© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.
© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
MAREA CAMERĂ
CAUZA NADA ÎMPOTRIVA ELVEŢIEI
(Cererea nr. 10593/08)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
12 septembrie 2012
Prezenta hotărâre este definitivă, dar poate suferi modificări de formă.
În cauza Nada c. Elveţiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din:
Nicolas Bratza, Preşedinte,
Jean-Paul Costa,
Françoise Tulkens,
Josep Casadevall,
Nina Vajić,
Dean Spielmann,
Christos Rozakis,
Corneliu Bîrsan,
Karel Jungwiert,
Khanlar Hajiyev,
Ján Šikuta,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Giorgio Malinverni,
George Nicolaou,
Mihai Poalelungi,
Kristina Pardalos,
Ganna Yudkivska, judecători,
şi Michael O’Boyle, Grefier adjunct,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 23 martie 2011, 7 septembrie 2011 şi 23 mai 2012,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la ultima dintre datele menţionate:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 10593/08 îndreptată împotriva Confederaţiei Elveţiene, cerere depusă la Curte de către dl Youssef Moustafa Nada („reclamantul”), cetăţean italian şi egiptean în acelaşi timp, pe data de 19 februarie 2008, în temeiul articolului 34 din din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamantul a fost reprezentat în faţa Curţii de către dl J. McBride, avocat din Londra. Guvernul elveţian („Guvernul”) a fost reprezentat de către agentul guvernamental, dl F. Schürmann, membru al Oficiului Federal de Justiţie.
3. În cererea sa, dl Nada a pretins că interdicţia de a intra sau de a tranzita teritoriul Elveţiei, impusă urmare a includerii numelui său pe lista anexată la Ordonanţa Federală privind Talibanii, i-a încălcat dreptul la libertate (articolul 5 din Convenţie) şi dreptul său la respectarea vieţii private şi de familie, onoarei şi reputaţiei (articolul 8). Acesta a susţinut că interdicţia echivala şi cu relele-tratamente, în sensul dat de articolul 3. Reclamantul a menţionat, de asemenea, încălcarea libertăţii sale de a-şi manifesta religia sau credinţele (articolul 9), argumentând că imposibilitatea lui de a părăsi enclava Campione d’Italia i-a împiedicat pelerinajul la o moschee. În fine, reclamantul a susţinut că nu a existat un remediu efectiv în privinţa acestor plângeri (articolul 13).
4. Cererea a fost atribuită Secţiei întâi a Curţii (regula 52 § 1 din Regulamentul Curţii), care a decis examinarea acesteia în mod prioritar, în temeiul articolului 41 din Regulament. La 12 martie 2009, o Cameră a acestei Secţii a decis să comunice Guvernului capetele de cerere întemeiate pe articolele 5, 8 şi 13.
5. Fiecare parte şi-a prezentat concluziile scrise asupra alegaţiilor celeilalte. Au fost primite şi concluziile din partea guvernelor francez şi britanic, intervenţia lor în cadrul procedurii scrise fiind permisă de către Preşedinte (articolul 36 § 2 din Convenţie şi regula 44 § 2 în forma atunci în vigoare). Guvernul italian nu a făcut uz de dreptul său de a interveni în cadrul procesului (articolul 36 § 1 din Convenţie).
6. La 20 ianuarie 2010, părţilor li s-a comunicat intenţia Camerei de a examina admisibilitatea şi fondul problemei în acelaşi timp (fostul articol 29 § 3 din Convenţie împreună cu fosta regulă 54A).
7. La 30 septembrie 2010, Camera, compusă din Christos Rozakis, Nina Vajić, Khanlar Hajiyev, Dean Spielmann, Sverre Erik Jebens, Giorgio Malinverni şi George Nicolaou, judecători, precum şi Søren Nielsen, Grefier de Secţie, s-a desesizat în favoarea Marii Camere, niciuna dintre părţi neavând vreo obiecţie, după consultarea lor în acest sens (articolul 30 din Convenţie şi regula 72).
8. Componenţa Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu dispoziţiile articolului 27 §§ 2 şi 3 din Convenţie şi cu regula 24. Jean-Paul Costa, Christos Rozakis, Giorgio Malinverni şi Mihai Poalelungi au continuat să se ocupe de caz şi după expirarea mandatului lor, până la deliberările finale, în conformitate cu articolul 23 § 3 din Convenţie şi cu regula 24 § 4.
9. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus concluzii scrise cu privire la fondul cauzei. Guvernele francez şi britanic au prezentat aceleaşi concluzii ca şi în faţa Camerei. În plus, Preşedintele Marii Camere a autorizat intervenţia organizaţiei non-guvernamentale JUSTICE, organizaţie având sediul în Londra, prin concluziile scrise ale acesteia (articolul 36 § 2 din Convenţie combinat cu regula 44 § 2). În fine, Preşedintele Marii Camere a autorizat Guvernul britanic să ia parte la audieri.
10. Una dintre audieri s-a desfăşurat în şedinţă publică, în incinta Palatului Drepturilor Omului, la Strasbourg, pe 23 martie 2011 (regula 59 § 3).
S-au prezentat în faţa Curţii:
– pentru Guvern
DlF. Schürmann, şef al secţiei de Drept European şi Drept internaţional
al drepturilor omului, Oficiul Federal de Justiţie,
Poliţia Federală şi Departamentul de Justiţie,Agent,
DlJ. Lindenmann, Ambasador, Director-adjunct al Direcţiei de
Drept internaţional public, Departamentul Federal
al Afacerilor Externe,
DlR. E. Vock, şef al Diviziei pentru aplicarea sancţiunilor,
Secretariatul de stat pentru Afaceri Economie,
Departamentul Federal al Afacerilor Economice,
DnaR. Bourguin, consilier juridic specializat în politici
legate de răspundere, Secţia Juridică, Divizia Politici de
migraţie, Oficiul Federal pentru Migraţie,
Poliţia Federală şi Departamentul de Justiţie,
DnaC. Ehrich, consilier tehnic, secţia de Drept european
şi Drept internaţional al drepturilor omului, Oficiul Federal
de Justiţie, Poliţia Federală şi Departamentul de Justiţie, Consilieri;
– pentru reclamant
DlJ. McBride, avocat,Consultant,
– pentru Guvernul Regatului Unit (terţ intervenient)
DlD. Walton, Agent,
DlS. Wordsworth,Consultant,
DnaC. Holmes,Consilier.
Au fost prezenţi, de asemenea, reclamantul şi soţia sa.
Curtea a audiat luările de cuvânt ale dlor Schürmann, McBride şi Wordsworth. De asemenea, a audiat răspunsurile reprezentanţilor părţilor la întrebările adresate de către judecători.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
A. Contextul cauzei
11. Reclamantul s-a născut în 1931 şi locuieşte, din 1970, în Campione d’Italia, o enclavă italiană de aprx. 1,6 km², situată în provincia Como (Lombardia), înconjurată de cantonul elveţian Ticino şi izolată de restul Italiei prin lacul Lugano.
12. Reclamantul susţine că este musulman practicant şi un cunoscut om de afaceri în mediul politic şi financiar, apreciat chiar, potrivit propriilor declaraţii. Inginer de profesie, a lucrat în varii sectoare, în special în sectorul bancar, în comerţul exterior, în industrie şi în domeniul imobiliarelor. Activităţile sale economice au presupus şi înfiinţarea a numeroase companii, el fiind acţionar unic sau principal la acestea.
13. Reclamantul se declară împotriva activităţilor de tip terorist şi susţine că nu a colaborat vreodată cu organizaţia al-Qaeda. Din contra, a denunţat în mod constant metodele folosite de către această organizaţie, precum şi ideologia ei.
14. Reclamantul susţine că are numai un rinichi sănătos (celălalt atrofiindu-se în ultimii ani). De asemenea, suferă de sângerări ale ochiului stâng, după cum o confirmă un certificat medical din 20 decembrie 2001, precum şi de spondiloză cervicală. Mai mult, un certificat medical eliberat de un medic din Zurich pe 5 mai 2006 atestă că a suferit o fractură la mâna dreaptă, care trebuia să fie operată în 2004. Reclamantul a susţinut că, urmare a restricţiilor impuse asupra sa şi care au dat naştere prezentei cereri, s-a aflat în imposibilitatea de a fi supus acestei operaţii, continuând să suporte consecinţele neplăcute ale fracturii.
15. La 15 octombrie 1999, ca reacţie la atentatele cu bombă din 7 august 1998 puse la cale de către Osama bin Laden şi membri ai reţelei sale împotriva ambasadelor Statelor Unite din Nairobi (Kenya) şi Dar-es-Salaam (Tanzania), Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite (“ONU”) a adoptat, în baza Capitolului VII din Carta Naţiunilor Unite, Rezoluţia 1267 (1999), care prevedea sancţiuni împotriva talibanilor (a se vedea paragraful 70 de mai jos), creând în acest sens un comitet alcătuit din toţi membrii Consiliului de Securitate, pentru monitorizarea punerii în aplicare a rezoluţiei („Comitetul pentru aplicarea sancţiunilor”).
16. La 2 octombrie 2000, în vederea implementării acestei rezoluţii, Consiliul Federal Elveţian (Executivul federal) a adoptat o Ordonanţă de „instituire a unor măsuri împotriva talibanilor” („Ordonanţa privind talibanii” – a se vedea paragraful 66 de mai jos), act care a suferit ulterior o serie de amendamente, inclusiv asupra titlului său.
17. Prin Rezoluţia 1333 (2000) din 19 decembrie 2000 (a se vedea paragraful 71 de mai jos), Consiliul de Securitate a extins regimul de sancţiuni. Sancţiunile au fost îndreptate din acel moment şi împotriva lui Osama bin Laden şi a organizaţiei al-Qaeda, precum şi împotriva înalţilor oficiali talibani şi a consilierilor acestora. În ambele Rezoluţii 1267 (1999) şi 1333 (2000), Consiliul de Securitate i-a solicitat Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor să întocmească o listă a persoanelor şi a entităţilor asociate cu Osama bin Laden şi cu organizaţia al-Qaeda, în baza informaţiilor furnizate de către state şi organizaţiile regionale.
18. La 11 aprilie 2001, Consiliul Federal Elveţian a modificat Ordonanţa privind talibanii, în scopul implementării Rezoluţiei 1333 (2000). Astfel, s-a adăugat un nou articol 4a, paragraful 1 al acestuia interzicând intrarea şi tranzitul teritoriului elveţian de către persoanele fizice şi entităţile vizate în textul rezoluţiei (fără a fi nominalizate).
19. La 24 octombrie 2001, Procurorul Federal a pornit cercetarea cu privire la reclamant.
20. La 7 noiembrie 2001, Preşedintele Statelor Unite ale Americii a blocat activele Băncii Al Taqwa, al cărei preşedinte şi acţionar principal era reclamantul.
21. La 9 noiembrie 2001, numele reclamantului, împreună cu cel al organizaţiilor asociate lui, au fost adăugate în lista Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor. Pe 30 noiembrie 2001 (sau 9 noiembrie, potrivit declaraţiilor reclamantului), numele lor au fost adăugate şi în lista anexată la Ordonanţa privind talibanii.
22. La 16 ianuarie 2002, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluţia 1390 (2002), care stabilea interdicţii privind intrarea şi tranzitul persoanelor fizice, grupurilor, întreprinderilor şi entităţilor asociate acestora, aşa cum erau nominalizate în lista întocmită în conformitate cu Rezoluţiile nr. 1267 (1999) şi 1333 (2000) (a se vedea paragrafele 70-71 şi 74 de mai jos). La 1 mai 2002, articolul 4a din Ordonanţa Federală privind talibanii a fost modificat ca atare, interdicţiile de intrare şi tranzit devenind astfel aplicabile tuturor particularilor figurând în Anexa nr. 2 a Ordonanţei, implicit pentru reclamant.
23. La 10 septembrie 2002, Elveţia a devenit stat-membru al Naţiunilor Unite.
24. Vizitând Londra în noiembrie 2002, reclamantul a fost arestat şi expulzat în Italia, sumele de bani găsite asupra sa fiind confiscate.
25. La 10 octombrie 2003, urmare a sesizărilor Grupului de Monitorizare a aplicării sancţiunilor (a se vedea paragraful 72 de mai jos), autorităţile cantonului Ticino i-au anulat reclamantului permisul special de trecere a frontierei. Grupul de Monitorizare remarcase faptul că, în chiar timpul desfăşurării cercetării privind activităţile reclamantului, acesta putea circula liber între Elveţia şi Italia. În susţinerea Guvernului, abia din acest moment a fost afectat reclamantul de interdicţia de intrare şi tranzit.
26. La 27 noiembrie 2003, Oficiul Federal Elveţian pentru Migraţie, Integrare şi Emigraţie („IMES”) i-a comunicat reclamantului că din acel moment îi este interzisă trecerea frontierei.
27. La 23 martie 2004, reclamantul a depus o cerere în adresa IMES de a i se permite intrarea şi tranzitul teritoriului elveţian, în scop medical – în Elveţia, precum şi pentru soluţionarea unor proceduri judiciare în Elveţia şi Italia. Pe 26 martie 2004, IMES a respins cererea ca nefondată. Mai mult, reclamantului i s-a pus în vedere faptul că motivele invocate în susţinerea cererii sale, şi anume necesitatea de a-şi consulta avocaţii şi de a-şi urma tratamentul, iar apoi situaţia specială privind reşedinţa sa din Campione d’Italia, nu făceau posibilă acordarea unei scutiri de la măsurile luate împotriva lui, de către autorităţi.
28. Într-o decizie din 27 aprilie 2005, Curtea Penală Federală a dispus ca Procurorul Federal să înceteze procedurile sau să trimită cazul judecătorului de instrucţie federal competent până pe 31 mai 2005. Într-o ordonanţă de la acea dată, Procurorul Federal, constatând că acuzaţiile împotriva reclamantului erau neîntemeiate, a încetat cercetarea.
29. La 22 septembrie 2005, reclamantul a solicitat Consiliului Federal radierea numelui său şi al organizaţiilor asociate lui din anexa la Ordonanţă. În susţinerea cererii sale, el a menţionat că cercetarea întreprinsă în privinţa sa de către Poliţie a încetat printr-o ordonanţă a Procurorului Federal şi că, prin urmare, nu se mai justifica supunerea sa regimului de sancţiuni.
30. Într-o decizie din 18 ianuarie 2006, Secretariatul de Stat pentru Afaceri Economice („SECO”) i-a respins reclamantului o cerere pe motiv că Elveţia nu putea radia nume din anexa la Ordonanţa privind talibanii, odată ce acestea mai figurau încă pe lista Comitetului ONU pentru aplicarea sancţiunilor.
31. La 13 februarie 2006, reclamantul a formulat un recurs graţios împotriva deciziei Departamentului Federal pentru Afaceri Economice („Departamentul”).
32. Într-o decizie din 15 iunie 2006, Departamentul a respins motivele recursului. Acesta a confirmat că radierea unui nume din lista anexată la Ordonanţă ar fi fost posibilă doar după radierea sa de pe lista Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor şi a susţinut că, în acest scop, era necesară implicarea statului de cetăţenie sau de rezidenţă al persoanei în cauză pentru a înainta cererea de radiere în faţa instituţiilor ONU. Întrucât Elveţia nu era statul de cetăţenie sau de rezidenţă al reclamantului, Departamentul a constatat că autorităţile elveţiene nu erau competente a iniţia o atare procedură.
33. La 6 iulie 2006, reclamantul a contestat decizia Departamentului în faţa Consiliului Federal. El a cerut ca numele său şi al organizaţiilor asociate acestuia să fie radiate de pe lista din Anexa nr. 2 la Ordonanţa privind talibanii.
34. La 20 septembrie 2006, Oficiul Federal pentru Migraţie („ODM”), instituţie creată în 2005 şi încorporând IMES-ul, i-a acordat reclamantului o scutire de o zi, 25 septembrie 2006, pentru a putea pleca la Milano, în vederea soluţionării procedurilor sale judiciare. Reclamantul nu a făcut uz de aceasta.
35. La 6 aprilie 2007, reclamantul a trimis în adresa „punctului focal” Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor – organism creat prin Rezoluţia 1730 (2006) în scopul soluţionării cererilor de radiere a numelor persoanelor fizice sau entităţilor de pe lista Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor (a se vedea paragraful 76 de mai jos) – o cerere prin care solicita radierea numelui său de pe listă.
36. Într-o decizie din 18 aprilie 2007, Consiliul Federal, pronunţându-se asupra recursului din 6 iulie 2006, a trimis cauza la Curtea Federală, constatând că reclamantul a fost supus unor restricţii în exerciţiul dreptului său de proprietate, fiindu-i încălcat, de asemenea, dreptul prevăzut de articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – aplicabil cererii sale de radiere a numelui din anexa la Ordonanţă. În viziunea Consiliului Federal, cazul trebuia examinat de către o instanţă independentă şi imparţială.
37. În observaţiile sale, Departamentul a susţinut că recursul trebuia respins, subliniind faptul că Rezoluţia Consiliului de Securitate 1730 (2006) din 19 decembrie 2006 oferea mai degrabă posibilitatea persoanelor fizice şi organizaţiilor vizate de lista Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor să ceară direct radierea numelor lor de pe aceasta, iar nu prin intermediul statului lor de cetăţenie sau de rezidenţă.
38. Reclamantul şi-a menţinut declaraţiile. Mai mult, din cauza rezervelor făţişe ale ODM de a pune în aplicare excepţiile prevăzute de articolul 4a § 2 din Ordonanţa privind talibanii, acesta nu a putut părăsi perimetrul Campione d’Italia, unde nu avea parte de tratament medical adecvat, sau rezolva problemele sale administrative şi judiciare din Italia, petrecându-şi ultimii ani efectiv în arest la domiciliu. Adăugarea numelui său pe lista Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor echivala cu o acuzare publică privind legăturile sale cu Osama bin Laden, cu organizaţia al-Qaeda şi cu talibanii, fapt contrar adevărului. Mai mult, acesta a susţinut că înscrierea numelui său pe listă, fără vreo justificare sau vreo audiere prealabilă a sa, venea în contradicţie cu principiul interzicerii discriminării, cel al libertăţii individuale, respectarea dreptului de proprietate şi libertatea economică, împreună cu dreptul de a fi ascultat şi dreptul la un proces echitabil. În cele din urmă, considerând că sancţiunile impuse de către Consiliul de Securitate contraveneau Cartei Naţiunilor Unite şi normelor imperative de drept internaţional (jus cogens), reclamantul a susţinut că statul elveţian nu era obligat să le pună în aplicare.
39. Într-o decizie din 11 mai 2007 în care a indicat remediul disponibil, ODM a respins o nouă cerere de scutire înaintată de către reclamant. Într-o decizie din 12 iulie 2007, indicând încă o dată remediile posibile, ODM a refuzat să examineze o adresă din partea solicitantului, considerând-o drept cerere de reexaminare. Într-o adresă din 20 iulie 2007, reclamantul a arătat că a avut loc o neînţelegere şi că adresa precedentă era de fapt o nouă cerere de scutire. La 2 august 2007, ODM a respins din nou cererea sa, reiterând că decizia putea fi atacată cu recurs în faţa Curţii Administrative Federale. Reclamantul nu a atacat decizia.
40. La 29 octombrie 2007, punctul focal pentru soluţionarea cererilor de radiere, înfiinţat prin Rezoluţia Consiliului de Securitate 1730 (2006) a respins cererea reclamantului din 6 aprilie 2007 de a-i fi radiat numele din lista Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor (a se vedea paragraful 35 de mai sus). La 2 noiembrie 2007, acelaşi organism a respins o solicitare de informare privind statul care a cerut înscrierea numelui său pe listă, precum şi motivele ce au stat la baza acestei cereri, invocând motive de confidenţialitate a procesului. În cele din urmă, prin scrisorile din 19 şi 28 noiembrie 2007, punctul focal a reiterat motivul confidenţialităţii procesului, informând totuşi reclamantul că un singur stat s-a opus radierii numelui său de pe listă.
B. Hotărârea Curţii Federale din 14 noiembrie 2007
41. Prin hotărârea din 14 noiembrie 2007 a Curţii Federale, recursul formulat de către reclamant şi trimis de către Consiliul Federal în faţa acestei instanţe (a se vedea paragraful 36 de mai sus) fost declarat admisibil, dar respins pe fond.
42. Curtea Federală a statuat mai întâi că, în temeiul articolului 25 din Carta Naţiunilor Unite, statele membre ale ONU s-au angajat să respecte şi să execute deciziile Consiliului de Securitate în conformitate cu aceasta. Curtea Federală a mai reţinut că, în temeiul art. 103 din Cartă, obligaţiile izvorâte din acest act nu au prioritate doar faţă de dispoziţiile de drept intern al statelor membre, ci şi asupra obligaţiilor izvorâte din alte acorduri internaţionale, indiferent de natura lor, fie ele bilaterale sau multilaterale. Instanţa a mai subliniat că primatul nu este doar al Cartei, ci şi al tuturor obligaţiilor decurgând din rezoluţiile obligatorii ale Consiliului de Securitate.
43. Curtea Federală a reţinut, cu toate acestea, faptul că înseşi acţiunile Consiliului de Securitate trebuiau să fie în conformitate cu Carta, cu scopurile şi principiile sale (articolul 24 § 2 din Cartă), inclusiv cu respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (articolul 1 § 3 din Cartă). În acelaşi timp, Curtea Federală a adăugat că statelor membre nu li s-a permis nicio derogare pe motiv că o decizie (sau o rezoluţie) a Consiliului de Securitate s-ar afla într-o contradicţie de substanţă cu dispoziţiile Cartei, în speţă deciziile (rezoluţiile) fundamentate pe prevederile Capitolului VII al acesteia (Acţiunea în caz de ameninţări împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune).
44. Curtea Federală a menţionat apoi că, potrivit articolului 190 din Constituţia Federală (a se vedea paragraful 65 de mai jos), hotărârea sa era ţinută de legile federale şi de dispoziţiile de drept internaţional. Aceasta a considerat că erau aplicabile, pe lângă tratatele internaţionale ratificate de Elveţia, şi cutumele internaţionale, principiile generale de drept şi deciziile organizaţiilor internaţionale, şi ele obligatorii pentru Elveţia. Aici erau incluse deciziile Consiliului de Securitate cu privire la regimul de sancţiuni.
45. Cu toate acestea, Curtea a reţinut că articolul 190 din Constituţie nu conţinea dispoziţii cu referire la modul de soluţionare a posibilelor conflicte dintre diferitele norme de drept internaţional ce trebuiau respectate de către statul elveţian. În speţă, a existat un atare conflict între deciziile Consiliului de Securitate, pe de o parte, şi garanţiile oferite de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, de cealaltă parte. Curtea a considerat că, până la soluţionarea conflictului în baza regulilor de interpretare a tratatelor, trebuie stabilită, pentru soluţionarea problemei, ierarhia normelor juridice internaţionale, ierarhie potrivit căreia obligaţiile izvorâte din Carta Naţiunilor Unite prevalează asupra obligaţiilor decurgând din orice alt acord internaţional (articolul 103 din Cartă combinat cu articolul 30 din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, a se vedea paragrafele 69 şi 80 de mai jos). Curtea Federală a stabilit că aplicarea uniformă a sancţiunilor impuse de către ONU ar fi împiedicată în cazul în care instaţele judecătoreşti din statele-părţi la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau la Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice ar înlătura de la aplicare sancţiunile, în vederea protejării drepturilor fundamentale ale persoanelor fizice sau ale organizaţiilor.
46. Curtea Federală a admis cu toate acestea faptul că obligaţia de a pune implementa deciziile Consiliului de Securitate era îngrădită de normele jus cogens. Prin urmare, s-a considerat obligată să verifice dacă regimul de sancţiuni instituit de către Consiliul de Securitate încălca normele imperative de drept internaţional, astfel cum susţinea reclamantul.
