©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 21 octombrie 2014
În cauza Naidin împotriva României
(Cererea nr. 38162/07)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Naidin împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Dragoljub Popoviæ, Luis López Guerra, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 30 septembrie 2014,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 38162/07 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Petre Naidin („reclamantul”), a sesizat Curtea la 24 august 2007, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agenţii guvernamentali, domnul R.-H. Radu şi doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a susţinut, în special, că au fost încălcate art. 8 şi art. 14 din Convenţie în ceea ce priveşte dreptul acestuia la respectarea vieţii sale private, din cauza interdicţiei care i s-a impus de a ocupa o funcţie publică.
4. La 31 august 2010, capătul de cerere întemeiat pe art. 8 şi art. 14 din Convenţie a fost comunicat Guvernului şi cererea a fost declarată inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în anul 1954 şi locuieşte în Călăraşi.
6. În perioada 1990-1991, reclamantul a ocupat funcţia de subprefect al judeţului Călăraşi. Ulterior, acesta a fost ales şi reales deputat în Parlament, unde şi–a desfăşurat activitatea pe parcursul a trei mandate, până în 2004.
7. În anul 2000, atunci când a candidat pentru a treia oară la Camera Deputaţilor, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii („CNSAS”) a procedat din oficiu la verificarea trecutului reclamantului, în temeiul Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică.
8. În urma cercetărilor şi după două audieri ale reclamantului, CNSAS a concluzionat că acesta din urmă colaborase cu poliţia politică (Securitatea) în perioada 1971-1974. Decizia CNSAS se baza pe o declaraţie din 1971, semnată de reclamant, în vârstă de 17 ani la acea vreme, prin care se angaja să colaboreze cu Securitatea. În timpul liceului şi al serviciului militar, acesta a furnizat informaţii privind unii colegi consideraţi suspecţi deoarece ascultau posturi de radio străine, aveau rude în străinătate sau nu mâncau carne. Decizia CNSAS a fost publicată în Monitorul Oficial.
9. Reclamantul a contestat în faţa Curţii de Apel Bucureşti interpretarea de către CNSAS a actelor din trecutul acestuia, susţinând că acestea au fost nevinovate şi nu au avut consecinţe şi că nu puteau fi înţelese decât în contextul istoric al epocii. CNSAS a răspuns că informaţiile furnizate erau, la acea vreme, de natură să aducă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor vizate şi că legea nu făcea distincţie între diverse grade de colaborare.
10. Prin hotărârea definitivă din 20 august 2001, curtea de apel a respins contestaţia. Aceasta a hotărât că, în sensul Legii nr. 187/1999, reclamantul colaborase într-adevăr cu poliţia politică, având în vedere că furnizase informaţii care puteau aduce atingere unor drepturi şi libertăţi fundamentale, fără să fie necesar să se ţină seama de repercusiunile reale pe care le-ar fi putut avea aceste informaţii asupra persoanelor în cauză.
11. În 2003, Guvernul, susţinut de o majoritate parlamentară, din care făcea parte reclamantul, şi-a angajat răspunderea politică pentru un proiect de lege privind lupta împotriva corupţiei şi transparenţa în exercitarea funcţiei publice. În expunerea de motive se menţiona faptul că obiectivul acestei modificări legislative era crearea unei culturi a serviciului public, care să ofere servicii de calitate şi să fie în slujba intereselor legitime ale cetăţenilor. Printre numeroasele modificări aduse dreptului intern, proiectul de lege a adăugat la art. 50 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici un nou alineat, care le interzice accesul la funcţia publică a persoanelor care au desfăşurat activitate de poliţie politică.
12. Având în vedere că moţiunea de cenzură depusă de opoziţie nu a obţinut numărul necesar de voturi, textul a fost adoptat şi a devenit Legea nr. 161/2003.
13. În 2004, la finalul mandatului său, reclamantul şi-a exprimat dorinţa de a ocupa din nou o funcţie publică şi a solicitat Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici (ANFP) înscrierea sa pe lista membrilor corpului de rezervă al subprefecţilor. Acesta a invocat dispoziţiile Legii privind instituţia prefectului, care le permitea foştilor subprefecţi să fie înscrişi pe lista membrilor corpului de rezervă al prefecţilor.
