemiş ar fi putut să ia în considerare alte metode de relaţionare a celor doi copii şi astfel să le apere drepturile în temeiul art. 8 din convenţie.
27. Judecătoria Ödemiş nu a încercat nici să diferenţieze cazul de cele din deciziile anterioare ale Curţii de Casaţie care fuseseră invocate de reclamanţi în sprijinul argumentelor acestora şi din care reiese că practica consacrată a autorităţilor judecătoreşti din Turcia este de a garanta că legătura dintre copiii cuplurilor divorţate este menţinută (a se vedea supra, pct. 12). În plus, Curtea observă că Judecătoria Ödemiş nu numai că nu a cerut opinia copiilor, dar nici nu şi-a întemeiat decizia pe nicio probă, precum expertize psihologice sau de alt tip, în ciuda faptului că a fost informată de reclamanţi că situaţia le cauza copiilor probleme psihologice.
28. Curtea nu poate accepta nici argumentul Guvernului conform căruia, dacă i s-ar permite lui Damla să petreacă un week-end o dată la două săptămâni cu tatăl ei, dezvoltarea acesteia ar fi afectată în mod negativ, în absenţa unor probe solide în sprijinul acestei susţineri, precum expertize psihologice sau de alt tip, la care se face referire la punctul anterior. Cu această ocazie, Curtea reiterează faptul că, contrar argumentului Guvernului, dreptul părintelui şi al copilului de a se bucura unul de compania celuilalt constituie un element fundamental al „vieţii de familie” în sensul art. 8 din convenţie (a se vedea, Kutzner împotriva Germanei, nr. 46544/99, pct. 58, CEDO 2002‑I şi cauzele citate aici).
29. De asemenea, Curtea observă cu regret că, în ciuda importanţei cauzei cu care a fost sesizată, în hotărârea acesteia de respingere a recursului, Curtea de Casaţie nu a abordat cele două argumente detaliate prezentate de reclamanţi, care includeau referiri la propria jurisprudenţă în ceea ce priveşte nevoia fraţilor de a ţine legătura (a se vedea supra, pct. 12 şi 13), ci pur şi simplu a considerat că Judecătoria Ödemiş „a examinat în mod corespunzător probele de care dispunea şi decizia acesteia fusese conformă cu legislaţia aplicabilă”.
30. În lumina elementelor anterioare, Curtea consideră că instrumentarea de către instanţele naţionale a cauzei reclamanţilor, în cursul căreia nu au ţinut seama în mod corespunzător de interesul superior al familiei, nu a îndeplinit obligaţia pozitivă a statului.
Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 şi art. 14 din convenţie şi a art. 5 din Protocolul nr. 7 la convenţie
31. Reclamanţii s-au plâns că diversele concluzii la care au ajuns diferitele instanţe nu erau compatibile cu art. 6 din convenţie. De asemenea, aceştia au argumentat că imposibilitatea copiilor de a se vedea şi obligarea primului reclamant să îi plătească fostei sale soţii o pensie de întreţinere pentru fiica sa, deoarece acesta era bărbat, constituia o discriminare în sensul art. 14 din convenţie şi i-a încălcat drepturile prevăzute la art. 5 din Protocolul nr. 7 la convenţie.
32. Curtea a examinat aceste capete de cerere. Având în vedere toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în convenţie sau în protocoalele la aceasta. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
33. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiilor sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
34. Reclamanţii au pretins 13 352 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral. Această sumă reprezenta echivalentul sumei din cererea respinsă a primului reclamant de a primi de la fosta lui soţie o pensie de întreţinere pentru fiul său Armağan (a se vedea supra, pct. 10-11). Reclamanţii au pretins, de asemenea, suma de 80 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. În sprijinul acestei din urmă cereri, reclamanţii au prezentat rapoarte medicale care arătau că primiseră tratament pentru depresie.
35. Guvernul a susţinut că cererea legată de prejudiciul material nu avea niciun temei. În ceea ce priveşte cererea referitoare la prejudiciul moral, Guvernul a sugerat că, după ce Damla va împlini vârsta de optsprezece ani, aceasta va putea să ţină legătura cu alţi membri ai familiei sale.
36. Curtea nu constată nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins; prin urmare, aceasta respinge respectiva cerere. Totuşi, pronunţându-se în echitate, Curtea le acordă reclamanţilor, împreună, 15 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
37. De asemenea, reclamanţii au solicitat 1 796 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor naţionale şi 5 882 EUR pentru onorariul reprezentantului lor legal în faţa Curţii. În sprijinul cererilor lor, reclamanţii au prezentat mai multe facturi şi un acord încheiat cu reprezentantul lor privind onorariul acestuia.
38. Guvernul a considerat că cheltuielile legate de procedurile interne nu puteau fi pretinse în cadrul acestui capăt de cerere. În ceea ce priveşte cererea reclamanţilor de rambursare a cheltuielilor de judecată efectuate în faţa Curţii, Guvernul a susţinut că aceasta nu era întemeiată pe niciun document justificativ.
39. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. Ca răspuns la argumentul Guvernului referitor la cheltuielile de judecată legate de procedurile la nivel naţional, Curtea reiterează faptul că, în cazul în care constată ca a existat o încălcare a convenţiei, aceasta poate acorda reclamantului rambursarea cheltuielilor de judecată efectuate în faţa instanţelor naţionale, cu scopul de a preveni sau repara încălcarea (a se vedea Société Colas Est şi alţii împotriva Franţei, nr. 37971/97, pct. 56, CEDO 2002-III, şi cauzele citate aici). În prezenta cauză, reclamanţii au adus esenţa drepturilor lor prevăzute de convenţie, şi anume dreptul la respectarea vieţii de familie, atât în atenţia primei instanţe, cât şi a instanţei de recurs. În lumina elementelor menţionate, Curtea consideră că cererea reclamanţilor este validă în ceea ce priveşte o parte din cheltuielile de judecată efectuate la nivel naţional.
40. Ţinând seama de documentele pe care le deţine şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 2 500 EUR pentru toate cheltuielile.
C. Dobânzi moratorii
41. Curtea consideră că este adecvat ca dobânzile moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 8 din convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din convenţie;
3. Hotărăşte:
(a) că statul pârât trebuie să le plătească reclamanţilor, împreună, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 15 000 EUR (cincisprezece mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral, şi 2 500 EUR (două mii cinci sute de euro) pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamanţi, care trebuie convertite în lire turceşti la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
(b) că, de la expirarea perioadei de trei luni menţionată anterior şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 6 aprilie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Sally DolléFrançoise Tulkens,
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy