CASE OF N.A. v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei franceze a hotărârii,

efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”

SECŢIA A TREIA

CAUZA N.A. c. REPUBLICII MOLDOVA

(Cererea nr. 13424/06)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

24 septembrie 2013

Această hotărâre va rămâne definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi supusă redactării.

În cauza N.A. împotriva Republicii Moldova,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:

Josep Casadevall, preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Kristina Pardalos,
Johannes Silvis,
Valeriu Griţco, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier al secţiei,

Deliberând la 27 august 2013 în şedinţă închisă,

Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 13424/06) depusă la 24 martie 2006 împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dna N. A. („reclamanta”).

2. Reclamanta a fost reprezentată în faţa Curţii de către dl A. Briceac, avocat în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl L. Apostol.

3. Reclamanta a invocat faptul că autorităţile Republicii Moldova nu şi-au onorat obligaţia în ceea ce priveşte identificarea şi tragerea la răspundere a persoanelor care au violat-o şi maltratat-o.

4. La 25 mai 2010 cererea a fost comunicată Guvernului. De asemenea, s-a decis examinarea concomitentă a admisibilităţii şi fondului cererii (articolul 29 § 1).

5. În virtutea articolului 47 § 3 al Regulamentului Curţii, s-a decis autorizarea din oficiu a anonimatului victimei.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

6. Reclamanta s-a născut în 1984. Ea locuieşte în Chişinău.

7. La 2 septembrie 1997, ea a fost victima unui viol în grup, săvârşit de câţiva adolescenţi care s-au adunat într-un magazin abandonat pentru a sărbători ziua de naştere a unui dintre ei şi pentru a consuma alcool. Unii din tinerii aflaţi la locul faptei au fost: I.M., A.G., D.B., A.M., I.B., M.S., S.C. şi S.D.; cel mai în vârstă avea şaptesprezece ani la acea dată, iar reclamanta treisprezece ani.

A. Urmărirea penală

8. La 4 septembrie 1997, mama reclamantei a depus la Procuratura Buiucani o plângere penală în privinţa violului săvârşit asupra fiicei sale.

9. La 5 septembrie 1997, la cererea procuraturii, reclamanta a fost examinată de un medic legist care a constatat prezenţa echimozelor şi a excoriaţiilor pe diferite părţi ale corpului. De asemenea, medicul legist a constatat faptul că himenul era rupt, dar că, potrivit lui, ruptura avusese loc la o dată anterioară evenimentelor vizate, dată imposibil de stabilit cu exactitate.

10. În prima sa depoziţie, reclamanta a declarat că a fost violată de I.M., D.B. şi de alţi tineri care se aflau în magazin.

11. În primele lor depoziţii, A.M. şi A.G. au declarat că s-au aflat în magazin şi că au consumat alcool. Ei nu au menţionat nimic despre violarea reclamantei.

12. La 7 octombrie 1997, procuratura a pornit urmărirea penală.

13. La date necunoscute, autorităţile i-au recunoscut pe I.M., A.G., D.B., A.M., I.B., M.S., S.C. şi S.D. în calitate de bănuiţi.

14. La 13 octombrie 1997, procuratura a audiat-o pe reclamantă în prezenţa mamei sale. În declaraţiile sale, ea a menţionat că la 2 septembrie 1997 s-a deplasat la magazinul abandonat pentru a-l căuta pe prietenul ei D.B. Ea a adăugat că la faţa locului se găseau câţiva adolescenţi, I.M., A.G., A.M., I.B şi un alt băiat, iar mai târziu a ajuns şi D.B. Ea a precizat că toţi tinerii, inclusiv ea, au consumat alcool şi că, ulterior, alţi şase tineri – trei pe care i-a recunoscut după prenume, unul pe care îl cunoştea din vedere şi doi tineri necunoscuţi, au ajuns şi ei la magazin. Ea a menţionat că, la un moment dat, ea şi D.B. s-au dus într-o cameră întunecoasă unde D.B. i-a propus să facă sex, dar ea a refuzat. Ea a adăugat că, rând pe rând, în cameră au intrat şi alţi adolescenţi, închizând uşa după ei. Aceştia au dezbrăcat-o cu forţa şi au violat-o pe podeaua de beton. Ea a precizat că primul a violat-o I.M., după care A.M., I.B. şi ceilalţi băieţi prezenţi în magazin. Ea a leşinat de mai multe ori după viol, fiind adusă acasă de doi dintre tineri. În ziua următoarea mama i-a văzut vânătăile de pe spate şi reclamanta i-a povestit ce s-a întâmplat.

