© Traducerea şi permisiunea pentru republicare au fost oferite de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova în scopul includerii sale în baza de date HUDOC a Curţii.
© The present text and the authorisation to republish it were granted by the Constitutional Court of the Republic of Moldova for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
© La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Cour Constitutionnelle de la République de Moldova à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
Mutu și Pechstein v. Elveția - 40575/10 și 67474/10
Hotărârea din 2.10.2018 [Secția a III-a]
Articolul 6
Proceduri disciplinare
Articolul 6-1
Drepturi și obligații cu caracter civil
Tribunal imparțial
Tribunal independent
Metoda de desemnare a arbitrilor la Curtea de Arbitraj Sportiv: articolul 6 § 1 aplicabil; nicio încălcare
În fapt – În prima cerere, reclamantul era un fotbalist profesionist care a fost obligat să plătească o sumă foarte mare clubului său pentru rezilierea unilaterală a contractului. Reclamanta din cea de-a doua cerere era o patinatoare de viteză în privința căreia au fost impuse sancțiuni pentru dopaj. Aceste două cereri au pus probleme referitoare la caracterul echitabil al procedurilor din fața Curții de Arbitraj Sportiv (CAS).
În drept – articolul 6 § 1
(a) Cu privire la aplicabilitate – Primul reclamant s-a plans cu privire la o decizie de arbitraj care îl obliga să acopere daunele provocate Chelsea Football Club. Drepturile în discuție aveau, în mod clar, un caracter pecuniar și rezultau dintr-o relație contractuală dintre persoane private. Așadar, acestea erau drepturi „cu caracter civil”, în scopurile articolului 6.
În cea de-a doua cerere, fusese pusă în discuție o decizie care confirma suspendarea pe o durată de doi ani a reclamantei. Având în vedere faptul că aceasta viza proceduri disciplinare desfășurate în fața unor organe corporatiste în care se dezbătea dreptul de a practica o profesie, aspectul „civil” al drepturilor în discuție era indubitabil.
Concluzie: articolul 6 § 1 aplicabil.
(b) Cu privire la competența ratione personae – Cererile priveau în mod esențial compunerea CAS și procedurile derulate în fața acestui organ. Totuși, CAS nu era nici un tribunal statal, nici o altă instituție de drept public elvețian, ci o entitate înființată sub auspiciile Consiliului Internațional de Arbitraj Sportiv (ICAS), adică o fundație de drept privat.
Acestea fiind spuse, în anumite circumstanțe enumerate, în special cu privire la legalitatea compunerii secției de arbitraj, dreptul elvețian prevedea că Curtea Supremă Federală are competența de a stabili validitatea deciziilor pronunțate de către CAS. Mai mult, în cazurile în discuție, Curtea Supremă Federală a respins recursurile reclamanților, atribuind astfel deciziilor de arbitraj în discuție un efect res iudicata în ordinea juridică elvețiană.
Actele și omisiunile contestate erau apte să angajeze răspunderea statului reclamat în baza Convenției. Curtea a avut competență ratione personae să examineze plângerile reclamanților privind actele sau omisiunile CAS care au fost validate de către Curtea Federală Supremă.
Concluzie: compatibilitate ratione personae.
(c) Cu privire la fondul cauzei
i. Validitatea acordului reclamanților privind arbitrajul
(α) Situația celei de-a doua reclamante (cererea nr. 67474/10) – Regulile aplicabile ale Uniunii Internaționale de Patinaj (ISU) prevedea jurisdicția obligatorie a CAS în litigiile care apar în cadrul procedurilor disciplinare. Cea de-a doua reclamantă a fost obligată să accepte acordul de arbitraj pentru a putea participa la competițiile organizate de către ISU și pentru a-și putea câștiga existența. Având în vedere restricția pe care un refuz de acceptare a clauzei de arbitraj ar fi presupus-o pentru viața profesională a celei de-a doua reclamante, ea nu a acceptat clauza în mod liber și de o manieră lipsită de echivoc.
Deși nu fusese impus de lege, ci de regulamentul ISU, acordul celei de-a doua reclamante cu privire la jurisdicția CAS trebuia considerat arbitraj „obligatoriu”. În consecință, procesul de arbitraj trebuia să asigure garanțiile articolului 6 § 1 din Convenție.
(β) Situația primului reclamant (cererea nr. 40575/10) – Regulile aplicabile ale federației sportive relevante nu impuneau arbitrajul, ci lăsau libertății contractuale modul de rezolvare a litigiilor apărute între cluburi și jucători. Nu se punea problema arbitrajului „obligatoriu”.
Totuși, primul reclamant a cerut retragerea arbitrului ales de Chelsea Football Club, și i-a contestat independența și imparțialitatea. De aici decurgea că primul reclamant nu a renunțat „de o manieră lipsită de echivoc” la dreptul său de a contesta independența și imparțialitatea CAS în cadrul vreunui litigiu dintre acesta și Chelsea Football Club. Așadar, procedura de arbitraj trebuie să asigure garanțiile articolului 6 § 1 din Convenție.
ii. Independența și imparțialitatea CAS – Deși CAS își derivă autoritatea dintr-o fundație de drept privat, ea se bucura de o jurisdicție deplină în stabilirea, pe baza normelor de drept și după desfășurarea procedurilor conform modului prescris, toate chestiunile factuale și juridice supuse controlului ei, în contextual litigiilor din fața sa. Deciziile ei prevedeau o soluție de tip judiciar pentru aceste litigii, precum și posibilitatea formulării unui recurs împotriva acestora, în fața Curții Supreme Federale. Mai mult, Curtea Supremă Federală considera că deciziile pronunțate de către CAS erau „hotărâri veritabile, comparabile cu cele ale unui tribunal statal”. Când s-a pronunțat cu privire la cazurile reclamanților, prin efectul combinat al Legii federale privind dreptul international provat și jurisprudența Curții Supreme Federale, CAS a avut, așadar, aparența unui „tribunal instituit de lege”, în înțelesul articolului 6 § 1.
