© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.
© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
Notă informativă privind cauza nr. 155 din faţa Curţii
August-septembrie 2012
Nada c. Elveţiei [MC] - 10593/08
Hotărârea 12.9.2012 [MC]
Articolul 8
Articolul 8-1
Respectarea vieţii de familie
Respectarea vieţii private
Interzicerea, prin legislaţia care implementează Rezoluţiile Consiliului de Securitate al ONU, a călătoriei printr-un stat care înconjoară o enclavă: încălcare
Articolul 1
Jurisdicţia statelor
Competenţa în cazul unui rezident al zonei enclavizate, împiedicat efectiv să călătorească, urmare a implementării de către statul pârât a Rezoluţiei Consiliului de Securitate al ONU
Articolul 5
Articolul 5-1
Lipsire de libertate
Interdicţia de călătorie prin statul care înconjoară enclava: inadmisibil
În fapt – Ordonanţa federală elveţiană privind talibanii a fost adoptată în vederea aplicării mai multor rezoluţii ale Consiliului de Securitate al ONU. Aceasta a avut ca efect împiedicarea reclamantului, cetăţean egiptean, de a intra sau tranzita teritoriul Elveţiei, dat fiind faptul că numele său a fost înscris în lista din anexa Comitetului pentru aplicarea sancţiunilor al Consiliului de Securitate al ONU privind persoanele suspectate de a se fi asociat cu talibanii şi cu organizaţia al-Qaeda („lista”). Reclamantul locuia în Campione d’Italia, o enclavă italiană de aprx. 1.6 km², înconjurată de cantonul elveţian Ticino şi separată de restul Italiei printr-un lac. Reclamantul a susţinut că restricţia l-a împiedicat să părăsească enclava şi, deci, să-şi vadă prietenii şi familia, fapt care i-a cauzat suferinţe din cauza imposibilităţii de a primi ajutor medical adecvat pentru rezolvarea problemelor sale de sănătate. În cele ce au urmat, numele reclamantului a fost cu greu radiat din Ordonanţă, chiar dacă organele de cercetare elveţiene constataseră de mult timp că acuzaţiile aduse lui erau nefondate.
În drept
(a) Excepţii preliminare – Guvernul pârât a susţinut faptul că cererea era inadmisibilă în privinţa a mai multe capete, în special faptul că era incompatibilă ratione personae şi ratione materiae cu prevederile Convenţiei, şi anume că reclamantul nu avea statutul de „victimă”, precum şi că reclamantul nu a epuizat toate remediile interne. Curtea a alăturat examinarea problemei compatibilităţii ratione materiae fondului cauzei. În privinţa excepţiilor preliminare, Curtea a reţinut următoarele:
(i) Compatibilitatea ratione personae: Curtea nu a putut confirma argumentul potrivit căruia măsurile luate de statele membre ale Naţiunilor Unite pentru implementarea rezoluţiilor relevante ale Consiliului de Securitate erau puse în sarcina acestei organizaţii, şi nu în cea a statului pârât. Spre deosebire de poziţia Curţii în cauza Behrami and Behrami c. Franţei,* în care acţiunile şi omisiunile contestate erau atribuite organismelor ONU, rezoluţiile relevante din prezenta cauză cereau statelor să acţioneze în nume propriu şi să le implementeze la nivel naţional. Măsurile impuse de rezoluţiile Consiliului de Securitate au fost implementate la nivel naţional printr-o Ordonanţă a Consiliului Federal, iar solicitările reclamantului pentru acordarea unei scutiri de la interdicţia de intrare şi tranzit a teritoriului Elveţiei au fost respinse de către autorităţile elveţiene. Acţiunile şi omisiunile în discuţie au fost astfel atribuite Elveţiei şi erau de natură a angaja răspunderea statului elveţian.
Concluzie: excepţie preliminară respinsă (unanimitate).
(ii) Statutul de victimă: Ridicarea sancţiunilor, la şase ani după ce au fost impuse, nu a putut fi privită ca o recunoaştere a Guvernului privind existenţa unei încălcări a Convenţiei şi nu a fost urmată de nicio despăgubire, în înţelesul dat de jurisprudenţa Curţii. În consecinţă, reclamantul ar mai putea susţine că a fost victima pretinselor încălcări.
Concluzie: excepţie preliminară respinsă (unanimitate).