47. Curtea Federală a enumerat apoi, cu titlu exemplificativ, norme jus cogens: dreptul la viaţă, protecţia împotriva torturii şi a tratamentelor inumane sau degradante, interzicerea sclaviei, interzicerea pedepselor colective, principiul răspunderii penale individuale şi principiul refuzului acordării extrădării. Aceasta a considerat că dreptul de folosinţă asupra bunurilor, libertatea economică, garanţiile unui proces echitabil sau dreptul la un remediu efectiv nu intrau în categoria normelor jus cogens.
48. În privinţa consecinţelor pe care le-au avut măsurile luate împotriva reclamantului, şi anume interzicerea intrării şi tranzitului prin Elveţia, Curtea Federală a statuat după cum urmează:
„7.4 ... Aceste sancţiuni impun largi restricţii de natură comercială împotriva celor vizaţi; fondurile necesare pentru supravieţuirea lor nu sunt, cu toate acestea, blocate (a se vedea Rezoluţia 1452 (2002) paragraful 1(a)). Prin urmare, nu există nicio ameninţare la adresa vieţii sau sănătăţii lor şi niciun tratament inuman sau degradant.
Interdicţia de călătorie le restrânge libertatea de circulaţie persoanelor în cauză, dar, în principiu, nu îndeplineşte condiţiile unei lipsiri de libertate: ele au rămas libere să circule pe teritoriul statului lor de rezidenţă (a se vedea, cu toate acestea, punctul 10.2 de mai jos cu privire la situaţia specială a reclamantului); călătoriile lor spre ţara de origine sunt, de asemenea, permise în mod special (a se vedea Rezoluţia 1735 (2006), paragraful 1(b)).
...”
49. Curtea Federală a reţinut că, la general vorbind, sancţiunile erau decise de către Consiliul de Securitate, fără a le fi oferită posibilitatea persoanelor fizice sau organizaţiilor să le comenteze înainte sau după sau eventual să le conteste în faţa instanţelor naţionale sau internaţionale. În context, aceasta a mai menţionat că în special procedura radierii de pe lista prevăzută de textul Rezoluţiei nr. 1730 (2006) permitea particularilor accesul direct în faţa Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor, fapt care semnifica deja un progres substanţial, chiar dacă sistemul prezenta suficiente deficienţe din perspectiva protecţiei drepturilor omului.
50. Curtea Federală a examinat măsura în care Elveţia era ţinută de dispoziţiile rezoluţiilor relevante, altfel spus dacă beneficia de posibilitatea aprecierii (Ermessensspielraum) implementării acestora:
„8.1 Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluţia 1267 (1999) şi rezoluţiile subsecvente cu privire la sancţiunile impuse organizaţiei al-Qaeda şi talibanilor în temeiul dispoziţiilor Capitolului VII din Carta ONU, cu obligaţia expresă a tuturor statelor membre de a adopta şi pune în aplicare strictă şi integrală sancţiunile prevăzute acolo, ignorând orice drepturi şi obligaţii existente în alte acorduri internaţionale ori convenţii (a se vedea paragraful 7 din Rezoluţia 1267 (1999)).
Sancţiunile (blocarea fondurilor, interzicerea intrării şi a tranzitului, embargoul asupra armelor) sunt descrise în detaliu şi nu acordă statelor-membre vreo marjă de apreciere cu privire la implementarea lor. Numele celor vizaţi de sancţiuni le sunt indicate, de asemenea, statelor: faptul este determinat de existenţa listei întocmite şi menţinute de către Comitetul pentru aplicarea sancţiunilor (a se vedea paragraful 8(c) din Rezoluţia 1933 (2000)).
Cu privire la posibilitatea de a obţine radierea unui nume de pe listă, Comitetul pentru aplicarea sancţiunilor a prevăzut o procedură specifică (a se vedea paragrafele 13 şi următoarele ale Rezoluţiei 1735 (2006) şi directivele Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor datând din 12 februarie 2007). Statele membre nu erau deci îndrituite să decidă unilateral daca sancţiunile se mai aplică sau nu unor persoane sau organizaţii de pe lista Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor.
Elveţia şi-ar încălca astfel obligaţiile decurgând din Cartă dacă ar radia numele reclamantului şi a organizaţiilor sale din anexa la Ordonanţa privind talibanii.
...
8.3 Având în vedere cele expuse mai sus, statului elveţian nu îi este permis să radieze, din oficiu, numele reclamantului din Anexa nr. 2 la Ordonanţa privind talibanii.
Se admite ca în această situaţie să nu fie disponibil niciun remediu efectiv pentru reclamant. Cu siguranţă, Curtea Federală poate examina dacă şi în ce măsură este ţinut statul elveţian de rezoluţiile Consiliului de Securitate, dar nu îi este permis să înlăture sancţiunile prevăzute împotriva reclamantului pe motiv că i-ar încălca drepturile fundamentale.
Comitetul pentru aplicarea sancţiunilor este singurul responsabil de radierea numelor de persoane fizice ori entităţi. În ciuda îmbunătăţirilor menţionate mai sus, procedura radierii nu îndeplineşte nici condiţia dreptului de acces la un tribunal – impusă de articolul 29a din Constituţia Federală, articolul 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi articolul 14 § 1 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice –, nici pe cea a existenţei unui remediu efectiv în înţelesul articolului 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi articolului 2(3) din Pactul Naţiunilor Unite ...”
51. Curtea Federală a continuat examinând întrebarea dacă statul elveţian, chiar dacă în imposibilitatea de a radia nume de pe listă din proprie iniţiativă, era obligat să asiste reclamantul în această privinţă. Motivarea ei a fost următoarea:
„9.1 Instanţele inferioare au analizat dacă statul elveţian era obligat să iniţieze procedura radierii în numele recurentului. Între timp, problema a devenit irelevantă, din moment ce, prin amendarea procedurii radierii, recurentul putea depune singur o cerere în acest sens, el însuşi folosindu-se de această oportunitate.
9.2 Pentru ca cererii sale să i se dea curs, acesta trebuie să se bazeze pe sprijinul statului elveţian, din moment ce Elveţia este singurul stat care a efectuat o cercetare preliminară amănunţită, cu numeroase citaţii, percheziţii domiciliare şi interogări ale martorilor
Statele membre ale ONU sunt obligate să aducă în faţa justiţiei persoanele suspectate de finanţarea sau întreţinerea activităţilor teroriste (a se vedea paragraful 2(e) din Rezoluţia Consiliului de Securitate 1373 (2001)) ...
De cealaltă parte, în cazul în care procedurile penale se finalizează printr-o achitare sau prin întreruperea lor, ar trebui ca sancţiunile preventive să fie înlăturate. Bineînţeles, statul în care s-au desfăşurat procedurile penale sau cercetarea preliminară nu poate proceda la radiere de sine stătător, dar poate în schimb să furnizeze rezultatele cercetării Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor şi să solicite sau să sprijine radierea numelui persoanei din listă.”
52. În cele din urmă, Curtea Federală a analizat dacă interdicţia de călătorie instituită prin articolul 4a din Ordonanţa privind talibanii opera dincolo de sancţiunile instituite prin rezoluţiile Consiliului de Securitate şi dacă autorităţile elveţiene aveau vreo marjă de apreciere în această privinţă. Curtea a statuat după cum urmează:
“10.1 Articolul 4a § 1 din Ordonanţa privind Talibanii interzice particularilor înscrişi în Anexa nr. 2 să intre sau să tranziteze teritoriul Elveţiei. Articolul 4a § 2 prevede că, în conformitate cu deciziile Consiliului de Securitate al ONU sau pentru protejarea intereselor statului elveţian, Oficiul Federal pentru Migraţie este îndrituit să efectueze derogări.
În conformitate cu rezoluţiile Consiliului de Securitate, interdicţia de călătorie nu se aplică dacă intrarea sau tranzitul este necesar pentru îndeplinirea unui proces judiciar. În plus, derogările pot fi aplicate în cazurile speciale cu aprobarea Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor (a se vedea paragraful 1(b) din Rezoluţia 1735 (2006)). Aici sunt incluse în mod special călătoriile în scop medical, umanitar sau din motive religioase (Brown Institute, citat supra, p. 32).
10.2 Articolul 4a § 2 din Ordonanţa privind talibanii este formulat ca o dispoziţie ‘permisivă’ şi conduce la concluzia că Oficiul Federal pentru Migraţie dispune de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, din punct de vedere constituţional, dispoziţia trebuie interpretată în sensul în care trebuie efectuate derogări în toate cazurile în care regimul de sancţiuni instituit de ONU o permite. O mai amplă restrângere a libertăţii de circulaţie a recurentului nu poate fi considerată, din perspectiva rezoluţiilor Consiliului de Securitate, ca fiind în concordanţă cu interesul public. Ea va fi considerată disproporţionată, având în vedere situaţia specială a recurentului.
Recurentul locuieşte în Campione, o enclavă italiană din Ticino, măsurând 1.6 km². Urmare a interzicerii intrării în şi a tranzitului prin Elveţia, acesta se află în imposibilitatea de a părăsi enclava. Practic, recurentul a argumentat în mod just că situaţia sa poate fi echivalată unui arest la domiciliu şi că ea constituie o serioasă restricţie a libertăţii sale personale. În aceste circumstanţe, autorităţile elveţiene sunt obligate efectueze toate derogările posibile de la regimul de sancţiuni, în baza rezoluţiilor Consiliului de Securitate al ONU.
Oficiul Federal pentru Migraţie nu beneficiază, deci, de o marjă de apreciere. Mai curând, acesta trebuie să analizeze dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru efectuarea unei derogări. Chiar dacă cererea nu se încadrează într-una dintre excepţiile generale avute în vedere de către Consiliul de Securitate, ea trebuie înaintată Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor pentru aprobare.
10.Problema dacă Oficiul Federal pentru Migraţie a încălcat cerinţele constituţionale în soluţionarea cererilor recurentului de a-i fi permisă călătoria în afară nu trebuie analizată aici: ordinele relevante ale Oficiului Federal nu au fost contestate de către recurent şi nu sunt subiect de dispută în prezenta cauză.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru întrebarea dacă recurentul ar fi trebuit să-şi schimbe locul de reşedinţă din enclava Campione în Italia. Până în prezent, recurentul nu a făcut o astfel de cerere.”
C. Evoluţiile ulterioare hotărârii Curţii Federale
53. Urmare a hotărârii Curţii Federale, reclamantul a cerut ODM să reexamineze posibilitatea ca derogările de ordin general să fie efectuate şi în cazul său special. Pe 28 ianuarie 2008, acesta a depus o nouă cerere prin care solicita suspendarea interdicţiei de intrare şi tranzit pe o perioadă de trei luni. Într-un răspuns din 21 februarie 2008, ODM a respins cererea, menţionând că nu poate da curs unei suspendări atât de lungi fără a supune problema Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor, dar că ar putea-o admite doar o singură dată, în mod controlat. Reclamantul nu a contestat decizia.
54. În cadrul unei întâlniri din 22 februarie 2008 dintre autorităţile elveţiene şi reprezentantul reclamantului, întâlnire având ca subiect sprijinul pe care statul elveţian l-ar putea acorda reclamantului în eforturile sale de obţinere a radierii de pe listă, un reprezentant al Departamentului Federal pentru Afaceri Externe a remarcat unicitatea situaţiei existente, şi anume că reclamantul solicita pe de o parte concursul autorităţilor elveţiene pentru a-l sprijini în cadrul procedurii de radiere de pe lista a ONU, iar pe de altă parte a chemat statul elveţian în faţa Curţii.
În cadrul întâlnirii, reprezentantul reclamantului a explicat că a primit o confirmare verbală din partea ODM în sensul în care clientului său îi va fi acordată o singură autorizaţie de călătorie în Italia, pentru a-şi consulta avocatul din Milano. Reprezentantul Departamentului Federal al Afacerilor Externe a susţinut că reclamantul putea solicita Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor o derogare mai largă, având în vedere situaţia sa specială. Cu toate acestea, a menţionat că statul elveţian nu poate interveni la Comitetul pentru aplicarea sancţiunilor în vederea radierii numelui reclamantului de pe listă. Aceasta a mai susţinut că guvernul va fi oricând gata să-i acorde sprijin, şi anume să-i ofere un certificat care să ateste că procedurile penale întreprinse împotriva sa au încetat. Avocatul reclamantului a răspuns că a primit deja o adresă care confirma încetarea procedurilor în cazul clientului său şi că aceasta era suficientă.
În privinţa cererilor reclamantului adresate autorităţilor italiene în scopul de a obţine sprijinul lor în vederea radierii numelui de pe listă, reprezentantul Departamentului Federal i-a sugerat avocatului să ia legătura cu Misiunea permanentă a Italiei la Naţiunile Unite, specificând că Italia ocupa, la acea dată, un loc în cadrul Consiliului de Securitate.
55. Guvernul a informat Curtea că, în aprilie 2008, un tribunal militar din Egipt a condamnat reclamantul, în contumacie, la zece ani de închisoare, pentru sprijinul financiar acordat Frăţiei Musulmane (a se vedea, în legătură cu aceasta, articolul din 16 aprilie 2008 din cotidianul Corriere del Ticino). Reclamantul nu a contestat faptul că a fost condamnat, dar a susţinut că nu a fost informat niciodată cu privire la procedurile iniţiate împotriva sa, neavând, prin urmare, posibilitatea de a se apăra singur sau prin intermediul unui avocat. Din aceste motive, dar şi având în vedere faptul că procesul s-a ţinut în faţa unui tribunal militar chiar dacă el era un simplu civil, procedurile în discuţie au încălcat în mod vădit rigorile articolului 6.
56. La 5 iulie 2008, guvernul italian a prezentat Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor o cerere de radiere a numelui reclamantului de pe listă, sub motivul că a fost închis cazul împotriva sa de către autorităţile italiene. Comitetul a respins cererea printr-o decizie din 15 iulie 2008. În opinia reclamantului, Comitetul nu i-ar fi permis sa-şi prezinte observaţiile în prealabil.
57. La 11 septembrie 2008, ODM i-a acordat reclamantului dreptul de intrare şi rămânere pe teritoriul elveţian timp de două zile, dar reclamantul nu a făcut uz de autorizare.
58. Într-o adresă din 23 decembrie, ODM l-a informat pe reclamant că aderarea Elveţiei la spaţiul Schengen, pe 12 decembrie 2008, nu-i afecta situaţia în niciun fel.
59. În concluziile sale din faţa Camerei, guvernul elveţian a susţinut că, după ştiinţa sa, includerea reclamantului pe listă a fost făcută la cererea Statelor Unite ale Americiii şi că SUA a solicitat Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor, la 7 iulie 2009, radierea numelor unor persoane fizice de pe aceasta, inclusiv pe cel al reclamantului.
60. Pe data de 24 august 2009, în conformitate cu procedura prevăzută de Rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 1730 (2006), reclamantul a prezentat punctului focal o solicitare pentru examinarea cererilor de radiere.
61. Pe 2 septembrie 2009, Elveţia a trimis în adresa Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor o copie a adresei Procuraturii Federale din 13 august 2009 către avocatul reclamantului, în care se confirma încetarea cercetării poliţiei judiciare în privinţa reclamantului, precum şi lipsa de probe sau indicii privind legăturile cu persoane sau organizaţii asociate lui Osama bin Laden, organizaţiei al-Qaeda sau talibanilor.
62. La 23 septembrie 2009, numele reclamantului a fost radiat de pe lista anexată la rezoluţiile Consiliului de Securitate privind sancţiunile în discuţie. Potrivit reclamantului, procedura prevăzută de Rezoluţia 1730 (2006) nu a fost respectată, lui nefiindu-i comunicată nicio informaţie în acest sens. La 29 septembrie 2009, anexa la Ordonanţa privind talibanii a fost modificată în conformitate cu decizia Consiliului de Securitate, intrând în vigoare, în noua sa variantă, pe 2 octombrie 2009.
63. Printr-o moţiune adoptată la 1 martie 2010, Comisia de Politică Externă a Consiliului Naţional (camera inferioară a parlamentului federal) a cerut Consiliului Federal să informeze Consiliul de Securitate al ONU că de la sfârşitul anului 2010 nu se vor mai aplica, în cazuri anume, sancţiunile prevăzute împotriva persoanelor fizice în rezoluţiile anti-teroriste. Comisia i-a mai solicitat Guvernului reafirmarea angajamentului lui ferm de a coopera în lupta împotriva terorismului, în conformitate cu ordinea juridică a statelor. Moţiunea a fost iniţiată pe 12 iunie 2009 de către Dick Marty, membru al Consiliului Statelor (camera superioară a parlamentului), şi se referea, cu titlu exemplificativ, la cazul reclamantului.
D. Eforturile depuse pentru îmbunătăţirea regimului sancţiunilor
64. Guvernul a susţinut că, deşi Elveţia nu făcea parte din Consiliul de Securitate, aceasta a acţionat în mod activ, de când a devenit membru al ONU pe 10 septembrie 2002, împreună cu alte state, în vederea îmbunătăţirii procedurii de includere şi radiere de pe listă, precum şi a îmbunătăţirii situaţiei juridice a persoanelor afectate. Astfel, în vara anului 2005, ea a lansat împreună cu Suedia şi Germania o nouă iniţiativă pentru a garanta faptul că drepturilor fundamentale li se va acorda o mai mare însemnătate în procedura aplicării sancţiunilor. În urma iniţiativei sale, Elveţia a prezentat Consiliului de Securitate, în 2008, împreună cu Danemarca, Germania, Lichtenstein, Olanda şi Suedia, propuneri concrete în vederea înfiinţării unui comitet consultativ de experţi independenţi autorizaţi să prezinte propuneri de radiere Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor. Mai mult, în toamna lui 2009, Elveţia a acţionat intens împreună cu partenerii săi pentru a se asigura că rezoluţia pentru amendarea regimului sancţiunilor împotriva organizaţiei al-Qaeda şi a talibanilor, programată a fi adoptată în decembrie, îndeplinea acest deziderat. Între timp, Elveţia a sprijinit publicarea, în octombrie 2009, a unui raport care propunea, ca alternativă la mecanismul consultativ de revizuire, înfiinţarea funcţiei de ombudsman. La 17 decembrie 2009, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluţia 1904 (2009) privind înfiinţarea oficiului ombudsmanului, care să primească cererile din partea persoanelor fizice vizate de măsurile sancţionatorii anti-teroriste ale Consiliului de Securitate al ONU (a se vedea paragraful 78 de mai jos). În cele din urmă, Elveţia a solicitat în mai multe rânduri, în faţa Consiliului de securitate al ONU şi a Adunării Generale, o mai bună garantare a drepturilor procedurale ale persoanelor vizate prin sancţiunile instituite.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE ŞI INTERNAŢIONALE RELEVANTE
A. Drept intern
1. Constituţia Federală
65. Articolul 190 („Legea aplicabilă”) din Constituţia Federală prevede următoarele:
“Curtea Federală şi celelalte autorităţi trebuie să aplice legile federale şi normele de drept internaţional.”
2. Ordonanţa din 2 octombrie 2000 instituind măsuri împotriva unor persoane şi entităţi asociate lui Osama bin Laden, reţelei „al-Qaeda” sau talibanilor („Ordonanţa privind talibanii”)
66. Ordonanţa din 2 octombrie 2000 instituind măsuri împotriva unor persoane şi entităţi asociate lui Osama bin Laden, reţelei „al-Qaeda” sau talibanilor a fost amendată în mai multe rânduri. Prevederile relevante din versiunea în vigoare în perioada examinării prezentului caz, în special când Curtea Federală a dat hotărârea (14 noiembrie 2007), prevăd următoarele:
Articolul 1 – Interzicerea furnizării de echipamente militare şi a produselor similare
„1. Furnizarea, comercializarea sau intermedierea vâzării armelor de orice tip, inclusiv a armelor de foc şi a muniţiilor, a vehiculelor şi echipamentelor militare, a echipamentelor paramilitare şi a pieselor de schimb sau a accesoriilor pentru categoriile prevăzute mai sus, către persoanele fizice, întreprinderile, grupurile sau entităţile menţionate în anexa nr. 2 la acest act, sunt interzise.
...
3. Furnizarea, comercializarea sau oferirea de consultanţă tehnică, asistenţă şi pregătire militară pentru persoanele fizice, întreprinderile, grupurile sau entităţile menţionate în anexa nr. 2 la acest act, este interzisă.
4. Paragrafele 1 şi 3 de mai sus sunt aplicabile numai în măsura în care Legea Proprietăţii din 13 decembrie 1996, Legea Federală privind materialele de război din 13 decembrie 1996, precum şi normele lor de implementare, nu sunt incidente.
...”
Articolul 3 – Blocarea activelor şi resurselor financiare
„1. Se blochează activele şi resursele financiare care aparţin sau sunt controlate de către persoanele fizice, întreprinderile, grupurile sau entităţile menţionate în anexa nr. 2.
2. Se interzice suplimentarea fondurilor persoanelor fizice, întreprinderilor, grupurilor sau entităţilor menţionate în anexa nr. 2 a prezentului act, precum şi punerea la dispoziţia acestor categorii a activelor sau resurselor financiare, în mod direct sau indirect.
3. Secretariatul de Stat pentru Afaceri Economice (SECO) poate scuti plăţile destinate democratizării sau a proiectelor umanitare de interdicţiile prevăzute la paragrafele 1 şi 2 de mai sus.
4. SECO poate autoriza, după consultarea serviciilor competente din cadrul Departamentului Federal al Afacerilor Externe şi Departamentul Federal al Finanţelor, plăţi din conturile blocate, transferuri de active de capital blocate şi deblocarea resurselor financiare îngheţate, în scopul protejării intereselor statului elveţian sau pentru prevenirea situaţiilor dificile.”
Articolul 4 – Declararea obligatorie
“1. Oricine deţine sau gestionează active ce cad sub incidenţa regimului de blocaj instituit de articolul 3 § 1 al prezentului act trebuie să le declare către SECO de îndată.
2. Orice persoană sau organizaţie ce are cunoştinţă de existenţa unor resurse financiare ce cad sub incidenţa regimului de blocaj instituit de articolul 3 § 1 al prezentului act trebuie să le declare către SECO de îndată.
3. Declaraţia trebuie să conţină numele beneficiarului, scopul utilizării şi valoarea activelor sau resurselor financiare blocate.”
Articolul 4a – Intrarea şi tranzitul prin Elveţia
“1. Sunt interzise persoanelor fizice enumerate în anexa nr. 2 la prezentul act intrarea şi tranzitul prin Elveţia.
2. Oficiul Federal pentru Migraţie poate efectua derogări, în conformitate cu deciziile Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite sau pentru protejarea intereselor statului elveţian.”
B. Drept internaţional
1 Carta Naţiunilor Unite
67. Carta Naţiunilor Unite a fost semnată la San Francisco pe 26 iunie 1945. Dispoziile relevante pentru prezenta speţă prevăd următoarele:
Preambul
„Noi popoarele Naţiunilor Unite, hotărâte
să izbăvim generaţiile viitoare de flagelul războiului care, de două ori în cursul unei vieţi de om, a provocat omenirii suferinţe de nespus, şi
să ne reafirmăm credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a barbaţilor şi a femeilor, precum şi a natiunilor mari şi mici, şi
să creăm condiţiile necesare menţinerii justiţiei şi respectării obligaţiilor decurgând din tratate şi alte izvoare ale dreptului internaţional, şi
să promovăm progresul social şi condiţii mai bune de trai într-o mai mare libertate,
şi în aceste scopuri
să practicăm toleranţa şi să trăim în pace unul cu celălalt, ca buni vecini, şi
să ne unim forţele pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, şi
să acceptăm principia şi să instituim metode care să garanteze că forţa armată nu va fi folosită decât în interesul comun, şi
să folosim instituţiile internaţionale pentru promovarea progresului economic şi social al tuturor popoarelor,
am hotărât să ne unim eforturile pentru înfăptuirea acestor obiective
Drept urmare, guvernele noastre, prin reprezentanţii lor, reuniţi în oraşul San Francisco şi având depline puteri, recunoscute ca valabile şi date în forma cuvenită, au adoptat prezenta Cartă a Naţiunilor Unite şi infiinţează prin aceasta o organizaţie internaţională care se va numi Naţiunile Unite.”