(α) Cu privire la cel de-al doilea reclamant (cererea nr. 67474/10) – La momentul relevant de timp, lista arbitrilor CAS fusese elaborată de către ICAS. Ea era alcătuită după cum urmează: trei cincimi din membrii săi erau selectați din rândul unor persoane propuse de Comitetul Olimpic Internațional, de federațiile internaționale și de comitetele olimpice naționale, alese dintre membrii lor sau din afara acestora; o cincime dintre membri erau aleși de către ICAS, „după consultările aferente, pentru a proteja interesele atleților”, și o cincime erau aleși dintre persoanele care erau „independente” vis-à-vis de autoritățile sportive menționate mai sus.
ICAS i se cerea să aleagă doar o cincime dintre arbitri din rândul persoanelor care nu aveau vreo relație cu entitățile sportive care puteau avea litigii cu atleți în fața CAS. Mai mult, numirile erau făcute la discreția ICAS. Totuși, chiar ICAS era alcătuită, în totalitate, din persoane care proveneau din acele entități sportive, care indicau existența unei anumite legături între ICAS și organizațiile predispuse să se judece cu atleții în posibilele litigii aduse în fața CAS, în special în cele cu caracter disciplinar.
Mai mult, arbitrii erau desemnați pentru un termen de patru ani, care putea fi reînnoit, fără vreo limită a numărului de mandate; de asemenea, ICAS avea competența de a îndepărta printr-o decizie „motivată sumar” orice arbitru care refuza sau care era împiedicat să-și exercite funcțiile, sau care nu-și îndeplinea sarcinile în conformitate cu prevederile Codului de Arbitraj.
În acest caz, secția de arbitraj care s-a pronunțat cu privire la litigiul dintre cea de-a doua reclamantă și ISU era alcătuită din trei arbitri, toți selectați din lista elaborată de către ICAS și supusă competenței ICAS de a-I îndepărta. Până și opțiunea disponibilă pentru cea de-a doua reclamantă de alegere a unui arbitru după dorință era limitată de obligația de a utiliza această listă, astfel încât cea de-a doua reclamantă nu se bucura de o alegere pe deplin liberă.
Acestea fiind spuse, la momentul relevant de timp, lista arbitrilor pregătită de către ICAS conținea 300 de arbitri. Totuși, cea de-a doua reclamantă nu a avansat vreun element factual care să fi pus la îndoială în general independența și imparțialitatea acestor arbitri și a secției de arbitraj care s-a pronunțat în cazul ei.
De vreme ce Curtea era pregătită să recunoască faptul că organizațiile care puteau acționa în judecată atleții în contextul litigiilor din fața CAS exercitau o influență veritabilă asupra mecanismului de alegere care era în vigoare la acea data, ea nu a putut conchide, doar în baza acestei influențe, că lista arbitrilor era alcătuită, în majoritatea lor, din persoane care nu puteau fi considerate independente sau imparțiale din punct de vedere obiectiv sau subiectiv, pe o bază individuală, vis-à-vis de acele organizații.
Așadar, nu au existat motive suficiente pentru distanțarea de jurisprudența constantă a Curții Supreme Federale în privința faptului că sistemul bazat pe o listă de arbitri întrunea exigențele constituționale ale independenței și imparțialității aplicabile tribunalelor arbitrale și că CAS avea aparența unei autorități judiciare independente față de părți, atunci când funcționa ca autoritate externă de recurs pentru federațiile internaționale.
Concluzie: nicio încălcare (cinci voturi la două).
(β) Cu privire la primul reclamant (cererea nr. 40575/10) – Primul reclamant s-a plans că, dintr-o perspectivă individuală, doi dintre arbitrii secției de arbitraj care au pronunțat o decizie în cazul său nu erau independenți și imparțiali. Cu privire la primul arbitru, deși faptele care au condus la apariția cazului erau aceleași, problemele juridice decise de cele două secții de arbitraj la care a participat arbitrul în discuție erau, în mod evident, destul de diferite. Cu privire la cel de-al doilea arbitru, Curtea Supremă Federală a conchis într-o hotărâre motivată pe lung, care nu conținea vreun indiciu de arbitrariu, că primul reclamant a eșuat în a-și justifica susținerile.
Concluzie: nicio încălcare (cinci voturi la două).
Curtea a mai conchis, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 în privința celei de-a doua reclamante, din cauza eșecului de a desfășura o ședință publică în fața CAS.
Articolul 41: 8,000 EUR pentru cea de-a doua reclamantă în privința prejudiciului moral suferit; capătul de cerere a celei de-a doua reclamante în privința prejudiciului material – respins.
(Vezi și Osmo Suovaniemi și alții v. Finlanda (dec.), 31737/96, 23 februarie 1999; Transportes Fluviais do Sado S.A. v. Portugalia (dec.), 35943/02, 16 decembrie 2003, Nota informativă 59; Eiffage S.A. și alții v. Elveția (dec.), 1742/05, 15 septembrie 2009; Suda v. Republica Cehă, 1643/06, 28 octombrie 2010, Nota informativă 134; Tabbane v. Elveția (dec.), 41069/12, 1 martie 2016, Nota informativă 194; și National Federation of Sportspersons’ Associations and Unions (FNASS) și alții v. France, 48151/11 și 77769/13, 18 ianuarie 2018, Nota informativă 214)
Full & Egal Universal Law Academy