MAREA CAMERĂ
CAUZA N. împotriva MARII BRITANII
(Cererea nr. 26565/05)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
27 mai 2008
Această hotărâre este definitivă, dar poate constitui subiectul unei revizuiri editoriale.
Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012. Această traducere a fost efectuată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul prezentului document.
Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
Conseil de l’Europe/Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus de renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
În cauza N. împotriva Marii Britanii,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrunită în Marea Cameră constituită din :
Jean-Paul Costa, preşedinte,
Nicolas Bratza,
Peer Lorenzen,
Françoise Tulkens,
Josep Casadevall,
Giovanni Bonello,
Ireneu Cabral Barreto,
Boštjan M. Zupančič,
Rait Maruste,
Snejana Botoucharova,
Javier Borrego Borrego,
Khanlar Hajiyev,
Ljiljana Mijović,
Dean Spielmann,
Renate Jaeger,
Ján Šikuta,
Mark Villiger, judecători,
şi Michael O’Boyle, grefier adjunct,
După ce a deliberat la 26 septembrie 2007 şi la 23 aprilie 2008, în şedinţe închise,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la cea din urmă dată :
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 26565/05) îndreptată împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, prin care un cetăţean al Ugandei, dna N. („reclamanta”), a sesizat Curtea la 22 iulie 2005 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”). Preşedintele Marii Camere a acceptat cererea reclamantei de a nu-i dezvălui identitatea (articolul 47 § 3 din Regulamentul Curţii),
2. Reclamanta, care a beneficiat de asistenţă judiciară, a fost reprezentată de dl J. Luqmani, avocat din Londra. Guvernul Marii Britanii („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său, dl. J. Grainger, de la Ministerul Afacerilor externe şi al Commonwealth.
3. Reclamanta, fiind seropozitivă, a pretins că dacă urma să fie expulzată în Uganda ea nu ar fi putut beneficia de tratamentul medical necesar și că aceasta ar constitui o încălcare a articolelor 3 şi 8 din Convenţie.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii (articolul 52 § 1 din Regulament). La 22 mai 2007 o Cameră a acestei Secţiuni, compusă din judecătorii Casadevall, Bratza, Bonello, Traja, Pavloschi, Mijović şi Šikuta, precum şi T.L. Early, grefierul Secţiunii, s-a desesizat în favoarea Marii Camere. Niciuna dintre părţi nu s-a opus acestei decizii (articolul 30 din Convenţie şi 72 din Regulament).
5. Componenţa Marii Camere a fost stabilită conform articolelor 27 §§ 2 şi 3 din Convenţie şi 24 din Regulament.
6. Atât reclamanta, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei. În afară de aceasta, au fost recepționate observaţii din partea Fundaţiei Helsinki pentru Drepturile Omului, care a fost autorizată de Preşedinte să intervină în procedura scrisă (articolele 36 § 2 din Convenţie şi 44 § 2 din Regulament).
7. La 26 septembrie 2007 la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a desfăşurat o şedinţă publică (articolul 59 § 3 din Regulament).
În faţa Curţii s-au prezentat :
– din partea Guvernului
dlJ. Grainger,agent,
dnaM. Carss-Frisk, QC, consilier,
dl.T. Eicke,
dnaC. Adams,
dlP. Deller,
dnaL. Stowe,consilieri ;
– din partea reclamantei
dniiD. Pannick, QC,
R. Scannell,consilieri,
J. Luqmani,avocat.
Curtea a ascultat declaraţiile dnei Carss-Frisk şi ale dlui Pannick, precum şi răspunsurile acestora la întrebările judecătorilor Borrego Borrego şi Mijović.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
8. Reclamanta s-a născut în 1974 în Uganda. În prezent ea locuieşte la Londra.
9. Ea a venit în Marea Britanie la 28 martie 1998 sub un nume fals. Fiind grav bolnavă, a fost spitalizată. Ulterior ea a fost diagnosticată cu HIV asociată cu „o imunosupresie gravă şi (...) o răspândire a bacilului de tuberculoză”.
10. La 31 martie 1998 avocații reclamantei au înaintat în numele ei o cerere de azil. Ei afirmau că persoana în cauză a fost maltratată şi violată de către Mişcarea de Rezistenţă Naţională din Uganda din cauza legăturilor sale cu Armata de Rezistenţă a Domnului, şi că ea îşi face griji pentru viaţa şi siguranţa sa în caz că ar fi expulzată.
11. În august 1998 reclamanta a dezvoltat a doua boală asociată cu SIDA, sarcomul Kaposi. Nivelul limfocitelor CD4 a scăzut la 10 (pe când cel al unei persoane sănătoase depăşeşte 500). După o terapie antiretrovirală şi supraveghere medicală permanentă, starea sănătății ei a început să se stabilizeze. Astfel, în 2005, când Camera Lorzilor a examinat cauza acesteia, nivelul CD4 se ridicase la 414.
12. În martie 2001, la cererea avocatului reclamantei, un medic a pregătit un raport de expertiză în care şi-a exprimat opinia că, fără continuarea tratamentului regulat antiretroviral pentru îmbunătăţirea şi menţinerea nivelului său de CD4 şi fără supravegherea administrării corecte a combinaţiei de medicamente, speranţa reclamantei de viaţă ar fi mai mică de un an, din cauza răspândirii sarcomului Kaposi şi a riscului de noi infecţii. El a precizat că medicamentele de care reclamanta are nevoie sunt disponibile în Uganda, dar la un preţ foarte ridicat şi că persoana în cauză le-ar putea procura în oraşul său de origine, Masaka, doar în cantităţi limitate. Autorul raportului de asemenea a subliniat că în Uganda nu este prevăzută nicio finanţare publică pentru testele de sânge, îngrijirile medicale primară, securitatea socială, alimentare sau locuință.
13. La 28 martie 2001 Secretarul de Stat a respins cererea de azil ca fiind lipsită de credibilitate şi nefiind convins că reclamanta s-ar fi aflat în vizorul autorităţilor ugandeze. El de asemenea a respins şi plângerea reclamantei în temeiul articolului 3, menţionând că tratamentul contra SIDA în Uganda este similar cu cel oferit în oricare altă ţară din Africa şi că toate medicamentele antiretrovirale de bază erau disponibile în Uganda la preţuri subvenţionate masiv.
14. La 10 iulie 2002 un adjudicator a examinat cererea de apel a reclamantei. El a respins apelul împotriva refuzul de acordare a azilului, dar a acceptat apelul, în baza hotărârii D. c. Marii Britanii (2 mai 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III), în partea în care se referea la articolul 3. Potrivit acestuia, cauza cădea sub incidenţa instrucţiunilor Direcţiei de azil, care prevăd că o autorizaţie excepţională de a intra sau a rămâne pe teritoriul Marii Britanii trebuie să se acorde :
„ în cazul în care există dovezi medicale credibile care demonstrează că, având în vedere nivelul serviciilor medicale disponibile în ţara vizată, expulzarea ar reduce speranţa de viaţă a solicitantului şi că l-ar supune unor suferinţe fizice şi psihice acute, numai în aceste circumstanţe se poate considera că Marea Britanie şi-a asumat responsabilitatea pentru tratamentul persoanei în cauză (...)”