Articolul 1
„Scopurile Naţiunilor Unite sunt următoarele:
1. Să menţină pacea şi securitatea internaţională şi, în acest scop: să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii şi să înfăptuiască, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o încalcare a păcii;
...
3. Să realizeze cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie; şi
...”
Articolul 24
„1. Spre a asigura acţiunea rapidă şi eficace a Organizaţiei, Membrii săi conferă Consiliului de Securitate răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi recunosc că, îndeplinindu-şi îndatoririle impuse de această răspundere, Consiliul de Securitate acţionează în numele lor.
2. În îndeplinirea acestor îndatoriri, Consiliul de Securitate va acţiona în conformitate cu Scopurile şi Principiile Naţiunilor Unite. Puterile specifice acordate Consiliului de Securitate pentru îndeplinirea acestor îndatoriri sunt definite în Capitolele VI, VII, VIII si XII.
...”
Articolul 25
„Membrii Naţiunilor Unite sunt de acord să accepte şi să execute hotărârile Consiliului de Securitate, în conformitate cu prezenta Cartă.”
68. Capitolul VII al Cartei este intitulat „Acţiunea în caz de ameninţare împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune”. Articolul 39 prevede următoarele:
„Consiliul de Securitate va constata existenţa unei ameninţări împotriva păcii, a unei încălcări a păcii sau a unui act de agresiune şi va face recomandări ori va hotărî ce măsuri vor fi luate, în conformitate cu Articolele 41 şi 42, pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale.”
69. Capitolul XVI este intitulat „Dispoziţii diverse”. Articolul 103 prevede umrătoarele:
„În caz de conflict între obligaţiile Membrilor Naţiunilor Unite decurgând din prezenta Cartă şi obligaţiile lor decurgând din orice alt acord internaţinal vor prevala obligaţiile decurgând din prezenta Cartă.”
2. Rezoluţiile adoptate de Consiliul de Securitate în legătură cu măsurile iniţiate împotriva organizaţiei al-Qaeda şi a talibanilor, care sunt relevante pentru prezenta cauză
70. Rezoluţia 1267 (1999) a fost adoptată pe 15 octombrie 1999. Ea a instituit Comitetul pentru aplicarea sancţiunilor, format din toţi membrii Consiliului de Securitate. Acest comitet avea sarcina specială de a solicita tuturor statelor informaţii cu privire la măsurile adoptate în vederea punerii în aplicare, în mod eficient, a dispoziţiilor rezoluţiei, şi anume interzicerea decolării sau aterizării aeronavelor asociate talibanilor de pe sau pe teritoriul lor, cu excepţia cazurilor în care Comitetul pentru aplicarea sancţiunilor ar fi aprobat zborurile în avans, din motive umanitare. În al doilea rând, Comitetul avea sarcina de a solicita informaţii privind blocarea fondurilor talibanilor, precum şi a altor resurse financiare. Fragmentele relevante din această rezoluţie prevăd următoarele:
Rezoluţia 1267 (1999)
Adoptată de Consiliul de Securitate la cea de-a 4051 reuniune, pe 15 octombrie 1999
„Consiliul de Securitate,
Reafirmându-şi rezoluţiile adoptate anterior, în special rezoluţiile 1189 (1998) din 13 august 1998, 1193 (1998) din 28 august 1998 şi 1214 (1998) din 8 decembrie 1998, precum şi declaraţiile Preşedintelui său cu privire la situaţia din Afganistan,
Reafirmându-şi angajamentul ferm faţă de respectarea suveranităţii, independenţei, integrităţii teritoriale şi unităţii naţionale a Afganistanului, precum şi grija faţă de patrimoniul cultural şi istoric al Afganistanului,
Reiterând profunda sa îngrijorare cu privire la încălcările continue ale regulilor dreptului internaţional umanitar şi al drepturilor omului, în special cu privire la discriminarea persoanelor de sex feminin şi la creşterea semnificativă a producţiei ilicite de opiu, şi subliniind că prin atacul talibanilor asupra Consulatului General al Republicii Islamice a Iranului şi prin uciderea unor diplomaţi iranieni şi a unui jurnalist în Mazar-e-Sharif au avut loc încălcări flagrante ale dispoziţiilor de drept internaţional în vigoare,
Reamintind convenţiile internaţionale relevante privind lupta împotriva terorismului şi, în special, obligaţiile părţilor la aceste convenţii de a extrăda sau pedepsi teroriştii,
Condamnând ferm folosirea continuă a teritoriului afgan, în special a zonelor controlate de către talibani, pentru adăpostirea şi pregătirea actelor teroriste, şi reafirmându-şi convingerea că lichidarea terorismului internaţional este esenţială pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale,
Deplângând faptul că talibanii continuă să-i ofere refugiu lui Usama bin Laden şi îi permit acestuia şi celor asociaţi lui să organizeze tabere de pregătire a teroriştilor pe teritoriul controlat de către talibani şi să folosească teritoriul afgan ca bază din care se sponsorizează operaţiuni teroriste internaţionale,
Luând act de acuzarea lui Usama bin Laden şi a asociaţilor săi de către autorităţile Statelor Unite ale Americii pentru, inter alia, atentatele din 7 august 1998 asupra ambasadelor Statelor Unite din Nairobi, Kenya, şi Dar es Salaam, Tanzania, precum şi pentru pregătirea unor atentate asupra unor cetăţeni americani în afara Statelor Unite ale Americii, dar şi de cererea Statelor Unite ale Americii adresată talibanilor de a-l preda pe acesta pentru a fi judecat (S/1999/1021),
Constatând că refuzul autorităţilor talibanilor de a răspunde la solicitările prevăzute la paragraful 13 al rezoluţiei 1214 (1998) semnifică o ameninţare la pacea şi securitatea internaţională,
Subliniind hotărârea sa de a asigura respectarea propriilor rezoluţii,
Acţionând în temeiul Capitolului VII din Carta Naţiunilor Unite,
...
3. Decide că din 14 noiembrie 1999 toate statele vor impune măsurile prevăzute de paragraful 4 de mai jos, cu excepţia cazurilor în care Consiliul va hotărî, în prealabil şi în baza unui raport al Secretarului General, că talibanii îndeplinesc toate obligaţiile prevăzute de paragraful 2 de mai sus;
4. Decide de asemenea că, pentru punerea în aplicare a paragrafului 2 de mai sus, toate statele trebuie să:
(a) Refuze să acorde permisiunea oricăror aeronave să aterizeze pe sau să decoleze sau din teritoriul lor dacă acestea sunt deţinute, închiriate sau folosite de către sau în numele talibanilor, aşa cum vor fi catalogate de către Comitetul înfiinţat prin paragraful 6 de mai jos, cu excepţia cazurilor în care zborurile speciale vor fi aprobate în prealabil de către Comitet din motive umanitare, implicit obligaţiile religioase precum participarea la Hajj;
(b) Blocheze fondurile şi alte resurse financiare, inclusiv fondurile provenite sau generate de bunurile deţinute sau controlate direct sau indirect de către talibani, ori de către orice întreprindere deţinută sau controlată de către talibani, aşa cum sunt catalogate de către Comitetul înfiinţat prin paragraful 6 de mai jos, şi să se asigure că nici acestea, nici alte fonduri ori resurse financiare astfel catalogate nu vor fi puse la dispoziţia talibanilor sau a oricăror întreprinderi deţinute ori controlate direct sau indirect de către aceştia, de cetăţenii sau persoanele aflate pe teritoriul lor, cu excepţia autorizărilor speciale ale Comitetului, din motive umanitare;
5. Îndeamnă toate statele să conlucreze şi să depună eforturi pentru a satisface cerinţa prevăzută la paragraful 2 de mai sus, şi să ia măsuri suplimentare împotriva lui Usama bin Laden şi a asociaţilor săi;
6. Decide să înfiinţeze, în conformitate cu regula 28 din regulamentul său procedural provizoriu, Comitetul Consiliului de Securitate, din care fac parte toţi membrii Consiliului, pentru îndeplinirea sarcinilor trasate şi prezentarea unui raport privind activitatea sa Consiliului, cu observaţii şi recomandări:
...
7. Invită toate statele să acţioneze în strictă conformitate cu prevederile acestei rezoluţii, în pofida existenţei unor drepturi sau obligaţii conferite sau impuse prin orice alt acord sau convenţie internaţională încheiate sau a unor licenţe ori autorizaţii acordate înainte de data intrării în vigoare a măsurilor impuse prin paragraful 4 de mai sus;
8. Invită statele să iniţieze procedurile necesare împotriva persoanelor şi entităţilor aflate sub jurisdicţia lor, dacă încalcă măsurile impuse prin paragraful 4 de mai sus, aplicând sancţiunile corespunzătoare;
9. Cere tuturor statelor să coopereze pe deplin cu Comitetul înfiinţat prin paragraful 6 de mai sus, în îndeplinirea sarcinilor acestuia, furnizând inclusiv informaţiile solicitate de Comitet în conformitate cu prezenta rezoluţie;
10. Solicită tuturor statelor să comunice în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a măsurilor impuse prin paragraful 4 de mai sus informaţii Comitetului nou-înfiinţat cu privire la acţiunile întreprinse în vederea punerii în aplicare în mod eficient a paragrafului 4;
...”
71. Prin Rezoluţia 1333 (2000), adoptată la 19 decembrie 2000, Consiliul de Securitate a extins regimul sancţiunilor prevăzute de dispoziţiile Rezoluţiei 1267 (1999) pentru particulari sau entităţile identificate de către Comitetul pentru aplicarea sancţiunilor ca fiind asociate cu al-Qaeda ori Osama bin Laden. Rezoluţia impunea existenţa unei liste pentru implementarea sancţiunilor ONU. Fragmentele relevante pentru prezenta cauză sunt următoarele:
Rezoluţia 1333 (2000)
„... Consiliul de Securitate ...
Confirmându-şi rezoluţiile anterioare, în special rezoluţia 1267 (1999) din 15 octombrie 1999, precum şi declaraţiile Preşedintelui său cu privire la situaţia din Afganistan,
Confirmând loialitatea fermă faţă de suveranitatea, independenţa, integritatea teritorială şi unitatea naţională a Afganistanului, precum şi preţuirea faţă de patrimoniul istoric şi cultural al Afganistanului,
Recunoscând necesităţile critice de ordin umanitar ale poporului afgan,
...
8. Decide că toate statele vor lua următoarele măsuri:
(a) Să închidă de îndată şi în mod complet reprezentanţele talibanilor din teritoriile lor;
(b) Să închidă de îndată birourile companiei Ariana Afghan Airlines din teritoriile lor;
(c) Să blocheze fără întârziere fondurile şi alte active financiare aparţinând lui Usama bin Laden, precum şi persoanelor sau entităţilor asociate acestuia, după cum au fost catalogate de către Comitet, inclusiv ale celor asociate organizaţiei Al-Qaida, inclusiv fondurile derivate sau generate de bunurile deţinute sau controlate direct ori indirect de către Usama bin Laden şi de persoanele şi entităţile asociate lui, asigurându-se că nici acestea, nici alte fonduri sau resurse financiare nu vor fi făcute disponibile, de către cetăţenii lor sau alte persoane aflate pe teritoriul lor, direct ori indirect, în beneficiul lui Usama bin Laden, al asociaţilor săi ori al entităţilor deţinute sau controlate, direct ori indirect, de către Usama bin Laden sau de către persoanele sau entităţile asociate acestuia, inclusiv organizaţiei Al-Qaida şi cere Comitetului să întocmească o listă actualizată, bazată pe informaţiile furnizate de către state şi organizaţiile regionale, cu privire la persoanele şi entităţile catalogate ca fiind asociate cu Usama bin Laden, inclusiv cu privire la cele asociate organizaţiei Al-Qaida;
...
12. Decide de asemenea că trebuie să existe o listă a Comitetului cu organizaţiile şi agenţiile guvernamentale cărora li se permite să ofere ajutor umanitar Afganistanului, inclusiv Naţiunile Unite şi agenţiile sale, agenţiile guvernamentale care acordă ajutor umanitar, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii şi organizaţiile non-guvernamentale, după caz, şi că interdicţia impusă prin paragraful 11 de mai sus nu va fi aplicabilă zborurilor în scop umanitar întreprinse de către sau în numele organizaţiilor şi agenţiilor guvernamentale pentru ajutorare figurând în lista aprobată de Comitet, acesta trebuind să o revizuiască periodic, adăugând, după caz, noi organizaţii şi agenţii guvernamentale, sau să elimine unele, în cazul în care decide că sunt pentru a întreprinde sau susceptibile de a întreprinde zboruri având alte scopuri decât cele umanitare, notificând de îndată aceste organizaţii şi agenţii guvernamentale asupra faptului că orice zbor efectuat de către acestea sau în numele lor se află, aşadar, sub incidenţa dispoziţiilor paragrafului 11 de mai sus;
...
16. Solicită Comitetului să-şi îndeplinească mandatul luând asupra sa următoarele sarcini, pe lângă cele prevăzute de rezoluţia 1267 (1999):
(a) Să stabilească şi să menţină actualizate listele având la bază informaţiile furnizate de către state, organizaţii regionale şi internaţionale despre toate punctele de intrare şi aterizare a aeronavelor situate pe teritoriul Afganistanului aflat sub controlul talibanilor şi să notifice statele membre de conţinutul acestor liste;
(b) Să stabilească şi să menţină actualizate listele având la bază informaţiile furnizate de către state şi organizaţiile regionale despre persoanele fizice şi entităţile catalogate ca fiind asociate lui Usama bin Laden, în conformitate cu paragraful 8 (c) de mai sus;
(c) Să ia în considerare şi să hotărască asupra cererilor de aplicare a excepţiilor prevăzute în cadrul paragrafelor 6 şi 11 de mai sus;
(d) Să stabilească în termen de cel mult o lună de la adoptarea prezentei rezoluţii şi să menţină actualizată o listă a organizaţiilor şi agenţiilor guvernamentale cărora le este permis să acorde ajutor umanitar în Afganistan, în conformitate cu dispoziţiile paragrafului 12 de mai sus;
...
17. Invită toate statele şi toate organizaţiile internaţionale şi regionale, inclusiv Naţiunile Unite şi agenţiile sale specializate, să acţioneze în strictă conformitate cu dispoziţiile acestei rezoluţii, în pofida existenţei vreunui drept sau obligaţii conferite sau impuse prin orice alt acord internaţional sau convenţie la care este parte, ori a oricărei licenţe sau autorizaţii acordate înainte de data intrării în vigoare a măsurilor impuse prin paragrafele 5, 8, 10 şi 11 de mai sus; ...”
72. Prin Rezoluţia 1363 (2001), adoptată la 30 iulie 2001, Consiliul de Securitate a decis să înfiinţeze un mecanism de monitorizare a măsurilor impuse prin Rezoluţiile 1267 (1999) şi 1333 (2000) („Grupul de monitorizare”), format din cinci experţi aleşi în mod echitabil în baza distribuţiei geografice.
73. Prin Rezoluţia 1373 (2001), adoptată la 28 September 2001 – urmând evenimentelor din 11 septembrie 2001 – Consiliul de Securitate a decis că statele trebuie să ia o serie de măsuri de combatere a terorismului internaţional şi să asigure un control eficient al frontierelor, în acest sens. Fragmentele relevante pentru prezenta cauză sunt următoarele:
Rezoluţia 1373 (2001)
„... Consiliul de Securitate ...
1. Decide că toate statele trebuie:
(a) Să prevină şi să suprime finanţarea actelor de terorism;
(b) Să incrimineze furnizarea deliberată sau colectarea, prin orice mijloace, direct sau indirect, de fonduri de către cetăţenii lor sau pe teritoriul lor cu intenţia ca acestea să fie utilizate, sau ştiindu-se că vor fi utilizate, pentru a organiza acte de terorism;
(c) Să blocheze fără întârziere fondurile şi alte active financiare ori resurse economice aparţinând persoanelor care comit sau încearcă să comită acte teroriste, care participă ori care facilitează comiterea de asemenea acte; aparţinând entităţilor deţinute sau controlate direct sau indirect de asemenea persoane; aparţinând persoanelor sau entităţilor acţionând în numele sau sub îndrumarea unor asemenea persoane sau entităţi, inclusiv fondurile provenite sau generate din utilizarea bunurilor deţinute sau controlate direct ori indirect de asemenea persoane şi persoanele şi entităţile asociate lor;
(d) Să interzică cetăţenilor lor şi oricăror alte persoane şi entităţi aflate pe teritoriul lor de a produce fonduri, active financiare sau resurse economice ori servicii financiare sau alte servicii conexe, direct ori indirect, în beneficiul persoanelor care comit sau intenţionează să comită sau să faciliteze ori să participe la comiterea de acte teroriste, în beneficiul entităţilor deţinute sau controlate, direct ori indirect, de asemenea persoane şi în beneficiul persoanelor şi entităţilor acţionând în numele sau sub îndrumarea unor asemenea persoane;
2. Decide de asemenea că toate statele trebuie:
(a) Să se abţină a acorda orice formă de sprijin, activ sau pasiv, entităţilor ori persoanelor implicate în activităţi teroriste, inclusiv prin contracararea recrutării membrilor grupărilor teroriste şi prin combaterea furnizării de arme destinate teroriştilor;
(b) Să întreprindă măsurile necesare pentru prevenirea comiterii de acte teroriste, inclusiv să atenţioneze celelalte state prin schimbul de informaţii;
(c) Să nu ascundă persoanele care finanţează, pun la cale, sprijină sau comit acte teroriste, sau să le asigure condiţii de siguranţă;
(d) Să prevină folosirea teritoriului lor de către cei care finanţează, pun la cale, facilitează sau comit acte teroriste în acest scop, împotriva altor state sau a cetăţenilor lor;
(e) Să se asigure că orice persoană care participă la finanţarea, planificarea, pregătirea sau comiterea de acte teroriste sau care sprijină asemenea acte este adus în faţa justiţiei şi să se asigure că, în afara oricărei alte măsuri împotriva acesteia, asemenea acte teroriste sunt considerate infracţiuni grave de legile şi de reglementările naţionale şi că pedeapsa pentru acestea reflectă corespunzător gravitatea unor asemenea acte de terorsim; ...
3. Solicită tuturor statelor:
...
(f) Să ia măsurile necesare în conformitate cu dispoziţiile relevante ale dreptului naţional şi internaţional, inclusiv cu standardele internaţionale ale drepturilor omului, înainte de a acorda cuiva statutul de refugiat, asigurându-se că solicitantul nu a pus la cale, facilitat sau participat la comiterea actelor de terorism; ...”
74. Prin Rezoluţia 1390 (2002), adoptată la 16 ianuarie 2002, Consiliul de Securitate a decis să impună interdicţia asupra intrării şi tranzitului pentru persoanele fizice şi entităţile supuse sancţiunilor internaţionale. Rezoluţia a transformat, de asemenea, regimul sancţiunilor, într-unul mai clar şi mai transparent, întrucât Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor i-a fost solicitată actualizarea periodică a listei de persoane supuse sancţiunilor, promulgarea rapidă a liniilor directoare şi a criteriilor necesare pentru facilitarea punerii în aplicare a sancţiunilor şi punerea la dispoziţia publicului a oricăror informaţii pe care le consideră relevante, implicit a listei persoanelor vizate. Fragmentele relevante pentru prezenta cauză sunt următoarele:
Rezoluţia 1390 (2002)
„... Consiliul de Securitate ...
2. Decide că toate statele vor întreprinde următoarele măsuri în privinţa lui Usama bin Laden, a membrilor organizaţiei Al-Qaida, a talibanilor şi altor persoane, grupuri, întreprinderi şi entităţi asociate acestora, aşa cum sunt menţionate în lista întocmită în temeiul rezoluţiilor 1267 (1999) şi 1333 (2000) şi care va fi actualizată periodic de către Comitetul înfiinţat în temeiul rezoluţiei 1267 (1999), denumit în continuare ‘Comitetul’;
(a) Să blocheze fără întârziere fondurile şi alte active financiare sau resurse economice aparţinând acestor persoane, grupuri, întreprinderi şi entităţi, inclusiv fondurile provenind din bunurile deţinute sau controlate, direct ori indirect, de către acestea sau de către persoane care acţionează în numele sau sub supravegherea lor, şi să se asigure că nici acestea, nici orice alte fonduri, active financieare sau resurse economice vor fi puse, direct ori indirect, la dispoziţia şi în beneficiul acestor persoane, de către cetăţenii sau de către alte persoane aflate pe teritoriul lor;
(b) Să împiedice intrarea în sau tranzitul prin teritoriul lor a acestor persoane, cu menţiunea că nicio dispoziţie a acestui paragraf nu obligă statele să refuze intrarea sau să ceară plecarea de pe teritoriul lor a propriilor cetăţeni şi că acest alineat nu este aplicabil în cazul în care intrarea sau tranzitul este necesar pentru soluţionarea unui proces judiciar sau în cazul în care Comitetul stabileşte, în funcţie de situaţie, că intrarea sau tranzitul este justificat;
(c) Să împiedice acordarea, directă ori interectă, a sprijinului, vânzării şi transferului, către aceste persoane, grupuri, întreprinderi şi entităţi de pe teritoriul lor sau de către cetăţenii lor din afara teritoriului naţional, sau folosirea de nave aflate sub pavilionul lor sau de aeronave, a armelor şi materialelor conexe de orice tip incluzând arme de foc şi muniţii, vehicule şi echipament militar, echipament paramilitar şi piese de schimb pentru cele menţionate mai sus, precum şi consilierea tehnică, asistenţa sau instruirea privind activităţile militare;
...
8. Îndeamnă toate statele să procedeze imediat la punerea în aplicare şi consolidarea prin acte legislative şi măsuri administrative, unde este necesar, a măsurilor impuse prin legile şi reglementările interne împotriva cetăţenilor sau a altor persoane ori entităţi acţionând pe teritoriul lor, să împiedice şi să pedepsească încălcările măsurilor prevăzute la paragraful 2 al acestei rezoluţii, şi să informeze Comitetul cu privire la adoptarea unor asemenea măsuri, şi invită statele să comunice rezultatele tuturor cercetărilor sau a măsurilor de executare întreprinse în acest sens către Comitet, cu excepţia cazului în care aceasta ar împiedica desfăşurarea cercetării sau a măsurilor de punere în aplicare; ...”
75. Prin Rezoluţia 1526 (2004), adoptată la 30 ianuarie 2004, Consiliul de Securitate le-a solicitat statelor să-i comunice noi nume de adăugat pe lista acestuia şi să-i furnizeze informaţii care să faciliteze identificarea persoanelor sau entităţilor în cauză. De asemenea, acesta a încurajat statele să informeze, pe cât posibil, persoanele şi entităţile figurând pe lista Comitetului cu privire la măsurilor luate împotriva acestora, cu privire la recomandările Comitetului şi la prevederile Rezoluţiei 1452 (2002) în legătură cu posibilitatea de derogare de la anumite sancţiuni.
