CASE OF NASRI v. FRANCE - [Romanian Translation]

În cauza Nasri împotriva Franţei[1]

Curtea europeană a Drepturilor Omului, constituită, conform articolului 43 (art. 43) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale ("Convenţia") şi conform clauzelor pertinente din regulament A[2], într-o cameră compusă din următorii judecători:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte,

      R. Bernhardt,

      F. Matscher

      L.-E. Pettiti,

      J. De Meyer,

      J.M. Morenilla,

      M. A. Lopes Rocha,

      L. Wildhaber,

      D. Gotschev,

precum şi Dl H. Petzold, grefier,

După ce a deliberat în Camera consiliului la 25 februarie şi la 21 iunie 1995,

Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la 21 iunie 1995.

Procedura

1.   Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") apoi de către Guvernul francez ("Guvernul"), la 20 mai şi apoi la 7 iulie 1994 respectiv, într-un termen de trei luni prevăzut în articolele 32 par. 1 şi 47 din Convenţie. La originea sa se află o cerere (nr.19465/92) dirijată împotriva Republicii franceze şi al cărui cetăţean algerian, Dl Mohamed Nasri, desemnat la origine cu iniţialele N., sesizase Comisia la 30 ianuarie 1992 în virtutea articolului 25.

Cererea Comisiei se bazează pe articolele 44 şi 48 precum şi pe declaraţia franceză care recunoaşte jurisdicţia obligatorie a Curţii, cererea Guvernului pe articolul 48. Scopul lor este de a obţine o decizie cu privire la problema de a şti dacă faptele cauzei revelează o încălcare din partea Statului pârât a exigenţelor articolelor 3 şi 8 din Convenţie.

2. Dept răspuns la invitaţia prevăzută în articolul 33 par. 3 d) din regulamentul A, reclamantul a exprimat dorinţa de a participa la proces şi a desemnat avocaţii (articolul30).

3. Camera care trebuia constituită era compusă cu drepturi depline din Dl. L. -E. Pettiti, judecător cu cetăţenie franceză (articolul 43 din Convenţie), şi Dl M. R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21 par. 3 b) din regulamentul A). La 28 mai 1994, acesta a tras la sorţi numele altor şapte membri, şi anume Dnii R. Bernhardt, F. Matscher, J. De Morenilla, M. A. Lopes Rocha, L. Wildhaber şi D. Gotchev, în prezenţa grefierului (articolele 43 din Convenţie şi 21 par. 4 din regulamentul A).

4. În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 par. 5 din regulamentul A), Dl Ryssdal a consultat, prin intermediul grefierului, agentul Guvernului, avocatul reclamantului şi delegatul Comisiei în ceea ce priveşte organizarea procedurii (articolele 37 par. 1 şi 38). Conform ordonanţei emise în consecinţă, memoriile Guvernului şi ale reclamantului au parvenit la grefă respectiv la 14 noiembrie şi la 5 decembrie 1994. La 10 februarie 1995, Comisia a furnizat grefierului diferite documente cerute la indicaţia preşedintelui.

5. După cum a decis acesta, dezbaterile s-au derulat în public la 21 februarie 1955, la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg. Curtea a avut anterior o şedinţă de pregătire.

Au compărut:

-          din partea Guvernului

Dl M. Perrin de Brichambaut, director al afacerilor

     Juridice, Ministerul Afacerilor Externe, 

                                                                             agent,

Dna M. Merlin-Desmartis, consilier la tribunalul

 administrativ detaşat la direcţia afacerilor

 juridice a Ministerului Afacerilor străine,

Dna M. Pauti, şef al biroului de drept comparat

şi de drept internaţional la direcţia libertăţilor

publice şi afacerilor juridice a Ministerului de Interne,                            avocaţi;

- din partea Comisiei

Dl J.-C. Geus,                                                            delegat;

- pentru reclamant

Dl B. Desclozeaux,                                                       avocat.

Curtea a audiat declaraţiile lor, precum şi răspunsurile Dlui Perrin de Brichambaut, Dlui Geus şi Dlui Desclozeaux la întrebările Curţii şi ale unui judecător.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

6. Dl Nasri este cetăţean algerian, s-a născut surdomut în iunie 1960 în Algeria, el este cel de-al patrulea dintre cei zece copii, dintre care unul a decedat; şase dintre ei au cetăţenie franceză. El a sosit în Franţa cu familia sa, în februarie 1965. La momentul actual, el are reşedinţa la domiciliul părinţilor săi la Nanterre (Hauts-de-Seine).

A. Anii de şcoală ai reclamantului

7. Conform dosarului, anii de şcoală ai reclamantului pot fi rezumaţi după cum urmează.

8. La sosirea lor în Franţa, Dl şi Dna Nasri au vrut să-şi înscrie fiul la grădiniţă, unde li sa refuzat aceasta din motivul infirmităţii sale. Atunci ei s-au prezantat la Institutul Saint-Jacques din Paris, instituţie specializată pentru surdomuţi, unde nu a fost admis din lipsă de locuri şi deoarece nivelul său intelectual era insuficient. Astfel, Dl Nasri nu a putut frecventa şcoala până în 1968.

În acest an, interesatul a fost admis la Centrul audiometric medico-psihopedagogic din Boulogne (Hauts-de-Seine), în rezultatul demersurilor unei asistente sociale. Acolo el a urmat o reeducare audiometrică şi o instruire adpatată situaţiei lui. La 11 decembrie 1971, el a fost eliminat din cauza brutalităţilor sale.

9. El a rămas iarăşi fără învăţătură şi fără şcolaritate până în 1974. La acea epocă, el a fost înscris la un centru pentru surdomuţi la Tours (Indre-et-Loire). Deoarece părinţii lui nu mai puteau plăti cazarea, el a revenit şapte luni mai târziu.