15. Secretarul de Stat a formulat un recurs împotriva concluziei cu privire la articolul 3, afirmând că toate medicamentele pentru tratarea SIDA disponibile în cadrul Serviciului naţional de sănătate din Marea Britanie puteau fi obţinute pe plan local şi că majoritatea dintre ele pot fi procurate la preţ redus datorită proiectelor finanţate de ONU şi programelor bilaterale privind SIDA finanţate de donatori. În caz de expulzare, reclamanta nu s-ar confrunta cu „o lipsă totală de tratament medical” şi astfel nu ar fi supusă „suferinţelor fizice şi psihice acute”. La 29 noiembrie 2002 Tribunalul de Apel pentru Imigraţie a acceptat recursul. El a formulat următoarea concluzie :
„ În Uganda există tratamente medicale pentru condiția medicală [a reclamantei], deşi Tribunalul recunoaşte că nivelul serviciilor medicale în Uganda este inferior celui disponibil în Marea Britanie şi va rămâne în urmă faţă de noile medicamente care continuă să apară şi care, în mod evident, sunt mai întâi disponibile în ţările dezvoltate. Cu toate acestea, Uganda depune eforturi considerabile pentru a face faţă problemei privind SIDA : acolo există medicamente împotriva SIDA, sunt distribuite (cu o anumită întârziere) medicamente avansate, şi numai după ce vor fi cunoscute necesitățile specifice şi variate [ale reclamantei], ele vor putea fi evaluate și va fi posibil de decis asupra disponibilității tratamentului necesar. ”
16. La 26 iunie 2003 reclamanta a fost autorizată să sesizeze Curtea de Apel, iar la 16 octombrie 2003 această instanţă a respins apelul cu două voturi împotriva la unul ([2003] EWCA Civ 1369). Bazându-se pe hotărârea D. c. Marii Britanii (citată mai sus), Lordul Justice Laws a enunțat următoarele (la care s-a alăturat Lordul Justice Dyson) :
„Diferenţa între bunăstarea relativă oferită într-un Stat semnatar unei persoane foarte bolnave care locuieşte acolo de ceva timp, sau chiar o lungă perioadă de timp, şi lipsurile şi dificultăţile cu care (fără să existe vreo încălcare a dreptului internaţional) s-ar confrunta dacă va fi expulzată în ţara sa de origine constituie, în opinia mea - chiar dacă această diferenţă este foarte mare – un temei foarte neînsemnat pentru o obligaţie legală a Statului de a acorda sau a prelungi dreptul de şedere pe teritoriul său ; o asemenea obligaţie nefiind susţinută de nicio decizie sau politică din partea puterii democratice, executive sau legislative, a Statului. Elaborarea politicii de imigrare (...) ţine de responsabilitatea întregului guvern ales. Poate fi uşor de înţeles că limitele unei asemenea responsabilităţi pot fi modificate prin introducerea unei obligaţii legale care rezultă din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în cazul în care persoana vizată solicită să fie protejată împotriva torturii sau altor tratamente, la care riscă să fie supusă în ţara sa de origine, contrar articolului 3, mai ales dacă aceste tratamente i-ar fi aplicate de către autorităţile de Stat. În opinia mea, totuşi, o cerere de protecţie împotriva dificultăţilor ce rezultă din lipsa de resurse, chiar dacă această lipsă este şi mai evidentă în contextul unei comparaţii cu serviciile disponibile în ţara gazdă, se referă la ceva absolut diferit.
(...) Aş spune că atunci când plângerea se referă în esenţă la lipsa de resurse a reclamantului în ţara de origine (spre deosebire cu resursele disponibile în ţara din care urmează să fie expulzat), aplicarea articolului 3 nu este justificată decât doar în cazul în care aspectul umanitar al acestei cauze este atât de convingător încât autorităţile unui Stat civilizat nu-l pot ignora în mod rezonabil. Recunosc că acesta nu constituie un criteriu legal foarte exact (...), o cauză privind articolul 3 de acest fel trebuie să se întemeieze pe fapte care sunt nu doar excepţionale, dar şi extreme, extreme în comparaţie cu acele cauze care în totalitate sau în mare parte (de tipul celei examinate) apelează la compasiune din motive imperioase (...)”
Lordul Justice Carnwath, având o opinie disidentă, a declarat că nu poate afirma că faptele expuse în cauză au fost atât de clare, încât singura concluzie rezonabilă ar fi constatarea inaplicabilităţii articolului 3. Acesta a precizat că, având în vedere diferenţa flagrantă între situaţia reclamantei în Marea Britanie şi speranţă de viaţă redusă la care cu siguranţă va fi expusă dacă va fi expulzată în Uganda, fără susţinere din partea familiei, el ar fi remis cauza la instituţia responsabilă de investigarea, mai exact la Tribunalul de Apel pentru Imigraţie.
17. Reclamanta a fost autorizată să sesizeze Camera Lorzilor. La 5 mai 2005 înalta jurisdicţie a respins, în unanimitate, recursul reclamantei ([2005] UKHL 31).
Lordul Nicholls de Birkenhead a rezumat perspectiva reclamantei după cum urmează:
„(...) În august 1998 [reclamanta] a dezvoltat de a doua maladie asociată cu SIDA, sarcomul Kaposi. În timp ce nivelul CD4 la o persoană sănătoasă depăşeşte 500, al ei a scăzut până la 10.
Datorită medicamentelor moderne administrate şi a tratamentelor medicale oferite de un personal medical competent pe parcursul unei perioade îndelungate, inclusiv un tratament prelungit şi sistematic de chimioterapiei, [reclamanta] se simte acum mai bine. Nivelul său de CD4 a crescut [de la10] la 414. Starea sănătăţii sale s-a stabilizat. Medicii care o supraveghează afirmă că dacă va continua să beneficieze de medicamentele şi serviciile disponibile în Marea Britanie, starea sănătăţii sale va fi satisfăcătoare pentru „zeci de ani”. Pe de altă parte, fără aceste medicamente şi servicii pronosticul este „îngrozitor” : sănătatea ei se va deteriora, ea va suferi de dureri şi va muri într-un an sau doi. Aceasta se va întâmpla din cauză că medicamentele antiretrovirale extrem de active pe care acum le ia nu vindecă boala şi nu restabilesc starea de sănătate pe care o avea până la apariţia SIDA. Aceste medicamente doar reproduc funcţiile sistemului imunitar slăbit şi protejează reclamanta de consecinţele deficienţei imunitare atât timp cât continuă să le administreze.
Realitatea crudă este că dacă [reclamanta] se va întoarce în Uganda, ea nu este sigură că va putea procura medicamentele necesare. Întoarcerea în această ţară, dacă nu va reuşi să obţină asistenţa medicală necesară pentru supravegherea maladiei, va fi similară cu deconectarea unui dispozitiv pentru menţinerea funcţiilor vitale.”
Lordul Hope, cu opinia căruia au fost de acord Lordul Nicholls de Birkenhead, Lordul Brown de Eaton-under-Heywood şi Lordul Walker de Gestingthorpe, a reprodus în detalii jurisprudenţa Curţii (a se vedea paragrafele 32-29 de mai jos) şi a declarat :
„[...] Curtea de la Strasbourg întotdeauna s-a condus de două principii esenţiale. Mai întâi, datorită caracterului său fundamental, garanțiile articolului 3 sunt aplicabile indiferent de comportamentul blamabil al reclamantului [...] Într-al doilea rând, străinii ameninţaţi cu expulzarea nu pot revendica un drept de a rămânea pe teritoriul unui Stat contractant pentru a continua să beneficieze de asistenţa medicală, socială sau de altă natură asigurată de Statul din care sunt expulzaţi. Pentru ca să existe o excepţie de la această regulă, expulzarea contestată din motive medicale trebuie să se refere la situaţii excepţionale. (...) Întrebarea asupra căreia trebuie să se concentreze instanța este dacă starea actuală a sănătăţii reclamantei este de aşa natură încât, din motive umanitare, ea nu ar trebui să fie expulzată, cu excepţia cazului dacă se poate demonstra că serviciile medicale şi sociale de care aceasta are într-adevăr nevoie sunt accesibile în ţara de destinaţie. Singurele cauze în care Curtea a hotărât că nu trebuie să se dispună expulzarea sunt D. c. Marii Britanii [...] şi B.B. c. Franţei [...] În deciziile sale, Curtea de la Strasbourg a avut grijă să evite orice extindere suplimentară a categoriei de cauze excepţionale, pe care o reprezintă cauza D. c. Marii Britanii.