15. La 14 octombrie 1997, procurorul l-a audiat pe A.G. în prezenţa mamei sale şi a unui profesor. A.G. a recunoscut faptele, declarând că I.M. a violat-o primul pe reclamantă, în timp ce A.M. ţinea picioarele reclamantei iar alt băiat îi ţinea mâinile pentru a o imobiliza. Potrivit lui, toţi tinerii - D.B., A.M., I.B., M.S., S.D. şi el, au violat-o pe rând pe reclamantă, în timp ce ceilalţi îi ţineau mâinile şi picioarele. A.G. a afirmat că cu două zile înainte el se înţelesese cu I.M. et D.B. să comită violul.

16. În aceeaşi zi, procurorul l-a audiat pe A.M. în prezenţa mamei sale. A.M. a afirmat că doar a consumat alcool în magazin, aflând despre violarea reclamantei câteva zile mai târziu.

17. La 20 noiembrie 1997, procurorul l-a interogat pe D.B. Acesta a recunoscut că violul a avut loc, însă a susţinut că nu a avut relaţii sexuale cu reclamanta. El a afirmat că doar i-a ţinut mâinile şi picioarele, în timp ce I.M., A.G., I.B. şi A.M. au violat-o.

18. La 25 noiembrie 1997, între ora 10.00 şi 10.35, procurorul l-a audiat pe I.M., care a declarat că pe 2 septembrie 1997 a întreţinut un raport sexual consimţit cu reclamanta.

O oră mai târziu, procurorul l-a audiat din nou pe I.M., acesta recunoscând violul. El a recunoscut că a violat-o primul pe reclamantă şi că D.B. a fost al doilea. El a afirmat că a plecat din cameră şi nu ştie cine a mai violat-o pe reclamantă.

19. La 26 noiembrie 1997, procurorul l-a audiat pe A.M. în prezenţa unui profesor. A.M. a recunoscut că violul a avut loc, afirmând că reclamanta ţipa, în timp ce ceilalţi o ţineau de mâini şi de picioare. El a declarat că I.M. a fost primul care a violat-o, după care au urmat D.B., A.G. şi el.

20. La 4 decembrie 1997, procurorul l-a confruntat pe A.M. cu reclamanta. Ea a reiterat versiunea descrisă de ea. A.M. a recunoscut în parte, declarând că I.M., el însuşi şi D.B. au avut un raport sexual cu reclamanta împotriva voii ei.

21. În aceeaşi zi, procurorul l-a confruntat pe D.B. cu reclamanta. D.B. a recunoscut că a comis violul. Potrivit lui, I.M. a violat-o primul pe tânără, după care a urmat A.G., A.M. şi el însuşi. El a declarat că nu făcut decât să simuleze actul sexual. De asemenea, el a declarat că I.B. nu a participat la viol.

Reclamanta, la rândul ei, a susţinut că a violat-o atât D.B., cât şi I.B.

22. La 30 ianuarie 1998, procuratura a obţinut o altă depoziţie de la A.M. în prezenţa mamei sale şi a unui profesor. De data aceasta, A.M. a afirmat că I.M., care a violat-o primul pe reclamantă, le-a spus celorlalţi băieţi să facă la fel şi că A.G. s-a conformat. El a adăugat că şi el a făcut la fel, dar că doar a simulat actul sexual.

23. La 26 februarie 1998, procurorul l-a confruntat pentru a doua oară pe D.B. cu reclamanta, care a susţinut din nou versiunea sa a evenimentelor. D.B. şi-a reiterat declaraţiile date la prima confruntare din 4 decembrie 1997, potrivit cărora, el a simulat actul sexual.

24. La 10 martie 1998, procuratura l-a confruntat pentru a doua oară pe A.M. cu reclamanta. Reclamanta a reiterat faptul că I.M., A.G., A.M., D.B, I.B. şi ceilalţi băieţi au violat-o. A.M. a declarat că doar a simulat actul sexual.

25. La 31 martie 1998, procuratura l-a audiat pe I.B. Acesta a afirmat că doar a auzit strigătele de ajutor ale reclamantei, provenind din camera în care se găsea împreună cu I.M. şi D.B. El a declarat că după aceea a lipsit vreo două ore, iar când s-a întors la magazin a aflat că reclamanta a fost violată de I.M. şi de D.B.

26. La 28 aprilie 1998, procurorul care conducea urmărirea penală a emis o ordonanţă de clasare a urmăririi penale în privinţa lui D.B., A.M., I.B., M.S., S.D. şi unei alte persoane neidentificate. Procurorul s-a bazat pe depoziţiile lui D.B. şi A.M., potrivit cărora ei doar au simulat actul sexual, şi pe declaraţia lui I.B. că la momentul evenimentelor el nu s-a aflat în magazin. El a subliniat faptul că în cursul urmăririi penale a fost imposibilă audierea lui M.S., S.D. şi a unui tânăr pe nume Saşa, care şi ei au fost prezenţi la faţa locului.

