© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2015. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.
© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2015. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2015. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
FOSTA SECȚIE A TREIA
CAUZA NATSVLISHVILI ȘI TOGONIDZE împotriva GEORGIEI
(Cererea nr. 9043/05)
HOTĂRÂRE
[Extrase]
STRASBOURG
29 aprilie 2014
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute de articolul 44 § 2 din Convenție. Ea poate face obiectul unor modificări de formă.
În cauza Natsvlishvili și Togonidze împotriva Georgiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (fosta secție a treia), întrunită într-un complet de cameră compus din:
Josep Casadevall, președinte,
Alvina Gyulumyan,
Corneliu Bîrsan,
Ján Šikuta,
Nona Tsotsoria,
Kristina Pardalos,
Johannes Silvis, judecători,
și Santiago Quesada, grefier de secție,
Deliberând în cameră de consiliu la 15 octombrie 2013 și la 3 aprilie 2014,
Pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la cea din urmă dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 9043/05) împotriva Georgiei introdusă potrivit articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »), de către doi cetățeni georgieni, domnul Amiran Natsvlishvili (« primul reclamant ») și doamna Rusudan Togonidze (« al doilea reclamant »), la 9 martie 2005.
2. Reclamanții, cărora li s-a acordat asistență juridică în vederea unei audieri cu privire la fondul cauzei (a se vedea paragrafele 5 și 6 de mai jos), au fost reprezentați de doamna M. Gioshvili, de doamna E. Fileeva și de domnul K. Koroteev, avocați în Georgia și în Federația Rusă. Guvernul georgian (« Guvernul ») a fost reprezentat succesiv de Agenții acestuia, domnul M. Kekenadze, domnul D. Tomadze și domnul L. Meskhoradze, din cadrul Ministerului Justiției.
3. Primul reclamant a pretins, în special, că procedura de negociere în vederea obținerii unui acord, în forma prevăzută de legislația internă la momentul faptelor și aplicată în cazul său, a fost abuzivă și neechitabilă, cu încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție. El a susținut în continuare că publicitatea făcută momentului arestării sale i-a încălcat dreptul de a fi prezumat nevinovat, în temeiul articolului 6 § 2 din Convenție. În plus, ambii reclamanți au afirmat că statul le-a împiedicat exercitarea dreptului lor la un recurs individual, contrar articolului 34 din Convenție, precum și că sancțiunile financiare impuse lor, ca parte a acordului, le-au încălcat dreptul de proprietate în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1.
4. Atât reclamanții cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la admisibilitatea și fondul cererii.
5. Printr-o decizie definitivă din 25 iunie 2013, Curtea a declarat cererea admisibilă în parte (articolul 29 § 1 in fine din Convenție). În ceea ce privește procedura de urmat, Curtea a decis să solicite observații orale din partea părților, cu privire la fondul cauzei (articolul 59 § 3).
6. O audiere privind fondul cauzei a avut loc în public la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la data de 15 octombrie 2013 (articolul 59 § 3).
S-au prezentat în fața Curții:
(a) pentru guvern
Domnii G. Lortkipanidze și A. Baramidze, Miniștri adjuncți de justiție,
Domnul L. Meskhoradze, Agent,
Doamnele Sh. Mezurnishvili și N. Mezvrishvili, Consilieri,
(b) pentru reclamanți
Doamna M. Gioshvili,
Doamna E. Fileeva,
Domnii K. Koroteev, avocați.
Curtea a ascultat pledoariile domnului Meskhoradze, doamnelor Gioshvili și Fileeva și a domnului Koroteev.
7. La 1 februarie 2014, Curtea a modificat componența secțiilor sale, însă prezenta cerere a fost reținută de către fosta secție a treia.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
8. Reclamanții s-au născut în 1950 și 1953 și în prezent locuiesc la Moscova, Federația Rusă, respectiv Kutaisi, Georgia. Aceștia sunt soț și soție.
A. Premisele cauzei
9. Primul reclamant a fost primarul adjunct al orașului Kutaisi, al doilea oraș ca mărime din Georgia, din 1993 până în 1995 și directorul general al companiei care operează uzina auto din Kutaisi (« fabrica »), una dintre cele mai importante companii publice din țară, din 1995 până 2000. La 29 decembrie 2000, la adunarea generală a acționarilor, el a fost numit președinte al comisiei de supraveghere a fabricii.
10. Primul reclamant era acționarul principal al fabricii, după stat (78.61% din acțiuni), deținând 12,95% din acțiuni prin achiziții efectuate în 1998 și 2002. Al doilea reclamant deținea 2,6% din acțiuni, achiziționate în 2002, astfel încât, împreună, cuplul deținea un total de 15,55% din acțiuni.
11. Primul reclamant a fost răpit în decembrie 2002. După ce a fost grav maltratat de răpitorii săi, a fost eliberat în schimbul unei răscumpărări mari plătite de familia sa.
B. Procedura penală împotriva primului reclamant
12. La 12 martie 2004, primul reclamant a fost acuzat de reducerea ilegală a capitalului fabricii, pentru care era responsabil în primul rând ca director general și în al doilea rând în calitate de președinte al comisiei de supraveghere. El a fost acuzat de efectuarea unor vânzări fictive, transferuri și radieri, precum și de cheltuirea veniturilor fără a avea în vedere interesele societății (articolul 182 din Codul penal – « abuz de autoritate prin delapidarea și deturnarea bunurilor altora »).
13. La 15 martie 2004, poliția și procurorul din Kutaisi s-au deplasat la locul de muncă al reclamantului pentru a-l aresta. ...
15. La 16 martie 2004, primul reclamant a numit un avocat pentru a-i proteja interesele.
16. Interogat pentru prima dată în calitate de suspect la 17 martie 2004, primul reclamant, asistat de avocatul său, și-a susținut nevinovăția și și-a exercitat dreptul la tăcere.
17. În aceeași zi, 17 martie 2004, organul de urmărire penală a formulat o cerere în fața instanței din Kutaisi privind arestarea primului reclamant în timpul procesului. Procurorul a susținut că primul reclamant, care a fost acuzat de o infracțiune gravă, ar putea încerca să se sustragă justiției, să împiedice descoperirea adevărului și să-și continue activitatea infracțională. Pronunțându-se cu privire la această cerere, la o dată nespecificată, instanța a decis să-l plaseze în detenție timp de trei luni. Făcând aplicarea articolului 243 din Codul de procedură penală (« CPP »), primul reclamant a contestat această decizie în fața tribunalului regional din Kutaisi, care a respins recursul la o dată nespecificată.
18. La 25 martie 2004, primul reclamant a trimis o scrisoare adresată organului de urmărire penală, având următorul conținut: « Din moment ce eu nu sunt indiferent față de viitorul fabricii de automobile și consider că este posibilă rezolvarea problemelor [pe care le am] cu statul, îmi exprim disponibilitatea mea de a renunța la acțiunile fabricii care sunt în prezent în posesia mea și a soției mele, în favoarea statului. »
19. La 14 iunie 2004, măsura arestării preventive a fost prelungită de către tribunalul regional din Kutaisi, până la 15 iulie 2004, iar în iulie 2004, a fost prelungită până la 15 septembrie 2004.
20. În primele patru luni de detenție, primul reclamant a fost deținut în aceeași celulă cu persoana acuzată de răpirea lui în 2002 (a se vedea paragraful 11 de mai sus) și cu o altă persoană care executa o pedeapsă pentru omor. După ce cabinetul Avocatului Poporului a sesizat acest aspect cu privire la faptul că integritatea fizică și psihică a reclamantului era supusă unui risc, autoritățile penitenciare au transferat reclamantul în altă celulă.
21. La 1 august 2004, primului reclamant și avocatului său li s-a acordat acces la materialele din dosarul penal. La 6 august 2004, primul reclamant a numit un al doilea avocat, pentru a-i proteja interesele în cadrul procesului.
22. La 6 septembrie 2004, ancheta a fost încheiată, iar primul reclamant a fost trimis în judecată cu privire la capetele de acuzare menționate mai sus. După ce a luat la cunoștință, cu ajutorul celor doi avocați, de dosarul cauzei în integralitatea sa, reclamantul și-a susținut din nou nevinovăția, dar a confirmat intenția de a coopera în cadrul anchetei.
23. În aceeași zi, 6 septembrie 2004, ambii reclamanți și-au transferat către stat, cu titlu gratuit, acțiunile reprezentând o valoare totală de 15,55% din acțiunile companiei.
24. Potrivit unei declarații scrise aflate la dosarul cauzei și aparținând domnului G.T-ia, un muncitor în fabrică, la 6 septembrie 2004, el și alți nouă angajați ai fabricii și-au transferat acțiunile către stat ex gratia, la cererea autorității de urmărire penală, în raport cu procedura penală împotriva primului reclamant și în schimbul eliberării sale din detenție. Dosarul conține o copie a acordurilor ex gratia relevante din 6 septembrie 2004.
25. Dosarul conține, de asemenea, o declarație de martor a doamnei M.I-dze, cumnata celei de-a doua reclamante, potrivit căreia procurorul a cerut, de asemenea, ca familia primului reclamant să plătească 50,000 Lari georgieni (GEL) (aproximativ 21,000 de euro (EUR)) către Fondul pentru dezvoltarea entităților de stat care asigură protecția legii (« Fondul de Dezvoltare ») pentru a încheia un « acord procedural » cu privire la eliberarea primului reclamant din detenție. Astfel, procurorul le-a furnizat documentele necesare pentru transfer, adăugând că numele primului reclamant nu trebuie să apară ca plătitor. Procurorul a insistat ca suma să nu fie plătită către Fondul de Dezvoltare direct de către reclamanți. Prin urmare, doamna M.I-dze fost de acord să plătească suma cerută în nume propriu.
26. Așa cum s-a confirmat prin recipisa privind transferul bancar, plata a fost făcută la 8 septembrie 2004, numele doamnei M.I-dze apărând în mod corespunzător în document ca sursă a transferului.