La 20 septembrie 1976, el a început să înveţe meseria de zugrav, dar a fost nevoit s-o întrerupă la 20 octombrie 1977 în urma unor incidente.

10. Interesatul indică că el cunoaşte rău limbajul surdomuţilor, că nu ştie nici să scrie, nici să citească şi că se exprimă, rudimentar, cu ajutorul semnelor înţelese doar de anturajul său apropiat.

B. Condamnările penale ale reclamantului

11. Începând cu 1977, reclamantul a fost semnalat la poliţie pentru diferite furturi; el a trebuit să compară de mai multe ori în faţa tribunalelor.

12. La 10 martie 1992, cazierul său judiciar prezenta următoarele condamnări:

- La 3 noiembrie 1981, la 2 februarie 1982 şi la 21 ianuarie 1983, pedepse cu închisoarea de la şase luni la un an, pentru furt simplu şi tentativă, de către tribunalul corecţional din Paris;

- la 15 mai 1986, cinci ani de închisoare dintre care doi ani condiţional şi cu punere la încercare pentru cinci ani, acuzat de viol în grup, de către curtea de juraţi din Hauts-de-Seine;

- la 17 septembrie 1987, un an şi trei luni de închisoare pentru furt cu violenţă, de către tribunalul corecţional din Paris;

- la 10 noiembrie 1988, zece luni de închisoare pentru furt cu violenţă, de către curtea de apel din Paris;

- la 7 septembrie 1989, două mii de franci amendă pentru violenţă voluntară asupra unui funcţionar public, de către tribunalul corecţional din Paris;

-          la 10 decembrie 1990, şase luni de închisoare, fiind acuzat de furt şi dosire de obiecte furate, de către curtea de apel din Versailles.

La acestea s-au adăugat la 21 mai 1982, o condamnare la opt zile de închisoare condiţional pentru destrugerea bunurilor altei persoane, la 13 mai 1992, o pedeapsă de opt luni de închisoare pentru furt şi la 31 martie 1993, o condamnare pentru furt cu violenţă despre care Curtea nu are precizări.

C. Expulzarea reclamantului

13. La 21 august 1987, ministrul de Interne a ordonat expulzarea reclamantului, din motiv că prezenţa sa pe teritoriul francez constituia o ameninţare pentru ordinea publică. Fiind luată în virtutea articolelor 23 şi 24 ale ordonanţei din 2 noiembrie 1945 modificată (paragraful 27 de mai jos), hotărârea se baza pe cinci condamnări ale interesatului, dintre care şi cea din 15 mai 1986 (paragraful 12 de mai sus).

14. La 10 martie 1988, tribunalul administrativ din Versailles a anulat această hotărâre. După părerea lui, ministrul nu a avut dreptate când s-a fondat pe ordonanţa din 1945, în versiunea sa modificată prin legea din 9 septembrie 1986, deoarece aceasta conţinea dispoziţii mai riguroase decât cea care era în vigoare până atunci. Bazându-se pe ea în speţă, în prezenţa condamnărilor penale, toate anterioare acestei date, reieşea că se puneau în cauză pe nedrept situaţiile existente.

15. La 15 februarie 1991, Consiliul de Stat a modificat hotărârea menţionată mai sus şi a respins cererile Dlui Nasri cu privire la anularea sau la amânarea executării acestei hotărâri. După părerea lui, expulzarea unui străin nu avea caracterul unei sancţiuni, dar a unei măsuri de poliţie excluziv destinată protejării ordinei şi securităţii publice; astfel, dispoziţiile legii din 9 septembrie 1986 puteau fi aplicate de la intrarea lor în vigoare strănilor care îndeplineau condiţiile fixate de către ele, oricare ar fi data condamnării reţinute împotriva lor.

16. La 30 ianuarie 1992, interesatul s-a prezentat, după convocare, la prefectura din Hauts-de Seine din Nanterre, unde a fost reţinut, apoi, prin decizia prefectului, pus în detenţie administrativă, pentru o durată de douăzeci şi patru de ore, în vederea expulzării sale în Algeria. Aceasta nu putea să aibă loc un termenul fixat, printr-o ordonanţă din 31 ianuarie, tribunalul de mare instanţă din Nanterre i-a interzis Dlui Nasri să-şi părăsescă reşedinţa de la domiciliul părinţilor săi.

17. Invocând articolele 3, 6 şi 8 din Convenţie, reclamantul a introdus la 31 ianuarie 1992, pe lângă tribunalul administrativ din Paris, un recurs dirijat în special împotriva deciziilor de expulzare şi de reţinere.

Tribunalul i-a refuzat recursul la 28 octombrie 1992: prezenţa interesatului pe teritoriul francez prezenta o ameninţare gravă pentru securitatea publică, ţinând cont de trecutul său foarte delictuos, de gravitatea faptelor comise şi de persistenţa sa în delicvenţă; astfel deciza atacată nu a prezentat o atingere "disproporţională la dreptul lui la o viaţă de familie cu scopurile pentru care [ea] afost luată".

18. Până în prezent, expulzarea nu a avut loc, ţinând cont de cererea de amânare a îndepărării prezentată de cître Preşedintele Comisiei Europene pentru Drepturile Omului (paragraful 29 de mai jos).

Printr-o decizie din 4 februarie 1992, ministrul de interne i-a refuzat Dlui Nasri să-şi părăsească reşedenţa de la domiciliul părinţilor săi, "până la momentul când el va avea posibilitatea să defereze asupra deciziei de expulzare a interesatului". Această măsură a fost apoi prelungită.

D. Rapoartele cu privire la reclamant

1. Rapoartele medicale

19. În cadrul urmăririlor îndreptate îmoptriva reclamantului, mai multe expertize au studiat personalitatea, comportamentul şi mediul său.

a) Rapoartele anterioare urmăririlor pentru viol

20. Un raport al examenului psihiatric, efectuat în octombrie 1977 la cererea judecătorului de instrucţiune de pe lângă tribunalul de mare instanţă din Nanterre, prezintă concluziile următoare:

"Inculpatul este un adolescent de 17 ani, surd şi mut, şi în afară de aceasta nereeducat, nu este atins de debilitate mintală şi de maladie mintală. Dar este foarte influenţabil.