Procurorul a concluzionat următoarele:

„(...) ţinând cont de faptul că nu a fost posibil să obţinem suficiente probe că D.B., A.M., I.B., M.S., S.D. şi o altă persoană neidentificată, cu numele Saşa, au săvârşit infracţiunea prevăzută de articolul 102 § 3 al Codului penal, procurorul dispune încetarea urmăririi penale pe motivul lipsei elementelor constitutive ale infracţiunii.”

27. La o dată necunoscută, procurorul l-a pus sub învinuire pe I.M.

28. La 29 aprilie 1998, el l-a pus sub învinuire pe A.G.

29. La 31 decembrie 1998, el a emis o ordonanţă de căutare pe numele lui I.M. şi a lui A.G.

În aceeaşi zi procurorul a dispus suspendarea urmăririi penale împotriva celor doi.

30. La 19 iulie 1999, procurorul ierarhic superior a anulat ordonanţa de suspendare a urmăririi penale din 31 decembrie 1998 (paragraful 29 de mai sus) pe motiv că aceasta este prematură, neîntemeiată şi ilegală. El a motivat decizia sa prin necesitatea de a audia rudele celor doi învinuiţi daţi în căutare, de a-i confrunta pe cei doi cu restul bănuiţilor, şi de a-i pune pe toţi bănuiţii sub învinuire.

31. La o dată nespecificată, A.G. a fost găsiţi de autorităţi.

32. La 28 iulie 1999, procurorul care conducea urmărirea penală l-a audiat pe M.S. Acesta a afirmat că a ajuns la magazin după ce violul avusese loc.

33. În aceeași zi, procurorul l-a audiat pe A.G. în prezenţa mamei sale şi a unui avocat. A.G. a declarat că reclamanta a fost violată în primul rând de I.M., după aceea de A.M., de D.B., de el însuşi, de I.B., de M.S., de S.C. şi de S.D.

34. La 26 august 1999, procurorul i-a confruntat pe A.M. şi A.G. Cei doi bănuiţi au declarat că I.M. a fost primul care a violat-o pe reclamantă, iar A.G. al doilea. A.M. a afirmat că ieşit din cameră în timp ce A.G. o viola pe reclamantă. A.G. a recunoscut că a violat-o pe reclamantă şi că în acel timp A.M. nu se afla în cameră. A.G. a susţinut în cele din urmă că el i-a văzut pe I.B., M.S., S.C. şi S.D. doar intrând în camera în care se afla reclamanta, însă nu a văzut dacă aceştia au violat-o.

35. În aceeaşi zi, D.B. a fost confruntat cu A.G. D.B. şi-a modificat depoziţiile anterioare în ceea ce priveşte participarea lui A.M. la viol, negând faptul că l-a văzut pe acesta săvârşind infracţiunea, şi a susţinut că a simulat actul sexual. La rândul său, A.G. şi-a menţinut depoziţiile date în cadrul confruntării cu A.M. (paragraful de mai sus), adăugând că el l-a auzit pe D.B. afirmând că a violat-o pe reclamantă, însă el nu l-a văzut pe acesta săvârşind infracţiunea. D.B. şi A.G. nu au fost de acord în privinţa orei la care au ajuns I.B., M.S., S.C. şi S.D. la magazin şi în privinţa prezenţei acestora în camera în care se găsea reclamanta.

36. La 29 septembrie 1999, procurorul a emis o ordonanţă de scoatere a lui S.C. de sub urmărirea penală şi de clasare a cauzei penale pe motiv că reclamanta şi-a retras plângerea împotriva lui.

37. La 29 şi 30 septembrie 1999, procurorul i-a pus sub învinuire pe A.G., D.B., A.M., I.B., M.S. şi S.D. pentru săvârşirea infracţiunii de viol în grup asupra unui minor.

În cadrul audierii lui M.S. şi S.D., aceştia au negat faptul că au participat la săvârşirea violului.

38. Întrucât I.M. şi D.B. nu au fost găsiţi, la 30 septembrie 1999, procurorul a disjuns cauza penală în privinţa celor doi de cauza penală în privinţa celorlalţi învinuiţi. Nu se cunosc alte informaţii despre respectiva cauză penală.

39. La 6 octombrie 1999, procurorul a întocmit rechizitoriul pe numele lui A.G., A.M., I.B., M.S. et S.D. El s-a bazat în principal pe depoziţiile reclamantei şi ale lui A.G.

În anul 1999, la o dată nespecificată, dosarul penal a fost trimis spre rejudecare Judecătoriei Buiucani.

B. Procesul penal înaintea instanţelor de judecată naţionale

40. La 13 septembrie 2000, Judecătoria Buiucani a emis un mandat de căutare pe numele lui S.D. Procesul penal s-a desfăşurat în lipsa acestuia.

41. În timpul procesului penal, cei patru inculpaţi au negat faptele, declarând că reclamanta a minţit că a fost violată de cei cinci inculpaţi.