S-ar putea dovedi că după adoptarea hotărârilor D. c. Marii Britanii şi B.B. c. Franţei, Curtea nu s-a mai confruntat cu necesitatea de a lua măsuri cu privire la consecinţele evoluţiei tehnicilor medicale. În prezent, infecţiile cu HIV pot fi controlate eficient şi nelimitat datorită administrării de medicamente antiretrovirale. Aproape în toate cazurile în care un astfel de tratament este administrat cu succes, se constată că pacienţii se află într-o stare bună de sănătate. Dar aproape în toate aceste cazuri, încetarea tratamentului duce într-un timp foarte scurt la reapariţia tuturor simptomelor pe care pacientul le prezenta iniţial şi la decesul său în scurt timp. Tratamentul antiretroviral poate fi comparat cu un aparat de menţinere a funcţiilor vitale. Deşi efectele încetării tratamentului nu sunt imediate, ele sunt mai devreme sau mai târziu fatale. Pare a fi oarecum lipsit de ingenuitate din partea Curţii de a se concentra asupra stării sănătăţii reclamantei care, fiind analizată cu sinceritate, depinde totalmente de tratament, continuarea căruia este într-adevăr în pericol.
Cu toate acestea nu se poate afirma că performanţele ştiinţei medicale în acest domeniu sunt ignorate de Curte. Toate cauzele recente, examinate după cauza S.C.C. c. Suediei demonstrează acest lucru. Curtea s-ar părea că nu a fost mișcată de aceste cauze, în opinia mea, datorită atașamentului său față de principiul că străinii care urmează a fi expulzaţi nu pot revendica un drept de a rămâne pe teritoriul unui Stat contractant în scopul de a continua să beneficieze de asistenţă medicală, socială sau de altă natură asigurată de Statul din care este expulzat. Modalitatea în care acest principiu a fost invocat și apoi aplicat în cauza Amegnigan c. Olandei [...] este, în opinia mea, destul de semnificativă. Ceea ce Curtea a declarat în esenţă, este faptul că tratamentul care riscă să nu fie accesibil reclamantului în Statul de destinaţie nu trebuie să fie considerat ca o circumstanţă excepţională. Lucrurile ar putea fi diferite în situaţiile în care s-ar afirma că acest tratament nu este deloc disponibil în această ţară şi că reclamantul se confruntă cu un risc inevitabil din cauza lipsei totale a unui tratament de acest fel. Dar este puţin probabil acesta să fie cazul în prezenta speță, având în vedere volumul de asistență medicală care în prezent este oferită ţărilor din lumea a treia, în special celor din Africa sub-sahariană. Pentru ca circumstanţele să poată fi calificate drept „deosebit de excepţionale”, cum le-a desemnat Curtea în cauza Amegnigan, ar trebui să se demonstreze că starea sănătăţii reclamantului a atins un nivel atât de critic încât există motive umanitare imperioase de a nu-l expulza într-o locație unde nu sunt disponibile servicii medicale şi sociale de care acesta are nevoie pentru a preveni suferinţe extreme în timp ce moare.
[...] Atât timp cât [reclamanta] va continua tratamentul, starea sănătăţii sale va fi satisfăcătoare şi ea va putea spera să trăiască încă multe zeci de ani. Starea sa actuală nu poate fi considerată critică. Ea îi permite să călătorească şi va rămâne stabilă dacă și atât timp cât reclamanta va putea avea acces și beneficia de tratamentul necesar după întoarcerea în Uganda. S-a dovedit că acest tratament este disponibil în ţara respectivă, deşi la un preţ foarte mare. Reclamanta mai are rude acolo, deși ea afirmă că niciuna dintre rudele sale nu va dori și nici nu va putea s-o primească şi să aibă grijă de ea. În opinia mea, situaţia sa este similară cu cea examinată în cauzele S.C.C. c. Suediei, Henao c. Olandei, Ndangoya c. Suediei, şi Amegnigan c. Olandei, în care Curtea a considerat că nu a fost îndeplinit criteriul de circumstanţe excepţionale. În opinia mea, jurisprudenţa Curţii duce în mod inevitabil la concluzia că expulzarea [reclamantei] în Uganda nu ar fi în contradicţie cu articolul 3 din Convenţie. [...] ”
Lordul Hope a ajuns la următoarea concluzie :
„[Orice extindere a principiilor stabilite în cauza D. c. Marii Britanii] ar avea efectul de a oferi tuturor persoanelor care se află în aceeaşi situaţie ca și [reclamanta] un drept de azil în această ţară până când nivelul serviciilor medicale disponibile în ţara lor de origine pentru tratamentul împotriva HIV/SIDA va fi comparabil cu cel existent în Europa. Acest lucru ar risca să atragă în Marea Britanie un număr mare de persoane deja diagnosticate cu HIV/SIDA care, de asemenea, ar putea spera să rămână aici nelimitat pentru a beneficia de serviciile medicale disponibile în această ţară, ceea ce va duce la un angajament considerabil și imposibil de cuantificat de resurse, şi este, cel puțin, foarte improbabil că Statele părţi la Convenţie vor accepta un asemenea lucru. O alternativă mai bună ar fi ca Statele să continue să-şi concentreze eforturile asupra acţiunilor care sunt întreprinse în prezent, cu ajutorul companiilor farmaceutice, pentru ca îngrijirile medicale necesare să devină disponibile gratuit şi pentru toată lumea în ţările din lumea a treia care continuă să fie afectate de acest flagel necruţător cum este HIV/SIDA.”
Baroneasa Hale de Richmond, fiind de acord că acest recurs urmează a fi respins, a trecut în revistă a precedentele din jurisprudenţa națională şi cea de la Strasbourg şi a formulat criteriile aplicabile în felul următor :
„[...] dacă maladia reclamantului este la o etapă într-adevăr critică (altfel spus pe moarte) ar fi inuman de a-l lipsi de îngrijirile pe care le primeşte în prezent şi de a-l trimite acasă, unde el va deceda prematur, dacă nu va putea beneficia de îngrijiri speciale care să-i permită să plece din viaţă cu demnitate. [...] Dar această condiție nu este întrunită în prezenta cauză.”
II. TRATAMENTUL MEDICAL PENTRU HIV ŞI SIDA ÎN MAREA BRITANIE ŞI ÎN UGANDA
18. Din informaţiile pe care le-a obținut Curtea, rezultă că infecţia cu HIV de obicei se tratează cu medicamente antiretrovirale. În Marea Britanie, la fel ca în majoritatea ţărilor dezvoltate, aceste medicamente sunt prescrise în combinaţie, ceea ce constituie o „terapie antiretrovirală foarte activă” (HAART). Pentru o administrare eficientă a medicamentelor antiretrovirale este necesar ca pacientul să se afle sub supraveghere medicală permanentă, inclusiv să efectueze analize de sânge, şi personalul medical să fie disponibil pentru a ajusta la intervale frecvente dozele şi tipurile de medicamente administrate. Un asemenea tratament de obicei se oferă în mod gratuit de către Serviciul naţional pentru sănătate.