El nu este în stare de demenţă în sensul articolului 64 din codul penal dar nematuritatea sa afectivă şi tulburările intermitente ale caracterului, plus faptul că este surdomut, permit atenuarea responsabilităţii penale într-o măsură destul de largă. În nici un caz nu este vorba de un alienat. Nu prezintă un pericol de ordin psihiatric. Poate fi încredinţat familiei. Este puţin accesibil pentru o sanţiune penală.(...)"

21.  Un raport al examenului medico-psihologioc, din 26 noiembrie 1982, cerut de către judecătorul de instrucţiune de pe lângă tribunalul de mare instanţă din Paris, indică:

"Datele biografice colectate sunt foarte sărace, chiar şi din motivul că individul mai mult mimează decât vorbeşte limbajul surdomuţilor. Ştim totuşi, că el s-a născut în Algeria, în urmă cu aproximativ 22 de ani, este incapabil să indice data exactă a naşterii sale. Ne informează că a venit din Algeria în Franţa când era mic. Părinţii săi sunt ambii în viaţă. Tatăl său exercită încă o activitate profesională. Mama stă acasă, ea este descrisă ca fiind o femeie bolnavă.

(...)

În ceea ce priveşte şcolaritatea [el] ne-a spus că a fost înmatriculat la o şcoală specială pentru  surdomuţi unde a învăţat meseria de zugrav. El ne-a declarat că nu ştie să scrie şi este obligat să ceară altei persoane surdomute să-l ajute să scrie. Nu cunoaşte adresa părinţilor săi la Paris.

(...)

Nivelul său intelectual este mediocru. De fapt, el nu este capabil să precizeze cu exactitate nişte date importante din viaţa sa. El declară că nu ştie nici să scrie, nici să citească. Traducătorul pentru  surdomuţi ne spune că el cunoaşte foarte puţin limba surdomuţilor şi că practică mai mult mimica decât o limbă adaptată.

(...)

Ar fi util ca el să fie instituţionalizat pe plan socio-profesional şi să găsească într-adevăr o meserie adaptată situaţiei sale.”

b)                   Rapoartele stabilite în cadrul urmăririlor pentru viol

22.    Un raport al examenului medico-psihologic stabilit la 21 noiembrie 1983 relevă:

„ Mohamed Nasri dispune de foarte puţine mijloace de comunicare şi de înţelegere a lumii. În familia sa şi în societate, el a fost marginalizat unde şi-a construit un univers închis. Comunicarea sa cu lumea a rămas rudimentară, ea se exprimă deseori în termeni agresivi,  în măsura în care identificările asimilatoare se făceau doar cu privire la personajele care întruchipau agresivitatea faţă de un mediu social care nu i-a oferit instrumentele de comunicare pe care le-ar fi dorit. El s-a refugiat în comunitatea magrebiană, singura care îi oferea un statut însă care îl pune în situaţia să manifeste acest statut prin intermediul unor acte delictuoase sau agresive. Aceasta face ca orice ajutor sau intervenţie să fie dificilă.

Mohamed Nasri se află la un nivel al concepţiei şi al cominicaţiei care este cel al unui copil. Percepţiile lui faţă de lume au rămas rudimentare, exprimarea sa şi înţelegerea sunt slabe. Reeducările propuse nu i-au putut furniza mijloacele de comunicare corecte şi ample şi a fost nevoit să revină, într-un mod regresiv, spre un mediu de origine în care trebuie să se identifice pentru a avea un statut şi o identitate. În acest mediu de origine în care integrarea se face marcându-se deosebirea sa, cu supranumele de „mutul”, [el] se poate afla doar în relaţii de delict şi agresivitate, unicele mijloace în condiţia sa de a-şi păstra statutul şi identitatea.”

23.Un raport al unui examen psihiatric, din aceeaşi zi, face următoarea concluzie:

„Cunoaştem doar puţine lucruri cu privire la o istorie care a fost foarte marcată de surdomutism şi tentative cu rezultate foarte mediocre de reeducare. (...) [el] şi-a petrecut toată copilăria şi adolescenţa în Franţa, şi nu a plecat niciodată în Algeria, a cărei naţionalitate totuşi a păstrat-o. (...) El locuieşte cu părinţii săi, el iese, umbla fără rost, a utilizat banii de buzunar pe care i-a dat mama sa; acum ei locuesc la HLM la Nanterres.

El a fost arestat acum un an sai doi, pentru furt din buzunare, şi în decursul acestei detenţii el a avut o stare acută de anxietate, în rezltatul căreia a fost transferat timp de trei luni într-un spital de psihiatrie.

(...)

Inteligenţa [sa], la nivel normal, fără îndoială, la început, este considerată în prezent în termeni de eficienţă intelectuală, adică capitalul de semne este mediocru, articularea între ele este rudimentară, înţelegerea este limitată; astfel el înţelegea  greu noţiunile abstracte de timp, loc, etc (...) Cunoştinţele şcolare sunt limitate, el nu ştie să citească, sau poate citi doar titlurile, numele străzilor, scrie doar numele său şi nimic mai mult, şi nu a integrat mecanismul de adunare cu reţinerea cifrei în minte. Traducătorul nostru spune că îl percepe ca pe un băiat surdomut de 7 -8 ani, care nu a beneficiat niciodată de o instituţionalizare specializată (...)”