14. La 1 octombrie 2004, ANFP l-a informat pe reclamant cu privire la respingerea cererii acestuia, invocând dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, astfel cum a fost modificată în 2003, care le interzicea colaboratorilor Securităţii accesul la funcţia publică.
15. Reclamantul a formulat o acţiune în contencios administrativ, pentru a contesta răspunsul Agenţiei, şi a invocat în faţa Curţii de Apel Bucureşti o excepţie de neconstituţionalitate a art. 50 din Legea nr. 188/1999. Întemeindu-se pe dispoziţiile Constituţiei şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, acesta a susţinut o discriminare nejustificată în ceea ce priveşte accesul la funcţia publică. Acesta a criticat caracterul general al acestei interdicţii şi faptul că nu se ţinea seama de circumstanţele specifice fiecărui caz în parte.
16. Prin decizia din 24 ianuarie 2006, Curtea Constituţională a confirmat constituţionalitatea textului criticat. Aceasta a constatat că interdicţia în cauză era expresia voinţei legiuitorului, care beneficia de o amplă marjă de apreciere în materie. Curtea Constituţională a apreciat că diferenţa de tratament în ceea ce priveşte accesul la funcţia publică avea o justificare obiectivă şi raţională, în speţă, cerinţa privind loialitatea tuturor funcţionarilor faţă de regimul democratic. În plus, citând jurisprudenţa Curţii Europene, Curtea Constituţională a reamintit că accesul la funcţia publică nu era un drept garantat nici de legislaţia internă, nici de Convenţie.
17. Prin hotărârea curţii de apel din 11 aprilie 2006, confirmată în recurs, prin hotărârea definitivă din 23 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contestaţia privind refuzul de înscriere pe lista membrilor corpului de rezervă al subprefecţilor a fost respinsă.
II. Dreptul intern relevant
18. Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică a deschis pentru prima dată accesul la arhivele fostei poliţii politice, printr-o procedură specifică, sub egida Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS).
19. Art. 2 din lege prezenta lista cu persoanele al căror trecut putea fi făcut public la cererea oricărei persoane interesate. Printre acestea se numărau şi membrii Parlamentului.
20. Legea nu instituia nicio restricţie în ceea ce priveşte accesul la posturile aferente funcţiei publice, dar le impunea candidaţilor să declare dacă au colaborat cu fosta poliţie publică. Pentru candidaţii la preşedinţia Republicii şi la Parlament, precum şi pentru persoanele numite într-o funcţie ministerială, verificarea era obligatorie şi era efectuată din oficiu de CNSAS.
21. Conform legii, orice persoană care, în trecut, a denunţat activităţile unor terţi sau atitudinea lor ostilă faţă de regimul comunist, furnizând informaţii susceptibile să aducă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor în cauză, era considerată drept „colaborator” al Securităţii.
22. Având în vedere că, printr-o decizie pronunţată în 2008, Curtea Constituţională a declarat Legea nr. 187/1999 neconstituţională, în principal din cauza inechităţii procedurii în faţa CNSAS, această lege a fost înlocuită cu Legea nr. 293/2008. Noua lege menţine definiţia noţiunii de „colaborator” al poliţiei politice, dar exonerează actele săvârşite înainte de vârsta de 16 ani.
23. Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici a fost publicată în Monitorul Oficial la 9 decembrie 1999. După modificarea adusă de Legea nr. 161/2003, adoptată în urma angajării răspunderii Guvernului, art. 50 lit. j) din Legea nr. 188/1999 este formulat după cum urmează:
„Poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte următoarele condiţii:
[...]
j) nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege [...]”.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 coroborat cu art. 14 din Convenţie
24. Reclamantul denunţă respingerea cererii sale de reintegrare în funcţia publică şi, în special, în corpul de rezervă al subprefecţilor, din cauza colaborării cu poliţia politică a regimului comunist, ca fiind o atingere adusă „vieţii sale private”. Acesta se consideră victima unei discriminări nejustificate în ceea ce priveşte perspectivele de angajare în sectorul public, în raport cu alte persoane care au exercitat funcţii similare cu ale sale. Acesta invocă art. 8 coroborat cu art. 14 din Convenţie.