76. Ca răspuns la evoluţia bruscă a regimului sancţiunilor, Consiliul de Securitate a adoptat rezoluţii tot mai detaliate, menite să consolideze garanţiile procedurale. În acest sens, Rezoluţia 1730 (2006) a stabilit procedura actuală înfiinţând un „punct focal” care să primească solicitările de radiere a numelor persoanelor sau entităţilor de pe listele Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor. Potrivit dispoziţiilor acestei rezoluţii, punctul focal era responsabil de transmiterea acestor solicitări, de comunicarea lor şi a eventualelor comentarii la acestea guvernului nominalizat (guvernelor nominalizate) şi guvernului (guvernelor) de cetăţenie şi de rezidenţă. Aceasta avea să fie urmată de o consultare între guvernele respective, cu sau fără participarea punctului focal în calitate de intermediar. Dacă avea să fie recomandată de către unul dintre aceste guverne, cererea de radiere ar fi fost pusă pe agenda Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor, care ar fi adoptat decizii prin consensul celor cincisprezece membri ai săi.
77. Rezoluţia 1735 (2006) a stabilit procedura de notificare a persoanelor sau entităţilor ale căror nume figurau în listă. Ea a clarificat criteriile folosite pentru radiere, după cum urmează:
„14. ... în ceea ce ţine de stabilirea radierii numelor din Lista Consolidată, Comitetul poate avea în vedere, printre altele, (i) dacă persoana sau entitatea a fost inclusă în Lista Consolidată dintr-o eroare privind identitatea sa, ori (ii) dacă persoana sau entitatea nu mai întruneşte criteriile stabilite de rezoluţiile relevante, în special de Rezoluţia 1617 (2005); în evaluarea celor de mai sus (ii) Comitetul poate lua în considerare, printre altele, dacă persoana respectivă a decedat sau dacă s-a demonstrat că persoana sau entitatea a întrerupt orice colaborare cu Al-Qaida, Usama bin Laden, cu talibanii, cu susţinătorii acestora, inclusiv cu toate persoanele şi entităţile figurând în Lista Consolidată, aşa cum se menţionează în rezoluţia 1617 (2005) ...”
78. Procedura a fost consolidată apoi prin adoptarea Rezoluţiilor 1822 (2008) and 1904 (2009), ulterioare prezentei cauze. În aceasta din urmă, adoptată la 17 decembrie 2009, Consiliul de Securitate a decis să înfiinţeze un Oficiu al Ombudsmanului, a cărui sarcină era să primească cererile din partea persoanelor vizate de sancţiunile impuse de către Consiliul de Securitate în lupta împotriva terorismului. Potrivit dispoziţiilor acestei rezoluţii, persoanele figurând în lista sancţiunilor sunt îndrituite să obţină informaţii cu privire la motivele măsurilor luate împotriva lor şi să depună petiţii de radiere Ombudsmanului, care va analiza fiecare caz în mod imparţial şi independent, după care va întocmi un raport pe care îl va prezenta Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor argumentând motivele pro sau contra radierii.
3. Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor (1969)
79. Articolul 27 („Dreptul intern şi respectarea tratatelor”) din Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor prevede următoarele:
„Nicio parte nu poate invoca dispoziţiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat.. ...”
80. Articolul 30 („Aplicarea tratatelor succesive purtând asupra aceleiaşi materii”) prevede următoarele:
„1. Sub rezerva dispoziţiilor articolului 103 al Cartei Naţiunilor Unite, drepturile şi obligaţiile statelor părţi la tratate succesive purtând asupra aceiaşi materii sunt determinate potrivit paragrafelor ce urmează.
2. Când un tratat precizează ca este subordonat unui tratat anterior sau posterior sau ca nu trebuie considerat ca fiind incompatibil cu celălalt tratat, dispoziţiile acestuia se vor aplica cu precădere.
3. Când toate părţile la tratatul anterior sunt de asemenea părţi la tratatul posterior, fără ca cel anterior sa fi expirat sau ca aplicarea sa sa fi fost suspendată în conformitate cu art. 59, tratatul anterior nu se aplica decât în măsura în care dispoziţiile sale sunt compatibile cu cele ale tratatului posterior.
4. Când părţile la tratatul anterior nu sunt toate părţi la tratatul posterior:
(a) în relaţiile dintre statele care sunt părţi la ambele tratate, regula aplicabilă este cea enuntata la paragraful 3;
(b) în relaţiile dintre un stat parte la cele doua tratate şi un stat parte numai la unul din aceste tratate, tratatul la care ambele state sunt părţi reglementează drepturile şi obligaţiile lor reciproce.
5. Paragraful 4 se aplica, fără vreun prejudiciu în ce priveşte aplicarea articolului 41, la orice chestiune relativă la stingerea sau la suspendarea aplicării unui tratat conform art. 60, sau la orice chestiune privind responsabilitatea ce poate lua naştere pentru un stat ca urmare a încheierii sau aplicării unui tratat ale cărui dispoziţii sunt incompatibile cu obligaţiile ce incumba acestui stat fata de altul, în virtutea unui alt tratat.”
4. Lucrările Comisiei de Drept Internaţional a Naţiunilor Unite
81. Raportul grupului de lucru al Comisiei de Drept Internaţional (ILC), intitulat „Fragmentarea dreptului internaţional: dificultăţi generate de diversificarea şi extinderea dreptului internaţional”, publicat în 2006, conţine următoarele observaţii cu privire la articolul 103 din Cartă:
4. Armonizarea - integrare sistematică
„37. În dreptul internaţional există o puternică prezumţie împotriva conflictului dintre norme. Interpretarea tratatelor înseamnă diplomaţie, şi este de datoria diplomaţilor să evite sau să atenueze un posibil conflict. Acest fapt se întinde şi asupra adjudecării. Aşa cum caracterizează Rousseau atribuţiile judecătorilor într-una din discuţiile mai vechi, dar utile, despre conflictul dintre tratate:
... odată ce ne aflăm în prezenţa a două acorduri de voinţă divergente, trebuie să căutăm mai degrabă, aşa cum este firesc, armonia dintre acestea, iar nu să subliniem antagonismul dintre ele [Charles Rousseau, “De la compatibilité des normes juridiques contradictoires dans l’ordre international”, RGDIP vol. 39 (1932), p. 153].
38. Acest fapt s-a soldat cu apariţia unui principiu de interpretare larg acceptat şi poate fi formulat în mai multe modalităţi. Este o regulă de bază potrivit căreia, atunci când statele se obligă la ceva, se presupune că nu vor deroga de la ceea la ce s-au obligat. Jennings şi Watts, de exemplu, remarcă prezenţa unei:
prezumţii potrivit căreia părţile urmăresc realizarea unor obiective care să nu contravină cu principiile general recunoscute ale dreptului internaţional sau cu obligaţiile decurgând dintr-un tratat anterior încheiat cu state terţe [Sir Robert Jennings şi Sir Arthur Watts (eds.), Oppenheim’s International Law (Londra: Longman, 1992) (a 9-a ed), p. 1275. Pentru larga accepţiune a prezumţiei împotriva conflictului – care sugerează armonia – a se vedea, de asemenea, Pauwelyn, Conflict of Norm ... nota supra 21, pp. 240-244].
39. După cum a statuat Curtea Internaţională de Justiţie în cauza Right of Passage:
faptul că un text emanat de la autorităţile guvernamentale trebuie, în principiu, interpretat ca producând sau urmărind să producă efecte în concordanţă cu dreptul deja existent şi nu în contra acestuia semnifică o regulă de interpretare [Cauza privind dreptul de trecere prin teritoriul indian (Excepţii preliminare) (Portugalia v. India) rapoartele C.J.I. 1957 p. 142].
...
331. Articolul 103 nu prevede că dispoziţiile Cartei prevalează, ci se referă la obligaţiile decurgând din Cartă. Afară de drepturile şi obligaţiile din Cartă, aceasta acoperă, de asemenea, datoriile decurgând din deciziile cu caracter obligatoriu ale instituţiilor Naţiunilor Unite. Cel mai important caz este cel al articolului 25 care obligă statele membre să accepte şi să pună în executare rezoluţiile Consiliului de Securitate adoptate în temeiul Capitolului VII din Cartă. Chiar dacă prioritatea deciziilor Consiliului de Securitate prevăzute la articolul 103 nu este consacrată expres în Cartă, aceasta a fost larg acceptată în practică, la fel ca şi în doctrină ...”
5. Jurisprudenţă internaţională relevantă
82. Măsurile luate în temeiul rezoluţiilor Consiliului de Securitate care prevedeau un sistem de listare şi posibilitatea revizuirii legalităţii lor au fost analizate, la nivel internaţional, de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene („CJCE”) şi de Comitetul ONU pentru Drepturile Omului.
(a) Cauza Yassin Abdullah Kadi şi Al Barakaat International Foundation c. Consiliului şi Comisiei (Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene)
83. Cauza Yassin Abdullah Kadi şi Al Barakaat International Foundation c. Consiliului şi a Comisiei (cauzele C-402/05 P şi C-415/05 P conexate; în continuare „hotărârea Kadi”) a avut ca obiect blocarea activelor reclamanţilor, urmare a conformării regulamentelor comunitare cu rezoluţiile Consiliului de Securitate 1267 (1999), 1333 (2000) şi 1390 (2002), care, printre altele, impuneau tuturor statelor membre ale ONU să ia măsuri în vederea blocării fondurilor şi a altor resurse financiare aparţinând persoanelor fizice şi entităţilor considerate de către Comitetul pentru aplicarea sancţiunilor de sub egida Consiliului de Securitate ca fiind asociate lui Osama bin Laden, organizaţiei al-Qaeda sau talibanilor. În speţă, reclamanţii au căzut sub incidenţa acestor măsuri şi, drept urmare, activele lor au fost blocate – măsuri care, în opinia lor, constituiau o încălcare a dreptului lor fundamental la respectarea proprietăţii, drept garantat de Tratatul de instituire a Comunităţii Europene („Tratatul privind CE”). Tot ei au susţinut că regulamentele CE au fost adoptate ultra vires.
84. La 21 septembrie 2005, Tribunalul de Primă Instanţă (care până la 1 decembrie 2009 se numea „Curtea Generală”) a respins acele plângeri şi a confirmat legalitatea reglementărilor, constatând mai ales faptul că articolul 103 din Cartă aşeza rezoluţiile Consiliului de Securitate mai presus de toate celelalte obligaţii internaţionale (cu excepţia celor decurgând din jus cogens), inclusiv deasupra obligaţiilor ce izvorăsc din Tratatul privind CE. Instanţa a concluzionat că nu avea dreptul de a revizui rezoluţiile Consiliului de Securitate, chiar dacă ocazional, pentru a controla conformitatea acestora cu drepturile fundamentale.
85. Dl Kadi a atacat hotărârea în faţa CJCE (instanţă care, din 1 decembrie 2009, şi-a schimbat denumirea în „Curtea de Justiţie a Uniunii Europene”). Recursul a fost examinat de Marea Cameră, împreună cu o altă cauză. În hotărârea sa din 3 septembrie 2008, CJCE a statuat că, având în vedere natura intrinsecă şi autonomă a ordinii juridice comunitare, ea a avut competenţa de a controla legalitatea unui regulament comunitar adoptat în domeniul de aplicare al acestei ordonanţe, chiar dacă scopul acestuia era de a pune în aplicare o rezoluţie a Consiliului de Securitate. Astfel, deşi nu era de competenţa unei instanţe comunitare să examineze legalitatea rezoluţiilor Consiliului de Securitate, aceasta avea dreptul de a revizui actele comunitare sau actele statelor membre menite să dea efect unor asemenea rezoluţii, fapt care „nu presupune vreo încălcare a priorităţii rezoluţiilor faţă de alte obligaţii internaţionale”.
86. CJCE a concluzionat că instanţa comunitară trebuie să asigure, de principiu, un control total al legalităţii tuturor actelor comunitare din perspectiva drepturilor fundamentale, acesta fiind unul dintre principiile generale ale dreptului comunitar, inclusiv a actelor comunitare care, asemenea regulamentului atacat, au fost adoptate pentru a pune în aplicare rezoluţiile Consiliului de Securitate. Hotărârea conţine următoarele pasaje relevante :
...
„281. În această privinţă, trebuie amintit faptul că unul dintre fundamentele Comunităţii este principiul preeminenţei dreptului, astfel încât nici statele membre, nici instituţiile sale nu pot să se sustragă controlului ce vizează conformitatea actelor adoptate de către acestea cu carta constituţională fundamentală, reprezentată de Tratatul CE, Tratat care a stabilit un sistem complet de remedii legale şi de proceduri, menit să încredinţeze Curţii de Justiţie controlul legalității actelor adoptate de către instituţii (Cauza 294/83, Les Verts/Parlamentul European [1986] ECR 1339, paragraful 23).
...
290. Prin urmare, este necesar să se examineze dacă, aşa cum a statuat Tribunalul de Primă Instanţă, ca efect al principiilor ce reglementează raportul dintre ordinea juridică internaţională creată de Naţiunile Unite şi ordinea juridică comunitară, este necesară excluderea de principiu a oricărui control jurisdicţional privind legalitatea internă a regulamentului în litigiu din perspectiva drepturilor fundamentale, deşi, aşa cum rezultă din jurisprudenţa amintită la punctele 281-284 din prezenta hotărâre, un asemenea control ar constitui o garaniţie de ordin constituţional, parte din chiar fundamentele Comunităţii.
...
293. Respectarea angajamentelor luate în cadrul Naţiunilor Unite se impune şi în sfera menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, cu ocazia punerii în aplicare de către Comunitate, prin adoptarea de acte comunitare în temeiul articolelor 60 CE și 301 CE, a rezoluțiilor adoptate de către Consiliul de Securitate în temeiul Capitolului VII din Carta Naţiunilor Unite.
294. În exercitarea acestei din urmă competenţe, Comunitatea trebuie într-adevăr să acorde o importanţă specială faptului că, potrivit articolului 24 din Carta Naţiunilor Unite, adoptarea de către Consiliul de Securitate de rezoluţii în temeiul Capitolului VII din ea reprezintă exercitarea atribuţiei principale cu care este învestit acest organism internaţional pentru menţinerea, la nivel mondial, a păcii şi securităţii, responsabilitate care, potrivit dispoziţiilor Capitolului VII, include şi capacitatea de a stabili ce şi cine reprezintă o ameninţare împotriva păcii şi securităţii internaţionale, precum şi de a lua măsurile necesare pentru menţinerea sau restabilirea lor.
...
296. Or, întrucât prin adoptarea unui asemenea act Comunitatea este ţinută să ia, în temeiul Tratatului CE, măsurile pe care acesta le impune, obligaţia presupune, atunci când este vorba de punerea în aplicare a unei rezoluţii a Consiliului de Securitate adoptate în temeiul Capitolului VII din Carta Naţiunilor Unite, ca la stabilirea măsurilor, Comunitatea să ţină seama în mod corespunzător de termenii şi obiectivele rezoluţiei respective, precum şi de obligaţiile relevante care decurg din Carta Naţiunilor Unite referitoare la o asemenea implementare.
297. Pe de altă parte, Curtea s-a pronunţat deja în sensul că, pentru interpretarea regulamentului în litigiu, trebuie să se ţină seama de asemenea de formularea şi de scopul Rezoluției 1390 (2002) a cărui punere în aplicare o are în vedere acest regulament, potrivit considerentului al patrulea din preambulul său (Hotărârea Möllendorf și Möllendorf-Niehuus, paragraful 54 şi jurisprudenţa citată).
298. Cu toate acestea, trebuie subliniat că dispoziţiile Cartei Naţiunilor Unite nu impun alegerea unui model determinat pentru punerea în aplicare a rezoluţiilor adoptate de către Consiliul de Securitate în temeiul Capitolului VII din această cartă, ea trebuind să aibă loc potrivit modalităţilor aplicabile în această privinţă în ordinea juridică internă a fiecărui membru al ONU. Într-adevăr, Carta Naţiunilor Unite lasă membrilor ONU libertatea de a alege între diferitele modele posibile de transpunere în ordinea lor juridică internă a unor asemenea rezoluţii.
299. Din toate aceste consideraţii rezultă că principiile care guvernează ordinea juridică internaţională creată de Naţiunile Unite nu presupun faptul că testul jurisdicţional al legalităţii interne a regulamentului în litigiu, din perspectiva libertăţilor fundamentale, ar fi exclus din cauză că acest act vizează punerea în aplicare a unei rezoluţii a Consiliului de Securitate adoptate în temeiul Capitolului VII din Carta Naţiunilor Unite.
300. O atare imunitate jurisdicţională a unui act comunitar precum regulamentul în litigiu, în calitate de corolar al principiului priorităţii pe planul dreptului internaţional a obligaţiilor rezultând din Carta Naţiunilor Unite, în special a celor referitoare la implementarea unor rezoluţii ale Consiliului de Securitate adoptate în temeiul Capitolului VII din această Cartă, nu are, pe de altă parte, niciun fundament în Tratatul CE.”
87. CJCE a concluzionat că regulamentele atacate, care nu prevedeau niciun remediu în cazul blocării activelor financiare, veneau în contradicţie cu drepturile fundamentale şi, deci, trebuiau anulate.
(b) Cauza Sayadi şi Vinck c. Belgiei (Comitetul ONU pentru Drepturile Omului)
88. În cauza Sayadi şi Vinck c. Belgiei (Considerentele Comitetului pentru Drepturile Omului din 22 octombrie 2008 cu privire la cererea nr. 1472/2006), Comitetul pentru Drepturile Omului a examinat modul de implementare la nivel naţional a regimului de sancţiuni instituit prin Rezoluţia 1267 (1999) a Consiliului de Securitate. Cei doi reclamanţi, resortisanţi belgieni, au fost incluşi în lista anexată la rezoluţie în ianuarie 2003, urmare a informaţiilor furnizate Consiliului de Securitate de către statul belgian şi la scurt timp după începerea unei cercetări penale la nivel intern în septembrie 2002. Reclamanţii au adresat mai multe cereri de radiere a numelor lor autorităţilor naţionale, regionale şi la nivelul ONU, însă fără niciun rezultat. În 2005, Tribunalul de Primă Instanţă de la Bruxelles i-a impus statului belgian, inter alia, iniţierea de urgenţă a unei proceduri în vederea radierii acestor nume împreună cu Comitetul Naţiunilor Unite pentru aplicarea sancţiunilor, autorităţile belgiene conformându-se.
89. Comitetul pentru Drepturile Omului a reţinut faptul că interdicţia de călătorie le-a fost impusă reclamanţilor urmare a informaţiilor comunicate de către autorităţile belgiene Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor, înainte ca aceştia să fi fost audiaţi. S-a statuat că, în ciuda faptului că statul belgian nu avea competenţa de a radia numele reclamanţilor nici din lista Naţiunilor Unite, nici din cea a Uniunii Europene, era totuşi răspunzător pentru prezenţa acestor nume pe liste şi, deci, pentru interdicţiile de călătorie impuse. Comitetul a constatat o încălcare a dreptului reclamanţilor la libertatea de circulaţie, în conformitate cu articolul 12 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, pentru că atât încetarea cercetării penale, cât şi cererea de radiere venită din partea statului belgian arătau clar că restricţiile nu erau necesare pentru protecţia siguranţei naţionale sau menţinerea ordinii publice.
90. Comitetul a constatat, de asemenea, prejudicierea onoarei şi reputaţiei reclamanţilor, prin încălcarea articolului 17 din Pact, dată fiind publicarea listei pe internet, apariţia unor articole de presă, divulgarea unor informaţii înainte de încetarea urmăririi penale, precum şi accesibilitatea la datele de contact ale acestora, în ciuda cererilor statului parte ca aceste informaţii să fie retrase.
91. În opinia Comitetului, deşi statul-parte nu putea radia nume din listă din listă, acesta avea obligaţia să depună toată diligenţa pentru radierea cât mai rapidă a numelor de pe listă, să le acorde reclamanţilor compensaţii, să facă publice cererile de radiere şi să se asigure că nu vor mai avea loc încălcări similare.
92. Numele reclamanţilor au fost radiate de pe listă, în baza unei decizii a Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor, pe data de 20 iulie 2009.
6. Jurisprudenţa relevantă a altor state
93. Măsurile în discuţie au fost examinate şi la nivel naţional, de către Curtea Supremă a Regatului Unit şi de către Curtea Federală a Canadei.
(a) Cauza Ahmed şi alţii c. Trezoreriei Majestăţii Sale (Curtea Supremă a Regatului Unit)
94. Cauza Ahmed şi alţii c. Trezoreriei Majestăţii Sale, examinată de către Curtea Supremă de Justiţie a Regatului Unit pe 27 ianuarie 2010, a avut ca obiect blocarea activelor recurenţilor, în conformitate cu regimului de sancţiuni instituit prin Rezoluţiile 1267 (1999) şi 1373 (2001). Curtea Supremă a hotărât că Guvernul britanic a acţionat prin depăşirea puterilor ce-i i-au fost conferite de Secţiunea 1 a Actului constitutiv al Naţiunilor Unite din 1946, prin emiterea unor ordine de implementare a rezoluţiilor Consiliului de Securitate cu privire la sancţiunile aplicabile.
95. În special Lordul Hope, Vice-Preşedintele Curţii Supreme, a avut următoarele observaţii:
„6. ... Consecinţele ordinelor au fost atât de drastice şi de abuzive în acest caz, încât trebuie să fim la fel de îngrijoraţi cu privire la conformitatea acţiunii coercitive a Trezoreriei cu puterile pe care i le-a conferit Actul constitutiv din 1946. Chiar dacă aflaţi în faţa ameninţărilor terorismului internaţional, conceptul de „siguranţă a oamenilor” nu este lege supremă. Trebuie acţionat cu prudenţă, pentru a nu permite ingerinţe nelimitate în privinţa libertăţii personale.”
96. Acesta a opinat că recurenţii au fost privaţi de dreptul la un remediu efectiv, subliniind următoarele:
„81. Aş reţine faptul că G este în drept să susţină că regimul la care a fost supus i-a interzis accesul la un remediu efectiv. După cum a arătat dl Swift, era inutil să cauţi vreun control judiciar al deciziei Trezoreriei care l-a catalogat drept persoană asupra căreia devenea incident regimul. G corespunde acestei descrieri, întrucât situaţia sa cade sub incidenţa deciziei 1267 a Comitetului. A-i acorda acestuia un remediu efectiv înseamnă a supune lista unui control judiciar. Acest lucru îi este interzis sub regimul pe care îl instituie decizia 1267 a Comitetului. Reţin faptul că articolul 3(1)(b) din OAQ [Ordinul cu privire la al-Qaeda], care manifestă acest efect, depăşeşte puterile acordate de secţiunea 1 a Actului constitutiv din 1946. Nu este necesar să se aibă în vedere pentru scopurile acestei cauze dacă OAQ, în întregul său, are un caracter ultra vires, cu excepţia faptului că afirmaţia mea nu trebuie înţeleasă în sensul în care articolul 4 din Ordin, aplicabil în cazul lui G, ar fi rămas valid urmare a efectuării controlului.
82. Aş oferi aceeaşi soluţie şi pentru cazul HAY. Şi acesta a fost vizat pe motiv că numele său figura pe lista din decizia 1267 a Comitetului. După cum s-a remarcat deja, Regatul Unit urmăreşte ca numele acestuia să fie radiat de pe listă. Prin adresa din 1 octombrie 2009, Grupul pentru aplicarea sancţiunilor al Trezoreriei şi-a informat solicitanţii că cererile de radiere au fost supuse examinării pe 26 iunie 2009, dar că primele opinii ale câtorva state membre ale Comitetului nu au fost întru suţinerea lor. Eforturile de mai departe pentru obţinerea radierii continuă, acest obiectiv nefiind încă atins. Aşadar, situaţia sa rămâne sub incidenţa OAQ. În acest caz, îi este negat dreptul la un remediu efectiv.”