24.Conform unui raport al unui examen psihiatric din 31 iulie 1984:

„ El este surdomut, practic el nu a fosr reeducat şi este cunoscut faptul că astfel de deficienţe, în afară de simplul deficit instrumental, a avut repercusiuni, într-un mod mult mai general, asupra ansamblului de procese de conceptualizare şi în special de însuşire a legii morale; putem să ne gândim deci că el nu are aceeaşi scară de valori pe care le are un individ care ar fi în mod normal înclus în societate şi care aude în mod normal, şi trebuie de ţinut cont de aceşti factori psihologici la aprecierea infracţiunii sale.

(...)

Dl Mohamed Nasri nu prezintă în cadrul unui examen anomalii mintale, psihice sau care prezintă tulburări majore de caracter de dimensiune psihiatrică alienantă; el se înfăţişează totuşi ca fiind un individ deplasat, rău inclus în societate, cu disabilităţi de surdomutism, cu repercusiunile pe care le poate avea asupra proceselor sale de conceptualizare şi asupra faptului cum integrează el normele morale.

El nu era într-o stare de demenţă, în sensul articolului 64 din Codul penal, la epoca faptelor; dintr-un punct de vedere strict psihiatric, anomaliile constatate nu sunt de natură să atenueze responsabilitatea sa.

El este susceptibil de o pedeapsă penală; el nu are îngriiri speciale însă a beneficiat în mod util de o încadrare specializată din cauza surdomutismului său, ceea ce ar fi susceptibil de a ameliora pronosticul readaptabilităţii sale; plasarea sa într-un spital de psihiatrie nu este nici în interesul său nici în cel al colectivităţii.”

25.Conform unui raport medico-psihiatric din 18 iunie 1985;

„În rezultatul examenului nimic nu ne permite să spunem că [Dl Nasri] nu ar fi în măsură să fie conştient de normele şi de interdicţiile sociale, nici că aptitudinea sa de a se controla ar fi alterată de un proces patologic caracterizat.

Din contra, fără îndoială că nesatisfacţia pe care o simte, dificultăţile de comunicare cu alţii, imposibilitatea de a mediatiza dorinţele prin vorbe se îmbină la el pentru a constitui un teren psihologic cu cea mai mică rezistenţă în ceea ce priveşte trecerea la acte.”

  Raportul poliţiei

26.    Un raport al poliţiei din 13 aprilie 1992 cu privire la reclamant precizează:

„Disabilitatea sa, mutismul şi surditatea, este efectivă şi nu îl împiedică să hoinărească la orice oră de zi sau noapte pe străzile oraşului Villeneuve-la Garenne, şi alte comune, şi să frecventeze intens localurile unde se vând băuturi alcoolice unde bea alcool, fapt ce îl face agresiv şi chiar violent.

(...)

El inspiră teroare locuitorilor oraşului Villeneuve-la-Garenne precum şi complicilor săi. Este implicat [în] numeroase cazuri de furt sau de violenţă. Acest individ, violent şi nesocial, nu face nici un efort pentru a se integra în societatea noastră şi profită de disabilitatea sa şi de dispoziţiile favorabile ale administraţiei şi justiţiei. El prezintă un real pericol pentru ordinea publică, cu atât mai mult cu cât el pare a fi leaderul tinerilor delicvenţi din Villeneuve-la Garenne prin frica pe care o inspiră.”

 DREPTUL INTERN PERTINENT

27.   Expulzarea străinilor este administrată de ordonanţa din 2 noiembrie 1945 cu privire la condiţiile de intrare şi şedere a străinilor în Franţa. Articolul 23 dispune, în versiunea sa din 29 octombrie 1981:

 „Expulzarea poate fi pronunţată printr-o hotărâre a ministrului Afacerilor Interne dacă prezenţa străinului pe teritoriul francez constituie o ameninţare gravă pentru ordinea publică.”

O lege din 9 septembrie 1986 a suprimat cuvântul „grav” din textul menţionat mai sus; la 2 august 1990 a fost restaurat textul introdus în 1981.

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

28.  Dl Nasri a sesizat Comisia la 30 ianuarie 1992 (cererea nr 19465/92). El pretindea că expulzarea sa spre Algeria ar implica încălcarea articolelor 3 şi 8 (art. 3, art.8) din Convenţie; el pretindea de altfel că i-a fost încălcat dreptul stipulat în articolul 6 (art.6).

29.   În aceeaşi zi, preşedintele Comisiei a indicat guvernului francez, în virtutea articolului 36 din regulamentul său interior, că era de dorit ca, în interesul părţilor şi a desfăşurării normale a procedurii, să nu-l îndepărteze pe reclamant până la 21 februarie 1992 - sfârşitul următoarei sesiuni a Comisiei. Aceasta a prelungit de mai multe ori aplicarea articolului 36.

30.   La 11 mai 1993, Comisia a reţinut plângerea cu privire la articolele 3 şi 8 (art.3, art.8) din Convenţie şi a respins cererea pentru surplus.

În raportul său din 10 martie 1994 (articolul 31) (art.31), ea a făcut un aviz conform căruia expulzarea interesatului spre Algeria ar constitui o încălcare a articolelor 3 (art.3) (optsprezece voturi contra trei) şi 8 (art. 8) (douăzeci de voturi contra două). Textul integral al avizului său şi al celor două opinii separate care îl însoţeşte figurează în anexa acestei hotărâri[3].

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII

31.   În memorul său, Guvernul „cere Curţii să respingă cererea Dlui Nasri”.

32.Din partea sa, reclamantul invită Curtea să declare că executarea hotărârii de expulzare spre Algeria ar constitui o încălcare a articolelor 3 şi 8 (art. 3, art. 8), şi „să ceară Franţei să anuleze pur şi simplu [această] hotărâre (...)”.

ÎN DREPT

 CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 (art.8) DIN CONVENŢIE

33.După părerea Dlui Nasri, expulzarea sa de către autorităţile franceze ar aduce atingere la viaţa sa de familie şi ar încălca articolul 8 (art.8) din Convenţie:

« 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. »

Contrar Guvernului, Comisia a aderat la această teză.