19. În Uganda, au fost făcute încercări de a reduce dependenţa ţării faţă de medicamentele importate, inclusiv prin producerea medicamentelor generice la nivel local. Cu toate acestea, la fel ca în mai multe ţări din Africa sud-sahariană, disponibilitatea medicamentelor antiretrovirale este limitată din cauza insuficienţei resurselor financiare şi din cauza deficiențelor din infrastructura de asistenţă medicală necesară pentru administrarea lor eficientă. Ca urmare, potrivit unui studiu realizat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), în Uganda doar aproximativ o jumătate dintre persoanele care necesită un tratament antiretroviral beneficiază de acesta (OMS, „Progress on Global Access to HIV Antiretroviral Therapy ” (Progresele privind accesul global la terapia antiretrovirală împotriva HIV), martie 2006, pag. 9, 11 şi 72). La capitolul privind Uganda din analiza situaţiei pe ţări care a fost realizată în 2007, Programul comun al Naţiunilor Unite cu privire la HIV/SIDA (ONUSIDA) şi OMS de asemenea au menţionat obstacolele majore în prevenirea, tratamentul şi îngrijirile privind HIV : investiţii publice reduse, acoperire limitată a serviciilor şi lipsa unei strategii. La fel există discrepanţe considerabile între zonele urbane şi cele rurale în ceea ce priveşte aprovizionarea cu medicamente (World Health Organization Country Profile for HIV/AIDS Treatment Scale-Up for Uganda, decembrie 2005). În plus, progresele înregistrate în materie de acordare a îngrijirilor medicale au fost contrabalansate de numărul tot mai mare de persoane care au nevoie de tratament (ONUSIDA/OMS, „AIDS Epidemic Update” (Evoluţia epidemiei SIDA), 2006, p. 18), iar dată fiind creşterea rapidă a populaţiei în Uganda, rata stabilă a infectării cu HIV este o dovadă a creşterii numărului persoanelor infectate anual cu HIV (ONUSIDA/OMS, „AIDS Epidemic Update”, 2007, p. 17).
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE
20. Reclamanta a susținut că, având în vedere maladia de care suferă şi faptul că ea nu poate obţine în mod gratuit în Uganda medicamentele antiretrovirale şi alte medicamente, asistenţă socială şi îngrijiri medicale necesare, expulzarea sa în această ţară ar putea să o expună suferinţelor fizice şi psihice extreme, urmate de un deces prematur, ceea ce constituie o încălcare a articolului 3 din Convenţie. Guvernul nu a fost de acord cu acest argument.
Articolul 3 prevede :
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. ”
Articolul 8 este formulat după cum urmează :
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept, decât dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora. ”
21. Curtea consideră că cererea în întregime ridică problemele de drept suficient de serioase încât determinarea acestora să depindă de o examinare în fond. Deoarece nu a fost stabilit niciun motiv pentru a declara cererea inadmisibilă, Curtea o declară admisibilă. În conformitate cu articolul 29 § 3 din Convenţie, Curtea va examina acum fondul plângerilor reclamantei.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENŢIE
A. Argumentele părţilor
1. Guvernul
22. Guvernul a susținut că din jurisprudenţa Curţii rezultă clar că în cauzele medicale de tipul celei examinate, articolul 3 se aplică doar în circumstanţe „excepţionale”, mai exact „deosebit de excepţionale”. Această restricţie la aplicarea articolului 3 este corectă în mod principial, deoarece sursa riscului nu se află în Statul de unde este expulzată persoana şi riscul reiese din factori care nu pot angaja responsabilitatea autorităţilor publice din Statul de destinaţie. Jurisprudenţă a demonstrat în continuare că nu putem vorbi de „circumstanţe excepţionale” decât atunci când maladia reclamantului a ajuns la o stare foarte avansată sau terminală şi că evantuala lipsă de îngrijiri medicale şi susţinere în ţara de destinaţie, inclusiv din partea membrilor de familie, ar avea drept consecinţă privarea persoanei în cauză de „demnitatea sa umană esențială în măsura în care maladia îşi continuă în mod inevitabil calea dureroasă şi fatală” (D. c. Marii Britanii, citată mai sus, raportul Comisiei, p. 807, § 60). Pentru a determina dacă au existat sau nu circumstanţe excepţionale, Curtea s-a axat în cauzele precedente în primul rând pe gravitatea stării sănătăţii reclamantului la momentul când a fost prevăzută măsura de expulzare, şi, până în prezent, nu examinat detaliată situația pentru a şti dacă reclamantul ar fi putut beneficia în mod efectiv de tratamentul şi îngrijirile necesare în ţara de destinaţie.
23. Guvernul a susținut că în speţă criteriul de „circumstanţe excepţionale” nu a fost îndeplinit. Deşi a recunoscut că fără medicamente antiretrovirale starea sănătăţii reclamantei s-ar agrava rapid şi că ea va fi afectată de noi maladii şi suferinţe şi că ar putea muri în termen de un an sau doi, Guvernul a afirmat că în prezent maladia s-a stabilizat şi tratamentul necesar este disponibil în Uganda, deşi la un preţ foarte mare. El susţine că reclamanta poate călători şi dacă la întoarcere în Uganda i se va acorda tratamentul necesar, starea sănătăţii sale va rămâne stabilă atât timp cât va beneficia de acest tratament. Reclamanta dispunea de o familie în această ţară, chiar dacă afirmă că rudele nu vor dori şi nici nu vor fi în stare să aibă grijă de ea dacă va fi grav bolnavă. Din aceste motive, prezenta speţă diferă de cauza D. c. Marii Britanii şi se referă la categoria de cauze medicale în care Curtea a respins plângerea întemeiată pe articolul 3 (a se vedea paragrafele 34-39 de mai jos).
24. Progresele realizate în tratamentul infecţiei cu HIV şi SIDA în ţările dezvoltate nu au influenţat asupra principiului general menţionat mai sus, după cum este prevăzut în jurisprudenţa Curţii ce a urmat după hotărârea D. c. Marii Britanii; în aceste cauze accentul este plasat mai degrabă pe asigurarea unei morți demne, decât pe prelungirea vieţii. Interpretarea Convenţiei, ca şi a oricărui tratat internaţional, este condiţionată de acordul Statelor contractante. Efectul practic al extinderii aplicării articolului 3 asupra cauzei reclamantei ar fi acordarea acesteia, precum şi multor alte persoane afectate de SIDA sau alte maladii fatale, a dreptului de a rămâne într-un Stat contractant şi de a continua să beneficieze acolo de tratament medical. Este de neconceput ca Statele contractante să accepte o asemenea prevedere. Convenţia a fost elaborată, în primul rând, în scopul de a garanta drepturi civile şi politice, dar nu drepturi economice şi sociale. Protecţia oferită de articolul 3 este absolută şi fundamentală, în timp ce prevederile referitoare la serviciile medicale incluse în alte instrumente internaţionale, cum ar fi Carta socială europeană şi Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, constituie mai degrabă aspirații decât drepturi ce pot fi exercitate în mod direct. A permite unui reclamant să pretindă acces la servicii medicale prin „ușa din spate” a articolului 3 ar lipsi Statele de orice marjă de apreciere, ceea ce ar fi absolut inaplicabil şi contrar spiritului Convenţiei.