42. La 27 ianuarie 2004, reclamanta s-a constituit parte civilă şi a pretins 100 000 de lei moldoveneşti MDL (circa 6200 de euro EUR) cu titlu de despăgubiri morale şi 5000 MDL (circa 310 EUR) cu titlu de costuri şi cheltuieli.

43. La 2 martie 2005, Judecătoria Buiucani i-a găsit vinovaţi pe A.G., A.M., I.B., M.S. şi S.D. de săvârşirea infracţiunii de viol în grup asupra unui minor (articolul 171 § 2 b şi c al Codului penal). Instanţa de judecată s-a bazat pe depoziţiile reclamantei şi pe raportul medico-legal din 5 septembrie 1997 (paragraful 9 de mai sus). Instanţa i-a condamnat pe inculpaţi la cinci ani de închisoare cu suspendare şi un termen de încercare de un an. De asemenea, instanţa de judecată a admis în parte acţiunea civilă a reclamantei şi i-a obligat solidar la plata despăgubirilor morale în sumă de 10 000 MDL (circa 620 EUR) şi a cheltuielilor de judecată în sumă de 1 500 MDL (circa 93 EUR).

A.M. şi I.B. au declarat apel. Reclamanta, considerând pedeapsa impusă de instanţa de judecată ca fiind prea blândă, a declarat la rândul său apel.

44. La 7 iunie 2005, Curtea de Apel Chişinău a respins apelul reclamantei pe motiv că articolele 276 şi 401 ale Codului de procedură penală (CPP) limitează dreptul ei de a declara apel. Instanţa a motivat că, potrivit acestor dispoziţii legale, partea vătămată poate declara apel doar în privinţa laturii penale şi în cazurile în care urmărirea penală poate fi pornită doar în baza plângerii prealabile a victimei. În plus, având în vedere faptul că violul nu figurează între infracţiunile care sunt urmărite penal doar în baza plângerii prealabile a victimei, reclamanta nu este în drept să declare apel în privinţa laturii penale a sentinţei primei instanţe de judecată.

Curtea de Apel a admis în schimb apelul declarat de A.M. şi I.B., menţionând că, de fapt, ordonanţa de clasare a cauzei penale din 28 aprilie 1998 în privinţa lui D.B., A.M., I.B., M.S. şi S.D. nu a fost anulată (paragraful 26 de mai sus). Instanţa de judecată a casat sentinţa din 2 martie 2005, invocând principiul non bis in idem, şi a încetat procesul penal împotriva lui A.G., A.M., I.B., M.S. şi S.D.

45. La 3 august 2005, reclamanta a atacat decizia Curţii de Apel cu recurs, susţinând , între altele, că ordonanţa de clasare din 28 aprilie 1998 nu-l vizează şi pe A.G., însă Curtea de Apel a decis încetarea procesului penal şi în privinţa lui.

46. La 21 decembrie 2005, invocând articolele 401 şi 421 al CPP (paragraful 49 de mai jos), Curtea Supremă de Justiţiei a respins recursul reclamantei pe motiv că ea, în calitate de victimă, nu are dreptul să atace decizia Curţii de Apel.

II. DREPTUL INTERN RELEVANT

47. Articolul 102 § 3 al Codului penal din 1961 în vigoare la data evenimentelor, prevedea următoarele:

„Violul săvârşit în grup sau violul săvârşit asupra unui minor se pedepseşte cu închisoarea de la cinci la cincisprezece ani.”

48. Articolul 171 al Codului penal în vigoare din 16 iunie 2003, în redacţia anterioară datei de 24 mai 2009, prevede următoare:

„(1) Violul, adică raportul sexual săvârșit prin constrângere fizică sau psihică a persoanei sau profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 5 ani.

(2) Violul:

(...)

b) săvârșit cu bună-ştiinţă asupra unui minor;

c) săvârșit de două sau mai multe persoane;

(...)

se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 12 ani.”

49. Dispoziţiile pertinente din CPP prevăd următoarele:

Articol 7 § 3

„Dacă, în procesul judecării cauzei, instanţa constată că norma juridică ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor Constituţiei şi este expusă într-un act juridic care poate fi supus controlului constituţionalităţii, judecarea cauzei se suspendă, se informează Curtea Supremă de Justiţie care, la rândul său, sesizează Curtea Constituţională”

Articolul 401: Persoanele care pot declara apel

„(1) Pot declara apel:

1) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;

  2) inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Sentinţele de achitare sau de încetare a procesului penal pot fi atacate şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului penal;

  3) partea vătămată, în ce priveşte latura penală; „

La 20 mai 2008, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea paragrafului 1 c) al articolului 401 al CPP; de atunci, victimele tuturor infracţiunilor pot ataca hotărârile judecătoreşti în privinţa laturii penale.

Articolul 421: Persoanele care pot declara recurs

„Pot declara recurs procurorul şi persoanele indicate în art.401.”