 Paragraful 1 din articolul 8 (art. 8-1)

34.Împreună cu Comisia şi Guvernul, Curtea consideră că executarea măsurii litigioase ar constitui o ingerinţă în exercitarea de către interesat a dreptului său la respectarea vieţii sale de familie.

 Paragraful 2 din articolul 8 (art. 8-2)

35.   Trebuie deci să determinăm dacă expulzarea despre care este vorba ar îndeplini condiţiile paragrafului 2 (art. 8-2), adică ar fi “prevăzută de lege”, orientată spre unul sau mai multe scopuri legitime pe care le enumeră şi “necesară”, “într-o societate democratică”, pentru a realiza scopul sau scopurile.

1. “Prevăzută de lege”

36.   Curtea subliniază, împreună cu părţile la process, că hotărârea ministerială din 21 august 1987 se fondează pe articolele 23 şi 24 din ordonanţa din 2 noiembrie 1945 modificată, cu privire la condiţiile de intrare şi de şedere a străinilor în Franţa (paragraful 27 de mai sus). Dl Nasri a fost de accord şi de altfel Consiliul Europei a constatat, în hotărârea sa din 15 februarie 1991, legalitatea măsurilor de expulzare (paragraful 15 de mai sus).

2.  Scopul legitim

37.   Guvernul şi Comisia consideră că ingerinţa în cauză ar viza scopuri pe deplin compatibile cu Convenţia : « apărarea ordinii » şi « prevenirea infracţiunilor penale ». Reclamantul nu contestează acest fapt.

Curtea face aceeaşi concluzie.

3. « Necesară », « într-o societate democratică »

38.  Dl Nasri susţine că expulzarea sa nu este necesară într-o societate democratică. Surdomut, analfabet şi necunoscând limba surdomuţilor, el ar suporta dificultăţi enorme de comunicare dacă ar fi îndepărtat de apropiaţii lui, care sunt unicii care îi pot înţelege semnele prin intermediul cărora el se exprimă. De fapt, din 1965, părinţii precum şi fraţii şi surorile sale nu au părăsit Franţa; şase dintre ei au obţinut cetăţenia franceză. El nu a rupt niciodată legăturile cu familia sa, căci în afară de anumite perioade pe care le-a petrecut cu sora şi cumnatul său, el a trăit mereu în casa părintească. De altfel în prezent el tot acolo îşi are reşedinţa.

În afară de aceasta, reclamantul nu cunoaşte limba arabă: el a frecventat foarte puţin şcoala în Franţa  la care a avut dreptul iar contactele sale cu comunitatea magrebiană se limita la cele cu membrii săi care provin din cea de-a doua generaţie şi, care în cea mai mare majoritate, nu vorbesc limba arabă.

În ceea ce priveşte infracţiunile de care este vinovat interesatul, majoritatea ele sunt mici delicvenţe, precum furtul. De sigur, el a mai fost condamnat pentru viol, care este de altfel la originea expulzării sale. Totuşi, curtea de juraţi i-a aplicat o pedeapsă cu închisoarea, cu amânare şi cu punere la încercare în locul recluziunii (paragraful 12 de mai sus). După acesată nelegiure, care datează din 1983, el nu a avut recidive de viol.

39.   Delegatul Comisiei împărtăşeşte în esenţă acest punct de vedere. El subliniază că trebuie de ţinut cont de cauzele comportamentului Dlui Nasri. De fapt, acesta nu a beneficiat niciodată de o încadrare psihiatrică pe care o cerea starea sa, în pofida numeroaselor recomandări ale experţilor care au fost consultaţi de tribunale cu privire la acest subiect. De asemenea, va trebui de nuanţat mult aprecierea negativă pe care au făcut-o autorităţile în privinţa lui.

40.  Din partea sa, Guvernul insistă asupra trecutului foarte criminal al interesatului, încununat de interpelări şi o duzină de condamnări judiciatre care se eşalonează pe o perioadă din 1981 până în 1993. În perioada cuprinsă între 1 ianuarie 1981 şi 6 iulie 1993, el a stat o sută trei luni în închisoare, profitând de fiecare dată de perioade scurte de libertate pentru a comite noi infracţiuni, ultima dată – un furt cu violenţă – care l-a costat o pedeapsă pronunţată la 31 martie 1993.

Totuşi, decizia de expulzare a interesatului ar avea principalul său fundament în condamnarea acestui viol. Din cauza acestei crime, cazul Dlui Nasri ar fi fost mult mai grav decât cel al Dlor Moustaquim şi Beldjoudi (hotărârea Moustaquim împotriva Belgiei din 18 februarie 1991, seria A nr 193, şi Beldjoudi împotriva Franţei din 26 martie 1992, seria A nr 234-A).

La urma urmelor, reclamantul ar fi fost cu totul capabil să fie înţeles şi să stabilească relaţii în afara familiei sale. Mai multe rapoarte ale poliţiei subliniază cu această ocazie că el petrece cel mai mult timp printre bandele de tineri cu care el duce de altfel o viaţă socială delictuoasă intensă.

Pe scurt, atingerile grave şi repetate aduse ordinii publice comise de interesat ar fi mai presus faţă de protecţia cauzată de viaţa sa de familie, a cărei realitate ar părea de altfel contestabilă.

41. Curtea reaminteşte că Statelor contractante le revine să asigure ordinea publică, în special în exercitarea dreptului lor de a controla, în virtutea unui principiu de drept internaţional bine stabilit şi fără prejudiciu, angajamentele care decurg pentru ei din tratate, intrarea şi şederea nenaţionalilor, şi în special de a expulza delicvenţii dintre ei.