2. Reclamanta
25. Reclamanta a susţinut că pentru a angaja responsabilitatea Statului într-o cauză ce implică o expulzare, era necesar ca reclamantul să stabilească, în primul rând, dacă Statul putea prevedea în mod rezonabil că acţiunea sau inacţiunea poate provoca un prejudiciu, şi, într-al doilea rând, că acest prejudiciu ar atinge nivelul de gravitate al unui tratament interyis prin articolul 3. Evaluarea care urmează să fie efectuată de Curte într-o cauză de expulzare nu diferă de cea pe care o efectuează în orice altă cauză în care se pretinde un prejudiciu viitor sub aspectul articolului 3; în plus, evaluarea care trebuie efectuată într-o cauză de expulzare a unei persoane bolnave de SIDA sau de o altă maladie gravă nu diferă de cea care trebuie efectuată atunci când riscul supunerii la rele tratamente emană de la autorităţile publice din ţara de destinaţie. Mai mult decât atât, nu există nicio distincție conceptuală între suferinţele extreme provocate de expulzarea unei persoane aflate în pragul morţii şi pregătită din punct de vedere moral să înfrunte această provocare şi cea cauzată de expulzarea unei persoane care din punct de vedere moral nu este pregătită de moarte după ce a rămas în viaţă datorită unui tratament care riscă să fie întrerupt.
26. În speţă, elementele dosarului au demonstrat un contrast puternic între situaţia actuală a reclamantei şi soarta acesteia dacă va fi expulzată. Adjudicatorul a considerat că suferinţele fizice şi psihice extreme, precum şi moartea prematură erau consecinţe previzibile ale expulzării. Această concluzie nu a fost contestată pe parcursul procedurii naționale şi Lordul Hope a preluat-o în mod explicit în declaraţia sa (paragrafele 14-17 de mai sus).
27. Reclamanta susţine că cinci din cei şase fraţi şi surori pe care i-a avut au decedat în Uganda din cauza maladiilor asociate cu HIV. Ea a asistat la decesul lor şi cunoaşte din experienţă că medicii din Uganda pot numai să încerce să atenueze simptomele acestora. Spitalul din oraşul ei natal este foarte mic şi nu este echipat pentru a trata SIDA. Fiind încă prea extenuată pentru a lucra, reclamanta afirmă că nu se va putea întreţine şi nu-şi va putea procura medicamentele dacă va fi expulzată în Uganda, unde condiţiile sale de trai vor fi îngrozitoare : în curând starea sănătăţii sale se va agrava considerabil şi, din lipsa rudelor care s-o poată ajuta, ea va fi lăsată în voia sorţii. În timpul anilor petrecuţi în Marea Britanie, ea şi-a format o viaţă privată datorită stabilirii relaţiilor cu persoane şi asociaţii care au ajutat-o să trăiască cu această maladie şi care i-au acordat asistenţa medicală, socială şi psihologică necesară.
3. Terţul intervenient
28. Fundaţia Helsinki pentru Drepturile Omului, organizaţie neguvernamentală cu sediul în Varșovia, Polonia, afirmă că standardele stabilite de Curte ar afecta un număr mare de persoane infectate cu HIV/SIDA şi consideră că, profitând de această ocazie, Curtea ar trebui să definească factorii ce trebuie luaţi în considerare la adoptarea unei măsuri de expulzare în privința unei persoane infectate cu HIV/SIDA. În opinia sa, printre aceşti factori ar trebui să fie incluse drepturile dobândite de această persoană în cauză dacă ea a fost admisă în mod legal în ţara gazdă şi dacă a beneficiat acolo de o terapie antiretrovirală; starea sănătăţii persoanei vizate, şi mai ales gradul de dependenţă de terapie antiretrovirală, precum şi accesibilitatea medicamentelor necesare în ţara de origine pentru persoana în cauză.
B. Aprecierea Curţii
1. Principii generale privind articolul 3 şi expulzarea
29. În conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii, pentru a se încadra în domeniul de aplicare a articolului 3, relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate. Evaluarea acestui nivel minim este relativă; ea depinde de toate circumstanțele cauzei, inclusiv durata tratamentelor, efectele lor fizice sau mintale şi, în unele cazuri, de sexul, vârsta şi starea sănătăţii victimei (a se vedea, printre multe altele, Jalloh c. Germaniei [GC], nr. 54810/00, § 67, CEDH 2006‑...). Suferinţa din cauza unei maladii survenite în mod natural, indiferent dacă este fizică sau mintală, poate implica aplicabilitatea articolului 3 dacă aceasta este sau riscă să fie agravată de un tratament – fie că acesta rezultă din condiţiile de detenţie, dintr-o expulzare sau alte măsuri – pentru care autorităţile pot fi responsabile (Pretty c. Marii Britanii, nr. 2346/02, § 52, CEDH 2002‑III, Kudła c. Poloniei [GC], nr. 30210/96, § 94, CEDH 2000‑XI, Keenan c. Marii Britanii, nr. 27229/95, § 116, CEDH 2001‑III, şi Price c. Marii Britanii, nr. 33394/96, § 30, CEDH 2001‑VII).
30. Jurisprudența Curții enunță drept principiu bine stabilit în dreptul internațional, că Statele contractante au dreptul de a controla intrarea, şederea şi expulzarea cetăţenilor străini, sub rezerva obligațiilor care rezultă din tratatele la care sunt parte, inclusiv din Convenție. Totodată, expulzarea de către un Stat contractant poate ridica o problemă cu privire la articolul 3 şi, prin urmare, poate antrena responsabilitatea Statului respectiv în temeiul Convenţiei, în cazul când există motive substanţiale pentru a crede că persoana în cauză, dacă va fi expulzată în ţara de destinaţie, se va confrunta cu un risc real de a fi suspusă unui tratament contrar articolului 3. În acest caz, articolul 3 include obligaţia de a nu expulza persoana în cauză în ţara respectivă (Saadi c. Italiei [GC], nr. 37201/06, §§ 124-125, CEDH 2008‑...).
31. Articolul 3 se aplică în primul rând pentru a preveni returnarea sau expulzarea atunci când riscul că persoana, în ţara de destinaţie, va fi supusă relelor tratamente rezultă din acţiunile intenționate ale autorităţilor publice din ţara respectivă sau din cele ale organismelor neguvernamentale, împotriva cărora autorităţile nu pot acorda o protecţie corespunzătoare (H.L.R. c. Franţei, hotărârea din 29 aprilie 1997, Culegere 1997‑III, § 32, Ahmed c. Austriei, hotărârea din 17 decembrie 1996, Culegere 1996‑VI, p. 2207, § 44).
2. Jurisprudenţa Curţii cu privire la articolului 3 şi la expulzarea persoanelor grav bolnave
32. Mai mult decât atât, în afară de aceste situaţii şi având în vedere importanţa fundamentală a articolului 3 în sistemul Convenţiei, Curtea a declarat în hotărârea D. c. Marii Britanii (citată mai sus, § 49) că îşi rezervă o flexibilitate suficientă pentru a examina aplicarea acestui articol în alte situaţii care ar putea surveni, atunci când sursa riscului de aplicare a tratamentelor interzise în ţara de destinaţie rezultă din factori care nu pot implica, nici direct, nici indirect, responsabilitatea autorităţilor publice din această ţară sau din factori care, evaluați în mod separat, nu încalcă în sine standardele acestui articol.