27. În ziua următoare, 9 septembrie 2004, primul reclamant a depus o declarație scrisă în fața procurorului, solicitându-i să încheie un « acord negociat de recunoaștere a vinovăției» (denumit în continuare « acord »), procedură care a fost introdusă în sistemul judiciar georgian în februarie 2004. Reclamantul a precizat că, deși se considera nevinovat, era dispus să ajungă la un acord în ceea ce privește pedeapsa și să repare prejudiciul cauzat statului; el a declarat că va plăti 35,000 GEL (14,700 EUR) la bugetul de stat, în acest scop. El a adăugat că a înțeles pe deplin conținutul acordului.
28. În aceeași zi, procurorul din Kutaisi a propus, iar primul reclamant a acceptat, un acord cu privire la pedeapsă (articolul 679 § 2 din CPP). Înregistrarea scrisă a acordului stipula faptul că, în timp ce reclamantul a refuzat să recunoască acuzațiile, el a « cooperat activ în cadrul anchetei, prin repararea în mod voluntar a prejudiciului de 4,201,663 GEL (aproximativ 1,765,000 EUR) cauzat prin activitatea sa infracțională, returnând către stat 22,5% din acțiunile fabricii. » Procurorul a mai menționat că, în pofida faptului că reclamantul a fost acuzat de o infracțiune deosebit de gravă, pasibilă de închisoare de la șase la doisprezece ani, era totuși posibil, având în vedere repararea integrală a prejudiciului și în interesul utilizării eficiente a resurselor statului, să propună reclamantului un acord. În special, procurorul s-a angajat să propună instanței de judecată condamnarea reclamantului fără o analiză a fondului cauzei, solicitând o pedeapsă redusă, sub forma unei amenzi de 35,000 GEL (14,700 EUR). I s-a explicat reclamantului că acordul propus nu îl scutește de răspunderea civilă. Primul reclamant a declarat că a înțeles pe deplin conținutul acordului și este pregătit să-l accepte, decizia sa nefiind rezultatul vreunei constrângeri, presiuni sau a unei promisiuni nejustificate, de orice fel. Înscrisul conținând textul acordului a fost semnat în mod corespunzător atât de procuror, cât și de reclamantul și de cei doi avocați.
29. În aceeași zi, 9 septembrie 2004, procurorul a depus o cerere la judecătoria din Kutaisi, solicitând admiterea acordului constând în neexaminarea pe fond a cauzei, constatarea vinovăției primului reclamant cu privire la acuzațiile aduse împotriva sa și reducerea pedepsei aplicabile pentru infracțiunile imputate, prin aplicarea unei amenzi de 35,000 GEL (14,700 EUR). Cererea preciza faptul că era însoțită de înscrisul constatator al acordului și de douăsprezece volume cu materialul cauzei penale.
30. În aceeași zi, 9 septembrie 2004, doamna M.I-dze a efectuat un transfer bancar prin care a fost achitată amenda de 35,000 GEL (14,700 EUR), conform acordului mai sus menționat, încheiat între primul reclamant și procuror.
31. La o ședință publică din 10 septembrie 2004, judecătoria din Kutaisi, în complet de judecător unic, a analizat cererea procurorului din 9 septembrie 2004. Așa cum reiese din încheierea de ședință, judecătorul i-a explicat primului reclamant, care era asistat de unul dintre cei doi avocați care au contrasemnat acordul (a se vedea paragraful 27 de mai sus), drepturile sale în temeiul articolului 679-3 din Codul de procedură penală. În replică, reclamantul a confirmat că este conștient de drepturile sale și că a acceptat acordul în mod voluntar, fără să fi fost supus în vreun fel la presiuni nejustificate în cursul negocierilor cu procurorul. Acest aspect a fost confirmat și de avocat. Primul reclamant și avocatul său au solicitat apoi judecătorului să admită acordul, astfel cum a fost prezentat de procuror, confirmând că își asumă pe deplin consecințele. Avocatul a adăugat că a asistat la negocierile privind acordul, desfășurate între clientul său și procuror, că reclamantul a fost cel care a insistat asupra încheierii unui acord, și că el, în calitate de avocat, i-a furnizat toată asistența necesară acestuia.
32. Având în vedere înscrisurile aflate la dosar și declarațiile mai multor martori, luate pe parcursul anchetei, judecătoria din Kutaisi a constatat că acuzațiile aduse împotriva primului reclamant erau întemeiate. De asemenea, instanța a menționat că, trimis în judecată la 6 septembrie 2004, cu privire la infracțiuni în temeiul articolului 182 § 2 (a), (b) și (c) și 3 (b) din Codul penal, reclamantul « nu a pledat vinovat și și-a exercitat dreptul la tăcere. Cu toate acestea, cooperând în mod activ în cadrul anchetei, el a reparat în mod voluntar prejudiciul de 4,201,663 GEL (1,765,000 EUR) cauzat prin activitatea sa infracțională, prin returnarea a 22,5% din acțiunile fabricii către stat ».
33. Instanța a precizat, de asemenea, că, în urma cercetării judecătorești, a ajuns la concluzia că acordul a fost încheiat în conformitate cu legea, că primul reclamant l-a semnat în deplină cunoștință de cauză și că nu a fost rezultatul vreunui act de violență, presiune sau orice fel de promisiune care să depășească ceea ce este în mod normal permis în cadrul negocierii. Instanța a admis așadar acordul, prin declararea primului reclamant vinovat de acuzațiile aduse împotriva sa, și l-a condamnat la plata unei amenzi de 35,000 GEL (14,700 EUR). Primul reclamant a fost ulterior eliberat imediat din sala de judecată.
34. După cum s-a menționat în dispozitiv, decizia din 10 septembrie 2004 a judectoriei din Kutaisi a fost definitivă și fără drept de apel. O cerere putea fi făcută pentru a solicita casarea și redeschiderea cauzei, dacă erau descoperite împrejurări noi care să justifice un astfel de demers.
35. Potrivit elementelor din dosar, după încheierea procesului penal și eliberarea din detenție, primul reclamant a părăsit Georgia și, de atunci, are reședința la Moscova, în Rusia.
...
II. DREPTUL INTERN PERTINENT ȘI DOCUMENTE INTERNAȚIONALE
A. Codul de procedură penală (CPP)
49. Dispozițiile relevante privind « acordurile procedurale » (« საპროცესო შეთანხმება » în georgiană, saprotseso shetankhmeba), sau acorduri de recunoaștere a vinovăției, așa cum au fost introduse în CPP la 13 februarie 2004 și modificate pentru prima dată la 24 iunie 2004 și, prin urmare, aplicabile la momentul faptelor, sunt după cum urmează:
Articolul 15
« Un acord procedural poate fi încheiat în conformitate cu principiul independenței justiției. Un acord procedural contribuie la un sistem de justiție mai rapid și mai eficient. »
Articolul 679-1
« 1. O instanță poate pronunța o hotărâre în baza unui acord procedural, fără a examina fondul cauzei cu care a fost învestită. Acordul procedural se bazează pe o înțelegere în ceea ce privește responsabilitatea acuzatului sau pedeapsa acestuia. Propunerea inițierii unui acord este prerogativa parchetului.
2. Atunci când se ajunge la un acord în ceea ce privește pedeapsa, acuzatul nu pledează vinovat, ci ajunge la un acord cu procurorul cu privire la pedeapsă sau la neaplicarea acesteia și/sau este de acord să coopereze în cadrul anchetei.
3. Atunci când se ajunge la un acord în ceea ce privește responsabilitatea, acuzatul pledează vinovat și/sau cooperează în cadrul anchetei.
4. Acordul procedural se încheie cu avizul procurorului ierarhic superior.
5. În baza acordului procedural, procurorul poate solicita o reducere a pedepsei inculpatului, sau poate decide să atenueze unele dintre acuzațiile aduse împotriva acestuia sau să abandoneze o parte din ele, cu condiția ca acuzatul să pledeze vinovat cu privire la toate capetele de acuzare.
6. Înainte de a decide cu privire la o reducere a pedepsei sau înlăturarea unor acuzații, procurorul trebuie să ia în considerare (a) severitatea pedepsei de care acuzatul este pasibil, precum și gravitatea ilegalității actelor și vinovăția acuzatului; (b) utilizarea resurselor statului în modul cel mai favorabil interesului general. ...
7. Un acord procedural nu se poate încheia fără implicarea unui avocat al apărării și fără acordul prealabil al inculpatului cu privire la conținutul acordului.
8. Acordul procedural va fi declarat nul și neavenit dacă se dovedește ulterior că informațiile și dovezile furnizate de acuzat în cadrul anchetei ... nu sunt de încredere și nu contribuie la o posibilitate reală de a-i identifica pe cei responsabili. Decizia de a anula un acord procedural se va lua de către o instanță.
9. În cazuri speciale în care cooperarea inculpatului în cadrul unei anchete a dus la descoperirea unei infracțiuni deosebit de grave sau a activității infracționale a unui funcționar public, și în cazul în care acuzatul a contribuit direct la eficientizarea unei anchete, procurorul poate solicita instanței absolvirea de răspundere penală a inculpatului. ...
11. La încheierea acordului procedural, procurorul trebuie să informeze acuzatul că acesta nu îl va exonera de răspunderea civilă. În circumstanțe speciale, procurorul sau procurorul adjunct poate absolvi acuzatul de răspundere civilă, printr-o decizie motivată. »
Articolul 679-2 §§ 2, 3 și 4
« 2. Trebuie confirmat, printr-o declarație scrisă și semnată de acuzat sau de reprezentantul său legal și de avocatul său, că, după ce a beneficiat de consultanță juridică, acuzatul și-a dat în mod liber acordul cu privire la pronunțarea unei hotărâri judecătorești fără examinarea fondului cauzei sale. Acuzatul trebuie să înțeleagă pe deplin conținutul cererii pe care procurorul o va depune la instanța de judecată, precum și consecințele juridice ale deciziei care poate fi pronunțată.