97. Curtea Supremă de Justiţie a constatat atât ilegalitatea ordinelor de punere în aplicare a Rezoluţiei 1373 (2001) într-un context general de combatere a terorismului („Ordinul cu privire la terorism”), cât şi cea a ordinelor de punere în aplicare a rezoluţiilor privind organizaţia al-Qaeda şi talibanii („Ordinul cu privire la talibani”). În consecinţă, ordinul privind organizaţia al-Qaeda a fost anulat pentru că nu prevedea un remediu efectiv (a se vedea opinia disidentă a Lordului Brown cu privire la acest aspect).
(b) Cauza Abdelrazik c. Canadei (Ministerul Afacerilor Externe) (Curtea Federală a Canadei)
98. În hotărârea sa din 4 iunie 2009, în Cauza Abdelrazik c. Canadei (Ministerul Afacerilor Externe), Curtea Federală a Canadei a constatat că procedura de întocmire a listelor Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor în cazul organizaţiei al-Qaeda şi al talibanilor era incompatibilă cu dreptul la un remediu efectiv. Cauza se referea la interdicţia privind întoarcerea în Canada a unui reclamant cu dublă cetăţenie – canadiană şi sudaneză, ca urmare a punerii în aplicare de către statul canadian a regimului de sancţiuni instituit prin rezoluţiile Consiliului de Securitate. Reclamantul a fost astfel nevoit să rămână în ambasada Canadei din Khartoum, Sudan, pentru a evita eventuala detenţie şi tortură la care ar fi fost supus dacă ar fi părăsit acea incintă.
99. Zinn J, care a pronunţat hotărârea principală din acest caz, a statuat, în special, următoarele:
„[51] Subscriu celor care consideră că regimul instituit prin decizia 1267 a Comitetului o negare a remediilor legale de bază şi un lucru de neconceput date fiind principiile dreptului internaţional al drepturilor omului. Nu găsim absolul nimic în procedura de înscriere sau de radiere de pe listă care să respecte principiile dreptului natural sau care să asigure o elementară echitate procedurală.”
100. Acesta a menţionat în continuare:
„[54] ... este înspăimântător să se afle că un cetăţean al acestui stat sau al altuia îşi poate regăsi numele în lista deciziei 1267 a Comitetului, doar în temeiul unei suspiciuni.”
101. După trecerea în revistă a măsurilor de punere în aplicare a interdicţiei de călătorie în temeiul Rezoluţiilor privind organizaţia al-Qaeda şi talibanii, judecătorul a concluzionat că dreptul reclamantului de a intra în Canada a fost încălcat, contrar prevederilor Cartei Canadiene a Drepturilor şi Libertăţilor. (a se vedea paragrafele 62 şi următoarele ale acestei hotărâri).
ÎN DREPT
I. EXCEPŢIILE PRELIMINARE ALE GUVERNULUI
A. Compatibilitatea capetelor de cerere cu dispoziţiile Convenţiei şi ale Protocoalelor sale
1. Argumentele părţilor
(a) Guvernul pârât
102. Guvernul i-a solicitat Curţii să declare inadmisibilă cererea, întrucât ea nu este competentă ratione personae să o judece. S-a argumentat că măsurile contestate se fundamentau pe Rezoluţiile Consiliului de Securitate (1267 (1999) şi urm.) care, în conformitate cu art. 25 şi 103 din Carta Naţiunilor Unite, erau obligatorii şi prioritare faţă de orice alt acord internaţional. Cu privire la aceasta, s-a făcut referire în special la ordinul privind măsurile provizorii al Curţii Internaţionale de Justiţie din cauza privind Problemele de interpretare şi aplicare a Convenţiei de la Montreal din 1971 rezultate din producerea Catastrofei aviatice de la Lockerbie (Libyan Arab Jamahiriya c. Regatului Unit), Măsurile Provizorii, Ordinul din 14 aprilie 1992, Rapoartele CIJ 1992, p. 15, § 39):
„Întrucât atât Libia, cât şi Regatul Unit, în calitatea lor de membri ai Naţiunilor Unite, sunt obligate să execute deciziile Consiliului de Securitate în conformitate cu articolul 25 din Cartă; întrucît Curtea, care se găseşte la etapa procedurilor şi măsurilor provizorii, consideră, prima facie, că această obligaţie se aplică deciziei cuprinse în rezoluţia 748 (1992); şi întrucât, în conformitate cu articolul 103 din Cartă, obligaţiile părţilor în această privinţă prevalează asupra obligaţiilor ce decurg din orice alt acord internaţional, implicit asupra Convenţiei de la Montreal;”
Guvernul a mai susţinut că, în aceste condiţii, Elveţia nu poate fi considerată responsabilă, pe plan internaţional, pentru implementarea măsurilor în cauză.
103. Guvernul a menţionat că măsurile emanând de la Consiliul de Securitate al ONU nu puteau face obiectul vreunei cauze în faţa Curţii. Cererea din prezenta cauză mai era inadmisibilă şi ratione materiae.
(b) Reclamantul
104. Reclamantul a susţinut că, în acest caz, Curtea era competentă ratione personae. Acesta a menţionat că efectul direct al obligaţiilor decurgând din rezoluţiile Consiliul de Securitate era irelevant pentru problema dacă erau sau nu atribuite restricţiile impuse asupra sa statului pârât, din moment ce acestea au fost autorizate de către Guvern la nivel naţional în conformitate cu art. 190 din Constituţia Federală. Acesta a mai argumentat că, potrivit articolului 27 din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, Elveţia nu ar fi putut invoca dispoziţiile de drept intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat (a se vedea paragraful 79 de mai sus).
105. Reclamantul a opinat că autorităţile elveţiene au aplicat dispoziţiile rezoluţiilor Consiliului de Securitate privind situaţiile derogatorii într-o manieră mai strictă decât cea cerută de regimul sancţiunilor. Chiar Curtea Federală a statuat acest fapt în hotărârea sa din 14 noiembrie 2007. Autorităţile naţionale nu erau obligate să pună în aplicare, în mod automat, rezoluţiile Consiliului de Securitate, bucurându-se, în acest sens, de o anumită marjă de apreciere în adoptarea măsurilor în cauză. Reclamantul a mai menţionat că radierea numelui său de pe listă, în conformitate cu decizia Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor din 23 septembrie 2009, şi-a produs efectul în Elveţia abia cu o săptămână mai târziu. Prin aceasta, s-a văzut că autorităţile elveţiene nu aplicau în mod automat deciziile Consiliului de Securitate.
106. În cele din urmă, reclamantul a argumentat că prezentul caz nu caută să conteste prioritatea Cartei Naţiunilor Unite, aşa cum o proclamă art. 103 – constatarea unei încălcări a Convenţiei nefiind aptă, în opinia sa, să afecteze validitatea obligaţiilor internaţionale ale statelor –, ci urmăreşte ca dispoziţiile Cartei să nu fie folosite drept paravan pentru eludarea prevederilor Convenţiei.
2. Argumentele terţilor intervenienţi
(a) Guvernul francez
107. Guvernul francez a susţinut că rezerva respectării Convenţiei, în sensul de fi garantată o „protecţie echivalentă”, nu a putut fi aplicată în mod corespunzător în acest caz, întrucât măsurile adoptate de către autorităţile elveţiene au izvorât din rezoluţiile Consiliului de Securitate, acestea din urmă fiind aplicabile tuturor statelor şi având prioritate faţă de orice altă obligaţie internaţională. În asemenea condiţii, guvernul francez era de părere că măsurile în cauză nu pot fi considerate ca ţinând de jurisdicţia Elveţiei, în sensul articolului 1 din Convenţie; în caz contrar, această noţiune ar fi golită de conţinut.
108. Guvernul francez a subliniat că, deşi în hotărârea sa din 30 iunie 2005 în cauza Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi c. Irlandei ([MC], nr. 45036/98, CEDO 2005‑VI) Curtea a considerat drept compatibilă cu articolul 1 din Convenţie o cerere prin care se contesta validitatea unei măsuri luate la nivel naţional în simpla implementare a unui regulament al Comunităţilor Europene care deriva el însuşi dintr-o rezoluţie a Consiliului de Securitate, tot Curtea a reţinut în această hotărâre că regulamentul CE şi nu rezoluţia Consiliului de Securitate constituia baza legală a măsurii de nivel naţional în discuţie (ibid., § 145).
109. Guvernul francez era convins, de asemenea, că nu măsurile în cauză priveau misiunile desfăşurate în afara teritoriului statelor membre, cum ar fi cele din cauzele Behrami şi Behrami c. Franţei şi Saramati c. Franţei, Germaniei şi Norvegiei ((dec.) [MC], nr. 71412/01 şi 78166/01, 2 mai 2007), ci mai degrabă măsurile implementate în dreptul intern. Argumentele reieşind din această jurisprudenţă, rezultată din natura misiunilor Consiliului de Securitate şi din obligaţiile statelor decurgând din acestea, ar fi trebuit să motiveze Curtea să declare măsurile în cauză ca aparţinând ONU şi, în acest fel, să declare plângerea ca fiind incompatibilă ratione personae cu dispoziţiile Convenţiei. Astfel, Guvenul francez a susţinut că prezenta cauză îi oferă Curţii oportunitatea să aplice şi pentru teritoriul actual al statelor membre principiile consacrate în cauza Behrami şi Behrami, având în vedere ierarhia normelor de drept internaţional şi diversele sfere juridice din care decurg acestea.
110. Guvernul francez a subliniat, de asemenea, că în hotărârea Kadi (a se vedea paragraful 83 de mai sus), Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene s-a fundamentat pe natura de ordin constituţional a Tratatului privind CE pentru revizuirea unui regulament de punere în aplicare a rezoluţiilor Consiliului de Securitate. Lipsind asemenea considerente din prezenta cauză, Guvernul francez a avut dificultăţi în a concepe ceva ce ar putea justifica constatarea Curţii, cu încălcarea articolului 103 din Carta ONU, potrivit căreia Elveţia ar fi fost răspunzătoare de implementarea rezoluţiilor pe care trebuia să le pună în aplicare şi că ar fi trebuit să acorde prioritate oricărui alt angajament.
(b) Guvernul Regatului Unit
111. Guvernul Regatului Unit a observat că interdicţia de intrare şi de tranzit a fost impusă reclamantului în contextul adoptării Ordonanţei privind talibanii, care punea de fapt în aplicare rezoluţiile Consiliului de Securitate, obligatorii pentru toate statele, în temeiul Capitolului VII din Carta Naţiunilor Unite (articolul 25): obligaţiile izvorând din aceste rezoluţii aveau astfel prioritate faţă de orice alt acord internaţional, în conformitate cu articolul 103 din Cartă. În această privinţă, guvernul Regatului Unit a fost de părere că efectivitatea regimului de sancţiuni instituit pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale ar fi fost grav compromisă dacă s-ar fi acordat prioritate drepturilor ce decurg din articolele 5 şi 8 din Convenţie. S-a mai spus că în special în paragraful 2 (b) din Rezoluţia 1390 (2002), Consiliul de Securitate a folosit „un limbaj clar şi explicit” pentru a impune statelor măsuri specifice care ar fi putut intra în conflict cu alte obligaţii internaţionale, în special cu cele care decurg din instrumentele de protecţie a drepturilor omului. Referindu-se la hotărârea recent pronunţată în cauza Al‑Jedda c. Regatului Unit ([MC], nr. 27021/08, § 102, CEDO 2011), s-a susţinut că statul pârât a fost obligat să aplice măsurile în discuţie.
(c) Organizaţia JUSTICE
112. Organizaţia JUSTICE a considerat că regimul de sancţiuni instituit prin Rezoluţia Consiliului de Securitate 1267 (1999) constituia sursa restricţiilor severe privind drepturile persoanelor incluse în listă şi a familiilor lor, în special cu privire la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, dreptul de proprietate şi libertatea de circulaţie.
113. Interferenţa pregnantă cu drepturile garantate de Convenţie a fost accentuată şi de imposibilitatea persoanelor de a contesta în mod efectiv decizia de înscriere a numelor lor pe listă, inclusiv temeiul probatoriu al deciziei. În consecinţă, regimul sancţiunilor nu a reuşit să garanteze persoanelor şi familiilor acestora dreptul de acces la un tribunal şi dreptul la un remediu efectiv. Organizaţia JUSTICE a considerat că procedurile instituite de către Comitetul pentru aplicarea sancţiunilor nu au oferit o protecţie echivalentă a drepturilor convenţionale.
114. Ea a observat că aceste concluzii erau reflectate şi în cercetările Grupului Juriştilor Iluştri despre activităţile teroriste, lupta împotriva terorismului şi drepturile omului, în cele ale Raportorului Special al Naţiunilor Unite asupra terorismului şi drepturilor omului şi în deciziile Curţii Federale a Canadei (Abdelrazik), Curţii Supreme a Regatului Unit (Kadi) (a se vedea „Jurisprudenţă internaţională relevantă” şi „Jurisprudenţă relevantă a altor state”, paragrafele 82-92 şi 93-101 de mai sus).
115. Organizaţia JUSTICE a susţinut că, în prezenta cauză, Curtea nu era obligată să interpreteze articolul 103 din Cartă golind de conţinut drepturile garantate de Convenţie. În special „menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale”, deşi fiind o funcţie primară a Consiliului de Securitate, nu reprezenta un principiu preeminent al dreptului internaţional sau al Cartei. Respectarea drepturilor fundamentale trebuia pusă cel puţin pe aceeaşi treaptă, aşa cum reieşea din Preambulul Cartei.
3. Aprecierea Curţii
116. În lumina argumentelor prezentate de către părţi şi terţii intervenienţi, Curtea trebuie să stabilească dacă este competentă să soluţioneze capetele de cerere înaintate de către reclamant. În acest scop, ea va examina dacă cererea intră în sfera de aplicare a articolului 1 din Convenţie şi dacă poate fi astfel angajată răspunderea statului pârât.
(a) Competenţa ratione personae
117. Articolul 1 din Convenţie prevede următoarele:
„Înaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Titlul I al prezentei Convenţii.”
118. Aşa cum o prevede şi articolul, angajamentul luat de către un stat contractant se limitează la „asigurarea” („recunoaşterea”, în varianta franceză a textului) drepturilor şi libertăţilor prevăzute pentru persoanele aflate sub „jurisdicţia” lor (a se vedea Al-Skeini şi alţii c. Regatului Unit [MC], nr. 55721/07, § 130, CEDO 2011; Al-Jedda, citată mai sus, § 74; Banković şi alţii c. Belgiei şi altor 16 state contractante (dec.) [MC], nr. 52207/99, § 66, CEDO 2001‑XII; şi Soering c. Regatului Unit, 7 iulie 1989, § 86, Seria A nr. 161). „Jurisdicţia”, în sensul articolului 1, este un criteriu-limită pentru ca statele contractante să fie trase la răspundere pentru actele sau omisiunile imputabile acestora şi care încalcă drepturile şi libertăţile prevăzute de Convenţie (a se vedea Al-Skeini şi alţii, citată mai sus, § 130; Al-Jedda, citată mai sus, § 74; şi Ilaşcu şi alţii c. Moldovei şi Russiei [MC], nr. 48787/99, § 311, CEDO 2004‑VII).
119. Noţiunea de jurisdicţie reflectă sensul atribuit acestui termen în dreptul internaţional public (a se vedea Assanidze c. Georgiei, nr. 71503/01, § 137, CEDO 2004-II; Gentilhomme şi alţii c. Franţei, nr. 48205/99, 48207/99 şi 48209/99, § 20, 14 mai 2002; şi Banković şi alţii, citată mai sus, §§ 59-61), aşa încât ea trebuie să fie în primul rând teritorială (a se vedea Al-Skeini şi alţii, citată mai sus, § 131, şi Banković şi alţii, citată mai sus, § 59) şi se presupune că este exercitată pe întreg teritoriul statului în cauză (a se vedea Ilaşcu şi alţii, citată mai sus, § 312).
120. Întemeindu-se pe hotărârea Curţii din cauza Behrami şi Behrami (citată mai sus), guvernul francez, terţ intervenient, a susţinut în special că măsurile luate de către statele membre ale Naţiunilor Unite pentru punerea în aplicare a rezoluţiilor Consiliului de Securitate, în baza Capitolului VII din Cartă, erau atribuibile Organizaţiei Naţiunilor Unite şi erau, aşadar, incompatibile ratione personae cu dispoziţiile Convenţiei. Curtea nu poate accepta acest argument. Curtea subliniază ce a statuat în cauza Behrami şi Behrami – că actele şi omisiunile KFOR contestate, ale cărei puteri îi erau valid delegate de către Consiliul de Securitate în temeiul Capitolului VII din Cartă, şi cele ale UNMIK, un organism subsidiar al Naţiunilor Unite înfiinţat în temeiul aceluiaşi Capitol, erau direct imputabile Naţiunilor Unite, ca organizaţie de jurisdicţie universală care îşi îndeplineşte imperativul asigurării securităţii mondiale (ibid., § 151). Din contra, în prezenta cauză, rezoluţiile relevante ale Consiliului de Securitate, în special Rezoluţiile 1267 (1999), 1333 (2000), 1373 (2001) şi 1390 (2002), cereau statelor să acţioneze în nume propriu şi să le implementeze la nivel naţional.
121. În speţă, măsurile impuse prin rezoluţiile Consiliului de Securitate au fost implementate la nivel naţional printr-o Ordonanţă a Consiliului Federal, iar solicitările reclamantului de a i se permite intrarea pe teritoriul elveţian au fost respinse de către autorităţile elveţiene (de către IMES, şi apoi de către ODM). Prin urmare, actele în cauză se referă la punerea în aplicare la nivel naţional a rezoluţiilor Consiliului de Securitate al ONU (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi, citată mai sus, § 137, iar în sens contrar cauza Behrami şi Behrami, citată mai sus, § 151). Pretinsele încălcări ale Convenţiei trebuie astfel atribuite statului elveţian.
122. Măsurile în discuţie au fost luate în exercitarea propriei jurisdicţii de către Elveţia, în sensul articolului 1 din Convenţie. Actele şi omisiunile contestate pot angaja răspunderea statului pârât în temeiul dispoziţiilor Convenţiei. Curtea dispune aşadar de competenţa ratione personae pentru a soluţiona cauza.
123. În consecinţă, Curtea respinge excepţia incompatibilităţii ratione personae cu Convenţia a prezentei cauze.
(b) Compatibilitatea ratione materiae
124. Guvernul pârât a susţinut că cererea mai este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei. În acest sens, a subliniat caracterul obligatoriu al rezoluţiilor adoptate de către Consiliul de Securitate în temeiul Capitolului VII din Carta Naţiunilor Unite, precum şi prioritatea lor faţă de orice alt acord internaţional, în conformitate cu articolul 103 al Cartei.
125. Curtea constată că aceste argumente se referă la temeinicia plângerilor şi nu la compatibilitatea acestora cu Convenţia. Prin urmare, excepţia Guvernului pârât privind incompatibilitatea ratione materiae a cererii cu Convenţia trebuie unită cu fondul.
B. Asupra calităţii de „victimă” a reclamantului
1. Argumentele părţilor
126. Guvernul pârât a subliniat faptul că pe 23 septembrie 2009, numele reclamantului a fost radiat din lista anexată la rezoluţiile Consiliului de Securitate iar, pe 29 septembrie 2009, Ordonanţa Guvernului a fost modificată în consecinţă, producând efecte din data de 2 octombrie 2009. Astfel, măsurile sancţionatorii luate împotriva reclamantului au încetat. În opinia Guvernului, litigiul a fost soluţionat în sensul art. 37 § 1 (b) din Convenţie, acesta cerând Curţii radierea cererii de pe rolul său, în conformitate cu dispoziţiile menţionate.
127. Reclamantul a combătut acest argument. El a susţinut că evoluţia situaţiei, în sensul radierii numelui său de pe lista Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor, modificarea corespunzătoare a Ordonanţei privind talibanii, precum şi ridicarea sancţiunilor impuse împotriva sa, încă de la începutul luniii octombrie 2009, nu îi neagă statutul de victimă în privinţa încălcării drepturilor sale anterior acestei date.
2. Aprecierea Curţii
128. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, noţiunea de „victimă”, în sensul articolului 34 din Convenţie, are în vedere persoana direct afectată de actul sau de omisiunea statului, existenţa unei încălcări a Convenţiei fiind imaginabilă chiar şi în lipsa vreunui prejudiciu, acesta fiind relevant doar în contextul articolului 41. Prin urmare, deciziile sau măsurile favorabile reclamantului nu sunt, în principiu, suficiente pentru a-l scoate din categoria „victimelor”, decât dacă autorităţile naţionale i-au recunoscut această calitate, în mod explicit sau implicit, reparând încălcarea drepturilor sale garantate de Convenţie (a se vedea, printre altele, hotărârea Gäfgen c. Germaniei [MC], nr. 22978/05, § 115, CEDO 2010; Association Ekin c. Franţei (dec.), nr. 39288/98, 18 ianuarie 2000; Brumărescu c. României [MC], nr. 28342/95, § 50, CEDO 1999‑VII; Amuur c. Franţei, 25 iunie 1996, § 36, Colecţie de Hotărâri şi Decizii 1996‑III; şi Eckle c. Germaniei, 15 iulie 1982, § 66, Seria A nr. 51).
129. În prezenta cauză, Curtea reţine că sancţiunile impuse reclamantului au fost ridicate şi că acesta este acum liber să treacă frontiera Campione d’Italia, intrând şi tranzitând teritoriul elveţian. În schimb, ridicarea sancţiunilor, operaţie întreprinsă abia după lunile septembrie-octombrie 2009, nu a lipsit reclamantul de calitatea sa de victimă a lor din momentul în care numele său a fost înscris, în noiembrie 2001, în lista Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor şi în lista anexată la Ordonanţa privind talibanii, sau cel puţin de la 27 noiembrie 2003, atunci când a fost informat că nu îi mai era permisă trecerea frontierei (a se vedea paragraful 26 de mai sus). Ridicarea sancţiunilor nu poate fi considerată drept o recunoaştere de către Guvern, chiar şi implicită, a unei încălcări a dispoziţiilor Convenţiei, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii. Mai mult, aceasta nu a fost urmată de nicio despăgubire, în sensul aceleeaşi jurisprudenţe.
130. În consecinţă, reclamantul poate pretinde că a fost victima pretinselor încălcări ale Convenţiei pentru o perioadă de cel puţin şase ani. Drept rezultat, excepţia Guvernului cu privire la pretinsa lipsă a calităţii de victimă trebuie respinsă.
C. Dacă au fost epuizate toate remediile interne
1. Argumentele părţilor
(a) Guvernul pârât
131. Guvernul pârât a susţinut că, în conformitate cu regimul de sancţiuni instituit de către Consiliului de Securitate, derogările erau posibile atunci când acestea erau necesare pentru soluţionarea unui proces judiciar sau din alte motive, în special din motive medicale, umanitare ori de natură religioasă, sub rezerva aprobării acestora de către Comitetul pentru aplicarea sancţiunilor (a se vedea Rezoluţia 1390 (2002), paragraful 2(b)). Pentru asemenea situaţii, articolul 4a § 2 din Ordonanţa privind talibanii prevedea că Oficiul Federal pentru Migraţie (ODM) putea acorda asemenea dispense, în conformitate cu deciziile Consiliului de Securitate sau pentru protejarea intereselor statului elveţian.
132. Guvernul a menţionat că diferitele decizii emise de către Oficiu nu ar fi fost contestate şi că cererile reclamantului priveau doar problema radierii numelui său şi al organizaţiilor asociate de pe Anexa nr. 2 la Ordonanţa privind talibanii.