33. În cauza D. c. Marii Britanii, reclamantul era un cetăţean din Sf. Kitts, condamnat în Marea Britanie pentru comiterea infracţiunilor legate de droguri. După ce şi-a executat pedeapsa cu închisoarea, autorităţile britanice au încercat să-l expulzeze în Sf. Kitts. Între timp reclamantul ajunsese la o etapă avansată a SIDA. Atunci când Curtea îi examina cauza, nivelul lui de CD4 era mai mic de 10, sistemul lui imunitar era grav afectat şi irecuperabil, iar pronosticul era dintre cele mai îngrijorătoare; reclamantul era pe moarte. Acesta a beneficiat de asistenţă psihologică privind modalitatea de conştientizare a trecerii în nefiinţă şi a stabilit legături cu persoanele care aveau grijă de el. Din materialele prezentate în faţa Curţii rezulta că centrele medicale din Sf. Kitts nu erau echipate pentru a-i oferi tratamentul necesar şi reclamantul nu avea nici domiciliu, nici rude care să aibă grijă de el în ţara respectivă. Curtea s-a exprimat în felul următor (paragrafele 53-54) :
„Având în vedere aceste circumstanţe excepţionale şi faptul că reclamantul a ajuns la o etapă critică a maladiei sale fatale, executarea deciziei de a-l expulza în Sf. Kitts ar constitui, din partea Statului pârât, un tratament inuman şi degradant care contravine articolului 3.
[...] Statul reclamat și-a asumat responsabilitatea pentru tratamentul medical al reclamantului din august 1994. Acesta a devenit dependent de îngrijirile medicale şi paliative de care beneficiază în prezent şi, fără îndoială, este pregătit pentru moarte într-o ambianţă familială şi totodată umană. Deși nu putem afirma că situaţia lui în ţara de destinaţie ar constitui, în sine, o încălcare a articolului 3, expulzarea acestuia îl va expune unui risc real de a muri în condiţii deosebit de dureroase şi, prin urmare, ar constitui un tratament inuman.
[...]
În acest context, Curtea subliniază că cetăţenii străini care şi-au executat pedeapsa şi urmează să fie expulzaţi nu pot, în principiu, pretinde niciun drept de a rămâne pe teritoriul Statului contractant în scopul de a continua să beneficieze de asistenţa medicală, socială sau de altă natură, care le-a fost acordată în timpul aflării în închisoare de Statul din care urmează să fie expulzaţi.
Cu toate acestea, având în vedere circumstanţele deosebit de excepţionale ale acestei cauze şi considerentele umanitare imperioase care sunt implicate, trebuie de concluzionat că executarea deciziei de expulzare a reclamantului ar constitui o încălcare a articolului 3.”
34. După pronunţarea hotărârii în cauza D. c. Marii Britanii, Curtea nu a mai concluzionat în alte cauze de contestare a deciziei Statului de expulzare a străinilor, că executarea acestei decizii ar constitui o încălcare a articolului 3 din cauza sănătăţii precare a persoanei vizate.
35. În cauza B.B. c. Franţei (hotărârea din 7 septembrie 1998, Culegerea 1998-VI), reclamantul care şi-a executat pedepsa cu închisoarea în Franţa, era afectat de SIDA asociat cu o imunosupresie acută. El se afla la o etapă avansată a maladiei şi deseori având nevoie de spitalizare, însă starea sănătăţii ulterior se stabilizează datorită administrării unei terapii antiretrovirale care, în opinia reclamantului, nu era disponibilă în ţara de origine, Republica Democratică Congo. În raportul său, Comisia a considerat că exista o mare probabilitate că în caz de expulzare reclamantul nu va avea acces la tratamentele pentru inhibarea răspândirii virusului şi că numeroasele epidemii care fac ravagii în ţara sa vor spori riscul infectării. Comisia a precizat că a-i cere reclamantului să lupte cu maladia de unul singur, fără susţinere din partea familiei, probabil ar însemna de a-l pune în imposibilitatea de a-şi păstra demnitatea umană odată cu evoluţia maladiei. Ea a concluzionat că expulzarea ar constitui o încălcare a articolului 3. Cauza a fost deferită Curţii, dar înainte ca aceasta să se pronunţe Guvernul francez s-a angajat să nu expulzeze relamantul şi astfel cauza a fost radiată de pe rol.
36. În cauza Karara c. Finlandei (nr. 40900/98, decizia Comisiei din 29 mai 1998), reclamantul, un cetăţean al Ugandei, din 1992 urma un tratament împotriva infecţiei HIV. Comisia a diferențiat această cauză de cauzele D. c. Marii Britanii şi B.B. c. Franţei, deoarece maladia reclamantului nu ajunsese la o etapă atât de avansată încât expulzarea lui să constituie un tratament interzis de articolul 3. Prin urmare, cererea a fost declarată inadmisibilă.
37. Reclamanta din cauza S.C.C. c. Suediei ((dec.), nr. 46553/99, 15 februarie 2000), era o cetăţeană a Zambiei, căreia i-a fost refuzată permisiunea de a intra în Suedia, unde aceasta locuise anterior şi urmase un tratament împotriva HIV. Ea a prezentat dovezi medicale care atestau că tratamentul destinat să-i prelungească viaţa ar avea o rată de succes mult mai mare dacă ar fi continuat în Suedia, deoarece în Zambia nivelul serviciilor medicale şi posibilităţile de monitorizare a stării sănătăţii nu era atât de înalt ca în Suedia. Curtea a declarat cererea inadmisibilă, din cauza că potrivit unui raport al ambasadei Suediei în Zambia, în ţara respectivă există acelaşi tip de tratament pentru SIDA, doar că este disponibil la un preţ mult mai mare, dar în Zambia locuiau copiii şi rudele reclamantei. Având în vedere starea sănătăţii reclamantei în perioada respectivă, Curtea a concluzionat că expulzarea acesteia în Zambia nu ar constitui un tratament interzis de articolul 3.
38. În anul următor, Curtea a adoptat hotărârea Bensaid c. Marii Britanii (nr. 44599/98, CEDH 2001‑I). Reclamantul, cetățean al Algeriei, suferea de schizofrenie şi de câţiva ani urma un tratament în Marea Britanie. Curtea a respins în unanimitate plângerea în temeiul articolului 3. Aceasta s-a exprimat după cum urmează (alineatele 36-40):
„ În speţa respectivă, reclamantul suferă de o maladie mintală de lungă durată, schizofrenie. În prezent el administrează un medicament, olanzapina, care îl ajuta să controleze simptomele. În cazul în care s-ar întoarce în Algeria, nu ar mai putea obţine gratuit acest medicament pentru tratament ambulatoriu. El nu beneficiază de asigurare medicală şi nu poate pretinde rambursarea costurilor. Dar reclamantul ar putea beneficia de acest medicament dacă ar fi spitalizat sau dacă l-ar procura dintr-o farmacie pentru tratament ambulatoriu. La fel este probabil ca în ţara respectivă să fie disponibile și alte medicamente utilizate pentru tratarea bolilor mintale. Cel mai apropiat spital, care poate asigura tratamentul, este situat în Blida, la 75-80 km de localitatea unde se află familia persoanei în cauză.