3. Odată ce acuzatul și procurorul au ajuns la un acord procedural, procurorul trebuie să întocmească un înscris în care expune conținutul acordului. Înscrisul este apoi semnat de procuror, de avocatul acuzatului, precum și de acuzatul însuși.
4. Conținutul înscrisului menționat la punctul 3 din prezentul articol este confidențial și poate fi consultat doar de către semnatari și de instanța de judecată. »
Articolul 679-3
« 1. Acordul procedural trebuie să fie în formă scrisă și trebuie să fie aprobat de către o instanță în cadrul unei ședințe publice, cu excepția cazului în care motive imperioase impun o ședință în cameră de consiliu. Hotărârea judecătorească trebuie să reflecte acordul procedural. Instanța trebuie să se asigure că s-a ajuns la acord fără violență sau intimidare și fără înșelăciune sau promisiuni ilegale. Instanța trebuie să se asigure că acuzatul a consimțit în mod liber și a fost în măsură să beneficieze de asistență juridică calificată.
2. Înainte de aprobarea unui acord procedural, instanța trebuie să se asigure că
(a) inculpatul înțelege pe deplin natura infracțiunii de care este acuzat;
(b) inculpatul înțelege pe deplin pedeapsa pe care o riscă pentru infracțiunea pe care o recunoaște;
(c) inculpatul este conștient de toate cerințele legale referitoare la o recunoaștere a vinovăției, în contextul unui acord procedural;
(d) inculpatul înțelege pe deplin că instanța nu este obligată să accepte propunerea procurorului care, pe baza acordului procedural, recomandă diminuarea sau înlăturarea completă a pedepsei;
(e) inculpatul înțelege că beneficiază de următoarele drepturi constituționale:
- dreptul la apărare;
- dreptul de a refuza să încheie un acord care prevede recunoașterea vinovăției sale;
- dreptul de a avea o examinare a fondului cauzei sale.
(f) acordul procedural nu este rezultatul violenței, intimidării sau a unei promisiuni care depășește ceea ce este permis în cadrul unui astfel de acord;
(g) inculpatul nu contestă faptele pe care se întemeiază acordul conținând recunoașterea vinovăției sale.
3. Instanța va pronunța o decizie în conformitate cu legea și nu are obligația de a admite acordul dintre inculpat și procuror. »
Articolul 679-4 §§ 1, 3, 4, 5, 6 și 7
« 1. În situațiile prevăzute în capitolul precedent, instanța poate pronunța fie o hotărâre [de admitere a acordului] fără o examinare a fondului cauzei, fie o decizie de trimitere cauzei la procuror pentru punere sub acuzare.
3. Instanța trebuie să se asigure, pe baza dosarului, că acuzația este întemeiată, că pedeapsa propusă în cerere este echitabilă și că inculpatul a pledat vinovat în mod liber.
4. În cazul în care instanța este de acord cu evaluarea în fapt și în drept dată cauzei de către procuror și consideră că pedeapsa recomandată este corectă, aceasta pronunță o hotărâre în termen de o lună de la primirea respectivei cereri a procurorului ... .
5. În cazul în care instanța constată că probele prezentate nu susțin acuzația sau că acordul procedural a fost încheiat cu încălcarea articolului 679-1, va trimite cauza procurorului pentru punere sub acuzare.
6. În cazul în care instanța consideră că pedeapsa recomandată de procuror este prea severă, ea are posibilitatea de a o reduce.
7. Inculpatul are dreptul de a refuza să încheie un acord procedural care se bazează pe recunoașterea vinovăției sale, în orice moment în cursul procedurii judiciare, înainte ca instanța să se pronunțe. Acest refuz nu trebuie să fi fost consimțit de avocatul său. După ce instanța s-a pronunțat, nu mai este posibil refuzul de a fi angajat prin acordul procedural. »
Articolul 679-7 §§ 2 și 3
« 2. Împotriva hotărârii [prevăzute în articolele anterioare] nu se poate formula nicio cale de atac, ea devenind executorie la momentul pronunțării.
3. Hotărârea poate fi revizuită, în conformitate cu prevederile comune privind noi circumstanțe de fapt sau de drept. »
50. În urma unei modificări aduse CPP la 25 martie 2005, depunerea unei cereri în fața instanței, de finalizare a procedurii printr-un acord, nu mai este doar prerogativa procurorului. O astfel de cerere poate fi formulată și de către acuzat (articolul 679-1 § 1). În plus, conținutul înscrisului procurorului nu mai este confidențial (articolul 679-2 § 4), cu excepția secțiunii care conține informațiile pe care inculpatul le-a furnizat în cursul anchetei. Același amendament a făcut obligatoriu ca ședința în care instanța a aprobat acordul procedural să fie înregistrată textual în încheierea de ședință (articolul 679-3 § 4).
51. În plus, modificarea din 25 martie 2005 a introdus obligativitatea pentru instanța de judecată, atunci când analizează acordul de recunoaștere a vinovăției depus în mod legal, de a explica inculpatului că, în cazul în care înțelege să se plângă cu privire la supunerea la un tratament nejustificat de către procuror în timpul negocierilor precedente, o astfel de plângere nu ar împiedica admiterea acordului de recunoaștere a vinovăției (articolul 679-3 § 2(1)).
52. Mai mult decât atât, în timp ce înainte de 25 martie 2005, articolul 679-6 oferea doar posibilitatea unui recurs împotriva unei hotărâri de declarare a acordului ca fiind nul și neavenit, modificarea în cauză a dat posibilitatea acuzatului de a formula, împotriva admiterii acordului, o cale de atac la instanța superioară, în termen de cincisprezece zile de la pronunțarea hotărârii, în cazul în care
« (a) acordul procedural a fost încheiat folosind înșelăciunea;
(b) drepturile de apărare ale acuzatului au fost limitate;
(c) acordul procedural a fost încheiat prin violență, forță, amenințări sau intimidare;
(d) instanța sesizată nu și-a îndeplinit îndatoririle sale prevăzute [în articolele de mai sus]. »
53. Modificarea în cauză nu specifică dacă o cale de atac putea fi introdusă, pentru motivele menționate mai sus, împotriva hotărârilor pronunțate înainte de 25 martie 2005.
B. Consiliul Europei
1. Recomandarea nr. R (87) 18 a Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la simplificarea justiției penale
54. Această recomandare a fost adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la 17 septembrie 1987 și se referă la proceduri simplificate și sumare. Un fragment relevant prevede următoarele:
« Având în vedere creșterea numărului de cauze penale trimise instanțelor de judecată, și în special celor care prevăd sancțiuni minore, precum și problemele cauzate de durata procedurilor penale;
Considerând că întârzierea în combaterea infracțiunilor discreditează dreptul penal și afectează buna administrare a justiției;
Având în vedere că întârzierile în administrarea justiției penale ar putea fi remediate, nu doar prin alocarea de resurse specifice și prin modul în care acestea sunt folosite, ci și printr-o definire mai clară a priorităților pentru derularea politicilor penale, în ceea ce privește atât forma, cât și fondul, prin:
- recurgerea la principiul urmăririi penale discreționare;
- utilizarea următoarelor măsuri cu privire la infracțiuni minore și comune:
- așa-numitele proceduri sumare,
- înțelegeri extra judiciare cu autoritățile competente în materie penală și alte autorități interveniente, ca o posibilă alternativă la urmărirea penală,
- așa-numitele proceduri simplificate;
- simplificarea procedurilor judiciare ordinare ... »
2. Executarea obligațiilor și angajamentelor de către Georgia, Raportul Comisiei pentru respectarea obligațiilor și angajamentelor de către statele membre ale Consiliului Europei (Comitetul de Monitorizare), 21 decembrie 2005
55. Extrasele relevante din raportul Comitetului de Monitorizare menționat mai sus, sunt după cum urmează:
« 44. Coraportorii au, de asemenea, unele rezerve cu privire la tendința în creștere de a transplanta modele juridice străine, de obicei neeuropene, în sistemul judiciar intern al Georgiei. Acesta este cazul, spre exemplu, recentei legi privind acordul de recunoaștere a vinovăției, care încearcă să imite practica judiciară din Statele Unite, și la care co-raportorii doresc să se întoarcă în paragraful privind lupta împotriva corupției. ...
47. Deși este clar că autoritățile trebuie să ia în considerare cererile societății pentru acțiuni imediate și decisive în cazurile cele mai notorii de presupusă corupție, co-raportorii insistă că așteptările populației nu pot justifica încălcări ale drepturilor persoanelor suspectate și nerespectarea principiilor de bază ale procedurii penale. Arestări ale unor foști oficiali acuzați de corupție au fost efectuate în condiții spectaculoase, de multe ori fără mandate, chiar și în cazurile în care nu a existat niciun indiciu că suspecții ar fi avut intenția de a fugi. Organizațiile pentru drepturile omului au raportat mai multe cazuri de forță excesivă, unele arestări au fost filmate și imagini - degradante pentru demnitatea umană a suspecților - au fost difuzate intens pe mai multe canale de televiziune. Respectarea principiului prezumției de nevinovăție pentru unele categorii de suspecți trebuie încă să se dezvolte în noua Georgie.
48. Sistemul de « acord », care face posibil pentru unii suspecți să obțină atenuarea sau înlăturarea unor acuzații în schimbul returnării sumelor de bani pe care le-ar fi delapidat, este cel puțin controversat. În timp ce acordurile negociate sunt des utilizate în Statele Unite, cât și în unele state membre ale Consiliului Europei, de obicei se referă la acorduri prin care persoanele acuzate sunt de acord să pledeze vinovate (să denunțe alte vinovați etc.) în schimbul unei acuzații mai ușoare. Acodul din sistemul georgian merge un pas mai departe și introduce o componentă financiară - acuzații trebuie să returneze o anumită sumă, care este o aproximare a ceea ce se susține că ar fi furat. În schimb, procurorul este de acord să renunțe la acuzații sau să le atenueze. Acordul trebuie să fie în cele din urmă aprobat de un judecător.