(iii) Epuizarea tuturor remediilor interne: Curtea a constatat că reclamantul nu a contestat faptul că, urmare a cererilor sale, nu i s-au acordat scutiri de la regimul sancţiunilor, precum şi faptul că, de două ori când i s-au acordat, nu a făcut uz de ele. Cu toate acestea, chiar presupunând că scutirile au atenuat din efectele regimului, permiţându-i-se părăsirea temporară a enclavei din motive stabilite, Curtea a fost de părere că problema scutirilor era parte a unei situaţii complexe, a cărei origine se găsea în înscrierea, de către autorităţile elveţiene, a numelui reclamantului în lista anexată la Ordonanţa privind talibanii, întocmită după lista ONU. Constatând că reclamantul a înaintat, fără vreun rezultat, mai multe solicitări autorităţilor naţionale pentru radierea numelui său de pe listă şi că Tribunalul Federal a respins recursul său fără a examina fondul plângerii în baza Convenţiei, Curtea a considerat că reclamantul a epuizat toate remediile interne privind regimul sancţiunilor per ansamblu, în cazul articolelor 5 şi 8 din Convenţie. Curtea a alăturat fondului cauzei examinarea excepţiei neepuizării remediilor interne, cu privire la capătul de cerere în temeiul articolului 13.
Concluzie: excepţie preliminară respinsă (unanimitate).
(b) Pe fond – Articolul 8: Măsurile impuse au oprit reclamantul într-o zonă închisă vreme de cel puţin şase ani, împiedicându-l, sau cel puţin făcându-i dificilă consultarea doctorilor în Italia sau Elveţia, ori vizitarea prietenilor şi a familiei. A existat aşadar o ingerinţă în dreptul reclamantului la viaţă privată şi de familie. Măsurile au avut temei juridic şi au vizat scopurile legitime ale prevenirii criminalităţii şi garantarea securităţii naţionale şi a siguranţei publice.
Curtea a statuat apoi asupra justeţei ingerinţei. Aceasta a reiterat că statele contractante sunt răspunzătoare, în virtutea articolului 1 din Convenţie, pentru toate acţiunile şi omisiunile autorităţilor lor, indiferent dacă ele sunt o consecinţă a reglementărilor de drept intern sau a obligaţiilor internaţionale. Atunci când a analizat raportul dintre Convenţie şi rezoluţiile Consiliului de Securitate, Curtea a statuat în hotărârea Al-Jedda c. Regatului Unit** că trebuie avută în vedere prezumţia potrivit căreia Consiliul de Securitate nu impune statelor membre obligaţia de a încălca principiile fundamentale ale drepturilor omului. Era de presupus că, în scopul adoptării de către state a unor măsuri speciale ce ar fi intrat în conflict cu obligaţiile impuse de dreptul internaţional al drepturilor omului, Consiliul de Securitate ar fi folosit un limbaj clar şi explicit. Cu toate acestea, în prezenta cauză, prezumţia a fost răsturnată de prevederile Rezoluţiei 1390 (2002), care cereau expres statelor să împiedice intrarea şi tranzitul prin teritoriul lor.
Astfel, Carta ONU nu le-a impus statelor un anume model pentru implementarea rezoluţiilor adoptate de către Consiliul de Securitate în temeiul Capitolului VII, ci le-a permis în schimb libera alegere în privinţa posibilelor modele de punere în aplicare a acelor rezoluţii în ordinea juridică naţională. Prin urmare, Elveţia a dispus de o marjă de apreciere limitată, dar existentă, în vederea implementării rezoluţiilor obligatorii relevante. Curtea a continuat analiza proporţionalităţii măsurilor luate de către autorităţile elveţiene, în lumina marjei lor de apreciere. Curtea a constatat caracterul neprevăzut al faptului că, în mod aparent, autorităţile elveţiene nu au informat Comitetul pentru aplicarea sancţiunilor până în luna septembrie 2009 despre concluziile Procurorului Federal, concluzii potrivit cărora acuzaţiile aduse reclamantului erau vădit nefondate. O comunicare mai promptă a concluziilor organelor de urmărire penală ar fi condus la o mai rapidă radiere a numelui reclamantului de pe lista ONU. Cu privire la scopul urmărit prin interdicţie, acesta a împiedicat reclamantul nu numai să intre în Elveţia, ci să părăsească întreg perimetrul Campione d’Italia, dată fiind situaţia enclavei, şi să călătorească dintr-o parte în alta a Italiei, statul al cărui cetăţean era. Cauza a presupus şi o latură medicală, ce nu a fost avută în vedere: reclamantului, născut în 1931 şi având probleme de sănătate, i-au fost refuzate mai multe cereri de scutire de la interdicţia de intrare sau tranzit din motive medicale sau în legătură cu