Totuşi, deciziile lor în această materie, în măsura în care ele aduc atingere la un drept protejat de paragraful 1 din articolul 8 (art. 8-1),  trebuie să fie necesare într-o societate democratică, adică justificate de o necesitate imperioasă şi, în special, proporţionale scopului legitim urmărit (vezi, în ultimul rând, hotărârea Beldjoudi  menţionată anterior, p. 27, par. 74).

42.   În această împrejurare, expulzarea reclamantului a fost hotărâtă în urma unei condamnări a acestuia pentru viol în grup. Autorul unei infracţiuni atât de grave poate, fără îndoială, să reprezinte o seroasă ameninţare pentru ordinea publică. În speţă totuşi, mai sunt şi alte aspecte care trebuie luate în considerare. Astfel, curtea de juraţi din Hauts-de-Seine a adims existenţa unor circumstanţe atenuante şi a condamnat acuzatul la o pedeapsă de cinci ani de închisoare, însoţită de o amânare cu doi ani şi o punere la încercare ; ea a recunoscut de altfel inplicit că Dl Nasri nu fusese instigatorul crimei în cauză. Apoi, după 1983, el nu a avut nici o recidivă de viol.

43.   A trebuit mai ales de ţinut cont de infirmitatea Dlui Nasri, un surdomitism congenital ale cărui efecte sunt amplificate de analfabetismul care se datorează unei şcolarităţi  foarte deficiente, chiar dacă interesatul are o oarecare vină în această situaţie pentru că din cauza conduitei sale rele el a constituit obiectul expulzărilor din instituţiile pe care le frecventa. Împreună cu delegatul Comisiei, care se sprijină pe expertizele realizate cu referire la reclamant, Curtea ar fi de părerea că, pentru un individ care se confruntă cu asemenea obstacole, familia prezintă o importanţă cu totul specială, nu numai ca mediu de primire, dar şi pentru că ea îl poate ajuta să nu se scufunde în delicvenţe, şi aceasta mai ales că în speţă Dl Nasri nu a a avut nici un tratament adaptat situaţiei sale.

44.   Trebuie de subliniat de asemenea că interesatul împărtăşeşte domiciliul cu părinţii săi, în unele perioade, cu sora sa, pe care i-a urmat de fiecare dată când ei s-au mutat la altă adresă şi nu a rupt niciodată legăturile cu ei. Ieşirile sale frecvente « în bandă » nu au schimbat nimic în această privinţă.

Aşadar, părinţii Dlui Nasri au venit să se instaleze în Franţa în 1965, cu copiii lor, şi nu au mai părăsit de atunci ţara. De atunci, şase din cei nouă fraţi şi surori ale interesatului au obţinut cetăţenia franceză. El însăşi a frecventat de câteva ori şcoala de care a putut beneficia,

45.  Curtea consideră că este demnă de încredere afirmaţia necontestată conform căreia Dl Nasri nu înţelege limba arabă. De sigur, el frecventează comunitatea magrebiană, însă este notoriu că printre cei mai tineri membri ai săi limba ţării de origine tinde să fie mai puţin utilizată; cu atât mai mult când este vorba despre un surdomut.

46.   Ţinând cont de toate aceste circumstanţe specifice, în special de situaţia unui om surd, mut, care poate găsi un minimum de echilibru psihologic şi social doar în familia sa, compusă în majoritate din cetăţeni francezi care ei înşişi nu au legături cu Algeria, atunci se pare că decizia de a expulza reclamantul, dacă ea ar fi executată, nu ar fi proporţională cu scopul legitim urmărit. Ea nu ar recunoaşte respectarea vieţii de familie şi ar încălca  deci articolul 8 (art.8).

 CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 3 (art.3) DIN CONVENŢIE

47.    Dl Nasri pretinde de asemenea că expulzarea sa spre Algeria ar constitui un tratament inuman şi degradant contrar articolului 3 (art. 3) din Convenţie.

48.   Ţinând cont de concluzia care figurează în paragraful 46 de mai sus, Curtea nu consideră că este necesar să fie examinată această plângere.

 CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 (art. 50) DIN CONVENŢIE

49.    În baza articolului 50 (art. 50) din Convenţie, Dl Nasri, care a beneficiat de asistenţa judiciară în faţa organelor din Strasbourg, nu solicită nici reparaţia unei despăgubiri, nici rambursarea costurilor şi cheltuielilor. Problema nu cere o examinare din oficiu.

50.   În ceea ce priveşte cererea reclamantului care tinde spre anularea hotărârii de expulzare litigioasă (paragraful 32 de mai sus), Curtea constată că Convenţia nu îi oferă competenţa pentru a cere Statului francez să facă acest lucru. (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Saïdi împotriva Franţei din 20 septembrie 1993, seria A nr 261-C, p. 57, par. 47).

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. Declară, în unanimitate, că ar fi fost încălcat articolul 8 (art. 8) din Convenţie dacă decizia de expulzare a reclamantului ar fi fost executată;

2. Declară, cu şapte voturi contra două, că nu a trebuit să fie examinată hotărârea din punctul de vedere al articolului 3;

3. Declară, în unanimitate, că în aceste împrejurări nu a fost necesară aplicarea articolului 50 din Convenţie.

Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 13 iulie 1995.

Semnat: Rolv RYSSDAL

       Preşedinte

Semnat: Din partea Grefierului

       Vincent BERGER

       Şef de diviziune

       la grefa Curţii

În conformitate cu articolele 51 paragraful 2 (art.51-2) din Convenţie şi 53 paragraful 2 din Regulamentul A, la prezenta hotărâre sunt anexate următoarele opinii separate:

      Opinia concordantă a Dlui Pettiti;

      Opinia parţial disidentă a Dlui De Meyer;

      Opinia parţial disidentă a Dlui Morenilla;

      Opinia concordantă a Dlui Wildhaber.

Parafat: R.R.

Parafat: V.B.

OPINIA CONCORDANTĂ A DLUI JUDECĂTOR PETTITI

Am votat împreună cu colegii din Camera Curţii, reţinând în caz de expulzare încălcarea articolului 8 (art. 8) din cauza unui cumul de împrejurări (paragraful 46 din hotărâre).