49. Co-raportorii consideră că particularitățile versiunii georgiene a sistemului acordului, în special introducerea componentei financiare și modul aparent arbitrar în care se aplică în unele cazuri și nu în altele, face această practică incompatibilă cu standardele Consiliului Europei. Sistemul nu doar poate crea o impresie că marilor hoți li se permite să-și cumpere imunitatea față de justiție, ci este deopotrivă îngrijorător deoarece lipsa de control și echilibru legal și administrativ între justiție, parchet și poliția georgiană, crează un risc de abuz. Co-raportorii sunt conștienți că sumele obținute prin « acorduri » (în jur de 30 de milioane de dolari până în prezent) sunt foarte importante și au ajutat la plata pensiilor și a altor nevoi imediate, dar nu sunt de acord cu ideea sugerată de Procurorul General că eficiența justiției poate fi măsurată în raport cu veniturile bugetare pe care le generează. După ani de corupție la scară largă și nerespectarea sistematică a statului de drept, Georgia are nevoie de o justiție eficientă și egală pentru toți.
50. Prin urmare, raportorii fac apel la autoritățile georgiene să revizuiască imediat și în mod substanțial procedura privind acordul de recunoaștere a vinovăției, pentru a o aduce în conformitate cu standardele Consiliului Europei. »
3. Rezoluția 1415 (2005) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei
56. La 24 ianuarie 2006, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, după ce a examinat raportul Comitetului de Monitorizare menționat mai sus, a adoptat Rezoluția 1415 (2005), fragmentele relevante fiind, după cum urmează:
« 9. Adunarea, după consultarea autorităților georgiene, ... cere Georgiei să: ...
Revizuiască critic practica actuală a sistemului de « acorduri », care - în forma actuală - pe de o parte, permite unor prezumtivi infractori să utilizeze veniturile obținute din infracțiunile lor pentru a evita închisoarea și, pe de altă parte, riscă să fie aplicat în mod arbitrar, abuziv și chiar pentru motive politice; ... »
4. Raportul domnului Thomas Hammarberg, Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei, în urma vizitei sale în Georgia din 18-20 aprilie 2011
57. Părțile relevante ale raportului publicat de Comisarul pentru Drepturile Omului la 30 iunie 2011, care se referă la sistemul de acorduri în Georgia, sunt după cum urmează:
« Acordurile negociate de recunoaștere a vinovăției
63. Comisarul a acordat o atenție deosebită chestiunii acordurilor și a aplicării acestora în cauzele penale.
64. Acordul negociat de recunoaștere a vinovăției a acaparat în prezent funcționarea justiției penale în Georgia. Aplicarea sa a cunoscut o creștere abruptă de la introducerea sa în 2004. Președintele Curții Supreme de Justiție a informat Comisarul că în 2010, acordurile negociate au fost aplicate în aproximativ 80% din totalul cauzelor penale.
65. Indiscutabil, acordul este un instrument de succes în combaterea corupției și crimei organizate. De asemenea, acesta oferă importantul avantaj al soluționării rapide a cauzelor penale, reducând volumul de muncă al instanțelor, procurorilor și avocaților. Mai mult, acesta contribuie la reducerea pedepselor și, ca urmare a numărului de deținuți, aspect crucial în contextul ratei ridicate de suprapopulare în închisorile din Georgia.
66. Modelul actual al acordului, prevăzut în noul CPP, presupune recunoașterea vinovăției sau înțelegerea cu procurorul privind pedeapsa (nolo contendere). Acesta poate fi inițiat fie de acuzat, fie de procuror.
67. Este obligatorie prezența unui avocat al apărării în cadrul acordului; cu toate acestea, rolul avocaților în acest context este limitat. Potrivit informațiilor obținute de Comisar, cei mai mulți inculpați sunt aproape siguri că vor fi condamnați, iar avocații, în loc să facă eforturi pentru obținerea achitării clienților lor, le recomandă să încheie un acord cu procurorul pentru a li se reduce pedeapsa la un nivel minim. Această atitudine este deosebit de comună în cazul infracțiunilor care prevăd pedeapsa cu închisoarea. Cu toate acestea, Ministrul adjunct al justiției a subliniat că dispozițiile noului Cod de procedură penală, care prevăd drepturi sporite pentru reprezentanții apărării, va afecta pozitiv poziția apărării în cadrul înțelegerii privind acordul.
68. Una din preocupările Comisarului se referă la competențele discreționare ale procurorului cu ocazia negocierii acordului. De exemplu, procurorul poate cere acum pedepse chiar sub pedeapsa minimă prevăzută de lege, o competență care mulți consideră că ar trebui să revină judecătorului. În plus, legea nu definește gradul necesar de cooperare a unui inculpat cu procurorul, ceea ce duce la subiectivitate și lipsă de coerență a practicii.
69. Acordul se aprobă prin hotărâre judecătorească. În cursul examinării acordului de către instanța de judecată, judecătorul trebuie să se asigure că acordul respectiv nu este încheiat prin constrângere sau intimidare și trebuie să examineze probele care susțin acuzațiile. Autoritățile afirmă că supravegherea judiciară a acordurilor de recunoaștere a vinovăției este o garanție importantă, subliniind faptul că instanța poate refuza să aprobe un acord în cazul în care acuzațiile sunt nefondate sau se observă o neregularitate. Cu toate acestea, avocații susțin că, în practică, judecătorul se bazează în principal pe probele pe care procurorul le prezintă, atunci când analizează termenii acordului, iar în majoritatea covârșitoare a cazurilor, judecătorul este de acord cu propunerile procurorului.
70. Una dintre particularitățile sistemului acordului din dreptul georgian se referă la articolul 42 din Codul penal, care prevede că pot fi aplicate amenzi în contextul acordurilor de recunoaștere a vinovăției chiar și pentru încălcări ale Codului penal, pentru care această formă de pedeapsă nu este prevăzută. Potrivit Transparency International Georgia, în practică sunt plătite amenzi în 99% din cazuri, o cifră care este contestată de către autorități. Procedeul este lipsit de transparență, din cauza lipsei de criterii clare pentru stabilirea amenzilor. Apărătorii drepturilor omului din Tbilisi au afirmat că acest lucru se face pe baza unei evaluări a capacității acuzatului de a plăti; acest lucru a dus la o percepție că libertatea poate fi cumparată.
71. Deși punerea în aplicare a acordurilor a dat naștere la îngrijorări, autoritățile susțin că există suficiente garanții în sistem. Ministrul adjunct al justiției a recunoscut, cu toate acestea, necesitatea de a crește transparența sistemului și de a îmbunătăți percepțiile.
72. Legea prevede, de asemenea, o exonerare completă de pedeapsă în cazuri excepționale în care există o cooperare eficientă în cadrul anchetei. În timp ce această posibilitate poate, desigur, ajuta în soluționarea cauzelor penale, cazuri de abuz au fost raportate în acest context. ...
73. De asemenea, au fost observate preocupări privind faptul că sistemul de acorduri ar putea face inculpații mai reticenți în a se plânge împotriva relelor tratamente sau a utilizării excesive a forței de către poliție, în cazurile relevante. În trecut, autoritățile au recunoscut problema și au introdus garanții. Cu toate acestea, problema nu este neapărat legată de existența sistemului de acorduri în sine, ci mai degrabă, așa cum s-a menționat deja, de contextul în care acesta este aplicat. În perspectiva unei condamnări aproape sigure, pentru mulți dintre inculpați, acordul este singura alternativă pentru a obține o pedeapsă mai ușoară, iar un inculpat este mai puțin probabil să formuleze o plângere justificată de maltratare, în cazul în care există un risc perceput că acest demers ar putea submina șansa de a încheia un acord cu procurorul.
Concluzii și recomandări
74. Funcționarea sistemului de acorduri nu poate și nu trebuie văzută ca fiind separată de funcționarea întregului sistem de justiție penală. Combinația mai multor factori - rate foarte ridicate de condamnare, o politică strictă privind pedepsele și încrederea scăzută a publicului în administrarea sistemului de justiție - ar putea într-adevăr influența inculpații să pledeze vinovați, chiar dacă nu sunt, ducând la o denaturare a justiției.
75. Este important să se aibă în vedere că, atunci când consimte la un acord, inculpatul renunță la o serie de drepturi, inclusiv dreptul de a da declarații și dreptul la un proces. Comisarul observă că, în timp ce pot fi furnizate garanții în legislație, implementarea lor în practică a fost supusă criticilor. Judecătorii ar trebui să exercite un control adecvat asupra acordurilor și să se asigure că aceste garanții sunt puse în aplicare integral în practică. Comisarul este deopotrivă preocupat de rolul foarte limitat pe care apărătorii îl au în negocierea unui astfel de acord.
76. Este esențial ca acordul inculpatului să fie întotdeauna dat în mod voluntar și liber de orice presiune necorespunzătoare. În acest scop, sistemul are nevoie în continuare de dezvoltarea unor standarde obiective pentru negocierile dintre apărare și procuror, inclusiv o definiție mai clară a conceptului de « cooperare în cadrul anchetei », precum și criterii clare pentru stabilirea cuantumului amenzilor impuse inculpatului.
77. În cele din urmă, există o nevoie urgentă de măsuri concrete pentru a crește transparența sistemului. Comisarul susține eforturile autorităților în acest sens și le încurajează să adopte o abordare incluzivă, prin consultarea cu toate grupurile interesate, inclusiv apărătorii drepturilor omului și avocații. »
C. Transparency International
58. În februarie 2010, Transparency International Georgia (TI Georgia), o ramură națională a organizației internaționale non-guvernamentale menționate mai sus, a publicat primul său raport analitic privind sistemul acordurilor negociate de recunoaștere a vinovăției în Georgia - Acordurile de recunoaștere a vinovăției în Georgia.