25. Conform art. 8 din Convenţie:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
Art. 14 din Convenţie este redactat după cum urmează:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de [...] Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
A. Cu privire la admisibilitate
1. Argumentele părţilor
26. Guvernul pledează pentru inadmisibilitatea acestui capăt de cerere, pe motiv de incompatibilitate ratione materiae. Acesta afirmă că art. 8 din Convenţie nu este aplicabil în speţă, deoarece, în opinia sa, această dispoziţie nu garantează dreptul de păstrare a unui loc de muncă sau de alegere a unei profesii. Reaminteşte că reclamantul dorea să fie reintegrat într-o înaltă funcţie publică şi consideră că, în materie, statul trebuie să beneficieze de o amplă marjă de apreciere în ceea ce priveşte limitările ce pot fi impuse în privinţa perspectivelor de angajare a reclamantului într-un post cu grad înalt de responsabilitate.
27. În plus, Guvernul pledează pentru inadmisibilitatea ratione personae a capătului de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenţie. Acesta consideră că, în calitate de deputat al majorităţii parlamentare, reclamantul a participat la adoptarea proiectului de lege de modificare a statutului funcţionarilor. Afirmă că reclamantul nu şi-a exprimat dezacordul în ceea ce priveşte această modificare legislativă, nici în momentul adoptării sale de către Parlament şi nici ulterior, pe parcursul mandatului său. Concluzionează că reclamantul nu poate invoca art. 8 din Convenţie pentru a se plânge de o pretinsă încălcare a drepturilor sale, având în vedere că măsura criticată a rezultat, parţial, din acţiunile sale.
28. Reclamantul susţine că a făcut obiectul unei măsuri discriminatorii, care a adus atingere „vieţii private” a acestuia.
2. Motivarea Curţii
a) Cu privire la excepţia de inadmisibilitate ratione materiae
29. Guvernul susţine că imposibilitatea reclamantului de a fi reintegrat în funcţia publică nu poate fi considerată drept o atingere adusă dreptului acestuia la respectarea „vieţii private”, protejat de art. 8 din Convenţie.
30. Curtea constată că reclamantul se plânge de faptul că, din cauza colaborării sale cu poliţia politică, acesta este tratat diferit de alte persoane care, ca şi acesta, au ocupat funcţia de subprefect şi care, în această calitate, beneficiază de dreptul de reintegrare în funcţia publică.
31. Curtea reaminteşte că, deşi a considerat întotdeauna că nici libertatea de exercitare a unei profesii şi nici accesul la o anumită profesie nu sunt garantate de Convenţie, a admis totuşi că o diferenţă de tratament în ceea ce priveşte numirea într-un post ar putea intra sub incidenţa unei dispoziţii a Convenţiei [Thlimmenos împotriva Greciei (MC), nr. 34369/97, pct. 41 şi 42, CEDO 2000‑IV].
32. De asemenea, reaminteşte că o restricţie privind accesul la funcţii în serviciul interesului public ar putea avea consecinţe asupra exercitării dreptului la respectarea „vieţii private”, în sensul art. 8, având în vedere că aceasta împiedică persoana care se plânge să exercite o profesie care corespunde calificărilor sale profesionale (a se vedea, mutatis mutandis, Bigaeva împotriva Greciei, nr. 26713/05, pct. 24 şi 25, 28 mai 2009).
33. În speţă, refuzul de a-l înscrie pe reclamant pe lista membrilor corpului de rezervă al subprefecţilor nu era justificat de absenţa calificărilor profesionale necesare funcţiei. În plus, după căderea regimului comunist, reclamantul exercitase această funcţie, la care a renunţat ulterior pentru a îndeplini o serie de mandate elective.
34. Ţinând seama de experienţa profesională a reclamantului în funcţii exercitate în serviciul interesului public, Curtea apreciază că interdicţia totală şi definitivă de reintegrare în funcţia publică are repercusiuni evidente asupra modului în care acesta îşi creează identitatea socială şi îşi dezvoltă relaţiile cu semenii săi [mutatis mutandis, Niemietz împotriva Germaniei, 16 decembrie 1992, pct. 29, seria A nr. 251‑B; Mółka împotriva Poloniei (dec.), nr. 56550/00, CEDO 2006‑IV; Campagnano împotriva Italiei, nr. 77955/01, pct. 53, CEDO 2006‑V şi, a contrario, Kosiek împotriva Germaniei, 28 august 1986, pct. 38 şi 39, seria A nr. 105; Glasenapp împotriva Germaniei, 28 august 1986, pct. 52, 53, seria A nr. 104, şi Karov împotriva Bulgariei, nr. 45964/99, pct. 88, 16 noiembrie 2006].