50. Celelalte dispoziţii legislative relevante au fost rezumate în cauza I.G. c. Moldova (nr. 53519/07, § 30, 15 mai 2012).

ÎN DREPT

I. ÎNCĂLCAREA ARITCOLULUI 3 AL CONVENŢIEI

51. Fără a invoca anumite dispoziţii ale Convenţii, reclamanta s-a plâns, pe de o parte, de ineficienţa urmăririi penale desfăşurate pe marginea plângerii de viol, şi, pe de altă parte, de faptul că violatorii au rămas nepedepsiţi. Curtea, fiind singura în măsură să califice în drept situaţia de fapt dedusă judecăţii (a se vedea M.B. c. Roumanie, nr. 43982/06, § 44, 3 noiembrie 2011 ; R.I.P. et D.L.P. c. Roumanie, nr. 27782/10, § 49, 10 mai 2012, şi Valiulienė c. Lituanie, nr. 33234/07, § 43, 26 martie 2013), consideră că această plângere relevă încălcarea articolului 3 al Convenţiei, care prevede următoarele:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

A. Admisibilitatea

52. Guvernul a invocat neepuizarea căilor de recurs interne de către reclamantă şi a menţionat că, în calitate de victimă a unei infracţiuni, ea nu a putut ataca hotărârea judecătorească a primei instanţe în condiţiile restricţiilor impuse de articolul 401CPP. În acelaşi timp, Guvernul consideră că ea ar fi putut invoca excepţia de neconstituţionalitate şi că această cale de recurs este efectivă, însă ea nu a utilizat-o. Acesta a făcut trimitere la o altă cauză în cadrul căreia Curtea Supremă de Justiţie a sesizat Curtea Constituţională pe marginea unei excepţii de neconstituţionalitate invocate de victima unei infracţiuni, iar la 20 mai 2008 aceasta a declarat neconstituţionale prevederile respective ale articolului 401 CPP.

53. Reclamanta consideră că ea a întreprins toate demersurile interne susceptibile să redreseze plângerile sale. Ea a menţionat că legislaţia Republicii Moldova nu autorizează justiţiabilii să sesizeze direct Curtea Constituţională şi că doar Curtea Supremă de Justiţie dispune de această prerogativă.

54. Curtea aminteşte că, în conformitate cu regula epuizării căilor de recurs interne prevăzută de articolul 35 § 1 al Convenţiei, anterior sesizării Curţii, orice reclamant trebuie să acorde statului pârât posibilitatea de a remedia încălcările invocate, prin utilizarea mijloacelor judiciare prevăzute de legislaţia naţionale, cu condiţia ca acestea sunt eficiente şi suficiente (a se vedea Fressoz et Roire c. France [GC], nr. 29183/95, § 37, CEDH 1999–I). Prin urmare, articolul 35 § 1 al Convenţiei impune epuizarea doar a recursurilor care vizează încălcările invocate şi care sunt disponibile şi adecvate. Aceste recursuri trebuie să existe la un nivel suficient de sigur atât în practică cât şi în teorie, iar în caz contrar ele sunt lipsite de efectivitatea şi accesibilitatea necesară, iar statul pârât este obligat să demonstreze că aceste exigenţe sunt respectate (a se vedea Dalia c. France, 19 februarie 1998, § 38, Recueil 1998‑I).

55. În speţă, Curtea notează că, în sistemul de drept al Republicii Moldova, justiţiabilii nu pot sesiza instanţa constituţională în privinţa neconstituţionalităţii unei legi. Curtea notează că doar Curtea Supremă de Justiţie poate sesiza, la cerere sau din oficiu, Curtea Constituţională. Prin urmare, ea observă că această cale nu poate fi considerată drept cale de recurs în sensul articolului 35 § 1 al Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Spadea et Scalabrino c. Italie, 28 septembrie 1995, § 24, seria A nr. 315‑B, şi Brozicek c. Italie, 19 decembrie 1989, § 34, seria A nr.167).

56. Prin urmare, Curtea respinge obiecţia Guvernului.

57. Curtea constată că plângerea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenţiei. Curtea nu constată un alt motiv pentru declararea inadmisibilităţii şi, prin urmare, o declară admisibilă.

B. În fond

1. Argumentele părţilor

58. Reclamanta susţine că urmărirea penală pe marginea acuzaţiei sale de viol nu a fost concludentă şi că autorităţile de stat nu au întreprins toate acţiunile rezonabile pentru identificarea făptaşilor. Ea subliniază faptul că a reuşit să identifice doar şapte tineri şi că la viol au participat şi alte persoane, însă autorităţile s-au limitat la cercetarea doar a acestor şapte persoane. În plus, ea susţine că doar cinci persoane au fost în cele din urmă aduse în faţa instanţei de judecată, iar I.M. şi D.B. au reuşit să scape de răspunderea penală. Reclamanta a invocat şi faptul că autorităţile de urmărire penală nu au dispus efectuarea unei expertize psihologice a reclamantei.