133. Guvernul a subliniat că, atât înainte, cât şi după hotărârea Curţii Federale, reclamantul nu a contestat deciziile emise de către fostul Oficiu Federal pentru Migraţie, Integrare şi Emigraţie (IMES, incorporat în ODM, odată cu înfiinţarea sa în 2005) sau de către ODM cu privire la derogările de la regimul sancţiunilor. În plus, autorităţile i-au acordat acestuia scutiri de care nu a făcut uz (prin deciziile din 20 septembrie 2006 şi 11 septembrie 2008). Reclamantul a susţinut, în acest context, că durata scutirilor nu ar fi fost suficientă pentru călătoriile propuse, având în vedere vârsta sa şi distanţa de parcurs. Cu referire la acest subiect, Guvernul a subliniat că prima scutire, cea de o zi, a fost acordată pentru o călătorie la Milano, în legătură cu procedurile judiciare, şi că ar fi fost necesară doar o oră de condus cu maşina din Campione d’Italia până în centrul oraşului Milan. A doua scutire, de două zile, i-a fost acordată reclamantului pentru o călătorie la Berna şi Sion, ambele oraşe fiind situate la o distanţă mai mică de trei ore şi jumătate cu maşina.
134. În cele din urmă, Guvernul a susţinut că reclamantul şi-ar fi putut schimba reşedinţa în orice moment, chiar şi temporar, în altă parte a Italiei, ţara a cărei cetăţenie o deţinea. În acest sens, a fost expediată o cerere de către autoritatea elveţiană competentă (mai întâi IMES, apoi ODM) către Comitetul pentru aplicarea sancţiunilor. Chiar dacă sancţiunile au fost formulate în termeni generali, Guvernul a fost de părere că strămutarea reclamantului ar fi fost autorizată de către Comitet.
135. Din aceste motive, Guvernul a susţinut că reclamantul nu a epuizat remediile interne.
(b) Reclamantul
136. În privinţa respingerii primelor trei cererilor de către ODM (26 mai 2004, 11 mai 2007 şi 2 august 2007), reclamantul a susţinut că nu a existat o jurisprudenţă internă clară din care să reiasă că autorităţile elveţiene au vreo marjă de apreciere în acordarea de scutiri de la restricţiile impuse şi că nu a existat nicio interpretare, în acest sens, din partea Curţii Federale. Mai mult, nu a fost întreprinsă nicio acţiune de către ODM sau de orice altă autoritate pentru a stabili dacă trebuiau sau nu acordate scutirile. În opinia sa, nu a putut exista, prin urmare, un remediu efectiv, în sensul dat de jurisprudenţa Curţii.
137. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului potrivit căruia reclamantul nu a făcut uz de scutirile acordate de către ODM (pe 20 septembrie 2006 şi pe 11 septembrie 2008), acesta a susţinut că ele presupuneau doar o ridicare provizorie a măsurilor impuse în cazul său, pentru situaţii speciale. Durata scutirilor de o zi sau două era departe de a-i fi suficientă, având în vedere vârsta sa şi întinderea călătoriilor planificate.
138. În privinţa regimului general de sancţiuni, reclamantul a susţinut că a epuizat toate remediile interne, contestând în faţa Curţii Federale restricţiile impuse prin Ordonanţa privind talibanii, pe care a contestat-o în faţa Curţii.
139. Reclamantul a mai arătat că argumentul Guvernului potrivit căruia cererea de strămutare într-o altă regiune a Italiei ar fi avut şanse mai mari de reuşită decât cererea de radiere era o pură speculaţie. O atare opţiune – puţin probabilă, în special din cauza blocării activelor sale financiare urmare a instituirii regimul de sancţiuni şi a faptului că ea nu a fost avută în vedere de către Curtea Federală – l-ar fi ajutat să obţină despăgubiri doar pentru câteva dintre restricţiile contestate.
2. Aprecierea Curţii
140. Curtea reiterează că, pentru a fi îndeplinite condiţiile articolului 35 din Convenţie, remediile care trebuie epuizate sunt cele disponibile şi suficiente, iar ele trebuie să privească încălcările invocate (a se vedea Tsomtsos şi alţii c. Greciei, 15 noiembrie 1996, § 32, Rapoarte 1996‑V).
141. Sarcina probei aparţine Guvernului care susţine că nu au fost epuizate toate remediile, demonstrând în faţa Curţii existenţa unui remediu efectiv în teorie şi practică, la momentul respectiv. Doar în aceste condiţii remediul este accesibil şi susceptibil să permită acordarea despăgubirilor în privinţa plângerilor reclamantului, prezintând totodată şanse rezonabile de succes (a se vedea V. c. Regatului Unit [MC], nr. 24888/94, § 57, CEDO 1999‑IX).
142. Mai mult, unui reclamant care a beneficiat el însuşi de un aparent remediu efectiv şi suficient, nu-i poate fi impus să le încerce şi pe celelalte disponibile, dar nesusceptibile de a-i ameliora situaţia (a se vedea, de exemplu, hotărârea Aquilina c. Maltei [MC], nr. 25642/94, § 39, CEDO 1999‑III, şi hotărârea Manoussakis şi alţii c. Greciei, 26 septembrie 1996, § 33, Rapoarte 1996‑IV).
143. În prezenta cauză, Curtea reţine că reclamantul nu a contestat refuzurile IMES şi ODM de a-i aproba cererile de scutire de la regimul de sancţiuni şi că atunci când i-au fost acordate – de două ori, acesta nu a făcut uz de ele (a se vedea paragrafele 34 şi 57 de mai sus).
144. Cu toate acestea, chiar presupunând că scutirile au atenuat întrucâtva efectele regimului de sancţiuni, permiţându-i reclamantului să părăsească enclava Campione d’Italia pentru motive medicale sau chestiuni juridice, Curtea este de părere că problema scutirilor a fost doar o parte dintr-o situaţie amplă a cărei origine se găseşte în înscrierea numelui reclamantului, de către autorităţile elveţiene, pe lista anexată la Ordonanţa privind talibanii, care era întemeiată pe datele listei Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor. În această privinţă, trebuie menţionat că reclamantul a formulat mai multe cereri în adresa autorităţilor naţionale pentru radierea numelui său din lista anexată la Ordonanţa privind talibanii – cereri respinse de către SECO şi Departamentul Federal pentru Afaceri Economice (a se vedea paragrafele 30-32 de mai sus). Consiliul Federal, în faţa căruia a contestat decizia Departamentului, a trimis cauza la Curtea Federală. Într-o hotărâre din 14 noiembrie 2007, această instanţă a respins contestaţia sa fără a examina temeinicia plângerilor în baza dispoziţiilor Convenţiei. În consecinţă, Curtea apreciază că reclamantul a epuizat toate remediile interne disponibile în privinţa regimului sancţiunilor în ansamblu, a cărui punere în aplicare se întemeia, în acest caz, pe înscrierea numelui său pe lista anexată la Ordonanţa privind talibanii.
145. În aceste circumstanţe, Curtea nu consideră că este necesar a fi analizat, la acest stadiu, argumentul adus de către Guvern potrivit căruia reclamantul ar fi putut proceda în mod rezonabil la strămutarea din Campione d’Italia, unde locuia din 1970, într-o altă regiune a Italiei. Din contra, problema va juca un anumit rol când va fi examinat criteriul proporţionalităţii măsurilor contestate (a se vedea paragraful 190 de mai jos).
146. Cu referire la capătul de cerere privind încălcarea articolului 8 prin înscrierea numelui reclamantului pe lista anexată la Ordonanţa privind talibanii şi prejudicierea onoarei şi a reputaţiei sale, Curtea reţine că problema a fost ridicată, cel puţin în substanţa ei, în faţa autorităţilor naţionale. Reclamantul a susţinut că înscrierea numelui său pe lista Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor a echivalat cu acuzarea sa publică de a se fi asociat cu Osama bin Laden, cu organizaţia al-Qaeda şi cu talibanii, ceea ce nu corespundea adevărului (a se vedea paragrafele 33 şi 38 de mai sus).
147. În consecinţă, Curtea respinge excepţia Guvernului cu privire la inadmisibilitatea cererii pentru neepuizarea remediilor interne în privinţa plângerilor reclamantului în temeiul articolelor 5 şi 8.
148. Cu referire la capătul de cerere în temeiul articolului 13, Curtea constată că excepţia de neepuizare a remediilor este strâns legată de fondul plângerii. Aşadar, Curtea îl va analiza odată cu fondul.
II. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE
149. Reclamantul a susţinut că măsura prin care i-au fost interzise intrarea şi tranzitul prin Elveţia i-a încălcat dreptul la respectarea vieţii private, incluzând aici viaţa profesională şi viaţa de familie. El a susţinut că interdicţia l-a împiedicat să-şi consulte doctorii din Italia sau din Elveţia, precum şi să-şi viziteze rudele şi prietenii. Înscrierea numelui său pe lista anexată la Ordonanţa privind talibanii i-a prejudiciat onoarea şi reputaţia. În sprijinul acestui capăt de cerere, reclamantul invocă dispoziţiile articolului 8 din Convenţie, care prevăd următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
A. Cu privire la admisibilitate
150. Curtea constată că trebuie să examineze mai întâi problema incidenţei articolului 8 în prezenta cauză.
151. Curtea reiterează că noţiunea de „viaţă privată” are un sens larg care nu permite definiţii exhaustive (a se vedea, de exemplu, hotărârea Glor c. Elveţiei, nr. 13444/04, § 52, CEDO 2009; Tysiąc c. Poloniei, nr. 5410/03, § 107, CEDO 2007‑I; Hadri-Vionnet c. Elveţiei, nr. 55525/00, § 51, 14 februarie 2008; Pretty c. Regatului Unit, nr. 2346/02, § 61, CEDO 2002‑III; şi S. şi Marper c. Regatului Unit [MC], nr. 30562/04 şi 30566/04, § 66, CEDO 2008). Curtea a constatat că starea de sănătate, împreună cu integritatea fizică şi morală, se încadrează în sfera vieţii private (a se vedea Glor, citată mai sus, § 54, şi X şi Y c. Olandei, 26 martie 1985, § 22, Seria A nr. 91; a se vedea, de asemenea, hotărârea Costello-Roberts c. Regatului Unit, 25 martie 1993, § 36, Seria A nr. 247‑C). Dreptul la viaţă privată include, de asemenea, dreptul la dezvoltare personală şi dreptul persoanei de a stabili şi dezvolta relaţii cu semenii săi şi cu mediul înconjurător în general (a se vedea, de exemplu, hotărârea S. şi Marper, citată mai sus, § 66).
152. În plus, trebuie reţinut că articolul 8 protejează, de asemenea, dreptul la respectarea „vieţii de familie”. În temeiul acestei dispoziţii, statele trebuie să acţioneze cu prudenţă pentru a nu-i împiedica pe cei vizaţi să ducă o viaţă de familie normală (a se vedea Marckx c. Belgiei, 13 iunie 1979, § 31, Seria A nr. 31). Curtea va determina existenţa unei vieţi de familie de la caz la caz, analizând circumstanţele fiecărei cauze. Criteriul important pentru incidenţa acestei prevederi este existenţa unor legături efective între persoanele vizate (ibid.; a se vedea, de asemenea, hotărârea K. şi T. c. Finlandei [MC], nr. 25702/94, § 150, CEDO 2001‑VII, şi Şerife Yiğit c. Turciei [MC], nr. 3976/05, § 93, 2 noiembrie 2010).
153. Curtea reiterează că articolul 8 protejează, de asemenea, dreptul la respectarea domiciliului (a se vedea, de exemplu, hotărârea Gillow c. Regatului Unit, 24 noiembrie 1986, § 46, Seria A nr. 109).
154. În lumina acestei jurisprudenţe, Curtea constată că plângerile depuse de către reclamant invocând articolul 8 trebuie într-adevăr examinate având acest temei. Nu este exclus faptul că interzicerea de intrare pe teritoriul elveţian l-a împiedicat pe acesta – sau cel puţin i-a făcut dificilă – consultarea medicilor în Italia sau Elveţia, ori vizitarea rudelor sale şi a prietenilor. Prin urmare, articolul 8 este incident în prezenta cauză în ambele sale laturi: „viaţa privată” şi „viaţa de familie”.
155. Mai mult, acest capăt de plângere nu este vădit nefondat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie, nefiind stabilit vreun temei pentru a-l declara inadmisibil. Aşadar, trebuie declarat admisibil.
B. Pe fond
1. Argumentele părţilor
(a) Reclamantul
156. Reclamantul a susţinut că restricţiile privind libertatea sa de circulaţie l-au împiedicat să ia parte la reuniunile familiale (nunţi şi înmormântări) ce au avut loc în perioada în care era în vigoare şi i se aplica regimul de sancţiuni. Astfel, reclamantul a pretins că a fost victima încălcării dreptului său la respectarea vieţii private şi de familie. În acest sens, a menţionat că statutul său de cetăţean italian, nerezident pe teritoriul statului pârât, nu-l împiedica să înainteze o plângere de încălcare a drepturilor sale de către statul elveţian, având în vedere situaţia specială a enclavei Campione d’Italia, care era înconjurată de teritoriul elveţian. Dată fiind integrarea Campione d’Italia în cantonul Ticino, în special integrarea economică, ar fi fost normal ca autorităţile elveţiene să-l trateze ca pe un cetăţean elveţian, în privinţa regimului de sancţiuni. Mai mult, reclamantul a afirmat, contrar celor spuse de Guvern, că nu a avut posibilitatea de a-şi schimba reşedinţa în altă regiune a Italiei.
157. Reclamantul a mai menţionat că înscrierea numelui său pe lista anexată la Ordonanţa privind talibanii i-a prejudiciat onoarea şi reputaţia, din moment ce lista enumera persoanele suspectate a fi contribuit la finanţarea activităţilor teroriste. În sprijinul său, acesta a invocat cauza Sayadi şi Vinck c. Belgiei (a se vedea paragrafele 88-92 de mai sus) în care Comitetul pentru Drepturile omului a constatat că înscrierea numelui reclamanţilor pe lista Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor a semnificat un atac ilicit la onoarea lor.
158. În opinia reclamantului, situaţia a fost agravată de faptul că nu i s-a acordat posibilitatea să conteste acuzaţiile ce îi erau aduse.
159. A avut loc, aşadar, o încălcare a articolului 8, sub mai multe aspecte.
(b) Guvernul pârât
160. Guvernul a arătat că reclamantul era liber să primească toate vizitele pe care le dorea în Campione d’Italia, în special pe cele ale nepoţilor săi. Reclamantul nu a susţinut că ar fi fost imposibil sau foarte greu pentru familia sa sau pentru prieteni să vină în Campione d’Italia, unde şi-ar fi putut împlini viaţa sa familială şi socială aşa cum ar fi considerat de cuviinţă, fără vreo restricţie. În privinţa reuniunilor familiale precum căsătoria unei rude sau a unui prieten, acesta ar fi putut solicita o derogare de la regimul de sancţiuni. Mai mult, aşa cum s-a arătat în privinţa epuizării remediilor interne, reclamantul ar fi putut solicita strămutarea în altă parte a Italiei. În fine, Convenţia nu protejează dreptul unui resortisant străin de a călători într-un stat care i-a interzis intrarea pe teritoriul său, astfel încât să-şi menţină reşedinţa într-o enclavă din care nu ar putea ieşi decât prin tranzitarea teritoriului acelui stat. Din aceste motive, Guvernul consideră că măsurile contestate nu au constituit o ingerinţă în drepturile garantate de articolul 8 din Convenţie.
161. Ca răspuns la afirmaţia reclamantului potrivit căreia el nu ar fi fost niciodată în măsură să afle cauzele măsurilor restrictive sau să le conteste în faţa unei instanţe, Guvernul a declarat că măsurile în discuţie nu au încălcat drepturile reclamantului garantate de articolul 8. Prin urmare, aspectul procedural al acestei dispoziţii nu era aplicabil.
162. Din aceste motive, Guvernul a opinat că restricţiile impuse nu au constituit o ingerinţă în drepturile reclamantului garantate de articolul 8. În cazul în care Curtea ar considera altfel, Guvernul a susţinut că măsura a fost necesară într-o societate democratică, în conformitate cu articolul 8 § 2.
2. Aprecierea Curţii
(a) Dacă a existat o ingerinţă
163. Curtea consideră necesar să înceapă prin a examina afirmaţia reclamantului potrivit căreia a existat o ingerinţă în dreptul său la respectarea vieţii sale private şi de familie, având în vedere interdicţia de intrare şi de tranzit a teritoriului elveţian.
164. Curtea reiterează că statele sunt îndrituite, aşa cum o prescriu normele dreptului internaţional şi sub rezerva obligaţiilor ce decurg din tratatele la care sunt parte, să controleze intrarea străinilor pe teritoriile lor. Cu alte cuvinte, Convenţia nu garantează unui străin dreptul de a intra pe teritoriul unui anumit stat (a se vedea, printre multe alte hotărâri, Maslov c. Austriei [MC], nr. 1638/03, § 68, CEDO 2008; Üner c. Olandei [MC], nr. 46410/99, § 54, CEDO 2006‑XII; Boujlifa c. Franţei, 21 octombrie 1997, § 42, Rapoarte 1997‑VI; şi Abdulaziz, Cabales şi Balkandali c. Regatului Unit, 28 mai 1985, § 67, Seria A nr. 94).
165. În cauză, Curtea reţine constatarea Curţii Federale potrivit căreia măsura luată constituia o restrângere semnificativă a libertăţii reclamantului (a se vedea paragraful 52 demai sus), având în vedere faptul că se afla într-o situaţie aparte, aceea că enclava Campione d’Italia era înconjurată de cantonul elveţian Ticino. Curtea va adopta această opinie. Măsura interzicerii reclamantului de a părăsi teritoriul izolat vreme de cel puţin şase ani a fost de natură să-i îngreuneze contactul cu alte persoane – prietenii şi familia sa – ce locuiau în afara enclavei (a se vedea, mutatis mutandis, Agraw c. Elveţiei, nr. 3295/06, § 51, şi Mengesha Kimfe v. Elveţiei, nr. 24404/05, §§ 69-72, ambele hotărâri fiind din 29 iulie 2010).
166. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că a existat o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private şi de familie, în sensul articolului 8 § 1.
(b) Dacă ingerinţa a fost justificată
167. Ingerinţa în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private şi de familie, aşa cum s-a constatat mai sus, încalcă articolul 8, dacă nu îndeplineşte condiţiile paragrafului 2 al acestuia. Rămâne să se stabilească dacă măsura a fost luată „în conformitate cu legea”, a vizat unul dintre scopurile legitime enumerate în acest paragraf şi a fost „necesară într-o societate democratică” pentru atingerea scopurilor vizate. Curtea consideră necesar, în primul rând, să reitereze câteva principii de care se va ghida în examinarea ulterioară.
(i) Principii generale
168. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, părţile contractante sunt răspunzătoare în temeiul articolului 1 din Convenţie pentru toate actele şi omisiunile autorităţilor lor, indiferent dacă acestea au fost o consecinţă a reglementărilor interne sau a necesităţii de conformare cu obligaţiile internaţionale. Articolul 1 nu face nicio distincţie cu privire la categoriile de norme sau măsuri şi nu scuteşte nicio parte contractantă de controlul jurisdicţional convenţional (a se vedea hotărârea Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi, citată mai sus, § 153, şi Partidul Comunist Unit din Turcia şi alţii c. Turciei, 30 ianuarie 1998, § 29, Rapoarte 1998-I). Angajamentele internaţionale ale unui stat, luate după intrarea în vigoare a Convenţiei în privinţa sa, îi pot atrage răspunderea pentru neconformitatea lor cu scopurile acesteia (a se vedea hotărârea Al‑Saadoon şi Mufdhi c. Regatului Unit, nr. 61498/08, § 128, CEDO 2010, şi Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi, citată mai sus, § 154, precum şi hotărârile citate în acestea).
169. Mai mult, Curtea reiterează că dispoziţiile Convenţiei nu pot fi interpretate într-un vid, ci în conformitate cu principiile generale ale dreptului internaţional. Trebuie să se ţină seama, aşa cum o prevede articolul 31 § 3 (c) din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969, „de orice regulă pertinentă de drept internaţional aplicabilă relaţiilor dintre părţi” şi, în special, de normele privind protecţia internaţională a drepturilor omului (a se vedea, de exemplu, hotărârea Neulinger şi Shuruk c. Elveţiei [MC], nr. 41615/07, § 131, CEDO 2010; Al‑Adsani c. Regatului Unit [MC], nr. 35763/97, § 55, CEDO 2001-XI; şi Golder c. Regatului Unit, 21 februarie 1975, § 29, Seria A nr. 18).
170. La contractarea de noi obligaţii internaţionale, statele sunt prezumate a nu deroga de la obligaţiile lor anterioare. În cazul în care mai multe instrumente internaţionale aparent contradictorii sunt aplicabile în acelaşi timp, jurisprudenţa internaţională, precum şi doctrina le interpretează de o asemenea manieră încât să le armonizeze efectele şi să evite orice antinomie dintre ele. Prin urmare, două angajamente internaţionale divergente trebuie armonizate astfel încât acestea să producă efecte în deplină concordanţă cu normele deja existente (a se vedea, în această privinţă, hotărârea Al-Saadoon şi Mufdhi, citată mai sus, § 126; Al-Adsani, citată mai sus, § 55; şi decizia Banković, citată mai sus, §§ 55-57; a se vedea, de asemenea, referinţele citate din raportul grupului de lucru al ILC intitulat „Fragmentarea dreptului internaţional: dificultăţi generate de diversificarea şi extinderea dreptului internaţional”, paragraful 81 de mai sus).
171. În special cu privire la problema raportului dintre Convenţie şi rezoluţiile Consiliului de Securitate, Marea Cameră reţine ceea ce a statuat deja în cauza Al-Jedda (citată mai sus):
„101. Articolul 103 din Carta Naţiunilor Unite prevede că obligaţiile membrilor Naţiunilor Unite izvorâte din aceasta vor prevala în cazul unui conflict cu obligaţiile ce decurg din orice alt acord internaţional. Înainte de a vedea dacă articolul 103 este aplicabil în prezenta cauză, Curtea trebuie să stabilească dacă a existat vreun conflict între obligaţiile Regatului Unit izvorâte din Rezoluţia 1546 a Consiliului de Securitate al ONU şi obligaţiile acestui stat decurgând din articolul 5 § 1 din Convenţie. Cu alte cuvinte, întrebarea-cheie este dacă Rezoluţia 1546 impune Regatului Unit obligaţia de a-l ţine pe reclamant internat.
102. Cu privire la interpretarea Rezoluţiei 1546, Curtea face trimitere la considerentele de la paragraful 76 de mai sus. În plus, Curtea trebuie să aibă în vedere scopurile pentru care a fost creată Organizaţia Naţiunilor Unite. Tot aşa cu primul paragraf al articolului 1 din Carta Naţiunilor Unite trasează scopul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, cel de-al treilea paragraf prevede că Organizaţia Naţiunilor Unite a fost înfiinţată pentru a ‘realiza cooperarea internaţională în ... promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale’. Articolul 24(2) din Cartă impune Consiliului de Securitate ca, în exercitarea atribuţiilor sale cu privire la sarcina primară a menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, să ‘acţioneze în conformitate cu scopurile şi principiile Naţiunilor Unite’. În acest context, Curtea consideră că, în interpretarea rezoluţiilor trebuie să existe prezumţia potrivit căreia Consiliul de Securitate nu urmăreşte să impună vreo obligaţie de încălcare a principiilor fundamentale ale drepturilor omului de către state. În cazul unei neclarităţi in terminis a unor rezoluţii ale Consiliului de Securitate, Curtea trebuie să aleagă, prin urmare, interpretarea cea mai apropiată de cerinţele Convenţiei şi care va evita orice conflict dintre obligaţii. În lumina rolului important al Naţiunilor Unite pentru promovarea şi susţinerea respectării drepturilor omului, este de aşteptat că atunci când va impune statelor punerea în aplicare a unor măsuri speciale care ar putea intra în conflict cu obligaţiile lor decurgând din dreptul internaţional al drepturilor omului, Consiliul de Securitate o va face într-un limbaj clar şi explicit.”