Totuşi, consider că motivaţia cu privire la acest cumul ar fi putut include două elemente suplimentare. Pe de o parte, faptul că condamnarea pentru un viol care justifică expulzarea data din 1986 (15 mai); faptul că perioada de menţinere pe teritoriul metropolitan, modifica consecinţele unei expulzări, care ar fi fost executată într-o perioadă care se situiază cu totul în alt context ( fără a omite faptul că guvernul francez a acceptat să suspendeze măsura la cererea Comisiei când a fost făcută o sesizare cu privire la aceasta). Pe de altă parte, evoluţia condiţiilor sociale în raport cu handicapul fizic al Dlui Nasri şi cea a condiţiilor generale este inclusă în perioada 1983-1995 în cele două ţări vizate.

Curtea europeană este acum sesizată de mai multe cazuri cu privire la expulzarea străinilor delicvenţi recidivişti. Or, Convenţia europeană a exclus din dreptul material regimul de expulzare al străinilor de către Stat (în afară de ceea ce se referă la expulzările colective). Totuşi, Curtea, invocând articolul 8 (art. 8) şi articolul 3 (art. 3) în împrejurări excepţionale grave poate examina cazuri individuale fără a depăşi drepturile pe care le prevede articolul 8 (art. 8) cu privire la domeniul vieţii private. Însă această cale jurisprudenţială nu permite bravarea problemei generale care este de resortul Statelor membre ale Consiliului Europei, dacă ele au dorinţa să adopte o politică omogenă şi de cooperare, ţinând cont de fluxul migrator şi de condiţiile diferite de integrare şi de regrupare a familiei practicate de anumite State de a consolida protecţia familiilor, şi nu de altcineva.

La cest stadiu, de asemenea, ar fi necesară o armonizare a politicilor penale care integrează politicile de expulzare şi de dublă pedeapsă în funcţie de diferite tradiţii judiciare existente.

Curtea europeană va fi probabil orientată, în viitor, să păstreze criteriile pe care doreşte să le adopte: pragul de condamnare şi de recidive, handicapuri fizice şi lingvistice luate în considerare, caracterul crimelor şi delictelor incluse în viaţa de familie şi definiţia comunităţii familiale care trebuie protejate în sensul articolului 8 (art.8), definiţia sistemului public european în acest context. În acest sens, trebuia să se facă un studiu comparat efectuat în Statele membre de un comitet de experţi ad hoc care confruntă legislaţiilor şi practicile judiciare şi administrative a Statelor membre în aceste domenii, pentru a evita distorsiuni de la o ţară la alta, care nu ar fi conforme cu angajamentul comun al Statelor de a asigura împreună apărarea drepturilor înscrise în Convenţia europeană a Drepturilor Omului.

OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ A DLUI JUDECĂTOR DE MEYER

Nu am putut aproba punctul 2 din dispozitivul prezentei hotărâri, din aceleaşi motive pe care le-am indicat referitor la hotărârea Beldjoudi împotriva Franţei (1).

1. Seria A nr 234-A, p. 35.

În această hotărâre, la fel, consider, ţinând cont în special de infirmitatea Dlui Nasri (2), că expulzarea acestuia ar aduce atingere nu numai la viaţa privată şi de familie dar ar constitui mai ales un tratament inuman.

2. Vezi paragrafele 20 -25, 43 şi 46 din această hotărâre.

OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ A DLUI JUDECĂTOR MORENILLA

1.   După părerea mea, măsura de expulzare a Dlui Nasri, în împrejurările pe care le arată majoritatea (paragraful 46), sunt analizate mai ales şi mai întâi de toate ca fiind un tratament inuman. Curtea ar fi trebuit să se pronunţe mai întâi asupra acestei plângeri explicite a reclamantului, extrase din articolul 3 (art.3) din Convenţie, şi să respecte abordarea şi concluzia cu privire la încălcare a majorităţii Comisiei.

2.  Situaţia dramatică personală a reclamantului (sdurdomutismul său, fiind fără instruire, disabilitatea socială şi trecutul său greu delictuos) nu ar trebui totuşi să umbrească problema mai generală implicită aplicării articolului 3 (art. 3) din Convenţie cauzei speţei: cea a limitelor pentru măsurile administrative - sau pentru pedepsele penale - de expulzare spre ţara „de origine”, din cauza unui comportament delictuos sau marginal al străinilor numiţi de a doua generaţie, inclusiv cei care, la fel ca şi reclamantul, au sosit în copilărie fiind însoţiţi de părinţii muncitori.

3.  Măsura de expulzare a acestor „necetăţeni” periculoşi poate fi convenabilă pentru Statul care se debarasează astfel de persoanele considerate „nedezirabile”, însă ea se dovedeşte a fi crudă şi inumană şi net discriminatorie faţă de „cetăţenii” care se află în împrejurări similare. Statul care, din motive de convenienţă, primeşte muncitorii imigranţi şi autorizează reşedinaţa lor, devine responsabil de educaţia şi de socializarea copiilor acestor imigranţi ca şi de copiii acestor „cetăţeni”. În caz de eşec al acestei socializări, a căror consecinţe sunt comportamentele marjinale sau delictuoase, acest Stat este de asemenea obligat să le asigure reinserţia lor socială în loc să-i trimită din nou în ţara lor de origine, care nu are nici o responsabilitate pentru aceste comportamente şi unde posibilităţile de reabilitare într-un mediu social străin este iluzoriu. Tratamentul administrativ sau penal nu ar trebui deci să difere din cauza originei naţionale a părinţilor prevăzând, prin expulzare, o agravare net discriminatorie a sancţiunii.