Mai mult, ea susţine că făptaşii au fost scoşi de sub urmărirea penală exclusiv ca urmare a unui viciu de procedură admis de către organul de urmărire penală, care nu a anulat ordonanţa de clasare din 28 aprilie 1998.

În cele din urmă, ea susţine că, prin neatacarea deciziei Curţii de Apel de a înceta procesul penal împotriva inculpaţilor, procuratura a acţionat într-un mod incompatibil cu obligaţiile pozitive care-i incumbă statului în virtutea articolului 3 al Convenţiei.

59. Guvernul consideră că autorităţile de stat au efectuat o investigaţie efectivă şi că, spre deosebire de reclamantul în cauza M.C. c. Bulgarie (nr. 39272/98, CEDH 2003‑XII), în prezenta cauză reclamanta a putut adresa întrebări martorilor şi a participat la confruntări, iar prima instanţă de judecată i-a găsit vinovaţi pe inculpaţi de săvârşirea infracţiunii imputate. Guvernul susţine că decizia autorităţilor de stat de a înceta procedura penală împotriva inculpaţilor s-a bazat pe stabilirea unui echilibru just între interesele aflate în conflict, şi anume între drepturile reclamantei prevăzute de articolul 3 al Convenţiei şi dreptul inculpaţilor corespunzător principiului non bis in idem.

2. Motivarea Curţii

60. Curtea aminteşte că articolul 3 al Convenţiei consacră una din valorile fundamentale într-o societate democratică. Acest articol nu conţine limitări, prin aceasta fiind diferit de majoritatea articolelor normative ale Convenţiei, iar conform articolului 15 § 2 al Convenţiei, el nu suferă nicio derogare (A. c. Royaume-Uni, 23 septembrie 1998, § 22, Recueil des arrêts et décisions 1998‑VI, şi M.C. c. Bulgarie, citată mai sus, § 149).

61. Curtea aminteşte, de asemenea, că obligaţia Înaltelor Părţi Contractante, în conformitate cu articolul 1 al Convenţiei, este de a recunoaşte oricărei persoane aflate în jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Convenţie, iar în conformitate cu articolul 1 coroborat cu articolul 3, statele au obligaţia de a lua măsuri care să asigure că persoanele aflate în jurisdicţia lor nu sunt suspuse torturii sau tratamentelor inumane şi degradante sau pedepselor, inclusiv relelor tratamente administrate de persoane fizice (a se vedea A. c. Royaume-Uni, 23 septembrie 1998, § 22, Repoarte 1998-VI; Z şi Alţii c. Royaume-Uni [GC], nr. 29392/95, §§ 73-75, ECHR 2001-V; şi E. şi Alţii c. Royaume-Uni, nr. 33218/96, 26 noiembrie 2002).

62. În mai multe cauze, articolul 3 al Convenţiei a dat naştere unei obligaţii de a efectua o investigaţie oficială (a se vedea Assenov et autres c. Bulgarie, 28 octombrie 1998, § 102, Recueil 1998‑VIII). Această obligaţie pozitivă nu poate fi considerată, în principiu, limitată la cazurile de aplicare a relelor tratamente de către funcţionarii de stat (a se vedea, mutatis mutandis, mutatis mutandis, Calvelli et Ciglio c. Italie [GC], nr. 32967/96, §§ 48-57, CEDH 2002‑I).

63. De asemenea, Curtea consideră că Statele au obligaţia pozitivă, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, de a adopta norme penale care pedepsesc în mod efectiv violul şi de a le aplica în practică prin intermediul unei investigaţii şi judecăţi efective (a se vedea, I.G. v. Moldova, nr. 53519/07, § 42, 15 mai 2012).

64. Indiscutabil, nu este vorba despre o obligaţie de rezultat, ci o obligaţie de mijloace. Autorităţile trebuie să adopte măsurile rezonabile de care dispune pentru a obţine probe în privinţa faptelor în cauză, inclusiv să audieze victima, martorii, experţii, să obţină certificate medicale adecvate care să ofere o determinare completă şi exactă a vătămărilor şi să efectueze o analiză obiectivă a constatărilor medicale. Orice deficienţă a cercetării care afectează capacitatea acesteia de a stabili răspunderea fiecărei persoanelor implicate riscă să nu respecte exigenţele articolului 3 al Convenţiei (Batı et autres c. Turquie, nr. 33097/96 et 57834/00, § 134, CEDH 2004‑IV (extrase), şi Šečić c. Croatie, no 40116/02, § 54, 31 mai 2007). Pentru ca o anchetă să fie efectivă, aceasta trebuie să fie efectuată cu celeritate şi diligenţă rezonabile (R.I.P. et D.L.P. c. Roumanie, nr. 27782/10, § 57, 10 mai 2012).