59. După ce a rezumat procedura, justificarea statului pentru introducerea acordului în sistemul său juridic, situația de fapt în ceea ce privește utilizarea sa (conform datelor statistice oficiale, în 2005, numărul de cauze penale finalizate prin acord a constituit 12,7%), raportul a analizat riscurile pe care modelul unic georgian al acordului de recunoaștere a vinovăției le prezintă pentru dreptul la un proces echitabil.
60. În consecință, unele dintre fragmentele relevante din a doua parte a raportului stipulează următoarele (toate statisticile menționate în raport au fost cele oficiale, obținute de TI Georgia de la Curtea Supremă a Georgiei sau de la PG):
« ... Statisticile arată că acordurile, odată convenite între inculpat și procuror, sunt aproape întotdeauna admise.
În teorie, judecătorul care prezidează trebuie să se asigure că acordul nu a fost obținut ca urmare a presiunii nejustificate asupra inculpatului și că înțelegerea a fost făcută în mod voluntar. De asemenea, judecătorul trebuie să se asigure că drepturile fundamentale ale inculpatului (cum ar fi cel privind asistența unui avocat al apărării), nu au fost încălcate. În practică, doar opt acorduri de recunoaștere a vinovăției au fost respinse de către judecătorii georgieni în 2008, dintr-un total de 8,770 în acel an, o rată mai mică de 0,1%. Judecătorii au, de asemenea, rolul de a stabili că există o cauză prima faciae. Cu alte cuvinte, judecătorul trebuie să se asigure că probele furnizate de procuror ar putea fi considerate suficiente pentru a justifica un proces complet. Diferența este că, într-o procedură prin acord, probele nu sunt contestate de către inculpat.
Toți avocații intervievați de TI Georgia au pus la îndoială faptul că judecătorii au evaluat caracterul prima faciae întemeiat al cauzei, « într-un mod mai aprofundat decât cel pur procedural ». Un exemplu privind judecătorii care au omis să analizeze cauza în mod adecvat este cauza Natsvlishvili și Togonidze împotriva Georgiei, în care inculpatul a declarat că procurorul a fost de acord cu încheierea unui acord doar după ce acesta a transferat către guvern acțiunile deținute la o uzină auto și a plătit 50,000 GEL « din propria sa voință ». Instanța a admis apoi acordul, în baza unei amenzi oficiale de 35,000 GEL, care nu a inclus « cadourile » plătite în prealabil, fără ca măcar să se aplece asupra plăților suspecte. ...
Un procuror omniscient?
Dacă ești acuzat de o infracțiune în Georgia, poți fi aproape sigur că vei fi găsit vinovat. Ratele de condamnare sunt extrem de ridicate. Din cele 17,639 de cauze penale înaintate instanțelor georgiene în cursul anului 2008, doar șapte s-au finalizat printr-o achitare și 111 au încetat înainte de a se ajunge la un verdict. Aceasta înseamnă o rată de condamnare de 99%, în legătură cu care adversarii acordului spun că este rezultatul direct al pierderii independenței judiciare cauzat de această practică. Procurorii declară că rata ridicată de condamnare este rezultatul unei « munci asidue » și a unei « urmăriri penale atente" și este o dovadă a funcționării sistemului.
Vicepreședintele Curții Supreme, Zaza Meishvili, susține că rata de condamnare nu este ieșită din comun în comparație cu SUA, unde 90-95% din cauzele penale se finalizează printr-un acord și, prin urmare, o constatare a vinovăției.
Diferența însă, este faptul că un procent foarte mare de cauze obișnuite în Georgia sunt finalizate tot cu o condamnare. Cele mai multe țări au rate de condamnare mult mai mici decât ale Georgiei. De exemplu, printre țările OCDE, numai rata condamnărilor în Japonia, de 99,7%, este mai mare decât cea a Georgiei. ...
În timp ce proporția achitărilor a scăzut de la introducerea procedurii acordului în 2004, cifrele erau atât de mici înainte, încât nu a produs o prea mare diferență. Am ajuns de la o rată de condamnare de 97% în 2003 la o rată de condamnare de 99% în 2009. În fapt, în 2005, anul în care procedura acordului a trecut de la a fi o măsură anti-corupție la a fi o practică răspândită în cauzele penale ordinare, numărul de achitări și cauze finalizate aproape s-a dublat, iar rata de condamnare a coborât la 94%; cea mai scăzută dintre cele înregistrate.
Explicația pentru ratele ridicate de condamnare are mai puțin de a face cu procedura acordului și mai mult cu moștenirea juridică sovietică a Georgiei, un sistem în care mărturisirea prima. Așa după cum a spus un academician: « cea mai puternică persoană în modelul sovietic de justiție penală a fost, și rămâne în mare măsură, procurorul. El sau ea era responsabil pentru conducerea întregului proces penal, și considera folosirea de mărturisiri constrânse, dovezi falsificate sau arest preventiv ca metode de obținere a unei mărturisiri. »
Vicepreședintele Curții Supreme de Justiție, Zaza Meishvili, a reafirmat pentru TI Georgia incidența ridicată a recunoașterilor, declarând că « marea majoritate » a acordurilor de recunoaștere a vinovăției implică o mărturisire a inculpatului.
Nicio altă cale decât acordul
Însă, în timp ce nu putem da vina pe procedura acordului pentru rate foarte ridicate de condamnare, probabilitatea statistică copleșitoare de condamnare are un alt efect foarte negativ. Esența acordului impune că ar trebui să fie doar atât, un proces de negociere în care inculpatul încearcă să obțină cea mai ușoară pedeapsă posibilă de la procuror. Acest lucru este posibil doar atunci când inculpatul are pârghiile necesare pentru a face un astfel de acord interesant pentru procuror. Cu alte cuvinte, procurorul știe că dacă nu este de acord cu termenii inculpatului, el va trebui să treacă printr-un proces de lungă durată, probabil prin trei grade de jurisdicție. Când ratele de condamnare se apropie de 100%, această balanță este mult slăbită, permițând procurorilor să impună termenii și lăsând inculpații cu opțiunea de a alege astfel sau a nu alege deloc.
În sistemele cu rate mari de condamnare, procedura acordului nu funcționează. Când chiar și inculpații nevinovați simt presiunea de a « recunoaște vina », deoarece probabilitatea statistică a unei achitări este atât de scăzută, puterea este lăsată în mâinile procurorilor. Astfel, atât timp cât rata de condamnare în Georgia nu se reduce la un nivel mai realist, acordul ca instituție nu poate funcționa în mod eficient. »
61. Conform statisticilor oficiale obținute de TI Georgia de la Curtea Supremă a Georgiei și citate în cele două rapoarte menționate mai sus, rata de achitări în Georgia a reprezentat 0,4% în 2004, 0,7% în 2005, 0,2% în 2006 și a rămas la 0,1% între 2007 și 2009.
III. STUDIU COMPARATIV
62. Din treizeci de state membre ale Consiliului Europei, incluse în studiul privind existența unor proceduri penale similare ca natură cu procedura acordului în Georgia - nu există mecanisme echivalente în următoarele trei țări - Azerbaijan, Grecia și Turcia. Un număr mic de alte state (și anume Austria, Danemarca și Portugalia), în timp ce nu a introdus o legislație care să instituie procedura acordului ca un concept juridic în cadrul sistemelor lor juridice, este totuși familiarizat cu acordurile de recunoaștere a vinovăției sau cu procedee similare în practică.
63. Austria, Belgia, Franța și Liechtenstein au proceduri care prezintă elementele unui acord menit să conducă la încetarea procedurilor penale, în timp ce Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Franța, Germania, Ungaria, Italia, Malta, Moldova, Muntenegru, Polonia, România, Rusia, Serbia, Slovacia, Slovenia, Spania, Elveția, Ucraina și Regatul Unit (Anglia și Țara Galilor) au introdus proceduri de acord care conduc la o condamnare penală.
64. În plus, Austria, Republica Cehă, Ungaria, Muntenegru, Rusia și Serbia prevăd posibilitatea de a aplica o pedeapsă mai blândă, de a renunța la anumite capete de acuzare sau de a înceta procesul penal, dacă un inculpat cooperează cu autoritățile și, prin urmare, contribuie la soluționarea cauzei penale.
65. Acordurile de recunoaștere a vinovăției în statele membre ale Consiliului Europei iau în mare parte forma unor acorduri de negociere a pedepsei, acesta fiind cazul în Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Franța, Germania, Ungaria, Italia, Malta, Moldova, Muntenegru, România, Rusia, Serbia, Slovacia, Slovenia, Spania, Elveția, Ucraina și Regatul Unit. Acordul privind acuzațiile este posibil în Ungaria, Serbia, Slovenia, Spania, Elveția și Marea Britanie. Sondajul arată că acordurile privind pedepsele sunt o practică mai frecventă în statele membre ale Consiliului Europei decât cele privind acuzațiile. Acest aspect este strâns legat de principiul legalității, care conferă mai puțin spațiu de manevră pentru procurori pentru a renunța la acuzații sau a le modifica.
66. Acordurile care conduc la o condamnare penală sunt, fără excepție, supuse pentru control unei instanțe competente. În acest sens, instanțele au obligația de a verifica dacă acordul a fost obținut în conformitate cu normele de procedură și de fond aplicabile, dacă inculpatul a consimțit în mod voluntar și în cunoștință de cauză, dacă există probe în sprijinul inițierii unui astfel acord pentru pârât și dacă termenii acordului sunt adecvați.
67. Ca rezultat al studiului, se poate constata că instanța investită cu această chestiune are, în general, obligația de a examina dosarul înainte de a decide dacă să admită sau să respingă acordul și trebuie să se asigure că dovezile furnizate în dosar sprijină recunoașterea vinovăției sau mărturisirea făcută de către inculpat. În schimb, în Italia, instanța nu este obligată prin lege să examineze probele sau să certifice că există o cauză prima facie împotriva acuzatului, iar în Elveția instanța nu este, de asemenea, obligată în mod automat să examineze probele. Legislația rusă nu prevede o obligație explicită a instanțelor de a examina probele în cauzele de acord. O astfel de obligație ar putea eventual fi dedusă, totuși, din obligația instanței investită cu soluționarea cauzei de a verifica dacă au fost îndeplinite toate condițiile pentru admiterea acordului.