35. Rezultă că, în circumstanţele speciale ale cauzei, art. 8 coroborat cu art. 14 din Convenţie este aplicabil.
36. Prin urmare, Curtea respinge excepţia întemeiată pe incompatibilitatea ratione materiae cu Convenţia a capătului de cerere.
b) Cu privire la excepţia de inadmisibilitate ratione personae
37. Guvernul îi reproşează reclamantului faptul că, în calitatea acestuia de deputat la momentul faptelor, nu s-a opus adoptării modificării legislative care l-a împiedicat să fie reintegrat în funcţia publică.
38. Curtea reaminteşte că art. 8 nu poate fi invocat pentru a se plânge de o atingere adusă reputaţiei care este o consecinţă previzibilă a propriilor acţiuni, precum comiterea unei fapte de natură penală (Sidabras şi Džiautas împotriva Lituaniei, nr. 55480/00 şi 59330/00, pct. 49, CEDO 2004‑VIII). De asemenea, aceasta reaminteşte că Convenţia nu le permite persoanelor particulare să se plângă de o dispoziţie de drept intern doar pentru că li se pare că aceasta încalcă Convenţia, fără ca acestea să fi suferit direct efectele dispoziţiei în cauză [Aksu împotriva Turciei (MC), nr. 4149/04 şi 41029/04, pct. 50, CEDO 2012].
39. În speţă, în ceea ce priveşte adoptarea de către Parlament a modificării în cauză, Curtea apreciază că reclamantului nu i se pot opune opiniile sau voturile emise de acesta în exercitarea mandatului său de deputat.
40. În orice caz, Curtea observă că, având în vedere că reclamantul a fost afectat personal de modificarea statutului funcţionarilor, acesta a introdus o acţiune în justiţie şi a contestat în faţa Curţii Constituţionale dispoziţia legislativă în litigiu, invocând argumente întemeiate pe Convenţie.
41. Prin urmare, Curtea respinge excepţia întemeiată pe incompatibilitatea ratione personae cu Convenţia a capătului de cerere.
42. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De altfel, subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
43. Reclamantul se plânge de discriminarea pe care o constituie, în opinia acestuia, refuzul autorităţilor de a-l înscrie pe lista membrilor corpului de rezervă al subprefecţilor şi, mai general, interdicţia de reintegrare în funcţia publică, din cauza colaborării cu poliţia politică a regimului comunist. Acesta denunţă neluarea în considerare de către autorităţile administrative şi judiciare interne a naturii inofensive a acţiunilor sale.
44. Guvernul afirmă că restricţia în litigiu era prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim într-o societate democratică, şi anume protejarea securităţii naţionale, a siguranţei publice, a bunăstării economice a ţării şi a drepturilor şi libertăţilor altora. În această privinţă, susţine că reglementarea accesului la funcţia publică trebuie să fie înţeleasă în contextul politic şi social român, profund marcat de acţiunile nefaste ale fostului regim comunist.
45. Conform Guvernului, interdicţia al cărei obiect l-a făcut reclamantul ar fi proporţională cu scopul menţionat anterior. Acesta afirmă că situaţia specială a reclamantului a fost examinată de Curtea de Apel Bucureşti, care a confirmat decizia CNSAS. În ceea ce priveşte caracterul permanent al interdicţiei, Guvernul apreciază că acesta era justificat de necesitatea de a stabili şi menţine noile baze democratice ale statului. În orice caz, acesta susţine că reclamantul are în continuare libertatea de a exercita orice profesie în sectorul privat şi public, cu excepţia celor aferente funcţiei publice.
2. Motivarea Curţii
46. Curtea reaminteşte că o de diferenţă de tratament este discriminatorie dacă „îi lipseşte justificarea obiectivă şi rezonabilă”, adică dacă nu urmăreşte un „scop legitim” sau dacă nu există un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit” (Sidabras şi Džiautas, citată anterior, pct. 51).
47. În speţă, Curtea observă că art. 50 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici introduce o distincţie între persoanele care doresc să se integreze sau reintegreze în serviciul public, întemeiată pe trecutul acestora. La fel ca în cazul restricţiilor instituite în numeroase ţări post-comuniste, persoanele care au colaborat cu Securitatea nu pot fi integrate sau reintegrate în funcţia publică (pentru dispoziţiile anumitor sisteme juridice naţionale referitoare la restricţiile privind accesul la un loc de muncă pentru motive politice, a se vedea Sidabras şi Džiautas, citată anterior, pct. 30 şi urm.).