65. Curte aminteşte că exigenţele procedurale prevăzute de articolul 3 depăşesc cadrul anchetei oficiale în cazul în care aceasta a dus la instituirea unei cauze penale în instanţele judecătoreşti: procedurile în ansamblu, inclusiv faza judecaţii, trebuie să respecte cerinţele acestei dispoziţii. Astfel, instanţele de judecată naţionale în niciun caz nu trebuie să tolereze ca acţiunile de vătămare a integrităţii fizice şi morale a persoanelor să rămână nepedepsite. Acest lucru este indispensabil pentru a conserva încrederea justiţiabililor în principiul legalităţii şi pentru a asigura respectarea de către ei a statului de drept, precum şi pentru a preîntâmpina orice aparenţă de încuviinţare a acţiunilor ilegale sau de complicitate la comiterea lor (a se vedea, mutatis mutandis, Okkalı c. Turquie, nr. 52067/99, § 65, CEDH 2006‑XII (extrase)).

66. În speţă, Curtea notează că în urma deciziei Curţii de Apel Chişinău ordonanţa de clasare din 28 aprilie 1998 a dobândit autoritate de lucru judecat (a se vedea paragraful 26 de mai sus). Curtea relevă că această ordonanţă a fost emisă în lipsa măsurilor de urmărire penală concludente. În particular, ea consideră că era imperativ necesară formarea unei opinii în privinţa credibilităţii fiecărei părţi, având în vedere faptul că problema centrală consta în determinarea persoanelor care au săvârşit violul. Ea consideră că aceasta s-ar fi putut realiza prin audierea persoanelor care o cunosc pe reclamantă şi pe bănuiţi, şi anume pe amicii lor, rudele, profesorii şi pe toate celelalte persoane în măsură să furnizeze indicii în privinţa credibilităţii depoziţiilor părţilor (a se vedea, mutatis mutandis, I.G. c. Moldova, citată mai sus, § 43) şi, pe de altă parte, prin confruntarea unora cu alţii a persoanelor implicate. Cu toate acestea, Curtea observă că autorităţile nu au luat aproape niciuna din aceste măsuri înainte de a emite ordonanţa de clasare. De asemenea, ea consideră că organul de urmărire penală ar fi putut recurge la o expertiză psihologică.

67. Curtea acordă o importanţă deosebită faptului că organul de urmărire penală a recunoscut al însuşi că ancheta nu era finalizată la data de 28 aprilie 1998. Şi anume, ea relevă faptul că procurorul ierarhic superior a menţionat în ordonanţa din 19 iulie 1999 (a se vedea paragraful 30 de mai sus) că mai era necesară audierea apropiaţilor învinuiţilor şi confruntarea tuturor bănuiţilor şi a învinuiţilor.

68. Curtea notează că, după emiterii ordonanţei de clasare la 28 aprilie 1998, procurorul care conducea urmărirea penală a continuat, în conformitate cu dispoziţiile procurorului ierarhic superior, urmărirea penală împotriva bănuiţilor. Însă, el a omis să anuleze ordonanţa de clasare în cauză. Curtea menţionează că această omisiune a determinat Curtea de Apel Chişinău să pună capăt procesului penal împotriva celor cinci inculpaţi, fără a se pronunţa pe fondul cauzei. În opinia Curţii, respectiva deficienţă constituie o gravă lipsă de diligenţă din partea autorităţilor de urmărire penală, deficienţă care se împacă greu cu ideea că ele au efectuat o investigaţie efectivă.

69. Între altele, Curtea constată că Curtea de Apel Chişinău a decis să înceteze procesul penal împotriva lui A.G., în timp ce acesta nu a fost vizat în ordonanţa de clasare din 28 aprilie 1998. Curtea subliniază faptul că instanţa de apel s-a bazat exclusiv pe această ordonanţă. Pe de o parte, ea notează că A.G. a fost sigurul care şi-a recunoscut, în cadrul urmăririi penale, în prezenţa unui avocat, vinovăţia în săvârşirea violului, iar, pe de altă parte, urmărirea penală în privinţa lui nu a fost clasată de organul de urmărire penală. Prin urmare, nu a existat nicio piedică în calea examinării de către Curtea de Apel a cauzei în fond în privinţa acestui inculpat.