68. În situații mai rare, instanțele sunt obligate prin lege, cel puțin în anumite circumstanțe, să solicite și să examineze probe suplimentare care nu sunt deja cuprinse în dosar, în cazul procedurilor accelerate. În acest sens, instanțele germane își păstrează obligația de a solicita elemente de probă care vizează descoperirea oricărui aspect al cauzei care ar putea fi relevant pentru decizia luată, chiar dacă s-a ajuns la un acord. În Regatul Unit, în cazul în care faptele sunt contestate, instanța trebuie să administreze probe pentru a stabili faptele, și apoi să aplice pedeapsa pe această bază.
69. În majoritatea țărilor studiate, acordurile sunt încheiate între procuror și inculpat, iar ulterior sunt supuse controlului de catre o instanță. În această situație, instanțele au în principiu puterea de a admite sau respinge acordul, însă nu și de a modifica termenii săi. În Bulgaria, instanțele pot propune modificări ale acordurilor care le sunt supuse spre control. Cu toate acestea, astfel de modificări trebuie să fie acceptate de către inculpat, apărător și procuror. În Germania, în România și într-o anumită măsură, în Regatul Unit, termenii acordului sunt definiți de către instanța competentă (și nu se bazează pe o înțelegere prealabilă între acuzare și apărare).
70. Pe baza studiului, se poate confirma faptul că procedura acordului duce la accelerarea proceselor, în fiecare stat care are un astfel de procedeu în sistemul național. O serie de garanții procedurale și judiciare sunt, prin urmare, afectate, în cazul încheierii unui acord. Pentru a contracara aceste efecte, sunt prevăzute, totuși, o serie de garanții.
71. De exemplu, reprezentarea inculpatului prin avocat este obligatorie în Bulgaria, Republica Cehă, Franța (pentru orice prezentare în fața instanțelor ca urmare a unei recunoașteri prealabile a vinovăției (comparution sur reconnaissance préalable de culpabilité)), Ungaria, Malta, Moldova, Rusia, Serbia și Slovenia. Alte state studiate nu au norme speciale care necesită reprezentarea de către apărător în cazul unui acord de recunoaștere a vinovăției, astfel că se aplică normele obișnuite privind reprezentarea juridică.
72. Inițierea unui acord este condiționată de o mărturisire a inculpatului în Austria și Liechtenstein (în ambele state există doar conceptul de Diversion, care duce la încetarea procesului penal), în Bosnia și Herțegovina, Republica Cehă, Estonia, Franța, Germania, Ungaria, Malta, Moldova, Muntenegru, România, Rusia, Serbia, Slovacia, Slovenia, Spania, Elveția, Ucraina și Regatul Unit. Italia, pe de altă parte, constituie excepția: un acord nu trebuie neapărat să includă o recunoaștere a vinovăției din partea inculpatului.
73. Cu toate acestea, în aproape toate statele studiate, cu excepția aparentă a României, recunoașterea vinovăției poate fi utilizată numai în scopul încheierii acordului. În cazul în care nu se ajunge la un acord sau acesta este respins de instanța de judecată, recunoașterea vinovăției sau mărturisirea inculpatului nu poate fi folosită împotriva sa.
74. Instanțele decid cu privire la acord în cadrul unei ședințe, în următoarele state: Austria, Liechtenstein, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Franța, Germania, Ungaria, Italia, Malta, Moldova, Muntenegru, România, Rusia, Serbia, Slovacia, Spania, Elveția și Regatul Unit. Prezența inculpatului în cadrul ședinței este obligatorie în mod expres prin lege, de exemplu, în Bulgaria, Muntenegru, România, Rusia, Ungaria și Slovacia. Pe de altă parte, prezența inculpatului nu este obligatorie în Italia.
75. În majoritatea statelor studiate, dreptul la apel va fi limitat după ce un acord a fost încheiat. Pare să existe o renunțare completă a dreptului de a formula o cale de atac în cazul unui acord (cel puțin în cazul în care acordul a fost admis de către instanța de judecată), în Slovenia. Încheierea unui acord are ca rezultat limitarea dreptului de a formula o cale de atac în Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Italia, Malta, Moldova, Muntenegru, Rusia, Slovacia, Serbia, Spania, Elveția și Ucraina. Dreptul de a face apel ramane neafectat în Franța, Austria, Liechtenstein, Germania, Polonia, România și Regatul Unit.
ÎN DREPT
I. PRESUPUSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ARTICOLELOR 6 § 1 DIN CONVENȚIE ȘI 2 DIN PROTOCOLUL NR. 7
76. Primul reclamant s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 2 din Protocolul nr. 7 că procedura acordului utilizată în cauza sa a reprezentat un abuz și că nu a existat o cale de atac la o instanță superioară împotriva admiterii de către instanță a acordului, pe care el l-a considerat a fi fost nerezonabil.
77. Articolul 6 § 1 din Convenție și articolul 2 din Protocolul nr. 7 prevăd, în părțile relevante, după cum urmează:
Articolul 6
« 1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil ... de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî ... asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. »
Articolul 2 din Protocolul nr. 7
« 1. Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege. »
A. Observațiile Guvernului
78. Guvernul a declarat că acordul de recunoaștere a vinovăției, o formă consensuală și prescurtată de justiție penală, a fost introdus cu succes în legislația și practica diferitelor state europene și din întreaga lume, în conformitate cu garanțiile fundamentale ale unui proces echitabil. Apariția și răspândirea procedurii acordului a fost determinată de interesul crescut pentru economia procedurală. Guvernul a subliniat că, încă din 1987, statele membre ale Consiliului Europei au fost sfătuite de către Comitetul de Miniștri să dezvolte mijloace de simplificare și accelerare a procedurilor de judecată, care includ hotărâri sumare, înțelegeri extra-judiciare și acorduri de recunoaștere a vinovăției (a se vedea paragraful 54 de mai sus). Acesta a accentuat în continuare că procedura acordului reprezintă o practică și una dintre cele mai de succes instrumente împotriva corupției și a criminalității organizate. Introducerea acordului de recunoaștere a vinovăției în Georgia, în 2004, nu poate fi pe deplin înțeleasă fără a aprecia contextul criminalității și corupției endemice, răspândite în țară în acea perioadă. Utilizarea acordului negociat a fost menit ca un răspuns urgent la aceste probleme sistemice.
79. Guvernul a susținut că, în Georgia, acordul negociat implică o renunțare la anumite drepturi procedurale în schimbul unei pedepse mai ușoare și a unui proces accelerat. Cu toate acestea, garanțiile principale ale unui proces echitabil au fost in continuare reținute în temeiul dreptului intern, și au fost puse în practică în mod corespunzător în cauza penală a primului reclamant. Astfel, în primul rând, primul reclamant a fost reprezentat de un avocat calificat, și-a dat consimțământul înainte de inițierea negocierilor cu procurorul și a furnizat acceptarea necesară în scris, contrasemnată de avocatul său, a termenilor acordului încheiat. Ulterior, instanța de judecată a examinat acordul în cadrul unei ședințe orale și publice, în timpul căreia a întrebat inculpatul dacă acordul a fost încheiat fără violență și în condiții de altfel corecte și dacă primul reclamant era dispus să-l accepte în întregime, conștient fiind de natura acuzațiilor și de posibila pedeapsă. Ca garanții suplimentare, Guvernul s-a referit la faptul că nu doar primul reclamant era îndreptățit să respingă acordul în timpul examinării în fața instanței, ci chiar judecătorul fost investit cu evaluarea validității acuzațiilor era abilitat să împiedice acordul în cazul în care existau îndoieli cu privire la responsabilitatea penală a primului reclamant.
80. În susținerea argumentului că primul reclamant a fost în deplină cunoștință cu privire la conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției și a consimțit în mod voluntar la acesta, Guvernul s-a referit la următoarele circumstanțe de fapt ale cauzei. În primul rând, primul reclamant a fost reprezentat de un avocat calificat, ales de el încă din 16 martie 2004, chiar a doua zi după arestarea sa (a se vedea paragraful 15 de mai sus). La 25 martie 2004, el a trimis o scrisoare procurorului, exprimându-și intenția de a coopera cu autoritățile și de a ajunge la o înțelegere (a se vedea paragraful 18 de mai sus). La 1 august 2004, primul reclamant a primit acces la materialele din dosar, iar la 6 august 2004 a numit un al doilea avocat calificat, ales de acesta (a se vedea paragraful 21 de mai sus). Ancheta fiind încheiată și probele împotriva primului reclamant adăugate la dosarul cauzei până la 6 septembrie 2004, procurorul a emis un act de acuzare cu privire la primul reclamant, pentru deturnare de forduri publice la scară largă. După ce s-a familiarizat cu rechizitoriul în mod corespunzător și cu probele colectate, primul reclamant, reprezentat de cei doi avocați, a confirmat din nou disponibilitatea de a coopera cu autoritățile și a transferat către stat, în aceeași zi, la 6 septembrie 2004, acțiunile fabricii, pentru repararea prejudiciului cauzat prin activitatea sa (a se vedea paragrafele 22 și 23 de mai sus).
81. La 9 septembrie 2004, primul reclamant a depus o altă declarație scrisă procurorului. El și-a exprimat dorința de a ajunge la înțelegere în ceea ce privește pedeapsa și de a plăti 35,000 GEL ca amendă. În această declarație, el a confirmat în mod explicit că a înțeles pe deplin natura acordului negociat. La aceeași dată, procurorul a vizitat primul reclamant în închisoare, unde, în prezența celor doi avocați, a întocmit un înscris cu conținutul acordului, care a fost semnat de toate persoanele implicate. Ulterior, acest înscris a fost examinat în mod corespunzător de instanță (a se vedea paragrafele 27-29 de mai sus).