172. Marea Cameră confirmă aceste principii. Cu toate acestea, în prezenta cauză se observă că, spre deosebire de situaţia de fapt din Al-Jedda, unde formularea din rezoluţia în discuţie nu specifica internarea fără existenţa unui proces, Rezoluţia 1390 (2002) impune textual interzicerea intrării şi tranzitului prin teritoriul statelor a persoanelor menţionate pe lista Naţiunilor Unite. Prin urmare, prezumţia menţionată mai sus este răsturnată în cazul de faţă, având în vedere redactarea clară şi explicită a Rezoluţiei, prin impunerea unei obligaţii care conduce la încălcarea drepturilor omului (a se vedea paragraful 7 al Rezoluţiei 1267 (1999), la paragraful 70 de mai sus, în care Consiliul de Securitate a fost chiar mai explicit în înlăturarea oricăror alte obligaţii internaţionale care ar fi fost incompatibile cu rezoluţia).
(ii) Baza legală
173. Curtea reţine că problema existenţei unei baze legale nu este o chestiune de dispută între părţi. Curtea observă că măsurile contestate au fost adoptate în conformitate cu Ordonanţa privind talibanii, pentru punerea în aplicare a rezoluţiilor relevante ale Consiliului de Securitate. Mai exact spus, interdicţia de intrare şi tranzitare a teritoriului elveţian s-a întemeiat pe articolul 4a din Ordonanţă (a se vedea paragraful 66 de mai sus). Măsurile au fost, prin urmare, prevăzute de lege.
(iii) Scopul legitim
174. Reclamantul nu a negat faptul că restricţiile contestate au fost impuse urmărind un scop legitim. Curtea a stabilit că aceste restricţii vizau unul sau mai multe dintre scopurile legitime enumerate de articolul 8 § 2. În primul rând, ele preveneau criminalitatea. În al doilea rând, odată ce rezoluţiile Consiliului de Securitate au fost adoptate pentru combaterea terorismului internaţional – în baza Capitolului VII din Carta Naţiunilor Unite („Acţiunea în caz de ameninţări împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi acte de agresiune”) –, erau în măsură să contribuie la siguranţa publică şi la securitatea naţională ale Elveţiei.
(iv) „Necesară într-o societate democratică”
(α) Punerea în aplicare a rezoluţiilor Consiliului de Securitate
175. Guvernul pârât, împreună cu guvernele francez şi britanic în calitate de terţi intervenienţi, au susţinut că punerea în aplicare a rezoluţiilor Consiliului de Securitate nu se afla la latitudinea autorităţilor elveţiene. Prin urmare, Curtea trebuie să verifice întâi aceste rezoluţii pentru a stabili dacă ele confereau statelor o marjă de apreciere în privinţa punerii lor în aplicare şi, în special, dacă le-au permis autorităţilor să ia în considerare natura specifică a situaţiei reclamantului, pentru a îndeplini cerinţele articolului 8 din Convenţie. În acest sens, se va lua în considerare modul de redactare a rezoluţiilor şi contextul în care au fost adoptate (a se vedea hotărârea Al-Jedda, citată mai sus, § 76, împreună cu referinţele la jurisprudenţa relevantă a Curţii Internaţionale de Justiţie). Se vor mai avea în vedere scopurile vizate de rezoluţii (a se vedea, în această privinţă, hotărârea Kadi a CJCE, § 296, paragraful 86 de mai sus), astfel cum figurează în preambulul lor, preambul citit în lumina scopurilor şi principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite.
176. Curtea reţine că Elveţia a devenit membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite la 10 septembrie 2002. Autorităţile elveţiene au adoptat Ordonanţa privind talibanii pe 2 octombrie 2000, adică înainte ca Elveţia să devină parte a acestei organizaţii, ea fiind în schimb parte a Convenţiei. De asemenea, statul elveţian a pus în aplicare la nivel naţional interdicţia de intrare şi de tranzit asupra reclamantului în conformitate cu Rezoluţia 1390 (2002) din 16 ianuarie 2002 (a se vedea paragraful 74 de mai sus), iar la data de 1 mai a anului respectiv a modificat conţinutul articolului 4a din Ordonanţa privind talibanii. Curtea recunoaşte, în special în lumina dispoziţiilor de la paragraful 2, că această rezoluţie era adresată „tuturor statelor”, nu doar statelor membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite. Cu toate acestea, Carta nu le impune statelor un model anume pentru implementarea rezoluţiilor adoptate de către Consiliul de Securitate în temeiul Capitolului VII. Fără a aduce atingere caracterului obligatoriu al rezoluţiilor respective, Carta lasă, în principiu, la latitudinea statelor membre ONU, alegerea modurilor de transpunere a lor în ordinea juridică internă. Astfel, Carta le impune statelor o obligaţie de rezultat, mijloacele de punere în aplicare aparţinându-le (a se vedea în acelaşi sens, mutatis mutandis, hotărârea Kadi a CJCE, § 298, paragraful 86 de mai sus).
177. În prezenta cauză, reclamantul a contestat în principal interdicţia de intrare şi de tranzit a teritoriului elveţian, impusă prin implementarea Rezoluţiei 1390 (2002). Paragraful 2 litera (b) al acestei rezoluţii prevedea că interdicţia „nu se aplică în cazul în care intrarea sau tranzitul [este] necesar pentru soluţionarea unei proceduri judiciare ...”. În opinia Curţii, termenul „necesar” este interpretabil de la caz la caz.
178. În plus, paragraful 8 al Rezoluţiei 1390 (2002) a Consiliului de Securitate prevedea că „[îndeamnă] toate statele să procedeze imediat la punerea în aplicare şi consolidarea prin acte legislative şi măsuri administrative, iar după caz, a măsurilor impuse prin legile şi reglementările interne împotriva cetăţenilor sau a altor persoane ori entităţi acţionând pe teritoriul lor ...” (a se vedea paragraful 74 de mai sus). Formularea „după caz” era menită să ofere autorităţilor naţionale o anumită flexibilitate în implementarea rezoluţiei.
179. În fine, Curtea se va referi şi la moţiunea prin care Comisia de Politică Externă a Consiliului Naţional Elveţian i-a solicitat Consiliului Federal informarea Consiliul de Securitate al ONU că nu va mai aplica necondiţionat sancţiunile împotriva persoanelor menţionate în rezoluţiile pentru combaterea terorismului (a se vedea paragraful 63 de mai sus). Chiar dacă moţiunea a fost redactată în termeni generali, se poate spune că situaţia reclamantului a fost una dintre principalele cauze ce au condus la adoptarea acesteia. În opinia Curţii, prin adoptarea acestei propuneri, Parlamentul elveţian şi-a exprimat intenţia de a dispune de o marjă de apreciere în aplicarea rezoluţiilor Consiliului de Securitate.
180. Curtea reţine aşadar că statul elveţian a dispus de o anumită marjă de apreciere, limitată, dar totuşi existentă, în implementarea rezoluţiilor obligatorii ale Consiliului de Securitate al ONU.
(β) Dacă ingerinţa a respectat criteriul proporţionalităţii în prezenta cauză
181. O ingerinţă va fi considerată „necesară într-o societate democratică” pentru un scop legitim dacă există o „nevoie socială imperioasă” şi, în special, dacă este proporţională cu scopul legitim vizat, iar motivele invocate de către autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt „pertinente şi suficiente”. (a se vedea, de exemplu, hotărârea S. şi Marper, citată mai sus, § 101, precum şi hotărârea Coster c. Regatului Unit [MC], nr. 24876/94, § 104, 18 ianuarie 2001, împreună cu jurisprudenţa citată acolo).
182. Obiectul şi scopul Convenţiei – tratat de garantare a drepturilor omului pe bază obiectivă (a se vedea hotărârea Neulinger şi Shuruk, citată mai sus, § 145) – cer ca dispoziţiile sale să fie interpretate şi aplicate de o manieră care îi fac garanţiile reale şi efective (a se vedea, printre altele, hotărârea Artico c. Italiei, 13 mai 1980, § 33, Seria A nr. 37). Astfel, pentru a asigura „respectarea” vieţii private şi de familie în sensul articolului 8, trebuie avute în vedere realităţile fiecărui caz în parte, pentru a nu aplica mecanic dispoziţiile de drept intern unei situaţii speciale (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Emonet şi alţii c. Elveţiei, nr. 39051/03, § 86, 13 decembrie 2007).
183. Curtea a stabilit anterior că, pentru ca o măsură să fie considerată proporţională şi necesară într-o societate democratică, nu trebuie să existe o alternativă ce ar încălca mai puţin dreptul fundamental şi care ar îndeplini acelaşi scop (a se vedea hotărârea Glor, citată mai sus, § 94).
184. În orice caz, aprecierea ultimă a necesităţii ingerinţei rămâne supusă controlului de conformitate cu cerinţele Convenţiei, control efectuat de către Curte (a se vedea, de exemplu, hotărârea S. şi Marper, citată mai sus, § 101, şi hotărârea Coster, citată mai sus, § 104). Trebuie lăsată totuşi o marjă de apreciere autorităţilor naţionale pentru a se pronunţa în acest sens. Limitele acestei marje variază şi depind de o serie de factori, inclusiv de natura dreptului convenţional în discuţie, importanţa sa pentru persoană, natura ingerinţei şi scopul vizat de aceasta (a se vedea S. şi Marper, citată mai sus, § 102).
185. Pentru a răspunde la întrebarea dacă măsurile luate împotriva reclamantului au fost proporţionale cu scopul legitim pe care îl urmăreau şi dacă motivele invocate de către autorităţile naţionale erau „pertinente şi suficiente”, Curtea trebuie să examineze dacă autorităţile elveţiene au luat îndeajuns în considerare caracterul specific al cazului său şi dacă au adoptat, în cadrul marjei lor de apreciere, măsurile pe care au fost chemate să le aplice urmare a instituirii regimului de sancţiuni, raportat la situaţia aparte a reclamantului.
186. Procedând astfel, Curtea este dispusă să ia în considerare faptul că ameninţarea terorismului era deosebit de gravă la momentul adoptării rezoluţiilor care instituiau sancţiunile, între 1999 şi 2002. Aceasta reiese clar din modul redactare a rezoluţiilor, dar şi din contextul în care au fost adoptate. Oricum, menţinerea sau chiar consolidarea acestor măsuri de-a lungul anilor trebuie explicată şi justificată temeinic.
187. Curtea observă, în acest sens, că cercetările efectuate de către autorităţile elveţiene şi cele italiene au condus la concluzia că suspiciunile cu privire la participarea reclamantului la activităţi teroriste erau vădit nefondate. Pe 31 mai 2005, Procurorul Federal elveţian a încetat cercetarea pornită în octombrie 2001 împotriva reclamantului, iar la 5 iulie 2008, Guvernul italian a înaintat Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor o cerere de radiere a numelui reclamantului pe motiv că procedurile împotriva sa au încetat (a se vedea paragraful 56 de mai sus). Curtea Federală, la rândul ei, a observat că statul care a efectuat cercetările şi procesele penale nu putea proceda la radierea numelui, dar putea, cel puţin, să sesizeze Comitetul pentru aplicarea sancţiunilor cu privire la rezultatele cercetării, cerând radierea lui de pe listă (a se vedea paragraful 51 de mai sus).
188. În această privinţă, Curtea este surprinsă de afirmaţia potrivit căreia autorităţile elveţiene nu au informat Comitetul pentru aplicarea sancţiunilor până pe data de 2 septembrie 2009 despre concluziile cercetării încheiate la 31 mai 2005 (a se vedea paragraful 61 de mai sus). Cu toate acestea, observând că veridicitatea acestei afirmaţii nu a fost contestată de către Guvern şi că nu fost dată nicio explicaţie pentru această întârziere, Curtea consideră că o comunicare mai promptă a concluziilor organelor de cercetare ar fi condus la radierea numelui reclamantului din lista Naţiunilor Unite mai devreme, reducând considerabil perioada de timp în care acesta a fost supus restrângerii drepturilor decurgând din articolul 8 (a se vedea, în acest sens, hotărârea Sayadi and Vinck (Comitetul pentru Drepturile Omului), § 12, paragrafele 88-92 de mai sus).
189. În ceea ce priveşte interdicţia din cauză, Curtea subliniază că aceasta a împiedicat reclamantul nu numai să intre pe teritoriul elveţian, ci şi să părăsească teritoriul Campione d’Italia, având în vedere statutul ei de enclavă, ba chiar să călătorească în orice altă parte a Italiei, ţara al cărui cetăţean era, fără să încălce regimul de sancţiuni.
190. Mai mult, Curtea consideră că reclamantul nu ar fi putut cere în mod rezonabil strămutarea din Campione d’Italia într-o altă regiune a Italiei, odată ce locuia acolo din 1970, mai ales că asupra activelor sale opera blocajul impus prin paragraful 1 (c) din Rezoluţia 1373 (2001) (a se vedea paragraful 73 de mai sus), iar acesta nu mai putea dispune în mod liber de toate bunurile sale. Indiferent dacă i s-ar fi acordat sau nu o autorizaţie de strămutare, trebuie subliniat că dreptul la respectarea domiciliului este protejat pe terenul articolului 8 din Convenţie. (a se vedea, de exemplu, hotărârea Prokopovich c. Rusiei, nr. 58255/00, § 37, CEDO 2004‑XI, şi hotărârea Gillow, citată mai sus, § 46).
191. Curtea constată, de asemenea, că prezenta cauză are şi o latură medicală, care nu ar trebui ignorată. Reclamantul s-a născut în 1931 şi are probleme de sănătate (a se vedea paragraful 14 de mai sus). Chiar Curtea Federală a constatat că, deşi articolul 4a § 2 din Ordonanţa cu privire la talibani era formulat mai mult ca o normă pemisivă, el impunea autorităţilor efectuarea de derogări în toate cazurile în care regimul sancţiunilor instituit de către ONU o permitea. O restricţie mai amplă a libertăţii de circulaţie nu ar fi fost justificată nici prin rezoluţiile Consiliului de Securitate şi nici nu ar fi urmărit interesul public, fiind disproporţionată în raport de situaţia specială a reclamantului (a se vedea paragraful 52 de mai sus).
192. În realitate, IMES şi ODM au respins o serie de cereri de dispensă pentru intrare şi tranzit prezentate de către reclamant, care a invocat motive medicale sau chestiuni judiciare. El nu a contestat aceste refuzuri. Mai mult, când două dintre cererile sale au fost acceptate, el nu a făcut uz de acestea (pentru una şi respectiv două zile), spunând că perioada de timp prevăzută era insuficientă pentru a întreprinde călătoriile, având în vedere vârsta sa şi distanţa mare ce trebuia parcursă. Curtea admite că reclamantul ar fi considerat dispensele insuficiente ca durată, având în vedere factorii sus-menţionaţi (a se vedea, în special, paragraful 191 de mai sus).
193. Ar trebui subliniat în această privinţă că, în conformitate cu paragraful 2(b) din Rezoluţia 1390 (2002), Comitetul pentru aplicarea sancţiunilor avea dreptul de a acorda scutiri în cazuri aparte, în special pentru motive medicale, umanitare sau religioase. În cursul întâlnirii din 22 februarie 2008 (a se vedea paragraful 54 de mai sus), un reprezentant al Departamentului Federal al Afacerilor Externe a susţinut că reclamantul putea solicita Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor acordarea unei scutiri pe o perioadă mai mare, având în vedere situaţia sa specială. Reclamantul nu a făcut uz de acest mijloc, dar nici autorităţile elveţiene nu l-au susţinut în acest scop, aşa cum reiese din stenograma acelei întâniri.
194. S-a stabilit că numele reclamantului a fost adăugat în lista ONU la iniţiativa Statelor Unite ale Americii, şi nu la cea a Elveţiei. Nici nu s-a contestat faptul că, cel puţin până la adoptarea Rezoluţiei 1730 (2006), sesizarea Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor în vederea radierii numelui de pe listă cădea în sarcina statului de cetăţenie sau de rezidenţă al persoanei în cauză. Elveţia nu este nici statul de cetăţenie şi nici cel de rezidenţă al reclamantului, prin urmare, autorităţile elveţiene nu aveau competenţa de a iniţia o atare procedură. Cu toate acestea, nu reiese că autorităţile elveţiene au sugerat acest lucru statului italian în vederea unei asemenea iniţiative sau a acordării de asistenţă în acest sens (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Sayadi şi Vinck (Comitetul pentru Drepturile Omului), § 12, paragrafele 88-92 se mai sus). Se poate observa din stenograma întâlnirii din 22 februarie 2008 (paragraful 54 de mai sus) că autorităţile i-au sugerat doar reclamantului să ia contact cu misiunea permanentă a Italiei la ONU, adăugând că Italia ocupa un loc în Consiliul de Securitate.
195. Curtea recunoaşte că Elveţia, împreună cu alte state, au făcut eforturi considerabile care au condus, după câţiva ani, la ameliorarea regimului sancţiunilor (a se vedea paragrafele 64 şi 78 de mai sus). Totuşi, având în vedere principiul conform căruia Convenţia protejează drepturi reale şi efective, iar nu teoretice sau iluzorii (a se vedea hotărârea Artico, citată mai sus, § 33), este important ca în cauză să se ia în considerare măsurile pe care autorităţile naţionale le-au adoptat în mod efectiv sau au încercat să le adopte în vederea soluţionării situaţiei speciale a reclamantului. În această privinţă, Curtea constată că autorităţile elveţiene nu au luat suficient în considerare realităţile cazului, în special situaţia geografică aparte a Campione d’Italia, durata considerabilă a măsurilor impuse sau cetăţenia solicitantului, vârsta şi starea sănătăţii lui. Se constată, de asemenea, că posibilitatea de a decide modul în care rezoluţiile Consiliului de Securitate urmau a fi implementate în ordinea juridică internă ar fi permis ameliorarea regimului de sancţiuni aplicabil reclamantului, fără a i se încălca dreptul la viaţă privată şi de familie şi a eluda caracterul obligatoriu al rezoluţiilor relevante sau al conformităţii cu sancţiunile instituite de acesta.
196. Având în vedere natura Convenţiei de tratat de garantare colectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea, de exemplu, hotărârea Soering, citată mai sus, § 87, şi Irlanda c. Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, § 239, Seria A nr. 25), Curtea constată că statul pârât nu s-a putut disocia în mod valid de caracterul obligatoriu al rezoluţiilor Consiliului de Securitate, dar ar fi trebuit să convingă Curtea că cel puţin a încercat să ia măsurile necesare pentru a adapta sancţiunile la situaţia specială a reclamantului.
197. Această constatare scuteşte Curtea să răspundă la întrebarea privind ierarhia dintre obligaţiile ce decurg din Convenţie şi cele ce decurg din Carta Naţiunilor Unite, întrebare ridicată de guvernul pârât şi guvernele interveniente. În opinia Curţii, important este că Guvernul pârât nu a reuşit să demonstreze că a încercat, pe cât posibil, armonizarea obligaţiilor pe care le considera divergente (a se vedea, în această privinţă, paragrafele 81 şi 170 de mai sus).
198. Având în vedere toate circumstanţele cauzei, Curtea constată că restricţiile impuse asupra libertăţii de circulaţie a reclamantului pentru această perioadă de timp nu asigurau un just echilibru între dreptul la protecţia vieţii sale private şi de familie, pe de o parte, şi scopurile legitime ale prevenirii criminalităţii şi protejarea securităţii naţionale şi a siguranţei publice din Elveţia, pe de altă parte. Prin urmare, ingerinţa în dreptul său la respectarea vieţii private şi de familie nu a fost una proporţională, deci nu a îndeplinit condiţia necesităţii într-o societate democratică.
(γ) Concluzie
199. Urmare a celor expuse mai sus, Curtea respinge excepţia incompatibilităţii ratione materiae cu prevederile Convenţiei şi, pronunţându-se pe fond, constată că a existat o încălcare a articolului 8 din aceasta. Având în vedere concluzia şi în pofida faptului că afirmaţia reclamantului potrivit căreia înscrierea numelui său pe lista anexată la Ordonanţa privind talibanii i-a adus un prejudiciu onoarei şi reputaţiei constituie un capăt de cerere aparte, Curtea constată că nu este necesar să-l examineze separat.
III. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENŢIE
200. Reclamantul s-a plâns că nu a avut parte de un remediu efectiv prin care plângerile sale întemeiate pe prevederile Convenţiei să fie examinate. Aşadar, acesta a susţinut că a existat o încălcare a articolului 13, care prevede următoarele:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor ofciale.”
A. Cu privire la admisibilitate
201. Curtea reţine că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în înţelesul articolului 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, Curtea consideră că nu a fost stabilit niciun temei pentru a-l declara inadmisibil. Acest capăt de cerere este declarat, aşadar, admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
(a) Reclamantul
202. Reclamantul a susţinut, invocând cauza Al-Nashif c. Bulgariei (nr. 50963/99, 20 iunie 2002), că interesele concurente de asigurare a protecţiei surselor de date şi informaţii importante pentru securitatea naţională, pe de o parte, şi dreptul la un remediu efectiv, pe de altă parte, ar fi fost reconciliate prin intermediul unei proceduri special adaptate. Cu toate acestea, nicio astfel de procedură nu a fost disponibilă în speţă, în cadrul organismelor Naţiunilor Unite sau în faţa autorităţilor naţionale.
203. Acesta a subliniat apoi că deja menţionata hotărâre Sayadi and Vinck (a se vedea paragrafele 88-92 de mai sus), în care Comitetul pentru Drepturile Omului a stabilit că remediul efectiv a fost asigurat prin hotărârea judecătorească ce obliga Guvernul belgian, guvern care a propus numele reclamanţilor Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor în primul rând, să depună şi o cerere de radiere în faţa aceluiaşi Comitet, nu prezenta relevanţă pentru prezenta cauză din două motive. Întâi, pentru că acesta nu susţinea în cerere că statul elveţian nu a întreprins nimic pentru ca numele său să fie radiat din lista Naţiunilor Unite; Comitetul pentru Drepturile Omului a confirmat în mod clar că autoritatea competentă era numai Comitetul pentru aplicarea sancţiunilor, iar nu statul în sine. În al doilea rând, în speţă, Curtea Federală, spre deosebire de Tribunalul de Primă Instanţă din Bruxelles în hotărârea Sayadi şi Vinck, deşi a observat că Guvernul pârât s-a obligat să-i acorde sprijin reclamantului în vederea radierii numelui său, în fapt nu a dispus să se procedeze în acest fel.
204. În opinia reclamantului, conformitatea măsurilor contestate cu articolul 3, 8 şi 9 din Convenţie nu a fost supusă controlului unei instanţe interne şi că, pe cale de consecinţă, a existat o încălcare a articolului 13.
(b) Guvernul pârât
205. În opinia Guvernului, articolul 13 presupune ca în cazul în care o persoană prezintă o cerere convingătoare potrivit căreia a avut loc o încălcare a Convenţiei, aceasta trebuie să aibă parte de un remediu efectiv în faţa „autorităţii naţionale”. Guvernul a susţinut că, având în vedere argumentele anterioare, cererile reclamantului nu au fost satisfăcute. Guvernul a mai susţinut că, în cazul în care Curtea decide să nu dea curs acestei aserţiuni, nu a existat nicio încălcare a articolului 13 combinat cu articolul 8 în prezenta cauză.