70. Curtea notează că urmărirea penală împotriva lui I.M. şi D.B. a fost suspendată la 30 septembrie 1999 pe motiv că, în ciuda măsurilor de căutare efectuate de către autorităţi, aceştia nu au putut fi găsiţi (paragraful 38 de mai sus). Ea observă că I.M., spre diferenţă de D.B., nu a fost vizat în ordonanţa de clasare din 28 aprilie 1998 şi că acesta ar fi putut fi urmărit penal, la fel ca şi S.D. (paragraful 40 de mai sus). Ea subliniază faptul că I.M. a fost audiat în cadrul urmăririi penale, iar acesta a recunoscut faptul că a violat-o pe reclamantă şi că, potrivit depoziţiilor concordante ale celorlalţi bănuiţi şi ale reclamantei, el a fost primul care a săvârşit violul. Curtea constată că, în ciuda acestor aspecte, autorităţile nu au întreprins nicio acţiune după data de 30 septembrie 1999, dată la care urmărirea penală împotriva lui I.M. a fost suspendată, pentru a-l găsi şi nici nu au iniţiat procedura necesară în lipsa lui.

71. În lumina celor de mai sus, Curtea, fără a se expune asupra răspunderii penale a violatorilor prezumaţi, constată că investigaţia efectuată în speţă nu s-a conformat exigenţelor impuse statului de a cerceta faptele denunţate de către reclamantă şi de a le pedepsi. În consecinţă, Curtea conchide că statul pârât şi-a încălcat obligaţiile pozitive prevăzute de articolul 3 al Convenţiei.

II. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI

72. În ultimele observaţii depuse la Curte la 5 iulie 2011, reclamanta a invocat încălcarea articolului 8 al Convenţiei pe motiv că autorităţile naţionale nu i-au identificat şi pedepsit pe violatori. Articolul 8 prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private ...”

73. Curtea constată că această plângere a fost formulată după expirarea termenului de şase luni de la data ultimei hotărâri interne definitive (a se vedea paragraful 46 de mai sus). Prin urmare, acest capăt de cerere este tardiv şi se respinge în conformitate cu articolul 35 §§ 1 şi 4 al Convenţiei.

III. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 AL CONVENŢIEI

74. Iniţial, reclamanta a invocat durata excesivă a procedurii penale împotriva violatorilor. Ea s-a bazat pe articolul 6 al Convenţiei, care prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea ... într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă ..., care va hotărî ... asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... ”

75. În ultimele sale observaţii depuse la Curte, reclamanta a anunţat că renunţă la plângerea formulată în baza acestui articol. În asemenea condiţii, Curtea nu va examina această plângere.

IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

76. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.

A. Prejudiciul

77. Reclamanta a solicitat 70 000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral. Potrivit ei, prejudiciul a fost cauzat prin omisiunea autorităţilor de a-i identifica şi pedepsi pe autorii violului, prin faptul că la data evenimentelor ea era minoră şi prin faptul că după viol ea împreună cu mama sa au fost nevoite să se mute.

78. Guvernul şi-a reiterat poziţia potrivit căreia în speţă nu au fost încălcate dispoziţiile Convenţiei. De altfel, acesta consideră că suma este excesivă şi că recunoaşterea încălcării reprezintă prin sine o satisfacţie echitabilă.

79. Curtea consideră că reclamanta trebuie să fi suportat stres şi traume psihologice cel puţin parţial din cauza atitudinii autorităţilor competente (a se vedea, mutatis mutandis, M.C. c. Bulgarie, ci tată mai sus, § 194). Făcând o evaluare echitabilă, Curea acordă reclamantei 10 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

B. Costuri şi cheltuieli

80. Reclamanta a solicitat 2 100 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa Curţii corespunzătoare are treizeci de ore de muncă prestate de avocatul său la un tarif orar de 70 EUR. Ea a prezentat contractul semnat cu consilierul său, potrivit căruia, ea trebuia să achite suma de 2 000 EUR pentru prestaţia acestuia în faţa Curţii.

81. Guvernul s-a opus acordării sumei solicitate reclamantei, care, în opinia sa, nu este justificată.

82. Potrivit jurisprudenţei Curţii, pentru ca costurile şi cheltuielile avocatului să fie rambursate, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime. În această cauză, având în vedere documentele de care dispune, Curtea consideră rezonabil de a acorda suma de 2 000 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli. După deducerea sumei de 850 EUR achitată de Consiliul Europei cu titlu de asistenţă juridică, Curtea acordă reclamantei suma de 1 150 EUR.

C. Dobânda

83. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Declară admisibilă plângerea formulată în temeiul articolului 3 al Convenţiei în ceea ce priveşte efectivitatea investigaţiei şi a tragerii la răspundere a violatorilor reclamantei şi inadmisibilă plângerea formulată în baza articolului 8 al Convenţiei;

2. Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenţiei;

3. Hotărăşte că nu este necesară examinarea plângerii formulate în temeiul articolului 6 al Convenţiei;

4. Hotărăşte

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:

i. 10 000 EUR (zece mii de euro), cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi percepută;

ii. 1 150 EUR (o mie cinci sute de euro), cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută;

b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;

5. Respinge restul pretenţiilor reclamantei cu privire la satisfacţia echitabilă.

Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 24 septembrie 2013, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.

              Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte

Full & Egal Universal Law Academy