82. În ceea ce privește gradul adecvat al controlului jurisdicțional al acordului negociat între primul reclamant și procuror, Guvernul a susținut că în timpul ședinței din 10 septembrie 2004, judecătorul s-a asigurat că acordul a fost obținut în baza voinței libere și a consimțământului informat al primului reclamant. În susținerea acestei afirmații, Guvernul a făcut trimitere la fragmente relevante din procesul-verbal al ședinței de judecată. Guvernul a subliniat că instanța din Kutaisi a fost pe deplin în măsură să verifice dacă garanțiile unui proces echitabil au fost respectate de către părți în timpul negocierii acordului, având în vedere că a avut dosarul complet înaintea sa, inclusiv: declarația primului reclamant din 9 septembrie 2004, prin care își exprima dorința de a ajunge la un acord, acordul în sine, semnat de primul reclamant, de avocatul său și de procuror, precum și cererea de admitere a acordului, înaintată de procuror instanței.
83. Mai mult decât atât, fapt confirmat de procesul-verbal al ședinței din 10 septembrie 2004, instanța a întrebat primul reclamant, care și-a menținut în mod clar interesul manifestat pentru încheierea procedurii prin acordul negociat. Același lucru a fost confirmat de avocatul său. Cu alte cuvinte, instanța a făcut tot posibilul pentru a se asigura că primul reclamant a încheiat acordul în mod liber și cu bună știință. În caz contrar, instanța ar fi respins acordul, după cum avea puterea de a face, în temeiul dreptului intern aplicabil. Guvernul a susținut în continuare că, chiar dacă acordul negociat era protejat de o clauză de confidențialitate (articolul 679-2 § 4 din CPP), care a fost condiționată de o serie de considerații legitime, ședința din 10 septembrie 2004, a fost deschisă publicului. În susținerea acestei afirmații, Guvernul a prezentat declarații scrise luate de la avocatul primului reclamant, de la procuror și de la un membru al grefei instanței, datate din 10 și 11 iulie 2007, toți aceștia participând la respectiva ședință de judecată. Acești martori au confirmat că ședința a fost publică și că administrația instanței nu a împiedicat nicio persoană interesată să intre în sala de judecată.
84. În cele din urmă, în ceea ce privește imposibilitatea primului reclamant de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătoriei din Kutaisi din 10 septembrie 2004, Guvernul a susținut că, prin acceptarea acordului negociat, el a renunțat în mod clar, la fel ca la alte dreptului ale unui proces echitabil, la dreptul de a face apel. În concluzie, Guvernul a susținut că procedura acordului negociat, care a dus la condamnarea primului reclamant printr-o formă prescurtată de judecată, nu a încălcat nici articolul 6 § 1 din Convenție, nici articolul 2 din Protocolul nr. 7.
B. Observațiile primului reclamant
85. Primul reclamant a susținut că soluționarea procesului penal împotriva sa prin încheierea acordului negociat a constituit o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, având în vedere că acuzațiile împotriva sa au fost stabilite în lipsa unui proces echitabil și fără posibilitatea unei căi de atac. În timp ce acceptarea acordului a implicat o renunțare la anumite drepturi procedurale, această renunțare nu a fost însoțită de garanții eficiente împotriva abuzului din partea parchetului. Pentru a demonstra deficiențele modelului georgian de acord negociat în general, primul reclamant a prezentat propria perspectivă comparativă de ansamblu a felului în care funcționează mecanisme similare într-o serie de alte țări europene (în special în Germania, Regatul Unit, Italia, Franța și Rusia). Pe baza acestei comparații, el a susținut că, spre deosebire de sistemele juridice ale țărilor mai sus menționate, modelul georgian de acord negociat nu i-a permis să fie reprezentat de un avocat de la începutul anchetei și nu a permis judecătorului să efectueze un control suficient al corectitudinii circumstanțelor în care a fost încheiat acordul negociat.
86. Referindu-se la observațiile internaționale relevante referitoare la modelul georgian de acord negociat, primul reclamant a susținut că un astfel de procedeu nu poate funcționa corect într-un sistem de justiție penală cu o rată de condamnare de 99% (a se vedea paragrafele 57-60 de mai sus). El a mai făcut trimitere și la rezultatele unui studiu empiric potrivit căruia, chiar și în acele sisteme de justiție penală în care rata de achitare se ridică la 15-20%, persoanele acuzate care se consideră nevinovate, de multe ori aleg să pledeze vinovate. Cu alte cuvinte, nu se poate spune că decizia sa de a accepta un acord negociat a fost cu adevărat voluntară. Prin urmare, singura oportunitate reală pentru el de a evita o pedeapsă lungă cu închisoarea a fost încheierea unui acord negociat. Primul reclamant a subliniat, în această privință, că, la momentul acceptării acordului, el era deținut în condiții intolerabile și extrem de stresante, împărțind celula cu un criminal și cu o persoană care l-a răpit și l-a maltratat în decembrie 2002. El a mai menționat, în aces sens, problema sistemică a condițiilor fizice precare de detenție în toate centrele de executare a pedepselor din Georgia, la momentul faptelor.
87. Primul reclamant s-a plâns de faptul că modelul georgian de acord negociat a dat drepturi și privilegii nelimitate parchetului, o deficiență legislativă care exclude orice posibilitate de a încheia un acord între părți pe o bază mult sau mai puțin egală. În această privință, primul reclamant a făcut din nou referire la concluziile studiului realizat de Transparency International Georgia (a se vedea paragrafele 58-60 de mai sus). De asemenea, el a criticat faptul că, la momentul faptelor, doar procurorul și nu și inculpatul avea dreptul, în temeiul dreptului intern, de a investi instanța cu o cerere de admitere a unui acord negociat, precum și că procurorul și nu judecătorul era cel abilitat să aleagă ce fel de pedeapsă să fie impusă în cadrul acordului. Primul reclamant a mai criticat și absența unei definiții clare a noțiunii de « cooperare în cadrul anchetei » în dreptul intern, o lacună legislativă care crește riscul unor abuzuri procedurale.
88. Primul reclamant a afirmat că nici procurorul, nici judecătorul nu l-au avertizat în legătură cu renunțarea la toate drepturile sale procedurale în eventualitatea încheierii unui acord negociat. De asemenea, el s-a plâns de faptul că puterile instanței judecătorești cu privire la procedura acordului negociat nu reprezintă un sistem suficient de control și echilibrare a eventualului abuz de putere din partea procurorului. Instanța internă era în măsură doar să revizuiască acordul negociat ca atare, nefiind abilitată să cerceteze modul în care au fost efectuate negocierile și dacă au fost comise eventuale abuzuri în timpul acestor negocieri, având în vedere că nu a existat nicio înregistrare scrisă sau audio a acestor negocieri. Astfel, chiar dacă instanța din Kutaisi a întrebat în mod formal primul reclamant, în cursul ședinței din 10 septembrie 2004, dacă a fost supus la orice formă de presiune în timpul negocierilor anterioare, acest demers nu poate fi considerat ca fiind un control eficient, fiind evident că primul reclamant, care era deținut în acel moment sub controlul puterii executive a statului, nu ar fi îndrăznit să recunoască în fața instanței de judecată o astfel de constrângere. În plus, instanța națională nu a căutat să se asigure că reclamantul, având calitatea de acuzat, a înțeles pe deplin faptele care au stat la baza acuzațiilor aduse împotriva sa.
89. Primul reclamant s-a plâns că instanța din Kutaisi a admis acordul într-o singură zi, fiind imposibil, în mod obiectiv, să studieze dosarul cauzei într-o perioadă atât de scurtă de timp. În realitate, vinovăția și pedeapsa sa au fost stabilite de către procuror, iar instanța națională a validat în mod formal concluziile acestuia, fără a efectua propria sa anchetă judiciară. Mai mult, observând că transferul acțiunilor și plățile au avut loc la 6, 8 și 9 septembrie 2004, și anume înainte de admiterea acordului de către instanță la 10 septembrie 2004, el a susținut că în cazul în care ar fi refuzat să încheie acordul propus spre admitere instanței din Kutaisi la 10 septembrie 2004, aceasta ar fi dus doar la privarea în continuare de libertate, în plus față de pierderea tuturor bunurilor la care a renunțat anterior, fără a primi nimic în schimb. În această privință, primul reclamant a subliniat că el niciodată nu a pledat vinovat pentru infracțiunile de care fost acuzat. În cele din urmă, el și-a menținut plângerea în legătură cu imposibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii instanței din 10 septembrie 2004 de condamnare a sa în baza acordului negociat, susținând că legislația penală aplicabilă nu i-a oferit nicio cale legală de a contesta constrângerea la care a fost supus în decursul negocierilor pentru încheierea acordului.
C. Aprecierea Curții
90. În primul rând și ca răspuns la argumentele empirice ale primului reclamant cu privire la viabilitatea modelului georgian inițial al procedurii acordului negociat, Curtea reiterează că nu este sarcina sa să verifice dacă cadrul juridic intern aplicabil era, în sine, incompatibil cu standardele Convenției. Mai degrabă, această chestiune trebuie analizată luând în considerare circumstanțele specifice ale cauzei penale a primului reclamant. Curtea observă în continuare că se poate considera a fi o trăsătură comună a sistemelor europene de justiție penală ca un acuzat să obțină atenuarea acuzațiilor sau reducerea pedepsei sale în schimbul recunoașterii vinovăției sau a pledării poziției de nolo contendere înaintea procesului sau pentru cooperare substanțială cu organul de urmărire penală (a se vedea studiul juridic comparativ, paragrafele 62-75 de mai sus; a se vedea, de asemenea, în acest sens, Slavcho Kostov împotriva Bulgariei, nr. 28674/03, § 17, 27 noiembrie 2008, și Ruciński împotriva Poloniei, nr. 33198/04, § 12, 20 februarie 2007). Nu poate fi nimic nepotrivit în procedeul de negociere a acuzațiilor sau a pedepsei, ca atare (a se vedea, mutatis mutandis, Babar Ahmad și alții împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 24027/07, 11949/08 și 36742/08, ECHR 6 iulie 2010). În această privință, Curtea subscrie la ideea că acordul negociat, în afară de oferirea de importante beneficii, cum ar fi soluționarea rapidă a cauzelor penale și reducerea volumului de muncă al instanțelor, procurorilor și avocaților, poate fi, de asemenea, dacă este corect aplicat, un instrument de succes în combaterea corupției și a crimei organizate și poate contribui la reducerea numărului de pedepse impuse și, ca urmare, a numărului de deținuți.