48. Curtea ia act de decizia Curţii Constituţionale din 24 ianuarie 2006, conform căreia interdicţia privind accesul la funcţia publică al foştilor colaboratori cu poliţia politică este justificată de loialitatea care se doreşte din partea tuturor funcţionarilor faţă de regimul democratic.
49. În această privinţă, Curtea reaminteşte că, din principiu, statele au interes legitim de a reglementa condiţiile de angajare în serviciul public. Un stat democratic are dreptul de a impune ca funcţionarii acestuia să fie loiali principiilor constituţionale care stau la baza sa (Vogt împotriva Germaniei, 26 septembrie 1995, pct. 59, seria A nr. 323, şi Sidabras şi Džiautas, citată anterior, pct. 52).
50. În speţă, Curtea trebuie să ţină seama în special de situaţia României sub regimul comunist şi de faptul că, pentru a evita repetarea experienţei trecute, statul trebuie să se întemeieze pe o democraţie care se poate apăra prin ea însăşi [Vogt, citată anterior, pct. 59; Sidabras şi Džiautas, citată anterior, pct. 54; Bester împotriva Germaniei (dec.), nr. 42358/98, 22 noiembrie 2001, şi Knauth împotriva Germaniei (dec.), nr. 41111/98, 22 noiembrie 2001].
51. Având în vedere considerentele precedente, Curtea admite că diferenţa de tratament aplicată reclamantului, şi anume eliminarea oricărei posibilităţi a acestuia de a fi angajat în funcţia publică, viza scopuri legitime, în speţă, protejarea securităţii naţionale, a siguranţei publice şi a drepturilor şi libertăţilor altora [a se vedea, mutatis mutandis, Rekvényi împotriva Ungariei (MC), nr. 25390/94, pct. 41, CEDO 1999-III, şi Sidabras şi Džiautas, citată anterior, pct. 55].
52. Rămâne să se stabilească dacă măsura în litigiu era proporţională.
53. Reclamantul denunţă caracterul absolut al interdicţiei şi neluarea în considerare a naturii nesemnificative, în opinia acestuia, a acţiunilor sale.
54. În ceea ce priveşte primul argument al reclamantului, Curtea observă că perspectivele profesionale ale reclamantului nu au fost eliminate decât în ceea ce priveşte funcţia publică. Funcţionarii publici, în special cei care ocupă posturi cu un grad înalt de răspundere, de natura celor în care doreşte să se reintegreze reclamantul, exercită o parte din suveranitatea statului. Interdicţia aplicată reclamantului nu este aşadar disproporţionată în raport cu scopul legitim al statului de a asigura loialitatea persoanelor responsabile pentru protejarea interesului general.
55. Curtea subliniază, de asemenea, că nu există nicio restricţie impusă de stat în ceea ce priveşte perspectivele reclamantului de angajare în sectorul privat, chiar şi în cadrul unor întreprinderi care pot prezenta o anumită importanţă pentru interesele statului în domeniul economic, politic sau în materie de securitate. De asemenea, reclamantului nu i se interzice să ocupe un post în alt domeniu al sectorului public, care nu implică exercitarea puterii publice.
56. În cele din urmă, în ceea ce priveşte pretinsa neluare în considerare a naturii şi a consecinţelor actelor reclamantului, Curtea constată că aceste aspecte au făcut obiectul unei examinări contradictorii în faţa Curţii de Apel Bucureşti, care s-a pronunţat la 20 august 2001. În privinţa elementelor factuale, care se înscriu în mod evident în marja de apreciere de care dispun autorităţile naţionale, Curtea nu poate contesta concluziile la care au ajuns aceste instanţe.
57. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a stabili că nu a fost încălcat art. 8 coroborat cu art. 14 din Convenţie.
Pentru aceste motive,
CURTEA,
în unanimitate,
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că nu a fost încălcat art. 8 coroborat cu art. 14 din Convenţie.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 21 octombrie 2014, în temeiul art. 77 § 2 şi § 3 din Regulament.
PREŞEDINTE,Grefier adjunct,
JOSEP CASADEVALLMarialena Tsirli
Full & Egal Universal Law Academy