În opinia reclamantului, dificultăţile întâmpinate la procurarea acestui medicament şi stresul provocat de întoarcerea în această regiune a Algeriei, afectată de violenţe şi acte de terorism, i-ar compromite grav sănătatea. O agravare a maladiei mintale de care deja suferea i-ar putea provoca o reapariţie a delirului şi a halucinaţiilor psihotice, ce ar fi putut determina acţiuni distructive la adresa propria sale persoane sau a altor persoane, şi ar constitui un obstacol pentru viaţa sa socială (cum ar fi retragerea şi lipsa de motivaţie). Curtea consideră că suferinţele asociate unei asemenea recidive ar putea, în principiu, cădea sub incidenţa articolului 3.
Cu toate acestea, Curtea observă că reclamantul riscă o recidivă chiar dacă ar rămânea în Marea Britanie, deoarece maladia sa este de lungă durată şi necesită o supraveghere permanentă. Trimiterea reclamantului în Statul de destinaţie, la fel ca şi schimbările care vor surveni în sprijinul personal şi accesul la tratament, cu siguranţă vor spori acest risc. Reclamantul susţine că alte medicamente ar ameliora mai puţin starea sănătăţii sale şi că spitalizarea sa va fi o ultimă soluţie. Cu toate acestea, reclamantul are acces la un asemenea tratament în Algeria. Faptul că situaţia în ţara respectivă nu este la fel de favorabilă reclamantului ca cea din Marea Britanie, nu este decisiv din punctul de vedere al articolului 3 din Convenţie.
Curtea consideră că riscul reclamantului de a suferi o deteriorare a sănătăţii sale în eventualitatea întoarcerii sale în Algeria şi de a nu va primi susţinerea sau asistenţa medicală corespunzătoare în cazul unei asemenea deteriorări, este, în mare măsură, speculativ. Argumentele referitoare la atitudinea familiei reclamantului, musulmani de credinţă, dificultăţile întâmpinate la Blida şi efectele acestor factori asupra sănătăţii sale sunt de asemenea speculative. Din informaţiile prezentate de părţi nu rezultă că situaţia din această regiune nu permite deplasarea la spital. Reclamantul personal nu este o ţintă probabilă a actelor teroriste. Deşi familia sa nu dispune de un mijloc de transport, există totuşi posibilitatea de a soluţiona problema deplasării.
Curtea admite că starea sănătăţii reclamantului este gravă. Cu toate acestea, având în vedere pragul înalt stabilit de articolul 3, mai ales atunci când cauza nu atrage responsabilitatea directă a Statului contractant pentru cauzarea prejudiciului, Curtea consideră că nu există un risc suficient de real pentru ca expulzarea reclamantului în aceste condiţii să fie incompatibilă cu standardele articolului 3. În speţa dată nu există circumstanţele excepţionale prezente în cauza D. c. Marii Britanii (citată mai sus) în care reclamantul se afla la etapa terminală a unei maladii fatale, SIDA, şi nu putea spera să beneficieze de îngrijiri medicale sau de susţinerea familiei în cazul expulzării în Sf.Kitts.”
39. În cauza Arcila Henao c. Olandei ((dec.), nr. 13669/03, 24 iunie 2003), reclamantul era un cetăţean columbian, care în timpul executării pedepsei cu închisoarea pentru trafic de droguri a fost diagnosticat cu HIV și, respectiv, tratat cu medicamente antiretrovirale. Curtea a considerat că starea sănătăţii reclamantului la momentul examinării cererii era satisfăcătoare, dar se putea agrava în cazul întreruperii tratamentului. Ea a menţionat că tratamentul necesar era „în principiu” disponibil în Columbia, unde locuia tatăl şi cei şase fraţi ai reclamantului. Curtea a diferențiat această cauză de cauzele D. c. Marii Britanii şi B.B. c. Franţei (ambele citate mai sus), pe motiv că maladia reclamantului nu a ajuns la o etapă avansată sau terminală şi că persoana în cauză putea beneficia de îngrijiri medicale şi susţinerea familiei în ţara sa de origine. Prin urmare, ea consideră că situaţia reclamantului nu era atât de excepţională, încât expulzarea lui să constituie un tratament incompatibil cu prevederile Convenţiei şi a declarat cererea inadmisibilă.
40. În cauza Ndangoya c. Suediei ((dec.), nr. 17868/03, 22 iunie 2004), reclamantul era un cetăţean tanzanian supus unei terapii antiretrovirale care a permis reducerea infecţiei cu HIV până la un nivel la care aceasta să nu mai poată fi detectabilă. Persoana respectivă susţinea că avea puţine şanse să-şi continue tratamentul în Tanzania şi că în cazul întreruperii acestuia sistemul său imunitar ar fi degradat într-o perioadă scurtă, într-un an sau doi ar fi apărut SIDA şi el ar fi decedat pe parcursul a trei sau patru ani. Curtea a declarat cererea inadmisibilă din cauza că maladia nu se afla la o etapă avansată sau terminală, medicamentele corespunzătoare puteau fi procurate şi în Tanzania, deşi la un preţ mult mai mare şi în cantităţi mai limitate în zona rurală unde locuia reclamantul, şi că persoana în cauză şi-a păstrat legăturile cu membrii familiei care eventual l-ar putea ajuta.
41. Curtea a ajuns la o concluzie similară în cauza Amegnigan c. Olandei ((dec.), nr. 25629/04, 25 noiembrie 2004), în care reclamantul, originar din Togo, urma un tratament antiretroviral în Olanda. Dovezile medicale atestau că în cazul întreruperii tratamentului reclamantul va intra într-o etapă avansată a maladiei, care datorită caracterului său incurabil va prezenta un risc iminent pentru viaţa acestuia. Un raport cu privire la situaţia din Togo demonstra că tratamentul respectiv era disponibil acolo, dar o persoană fără asigurare medicală nu putea beneficia de acesta fără susţinerea financiară a familiei. Curtea a declarat cererea vădit neîntemeiată în sensul articolului 3, din cauză că reclamantul nu era la o etapă avansată a SIDA şi nu era afectat de infecţiile asociate acesteia. Totodată, fiind de acord că în caz de încetare a tratamentului boala reclamantul ar recidiva, Curtea a menţionat că terapia corespunzătoare este disponibilă în principiu în Togo, deşi preţul acesteia ar putea fi mult mai mare.
3. Principiile care rezultă din jurisprudenţa Curţii
42. Prin urmare, Curtea observă că după adoptarea hotărârii D. c. Marii Britanii ea a aplicat în mod consecvent următoarele principii.
Cetăţenii străini împotriva cărora a fost dispusă o măsură de expulzare nu pot, în principiu, revendica un drept de a rămâne pe teritoriul unui Stat contractant pentru a putea continua să profite de asistenţa şi serviciile medicale, sociale şi de altă natură oferite de Statul din care urmează să fie expulzaţi. Faptul că în cazul expulzării situaţia reclamantului va degrada în mod considerabil, inclusiv va fi redusă în mod semnificativ speranţa lui de viaţă, nu este suficient în sine pentru a fi constatată o încălcare a articolului 3. Decizia de expulzare a unui străin afectat de o maladie severă psihică sau mintală într-o ţară unde mijloacele de tratare a acestei maladii sunt inferioare celor disponibile în Statul contractant ar putea ridica o problemă de compatibilitate cu articolul 3, dar numai în cazuri deosebit de excepţionale, când motivele umanitare împotriva expulzării sunt convingătoare. În cauza D. c. Marii Britanii, circumstanţele deosebit de excepţionale se refereau la faptul că reclamantul era grav bolnav şi părea fi aproape de moarte, că nu era sigur că va putea beneficia de asistenţă sau îngrijiri medicale în ţara sa de origine şi că nu avea acolo nicio rudă care să dorească sau să poată să se ocupe de el sau care să-i ofere elementar hrană, adăpost sau asistenţă socială.