procedurile judiciare. Nici autorităţile elveţiene nu i-au acordat vreun sprijin în acordarea unei scutiri de la regimul sancţiunilor, dată fiind situaţia sa specială. Dacă era adevărat faptul că autorităţile elveţiene nu erau răspunzătoare pentru înscrierea numelui reclamantului în listă, că nu Elveţia era statul de cetăţenie sau de rezidenţă al acestuia şi că nu ele erau competente să sesizeze Comitetul pentru aplicarea sancţiunilor în vederea radierii, acestea se pare că nu au intervenit la autorităţile italiene pentru a se iniţia o asemenea procedură sau pentru a le acorda sprijinul necesar în acest scop. Curtea a considerat aici că ele nu au luat suficient în considerare realităţile cauzei, în special situaţia unică a reclamantului din punct de vedere geografic, precum şi durata considerabilă a măsurilor. Acţiunile autorităţilor statului pârât nu au putut să se limiteze în mod valid la caracterul obligatoriu al rezoluţiilor Consiliului de Securitate, dar Curtea ar fi fost convinsă că acestea au luat – sau au încercat să ia – toate măsurile posibile pentru a adapta regimul sancţiunilor situaţiei reclamantului. Această constatare a scutit Curtea de a stabili ierarhia dintre obligaţiile decurgând din Convenţie, pe de o parte, şi cele decurgând din Carta ONU, pe de altă parte. Guvernul pârât a eşuat în a demonstra că s-a încercat, pe cât posibil, armonizarea obligaţiilor considerate divergente. Excepţia sa preliminară privind incompatibilitatea ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei a fost, prin urmare, respinsă. Având în vedere toate circumstanţeke, restricţiile impuse libertăţii de circulaţie a reclamantului pe o perioadă considerabilă de timp nu au îndeplinit condiţia justului echilibru dintre dreptul la protecţia vieţii sale private şi de familie şi scopurile legitime urmărite.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Articolul 13: Curtea a constatat că reclamantul a fost în măsură să se adreseze autorităţilor naţionale în vedere radierii numelui de pe listă şi că acest fapt i-ar fi adus despăgubiri pentru cererile sale întemeiate pe dispoziţiile Convenţiei. Cu toate acestea, autorităţile nu au examinat cererile pe fond. În special Curtea Federală a considerat că, deşi se putea stabili dacă statul elveţian era legat de rezoluţiile Consiliului de Securitate, nu putea ridica sancţiunile impuse reclamantului sub motivul că acestea ar încălca drepturile omului. Mai mult, Curtea Federală a recunoscut expres faptul că procedura de radiere de la nivelul Organizaţiei Naţiunilor Unite nu putea fi considerată drept un remediu efectiv în înţelesul articolului 13 din Convenţie.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Articolul 5 § 1: Deşi restricţiile privind libertatea de circulaţie a reclamantului au fost menţinute pentru o perioadă considerabilă de timp, zona în care nu i s-a permis să călătorească era teritoriul unui stat terţ, stat care putea împiedica aici intrarea unui străin, în temeiul dispoziţiilor de drept internaţional. Restricţiile în cauză nu au împiedicat reclamantul să locuiască sau să se deplaseze liber pe teritoriul unde îşi avea reşedinţa permanentă. Deşi mărimea teritoriului era una redusă, reclamantul nu se afla efectiv în stare de detenţie, tot aşa cum nu se afla nici sub arest la domiciliu. Regimul sancţiunilor îi permitea reclamantului să solicite scutiri de la interdicţia de intrare sau de tranzit, ele fiindu-i acordate, într-adevăr, de două ori (deşi acesta nu făcuse uz de ele). În consecinţă, reclamantul nu a fost „lipsit de libertate”, în sensul articolului 5 § 1.
Concluzie: inadmisibil (vădit nefondat).
Articolul 41: Niciun capăt de cerere în vederea acordării de prejudicii
* Behrami şi Behrami c. Franţei şi Saramati c. Franţei, Germaniei şi Norvegiei (dec.) [MC], nr. 71412/01 şi 78166/01, 2 mai 2007, Nota informativă nr. 97.
** Al Jedda c. Regatului Unit [MC], nr. 27021/08, 7 iulie 2011, Nota informativă nr. 143.
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Acest rezumat al Biroului nu obligă Curtea cu nimic.
Click aici pentru Notele informative privind jurisprudenţa Curţii
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013.
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2013
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2013
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
Full & Egal Universal Law Academy