4.  S-a remarcat la justa valoare (vezi Andrew Drzemczewski, The position of aliens in relation to the European Convention on Human Rights, Consilul Europei, Strasbourg, 1985, pp. 7-9) scimbările înregistrate în prezent în dreptul internaţional, sub influenţa recentelor dezvoltări în materie de drepturi ale omului, în sensul unei egalităţi de tratament între străini şi naţionali. Această egalitate devine din ce în ce mai aparentă dacă este vorba despre „imigranţii integraţi” în comunitatea unde lucrează. În termenii articolului 12 paragraful 4 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, „propria lor ţară” este acea unde s-au născut sau în care au crescut şi care este a lor în pofida dificultăţilor de adaptare inrente unei origini străine sau a aparteneţelor la o cultură familială diferită. În orice caz, considerările de ordin legal sau invocarea tradiţională a suveranităţii Statului nu pot acum să servească drept bază pentru un astfel de tratament.

5.  Totuşi, pentru a treia oară în patru ani (vezi hotărârile Moustaquim împotriva Belgiei din 18 februarie 1991, seria A nr 193, p. 20, par. 50, şi Beldjoudi împotriva Franţei din 26 martie 1992, seria A nr 234-A, p. 29, par. 82), Curtea a furnizat o nouă dovadă a „circumspecţiei” sale tradiţionale (vezi Marc-André Eissen, El Tribunal Europeo de Derechos Humanos, traducere spaniolă, Civitas, Madrid, 1985, pp. 81 şi 95); majoritatea „nu consideră că este necesar de a examina această plângere” (paragraful 48) şi se mulţumeşte să constate o încălcare a articolului 8 (art. 8) din Convenţie, care consideră această măsură ca o ingerinţă în viaţa de familie a persoanei afectate.  Regret acest lucru pentru că importanţa problemei şi actualitatea sa cer Curţii de a se pronunţa asupra acestui punct şi de a formula opinia sa cu claritate, ceea ce nu exclude luarea în considerare a împrejurărilor cauzei în speţă.

6.  În final, am votat împreună cu majoritatea pentru încălcarea articolului 8 (art. 8) din Convenţie în această hotărâre, chiar dacă nu împărtăşesc raţionamentul fondat pe condiţia de nenaţional a Dlui Nasri şi pe responsabilitatea acestuia pentru „o conduită rea” (paragrafele 22-25 şi 43). În faţa situaţiei penibile a reclamantului, cred totuşi că este foarte formal demersul majorităţii (paragraful 46) care califică, din punct de vedere juridic, expulzarea Dlui Nasri ca o ingerinţă în viaţa de familie, mai degrabă decât în viaţa sa privată, concept mai generic  al cărui aspect este viaţa de familie.

De fapt, articolul 8 (art. 8) din Convenţie recunoaşte dreptul  la respectarea de către autoritatea publică a „sferei private” a individului (vezi Stephan Breitenmoser, Der Schutz der Privatsphäre gemäss Art. 8 (art. 8) EMRK, Juristische Fakultät der Universität Basel,  Bazel, 1986), a vieţii sale personale, care, în definiţia Convenţiei, cuprinde viaţa privată şi de familie, domiciliul şi corespondenţa sa. Măsura de expulzare din ţara în care a trăit de la naştere sau din copilărie înseamnă o ingerinţă în această sferă privată sau personală dacă ea include, ca şi în cauza în speţă, separarea persoanei afectate prin ruptura cu anturajul său vital, cu „cercul său social” şi afectiv, inclusiv cu familia sa. Această infgerinţă a autorităţii publice încalcă dreptul oricărei persoane la respectarea vieţii sale private şi de familie, dacă nu este justificată conform paragrafului 2 din articolul 8 (art. 8-2) din Convenţie; ceea ce, aşa cum subliniază majoritatea, nu este cazul în această hotărâre.

OPINIA CONCORDANTĂ A DLUI JUDECĂTOR WILDHABER

După părerea mea, este vorba despre un caz special care nu poate fi uşor generalizat. La fel ca şi reclamantul, Curtea, bazându-se pe articolul 8 (art. 8), invocă doar dreptul la respectarea vieţii sale de familie. Acest mod de a vedea este puţin artificial, căci lipseşte componenta respectării vieţii private a persoanei interesate. În asemenea situaţii, ar fi mai realist de a lua în considerare ansamblul lanţului social care are importanţă pentru reclamant, familia fiind doar o parte, desigur esenţială, a acestui context global.

Nu mi s-a părut necesar, aşa cum nici majorităţii nu i s-a părut acest lucru, să mă bazez pe articolul 3 (art. 3). Dacă a fost invocată această dispoziţie (art. 3), s-ar fi putut subînţelege că nu ar fi trebuit de pus pe cântar interesele publice, dar mai degrabă că nici într-un caz nu ar trebui expulzaţi imigranţii din cea de-a „doua generaţie”. Mi se pare că aceasta ar merge prea departe şi în mod excepţional, expulzarea trebuie să rămână posibilă, în conformitate cu principiile generale ale dreptului internaţional, pentru imigranţii din cea de-a „doua generaţie” care au comis crime foarte grave (omucidere, viol, trafic de droguri). 

[1] Notele grefierului

Cauza are  numărul 18/1994/465/546. Primele două cifre indică ordinea în anul de introducere, ultimile două -  locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe cea a cererilor iniţiale (la Comisie) corespunzătoare.

[2] Regulamentul A se aplică la toate hotărârile deferite  Curţii până la intrarea în vigoare a Protocolului nr, 9 (P9) şi, după aceasta, numai hotărârile cu privire la Statele care nu sunt legate prin acest Protocol (P9). El corespunde regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi modificat de mai multe ori de atunci.

[3]  Nota: din motive de ordin practic, el  va figura doar  în ediţia imprimată ( culegerea oficială conţine o alegere de hotărâri ale Curţii), dar fiecare poate să-l procure de la grefier.

 

Full & Egal Universal Law Academy