91. Curtea consideră că, atunci când rezultatul acordului negociat este faptul că o acuzație penală împotriva inculpatului este stabilită printr-o formă prescurtată de examinare judiciară, aceasta duce, în esență, la renunțarea la o serie de drepturi procedurale. Acest lucru nu poate fi o problemă în sine, deoarece nici litera, nici spiritul articolului 6 nu împiedică o persoană să renunțe la aceste garanții din propria sa voință liberă (a se vedea Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) [GC], nr. 10249/03, § 135, 17 septembrie 2009). Curtea observă, în acest sens, că încă din 1987, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a solicitat statelor membre să ia măsuri care vizează simplificarea procedurilor judiciare ordinare prin recurgerea, de exemplu, la procese sumare sau accelerate (a se vedea paragraful 54 de mai sus). Cu toate acestea, un principiu fundamental implică faptul că renunțarea la anumite drepturi procedurale trebuie întotdeauna, pentru a fi considerată eficientă în sensul Convenției, stabilită în mod neechivoc și însoțită de garanții minime, proporționale cu importanța acesteia. În plus, nu trebuie să contravină vreunui interes public important (a se vedea, printre altele Scoppola (nr.2), citată mai sus, § 135-136; Poitrimol împotriva Franței, 23 noiembrie 1993, § 31, seria A nr. 277-A, și Hermi împotriva Italiei [GC], nr. 18114/02, § 73, ECHR 2006-XII).
92. Curtea observă astfel că, prin încheierea unui acord negociat cu organul de urmărire penală cu privire la pedeapsă și necontestarea acuzațiilor, primul reclamant a renunțat la dreptul său de a-și vedea cauza penală analizată pe fond. Cu toate acestea, prin analogie cu principiile enunțate mai sus privind validitatea unor astfel de derogări, Curtea consideră că decizia primului reclamant de a accepta acordul ar fi trebuit însoțită de următoarele condiții: (a) acordul ar fi trebuit acceptat de primul reclamant în deplină cunoștință a faptelor cauzei și a consecințelor juridice și într-un mod cu adevărat voluntar; și (b) conținutul acordului și corectitudinea modului în care acesta a fost încheiat între părți ar fi trebuit supuse unui control jurisdicțional suficient.
93. În această privință, Curtea observă, în primul rând, că primul reclamant însuși a solicitat organului de urmărire penală inițierea unui acord. Cu alte cuvinte, inițiativa a emanat de la el personal și, după cum reiese din dosarul cauzei, nu se poate spune că a fost impusă de către parchet; primul reclamant și-a exprimat fără echivoc dorința de a repara prejudiciul cauzat statului (a se vedea paragrafele 14, 18, 22 și 27 de mai sus). El a avut acces la dosarul cauzei încă de la 1 august 2004 (a se vedea paragraful 21 de mai sus). Curtea observă, de asemenea, că primul reclamant a fost reprezentat de doi avocați calificați, aleși de el (a se compara cu Hermi împotriva Italiei, citată mai sus, § 79). Unul dintre ei s-a întâlnit cu primul reclamant de la începutul procesului penal, reprezintându-l în cursul primului interogatoriu din 17 martie 2004 (a se vedea paragrafele 15 și 16). Cei doi avocați s-au asigurat că primul reclamant a beneficiat de asistență în cursul negocierilor cu parchetul, iar unul dintre ei l-a reprezentat, de asemenea, în timpul examinării judiciare a acordului. La fel de important este aspectul privind faptul că instanța din Kutaisi, investită să examineze legalitatea acordului, l-a întrebat pe primul reclamant și pe avocatul acestuia, în timpul ședinței din 10 septembrie 2004, dacă a fost supus la orice fel de presiune nejustificată în cursul negocierilor cu procurorul. Curtea mai notează că primul reclamant a confirmat în mod explicit în mai multe rânduri, atât în fața organului de urmărire penală cât și a judecătorului, că a înțeles pe deplin conținutul acordului, că i s-au explicat drepturile procedurale și consecințele juridice ale acordului, precum și că decizia sa de a-l accepta nu a fost rezultatul unor acte de violență sau a unor false promisiuni (a se vedea paragrafele 27, 28 și 31 de mai sus).
94. De asemenea, Curtea constată că s-a întocmit un înscris constatator al acordului încheiat între procuror și primul reclamant. Documentul a fost semnat apoi de procuror și atât de primul reclamant, cât și de avocatul său, și a fost prezentat instanței din Kutaisi spre examinare. Curtea consideră acest factor a fi unul important, deoarece a făcut posibilă verificarea condițiilor exacte ale acordului, precum și ale negocierilor precedente, supuse controlului jurisdicțional într-un mod clar și incontestabil.
95. Ca o garanție suplimentară a caracterului adecvat al controlului jurisdicțional cu privire la corectitudinea încheierii acordului, Curtea acordă importanță faptului că instanța din Kutaisi nu era, potrivit legislației interne, legată de acordul încheiat între primul reclamant și procuror. Dimpotrivă, instanța avea dreptul să respingă acest acord, în funcție de propria evaluare a caracterului echitabil al termenilor cuprinși în acesta și a modului în care acesta a fost încheiat. Instanța de judecată nu numai că a avut dreptul de a evalua caracterul conform al pedepsei recomandate de procuror în legătură cu infracțiunile imputate, ci a avut competența de a o reduce (articolul 679-4 §§ 1, 3, 4 și 6). Curtea ține cont, în continuare, de faptul că instanța din Kutaisi a cercetat, în sensul controlului jurisdicțional efectiv al rolului organului de urmărire penală în procedura acordului negociat, dacă acuzațiile împotriva primului reclamant erau bine întemeiate și susținute prima faciae de dovezi (articolul 679-4 § 5). Faptul că instanța a examinat și a admis acordul în cursul unei ședințe publice, în conformitate cu cerința impusă de articolul 679-3 § 1 al CPP, a contribuit suplimentar, în opinia Curții, la calitatea generală a controlului jurisdicțional în cauză.
96. În cele din urmă, în ceea ce privește plângerea primului reclamant în temeiul articolului 2 din Protocolul nr. 7, Curtea consideră că este normal ca domeniul de aplicare al exercitării dreptului la o cale de atac să fie mai limitat cu privire la o condamnare în baza unui acord negociat, care reprezintă o renunțare la dreptul la examinarea cauzei pe fond, decât este în cazul unei condamnări pe baza unui proces penal obișnuit. Ea reamintește, în acest sens, că statele contractante se bucură de o marjă largă de apreciere în temeiul articolului 2 din Protocolul nr. 7 (a se vedea, printre altele, Krombach împotriva Franței, nr. 29731/96, § 96, ECHR 2001-II). Curtea este de părere că, prin acceptarea acordului negociat, primul reclamant, odată cu renunțarea la dreptul său la un proces obișnuit, a renunțat și la dreptul său la o cale de atac obișnuită. Această consecință juridică specială a acordului negociat, care provine din formularea clară a prevederii legale interne (articolul 679-7 § 2), a fost sau ar fi trebuit să-i fie explicată de către avocații săi. Prin analogie cu constatările sale anterioare cu privire la compatibilitatea acordului negociat al primului reclamant cu principiul echității, consacrat de articolul 6 § 1 din Convenție (a se vedea paragrafele 92- 95 de mai sus), Curtea consideră că renunțarea la dreptul la o cale de atac obișnuită nu a reprezentat o restrângere arbitrară și contrară cerinței analoage de rezonabilitate, prevăzută de articolul 2 din Protocolul nr. 7 (pentru principiul general privind corelarea dintre cerințele de echitate ale celor două dispoziții, a se vedea Galstyan împotriva Armeniei, nr. 26986/03, § 125, 15 noiembrie 2007).
97. Având în vedere cele de mai sus, Curtea conchide că acceptarea din partea primului reclamant a acordului negociat, care a determinat renunțarea la drepturile sale la o examinare obișnuită a cauzei sale pe fond și la o cale de atac obișnuită, a fost, fără îndoială, o decizie conștientă și voluntară. Ținând cont de circumstanțele cauzei, această decizie nu poate fi considerată ca fiind rezultatul vreunui act de violență sau al unor false promisiuni făcute de organul de urmărire penală, ci, dimpotrivă, a fost însoțită de garanții suficiente împotriva eventualelor abuzuri procesuale. Pe de altă parte, din ceea ce reiese din elementele cauzei, Curtea nu poate concluziona nici că această renunțare a fost în contra vreunui interes public major.
98. Rezultă că nu a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție sau a articolului 2 din Protocolul nr. 7.
...
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. Hotărăște, cu șase voturi la unu, că nu a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție;
...
Redactată în limba engleză și notificată în scris la 29 aprilie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Președintele
În conformitate cu articolul 45 § 2 din Convenție și articolul 74 § 2 din Regulamentul Curții, opinia separată a doamnei judecător Gyulumyan este anexată la prezenta hotărâre.
J. C. M.
S. Q.
Opiniile separate nu sunt traduse, însă se regăsesc în limbile engleză şi/sau franceză în versiunea oficială a hotărârii, care poate fi consultată în baza de date HUDOC a jurisprudenţei Curţii.
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2015.
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2015
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2015
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
Full & Egal Universal Law Academy