206. Guvernul a subliniat faptul că reclamantul a solicitat radierea numelui său şi cele ale organizaţiilor asociate din lista anexată la Ordonanţa privind talibanii. Cererea a fost aparent examinată de către Curtea Federală, care a statuat că reclamantul nu a avut la dispoziţie un remediu efectiv în privinţa acestui aspect, întrucât, existând obligaţia de a respecta rezoluţiile Consiliului de Securitate, nu era în măsură să anuleze sancţiunile impuse reclamantului. Cu toate acestea, Curtea Federal a statuat că, în această situaţie, era de obligaţia Elveţiei să solicite radierea numelui reclamantului sau să susţină o atare procedură iniţiată de către acesta. În acest sens, Guvernul a susţinut că statul elveţian nu era îndrituit să înainteze o cerere de radiere, întrucât reclamantul nu deţinea cetăţenie elveţiană şi nu îşi avea reşedinţa în Elveţia, fapt confirmat de către Comitetul pentru aplicarea sancţiunilor. Singura posibilitatea pe care o aveau autorităţile elveţiene era să sprijine doar o cerere depusă de către reclamant, ceea ce a şi făcut-o, prin comunicarea către avocatul său a ordonanţei de încetare a urmăririi penale.
2. Aprecierea Curţii
(a) Principii incidente
207. Curtea reţine că articolul 13 garantează disponibilitatea, la nivel naţional, a unui remediu prin intermediul căruia să se invoce o încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie. Prin urmare, deşi statele contractante dispun de o marjă de apreciere cu privire la modul în care acestea se conformează obligaţiilor ce le revin în temeiul articolului 13, este imperioasă existenţa unui remediu intern care să permită autorităţii naţionale competente să analizeze cererile privind dispoziţiile convenţionale încălcate şi să acorde protecţia corespunzătoare. Domeniul de aplicare al obligaţiei ce decurge din articolul 13 variază în funcţie de natura plângerii reclamantului. Cu toate acestea, remediul trebuie să fie „efectiv”, atât în practică, cât şi în drept, în sensul că disponibilitatea sa trebuie să nu fie împiedicată de actele sau omisiunile autorităţilor, în mod nejustificat (a se vedea Büyükdağ c. Turciei, nr. 28340/95, § 64, 21 decembrie 2000, împreună cu jurisprudenţa citată acolo, în special Aksoy c. Turciei, 18 decembrie 1996, § 95, Rapoarte 1996‑VI). Doar în anumite condiţii totalitatea remediilor prevăzute de legislaţia internă pot îndeplini cerinţele articolului 13 (a se vedea, în special, Leander c. Suediei, 26 martie 1987, § 77, Seria A nr. 116).
208. Cu toate acestea, articolul 13 prevede că un remediu este considerat disponibil în dreptul intern doar pentru cererile ce pot fi considerate „serioase şi legitime” în raport de dispoziţiile Convenţiei (a se vedea, de exemplu, Boyle şi Rice c. Regatului Unit, 27 aprilie 1988, § 54, Seria A nr. 131). Acest articol nu garantează existenţa unui remediu care să permită ca legile unui stat-parte să fie atacate în faţa unei autorităţi naţionale pe motiv că ar contraveni dispoziţiilor Convenţiei (a se vedea hotărârea Costello-Roberts, citată mai sus, § 40), ci urmăreşte doar să asigure faptul că oricine face o plângere credibilă privind încălcarea unui drept din Convenţie va beneficia de un remediu efectiv prevăzut de ordinea juridică internă (ibid., § 39).
(b) Aplicarea principiilor în prezenta cauză
209. Curtea consideră că acest capăt de plângere este discutabil, având în vedere constatarea de mai sus a încălcării articolului 8. Prin urmare, rămâne a se stabili dacă reclamantul a avut, în temeiul normelor dreptului elveţian, un remediu efectiv prin intermediul căruia să se plângă de încălcarea drepturilor garantate de Convenţie.
210. Curtea observă că reclamantul a putut să se adreseze autorităţilor naţionale pentru radierea numelui său din lista anexată la Ordonanţa privind talibanii şi că acest lucru i-ar fi permis să pretindă despăgubiri prin intermediul cererilor sale întemeiate pe dispoziţiile Convenţiei. Cu toate acestea, autorităţile nu au examinat pe fond cererile cu privire la pretinsele încălcări ale Convenţiei. În special Curtea Federală a considerat că, deşi s-ar putea verifica dacă statul elveţian era legat de rezoluţiile Consiliului de Securitate, nu ar fi putut ridica sancţiunile impuse reclamantului din motivul că acestea nu respectau drepturile omului (a se vedea paragraful 50 de mai sus).
211. Curtea Federală a recunoscut de altfel expres că procedura de radiere la nivelul Organizaţiei Naţiunilor Unite, chiar dacă îmbunătăţită prin rezoluţiile de dată recentă, nu ar fi fost considerată drept un remediu efectiv în sensul articolului 13 din Convenţie (ibid.).
212. Curtea se referă în continuare la constatarea CJCE potrivit căreia „nu rezultă că principiile care guvernează ordinea juridică internaţională creată de Naţiunile Unite nu presupun faptul că testul jurisdicţional al legalităţii interne a regulamentului în litigiu, din perspectiva libertăţilor fundamentale, ar fi exclus din cauză că acest act vizează punerea în aplicare a unei rezoluţii a Consiliului de Securitate adoptate în temeiul Capitolului VII din Carta Naţiunilor Unite” (a se vedea hotărârea Kadi a CJCE, § 299, şi paragraful 86 de mai sus). Curtea constată că acelaşi raţionament este aplicabil, mutatis mutandis, în cauză, în privinţa controlului conformităţii Ordonanţei privind talibanii cu textul Convenţiei, control efectuat de către autorităţile elveţiene. Nimic din textul rezoluţiilor Consiliului de Securitate nu interzicea autorităţilor elveţiene să creeze mecanisme pentru verificarea măsurilor luate la nivel naţional în legătură cu acestea.
213. Având în vedere cele de mai sus, Curtea reţine că reclamantul nu a avut la dispoziţie niciun mijloc efectiv de a obţine radierea numelui său de pe lista anexată la Ordonanţa privind talibanii, deci nu a beneficiat de niciun remediu în privinţa pretinselor încălcări ale Convenţiei. (a se vedea, mutatis mutandis, cele menţionate de către Lordul Hope, în partea principală a hotărârii Ahmed şi alţii, §§ 81-82, paragraful 96 de mai sus).
214. În consecinţă, Curtea respinge excepţia preliminară invocată de către Guvern cu privire la neepuizarea tuturor căilor de atac interne şi, pronunţându-se pe fond, constată o încălcare a articolului 13 combinat cu articolul 8.
IV. PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ARTICOLULUI 5 DIN CONVENŢIE
215. Bazându-se pe dispoziţiile articolului 5 § 1 din Convenţie, reclamantul a susţinut că, prin interzicerea intrării şi tranzitului teritoriului elveţian, dată fiind prezenţa numelui său pe lista Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor, autorităţile elveţiene l-au lipsit de libertate. În temeiul articolului 5 § 4, el s-a plâns că autorităţile nu au întreprins niciun control al legalităţii restricţiilor impuse libertăţii de circulaţie. Acest dispoziţii prevăd următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
(a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;
(b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotarâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;
(c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a banui că a savârşit o infracţiune sau când exista motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
(d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotarâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;
(e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
(f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.
...
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.
...”
1. Argumentele părţilor şi ale terţilor intervenienţi
(a) Guvernul
216. Făcând referire la hotărârea Guzzardi c. Italiei (6 noiembrie 1980, Seria A nr. 39) şi S.F. c. Elveţiei (nr. 16360/90, decizia Comisiei din 2 martie 1994, Decizii şi Rapoarte 76-B, pp. 13 et seq.), Guvernul a susţinut că nu a existat nici o „privare de libertate” în cazul de faţă. Scopul măsurii în cauză nu a fost să limiteze libertatea reclamantului la perimetrul enclavei Campione d’Italia. I-a fost impusă doar o interdicţie de intrare şi de tranzit a teritoriului elveţian. Faptul că reclamantul a dedus că libertatea sa de mişcare a fost împiedicată prin măsurile contestate îi era imputabil doar lui, pentru că el este cel care a ales să locuiască într-o enclavă italiană înconjurată de teritoriul elveţian. Nici sancţiunile stabilite de Organizaţia Naţiunilor Unite, nici implementarea lor de către autorităţile elveţiene nu l-au obligat să rămână un rezident al Campione d’Italia. Ar fi putut solicita oricând o autorizare de strămutare a reşedinţei în altă parte a Italiei.
217. În privinţa efectelor şi a condiţiilor măsurii, Guvernul a arătat mai departe că reclamantul nu a fost supus vreunei restricţii afară de interdicţia teoretică a intrării şi tranzitului prin Elveţia. Reclamantul nu s-a aflat sub supravegherea autorităţilor elveţiene în mod special, nu a avut obligaţii specifice şi a putut primi câte vizite dorea. Acesta şi-a putut întâlni avocaţii în mod liber, oricând. Guvernul a subliniat în continuare faptul că frontiera dintre Campione d’Italia şi Elveţia nu era patrulată, aşa că interdicţia privind intrarea în Elveţia nu ar fi constituit un obstacol fizic pentru reclamant.
218. Din aceste motive, Guvernul a susţinut că măsura contestată nu putea fi considerată drept o privare de libertate în sensul articolului 5 § 1.
(b) Reclamantul
219. Reclamantul a susţinut că situaţia sa nu putea fi comparată cu cea din cauza S.F. c. Elveţiei (citată mai sus), unde Comisia a declarat inadmisibilă cererea unui reclamant în temeiul articolului 5, potrivit căreia nu i-ar fi fost permisă ieşirea din Campione d’Italia vreme de mai mulţi ani. În primul rând, în cazul reclamantului, imposibilitatea de a părăsi acel perimetru nu era rezultatul unei condamnări penale şi, în al doilea rând, acesta s-a aflat în imposibilitatea de a contesta restricţiile impuse în contextul unui proces echitabil, spre deosebire de reclamantul din cauza S.F.
220. Reclamantul nu a contestat faptul că nu a existat vreun obstacol de natură fizică în cazul trecerii frontierei, dar a subliniat că aceasta era, ocazional, obiect al controlului inopinat, iar în cazul în care ar fi fost descoperit trecând-o, ar fi avut de suportat sancţiuni dure.
221. Reclamantul a declarat că suprafaţa Campione d’Italia era de 1.6 km² şi că, prin urmare, perimetrul în care putea circula liber era chiar mai mic decât cel al reclamantului din cauza Guzzardi (citată mai sus), care se afla pe o insulă de 2.5 km².
222. Mai mult, reclamantul a subliniat că însăşi Curtea Federală a recunoscut echivalenţa restricţiilor impuse cu un arest la domiciliu. Pentru toate aceste motive, reclamantul a susţinut incidenţa articolului 5 § 1 în cazul său.
(c) Guvernul francez
223. Guvernul francez, terţ intervenient, a fost de părere că articolul 5 din Convenţie nu putea fi aplicabil în situaţia unei persoane căreia i-a fost refuzată intrarea sau tranzitul unui teritoriu şi că circumstanţele particulare ale cauzei, care decurg din faptul că reşedinţa reclamantului era într-o enclavă din cadrul cantonului italian Ticino, nu ar fi putut schimba această aserţiune, cu excepţia cazului în care dispoziţiile legale ar fi fost denaturate.
2. Aprecierea Curţii
224. Curtea reiterează că articolul 5 consacră un drept fundamental, şi anume protecţia individului împotriva ingerinţelor arbitrare ale statului în dreptul său la libertate. Textul articolului 5 clarifică faptul că garanţiile pe care le conţine sunt aplicabile „tuturor”. Literele (a)-(f) ale articolului 5 § 1 conţin o listă exhaustivă a motivelor pentru care o persoană poate fi lipsită de libertate. Nicio lipsire de libertate nu este compatibilă cu articolul 5 § 1 dacă nu se regăseşte într-unul dintre aceste motive sau dacă nu este luată în baza unei derogări legale conforme cu articolul 15 din Convenţie, care permite statelor-parte ca, „în caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii”, să ia măsuri derogatorii de la obligaţiile ce le revin în temeiul articolului 5, „în măsura strictă în care situaţia o impune” (a se vedea, printre alte hotărâri, cauza Al-Jedda, citată mai sus, § 99; A. şi alţii c. Regatului Unit [MC], nr. 3455/05, §§ 162-163, CEDO 2009; şi Irlanda c. Regatului Unit, citată mai sus, § 194).
225. Articolul 5 § 1 nu prevede simple restrângeri ale libertăţii de circulaţie. Acestea sunt reglementate de articolul 2 al Protocolului nr. 4 la Convenţie, protocol neratificat de către statul elveţian. Pentru a stabili dacă o persoană a fost „lipsită de libertatea sa” în sensul articolului 5, punctul de plecare este situaţia ei concretă, ţinându-se cont de o serie de criterii precum tipul, durata, efectele şi modul de punere în aplicare a măsurii în cauză. Diferenţa dintre lipsirea de libertate şi restrângerea libertăţii este una de grad sau de intensitate, iar nu una de natură sau de substanţă (a se vedea hotărârea Austin şi alţii c. Regatului Unit [MC], nr. 39692/09, 40713/09 şi 41008/09, § 57, 15 martie 2012; Stanev c. Bulgariei [MC], nr. 36760/06, § 115, 17 ianuarie 2012; Medvedyev şi alţii c. Franţei [MC], nr. 3394/03, § 73, CEDO 2010; Guzzardi, citată mai sus, §§ 92-93; Storck c. Germaniei, nr. 61603/00, § 71, CEDO 2005‑V; şi Engel şi alţii c. Olandei, 8 iunie 1976, § 59, Seria A nr. 22).
226. Curtea este în continuare de părere că obligaţia de a ţine cont de „tipul” şi „modul de punere în aplicare” a măsurii în cauză (a se vedea hotărârea Engel şi alţii, § 59, precum şi Guzzardi, § 92, ambele citate mai sus) îi permite să aibă în vedere contextul specific şi circumstanţele implementării restricţiilor, altele decât în cazul clasicei detenţii într-o celulă (a se vedea, de exemplu, Engel şi alţii, § 59, şi Amuur, § 43, ambele citate mai sus). Într-adevăr, contextul în care măsura este adoptată reprezintă un factor semnificativ din moment ce, urmare a problemelor ivite în societatea modernă, publicul poate fi nevoit să suporte restricţii privind libertatea de circulaţie, în interesul binelui comun. (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Austin şi alţii, citată mai sus, § 59)
227. Curtea observă că, în susţinerea argumentul său potrivit căruia articolul 5 trebuie să se aplice în prezenta cauză, reclamantul a invocat, în special, cauza Guzzardi citată mai sus. În acel caz, cererea a fost depusă de către o persoană care, suspectată fiind de apartenenţa la o „grupare mafiotă”, a fost obligată să locuiască pe o insulă, într-o zonă neîmprejmuită de 2,5 km², împreună cu alţi rezidenţi, aflaţi într-o situaţie similară, şi cu personalul de supraveghere (a se vedea, de asemenea, hotărârea Giulia Manzoni c. Italiei, 1 iulie 1997, §§ 18-25, Rapoarte 1997‑IV).
228. Din contra, în cauza S.F. c. Elveţiei (citată mai sus), unde reclamantul s-a plâns de faptul că nu i-a fost permisă părăsirea Campione d’Italia timp de mai mulţi ani, Comisia a declarat cererea inadmisibilă, statuând că articolul 5 nu era aplicabil în cauză. Marea Cameră consideră că este necesar ca, în acest caz, să se opteze pentru cea de-a doua abordare, din următoarele motive.
229. În situaţia concretă a reclamantului, Curtea recunoaşte că restricţiile au fost menţinute o perioadă semnificativă. Cu toate acestea, observă că teritoriul în care reclamantului nu i s-a permis să circule aparţinea unei ţări terţe, Elveţia, şi că, în conformitate cu dreptul internaţional, statele au dreptul să le interzică intrarea străinilor pe teritoriul lor (a se vedea punctul 164 de mai sus). Restricţiile în cauză nu au împiedicat reclamantul să locuiască şi să se deplaseze liber înăuntrul teritoriului în care îşi avea reşedinţa permanentă, reşedinţă pe care şi-a ales-o de bunăvoie pentru trai şi pentru desfăşurarea activităţilor de zi cu zi. Curtea consideră că, în aceste condiţii, situaţia reclamantului este radical diferită de situaţia de fapt din cauza Guzzardi (citată mai sus) şi că interdicţia impusă asupra sa nu ridică vreo problemă în temeiul articolului 5 din Convenţie.
230. În continuare, Curtea admite că enclava Campione d’Italia reprezintă un teritoriu de mici dimensiuni. Cu toate acestea, reclamantul nu s-a aflat efectiv în detenţie, şi nici sub arest la domiciliu. Pur şi simplu i-a fost interzisă intrarea şi tranzitul unui anumit teritoriu, iar, ca urmare a acestei măsuri, s-a aflat în imposibilitatea de a părăsi enclava.
231. În plus, Curtea subliniază că reclamantul nu a contestat în faţa acesteia afirmaţia guvernului elveţian potrivit căreia nu ar fi fost supus niciunei măsuri de supraveghere din partea autorităţilor elveţiene şi că nu a fost obligat să dea dări de seamă în mod regulat poliţiei (în contra, Guzzardi, citată mai sus, § 95). Se pare că nici nu i-ar fi fost limitată libertatea de a primi vizitatori, indiferent dacă erau rude, doctori sau avocaţi.
232. În fine, Curtea aminteşte că regimul de sancţiuni i-a permis solicitantului să solicite derogări de la interdicţia de intrare sau de tranzit, şi că asemenea scutiri i-au fost acordate de două ori, dar acesta nu a uzitat de ele.
233. Având în vedere toate circumstanţele prezentei cauze şi în conformitate cu jurisprudenţa sa, Curtea, asemenea Curţii Federale (a se vedea paragraful 48 de mai sus), constată că reclamantul nu a fost „lipsit de libertatea sa” în sensul articolului 5 § 1, prin adoptarea măsurii de interzicere a intrării şi tranzitului teritoriului elveţian.
234. Prin urmare, capătul de cerere formulat în temeiul articolului 5 este vădit nefondat şi trebuie respins, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
V. ALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI ALE CONVENŢIEI
235. Invocând, în esenţă, aceleaşi argumente precum cele examinate de către Curte în legătură cu încălcarea articolelor 5 şi 8 din Convenţie, reclamantul a adus în discuţie încălcarea articolului 3. Potrivit acestuia, interdicţia de a părăsi enclava Campione d’Italia pentru a vizita o moschee i-ar fi îngrădit libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, garantată de dispoziţiile articolului 9.
236. Având în vedere toate materialele aflate la dispoziţia sa şi presupunând chiar că aceste motive au fost invocate în mod corespunzător în faţa instanţelor naţionale, Curtea nu găseşte vreo aparenţă de încălcare a articolelor 3 şi 9 din Convenţie.
237. Prin urmare, acest capăt de cerere trebuie respins ca vădit nefondat, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
VI. APLICABILITATEA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
238. Articolul 41 din Convenţie prevede următoarele:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
239. Reclamantul nu a menţionat în cerere că solicită daune materiale sau morale.
240. În consecinţă, nu există niciun motiv să i se acorde vreo sumă cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecată
241. Reclamantul a pretins, de asemenea, suma de 75,000 lire sterline (GBP) plus TVA pentru onorariile avocaţilor, cu ocazia procesului în faţa Curţii, împreună cu suma de 688.22 euro (EUR) pentru costurile legate de deplasările avocatului său în Campione d’Italia, pentru apelurile telefonice şi pentru cheltuielile de birou.
242. Guvernul a susţinut că reclamantul a ales să fie reprezentat de către un avocat membru al baroului din Londra, care a încasat un tarif orar cu mult mai mare decât rata medie a tarifelor similare din Elveţia, această alegere implicând, de asemenea, cheltuieli mari de deplasare. În opinia Guvernului, chiar dacă s-ar admite că prezenta cauză ar fi într-adevăr atât de complexă precum pretinde reclamantul, numărul de ore facturate a fost excesiv. În consecinţă, Guvernul a susţinut că, în eventualitatea în care cererea ar fi admisă, o sumă de până la 10,000 de franci elveţieni (CHF) ar fi o compensaţie echitabilă.
243. Curtea reiterează că, în cazul în care constată existenţa vreunei încălcări a Convenţiei, reclamantului îi pot fi acordate costurile şi cheltuielile suportate în legătură cu procesele din faţa instanţelor naţionale pentru prevenirea sau repararea acestei încălcări de către acestea (a se vedea Neulinger şi Shuruk, citată mai sus, § 159). Mai mult, asemenea costuri şi cheltuieli trebuie să fi fost suportate în mod efectiv şi necesar şi trebuie să fie rezonabile ca mărime (ibid.).
244. Curtea nu împărtăşeşte opinia Guvernului potrivit căreia reclamantul ar trebui să-şi asume consecinţele opţiunii sale de a fi reprezentat de către un avocat britanic. Curtea subliniază în această privinţă că, potrivit Regulii 36 § 4 (a) din regulamentul Curţii, reprezentantul reclamantului trebuie să fie „un avocat autorizat să-şi exercite profesia în oricare dintre statele parte şi rezident pe teritoriul unuia dintre ele ...”. Cu toate acestea, se remarcă faptul că numai capetele de cerere depuse în temeiul articolelor 8 şi 13 au condus, în prezenta cauză, la constatarea încălcării Convenţiei. Restul capetelor de cerere sunt inadmisibile. Suma pretinsă de către reclamant este, prin urmare, excesivă.
245. În consecinţă, având în vedere materialele aflate la dispoziţia sa şi criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să i se acorde reclamantului suma de EUR 30,000 pentru costurile şi cheltuielile suportate în legătură cu procesul în faţa acesteia.
C. Dobânzi moratorii
246. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Respinge excepţiile preliminare ale Guvernului potrivit cărora cererea este incompatibilă ratione personae cu dispoziţiile Convenţiei şi că reclamantului îi lipseşte statutul de victimă;
2. Alătură fondului cauzei excepţia preliminară a Guvernului potrivit căreia cererea este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei;
3. Respinge excepţia preliminară a neepuizării remediilor interne în privinţa capetelor de cerere întemeiate pe articolele 5 şi 8 şi alătură această excepţie fondului cauzei cu referire la capătul de cerere în temeiul articolului 13;
4. Declară capetele de cerere privind articolele 8 şi 13 admisibile şi restul capetelor de cerere inadmisibile;
5. Respinge excepţia preliminară a Guvernului potrivit căreia cererea este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei şi reţine existenţa unei încălcări a articolului 8 din Convenţie;
6. Respinge excepţia preliminară a Guvernului referitoare la neepuizarea tuturor remediilor interne cu privire la capătul de cerere în temeiul articolului 13 şi reţine existenţa unei încălcări a articolului 13 din Convenţie combinat cu articolul 8;
7. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să-i plătească reclamantului, în termen de trei luni, suma de EUR 30,000 (treizeci mii euro), la care se adaugă orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată, convertiţi la rata cursului de schimb al statului pârât din data pronunţării hotărârii;
(b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
8. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile.
Redactată în limbile engleză şi franceză şi notificată în şedinţă publică, în Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, pe 12 septembrie 2012.
Michael O’BoyleNicolas Bratza
Grefier-adjunctPreşedinte
În conformitate cu Articolul 45 § 2 din Convenţie şi Regula 74 § 2 din Regulamentul Curţii, vor fi anexate la prezenta hotărâre următoarele opinii separate:
(a) opinia concordantă conjunctă a Judecătorilor Bratza, Nicolaou şi Yudkivska;
(b) opinia concordantă a Judecătorului Rozakis, la care s-au raliat Judecătorii Spielmann şi Berro-Lefèvre;
(c) opinia concordantă a Judecătorului Malinverni.
N.B.
M.O’B.
Opiniile separate nu au fost traduse, însă acestea pot fi consultate în repertoriul jurisprudenţial HUDOC al Curţii, fiind redactate în limbile engleză şi/sau franceză, limbile oficiale ale hotărârii.
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013.
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2013
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2013
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
Full & Egal Universal Law Academy