43. Curtea nu exclude că pot exista alte cazuri deosebit de excepţionale, în care motivele umanitare ar fi la fel de convingătoare. Cu toate acestea, Curtea consideră că trebuie să fie menţinut pragul înalt pe care l-a stabilit în hotărârea D. c. Marii Britanii şi l-a aplicat în jurisprudenţa sa ulterioară, prag pe care îl consideră principial corect deoarece în asemenea cauze, prejudiciul care se pretinde că poate surveni în viitor ar rezulta nu din omisiunile deliberate ale autorităţilor publice sau organelor non-statale, dar dintr-o maladie apărută în mod obişnuit şi din lipsa resurselor suficiente pentru a-i face faţă în ţara de destinaţie.
44. Deşi multe dintre drepturile pe care le enunţă au implicaţii de natură economică sau socială, Convenţia vizează în primul rând protecţia drepturilor civile şi politice (Airey c. Irlandei, hotărârea din 9 octombrie 1979, seria A nr. 32, § 26). În plus, tendinţa de a asigura un echilibru just între solicitările de interes general ale comunităţii şi cerinţele de apărare a drepturilor fundamentale ale individului este inerentă întregii Convenţii (Soering c. Marii Britanii, hotărârea din 7 iulie 1989, seria A nr. 161, p. 161, § 89). Progresele realizate în domeniul medicinii şi diferenţele socio-economice între ţări pot determina o variație considerabilă a nivelului de tratament disponibil în Statul contractant şi cel existent în ţara de origine. Deși este necesar ca, având în vedere importanţa fundamentală a articolului 3 în sistemul Convenţiei, Curtea să păstreze o anumită flexibilitate pentru a preveni expulzarea în cazuri deosebit de excepţionale, articolul 3 nu impune Statului contractant obligaţia de a atenua asemenea diferențe prin acordarea asistenţei medicale gratuite şi nelimitate tuturor străinilor care au fost lipsiţi de dreptul de şedere pe teritoriul său. O concluzie contrară ar constitui o povară prea mare pentru Statele contractante.
45. În cele din urmă, Curtea consideră că, deşi prezenta cerere. ca şi majoritatea celor citate mai sus, vizează expulzarea unei persoane infectate de HIV şi de maladii asociate cu SIDA, aceleaşi principii ar trebui să fie aplicate în cazul expulzării oricărei persoane afectate de o maladie gravă fizică sau mintală care survine în mod natural, susceptibilă de a provoca suferinţe şi dureri, de a reduce speranţa de viaţă şi care necesită un tratament medical specializat care s-ar putea să nu fie uşor accesibil în ţara de origine a reclamantului sau să fie disponibil numai la un preţ mare.
4. Aplicarea principiilor menţionate mai sus în prezenta cauză
46. Curtea observă de la început că deşi a solicitat azil în Marea Britanie şi cererea sa a fost respinsă, reclamanta nu a pretins că expulzarea sa în Uganda ar expune-o unui pericol de a fi supusă în mod intenţionat relelor tratamente din motive politice. Plângerea sa în temeiul articolului 3 are la bază doar starea gravă a sănătăţii sale şi lipsa tratamentului medical corespunzător în ţara de origine.
47. În 1998 ea a fost diagnosticată cu două noi maladii asociate cu SIDA, precum şi o imunosupresie acută. Datorită tratamentului medical de care a beneficiat în Marea Britanie, starea sănătăţii sale este acum stabilă. Ea poate călători şi atât timp cât va continua să primească tratamentul necesar, sănătatea ei nu se va deteriora. Cu toate acestea, din elementele probante aduse în faţa instanțelor naționale rezultă că dacă reclamanta va fi lipsită de medicamentele administrate în prezent, starea ei se va agrava rapid şi va trebui să lupte cu această maladie, suportând disconfort, dureri şi va muri în decurs de câţiva ani (paragrafele 14-17 de mai sus).
48. Potrivit informaţiilor colectate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (paragraful 19 de mai sus), în Uganda există medicamente antiretrovirale, deşi din lipsa surselor suficiente doar jumătate dintre persoanele care au nevoie de ele le pot obţine. Reclamanta pretinde că nu dispune de mijloace pentru a cumpăra aceste medicamente şi nu le va putea obţine în regiunea rurală de unde provine. Aparent reclamante are rude în Uganda, dar ea afirmă că ele nu ar fi dispuse sau capabile să aibă grijă de ea, dacă va fi grav bolnavă.
49. Autorităţile britanice au acordat reclamantei asistenţă medicală şi socială finanţată din fondurile publice pe parcursul a nouă ani, în pe durata cărora instanțele naționale şi Curtea au examinat solicitarea ei de azil şi plângerile ei în temeiul articolelor 3 şi 8 din Convenţie. Acest lucru totuşi nu înseamnă în sine că Statul reclamat este obligat să-i acorde în continuare o asemenea asistenţă.
50. Curtea admite că atât calitatea, cât şi speranţa de viaţă a reclamantei vor fi afectate de expulzarea ei în Uganda. Cu toate acestea, în prezent, reclamanta nu se află într-o stare critică. Aprecierea rapidităţii cu care se va agrava starea ei şi măsura în care ar putea beneficia de tratament medical, susţinere şi îngrijiri, inclusiv ajutor din partea rudelor, implică un anumit grad de speculaţii, având în vedere evoluţia permanentă a situaţiei în domeniul tratării infecţiei cu HIV şi SIDA la nivel mondial.
51. În opinia Curţii, cauza reclamantei nu este diferită de cauzele citate la paragrafele 33-41 de mai sus. Aceasta nu dezvăluie circumstanţe deosebit de excepţionale, cum ar fi cele din cauza D. c. Marii Britanii (citată mai sus), şi punerea în aplicare a deciziei de expulzare a reclamantei în Uganda nu constituie o încălcare a articolului 3 din Convenţie.
III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE
52. Reclamanta a reclamant că în temeiul articolului 8, situaţia cu care se va confrunta la întoarcere în Uganda va fi de aşa natură, încât va afecta dreptul său la respectarea vieţii private.
53. Curtea consideră că nu există vreo problemă distinctă în temeiul articolului 8 din Convenţie. Prin urmare, examinarea acestei plângeri nu este necesară.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. Declară, în unanimitate, cererea admisibilă ;
2. Hotărăște, cu paisprezece voturi împotriva la trei, că expulzarea reclamantei în Uganda nu ar constitui o încălcare a articolului 3 din Convenţie,
3. Hotărăște, cu paisprezece voturi împotriva la trei, că nu este necesar să examineze plângerea în temeiul articolului 8 din Convenţie.
Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţa publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg la 27 mai 2008.
Michael O’BoyleJean-Paul Costa
Grefier adjunctPreşedinte
La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenţie şi 74 § 2 din Regulament, expunerea opiniilor separate comune ale dnei Tulkens, dlui Bonello şi dlui Spielmann.
J.-P.C.
M.O.B.
Opiniile separate nu sunt traduse, însă sunt disponibile în limba engleză și franceză în versiunile în limbile oficiale ale hotărârii care pot fi consultate în baza de date a jurisprudenței Curții HUDOC.
Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Această traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Poate fi reproducă în scop necomercial, cu condiţia ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior la Fondul fiduciar pentru drepturile omului. Dacă intenţionaţi să utilizaţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2012
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
Full & Egal Universal Law Academy