©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA NICOLETA GHEORGHE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 23470/05)
Hotărâre
Strasbourg
3 aprilie 2012
Definitivă
3/07/2012
Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la articolul 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Nicoleta Gheorghe împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ján Šikuta, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 13 martie 2012,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 23470/05 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Nicoleta Gheorghe („reclamanta”), a sesizat Curtea la 8 iunie 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. În cererea sa, reclamanta susţinea în special că dreptul său la un proces echitabil, garantat prin art. 6 din convenţie, nu fusese respectat ca urmare, în special, a obligaţiei care îi fusese impusă de a răsturna prezumţia temeiniciei unui proces-verbal de contravenţie prin care i se aplica o amendă, sancţiune pe care a contestat-o în faţa instanţelor naţionale.
4. La 2 iulie 2007, Camera a hotărât să comunice Guvernului cererea şi, în conformitate cu art. 29 § 1 din convenţie, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună. În urma abţinerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curţii), Preşedintele Camerei l-a desemnat pe domnul Mihai Poalelungi în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 din Regulamentul Curţii).
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanta s-a născut în 1948 şi locuieşte în Bucureşti.
6. Prin procesul-verbal întocmit de un agent de poliţie din Bucureşti la 1 mai 2004, reclamanta a fost obligată la plata unei amenzi de 700 000 lei româneşti (ROL), reprezentând aproximativ 17 euro, pentru tulburarea liniştii celorlalţi locatari din imobil. Contravenţia era sancţionată de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice. Agentul de poliţie a explicat în procesul-verbal că la 1 mai 2004, în timpul unei discuţii cu vecinul E., cu care se confrunta în mai multe litigii pendinte în faţa instanţelor naţionale, reclamanta a ţipat în casa scării imobilului, tulburând liniştea celorlalţi locatari. Procesul-verbal era semnat de un martor, U., locatar al imobilului.
7. Reclamanta a contestat procesul-verbal în faţa Judecătoriei de sector din Bucureşti, susţinând că faptele relatate în acel act nu corespundeau evenimentelor petrecute în realitate la 1 mai 2004. Aceasta a explicat mai ales că ţipetele pe care le-a auzit agentul de poliţie la 1 mai 2004 şi pentru care i-a fost aplicată amenda erau de fapt ţipete de durere pe care le-a scos după ce vecinul E., cu care era în conflict, a lovit-o şi rănit-o la cot îmbrâncind-o în cadrul uşii sale de la intrare. Aceasta a adăugat că U., martorul care a semnat procesul-verbal, era un locatar vârstnic şi bolnav care se temea de reacţiile violente ale lui E. Reclamanta a prezentat o copie a procesului-verbal de contravenţie şi a plicului acestuia, precum şi o copie a unei plângeri penale pe care o depusese la secţia locală de poliţie împotriva lui E., a concubinei acestuia şi a altor doi locatari ai imobilului, din care reieşea că, în general, existau tensiuni în imobil între ea şi alţi colocatari.
8. În şedinţa publică din 15 iunie 2004, la care reclamanta a asistat, Judecătoria de sector din Bucureşti i-a dat cuvântul pentru a-şi înainta solicitarea de probe. Reclamanta a răspuns că nu avea cereri în acest sens şi, în consecinţă, instanţa a considerat că era inutilă citarea, în vederea înfăţişării în instanţă, a martorului al cărui nume apărea în procesul-verbal. Observând lipsa altor cereri sau probe de administrat, instanţa a pus în discuţia părţilor fondul cauzei. Reclamanta a solicitat anularea procesului-verbal, susţinând că acesta era lovit de nulitate absolută pe motiv că agentul de poliţie care l-a întocmit a omis să îi înmâneze o copie, să o informeze că putea depune o contestaţie şi să îi solicite să îl semneze.
9. Prin hotărârea din 15 iunie 2004, instanţa a respins contestaţia acesteia, pe care a considerat-o neîntemeiată. În hotărâre se preciza că, deşi Ordonanţa nr. 2/2001 a Guvernului privind regimul juridic al contravenţiilor nu prevedea norme specifice privind sarcina probei şi valoarea probatorie a procesului-verbal, legea permitea instanţei să aprecieze valoarea acestuia ca mijloc de probă şi să prezume temeinicia acestuia până la proba contrară. Pentru instanţă, reclamantei îi revenea aşadar sarcina de a prezenta mijloace de probă care să răstoarne prezumţia respectivă şi să pună în discuţie fondul acesteia, ceea ce reclamanta a omis să facă în cazul de faţă. Invocând art. 1169 din Codul civil, conform căruia cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească, instanţa a explicat că, în absenţa altor mijloace de probă contrare, procesul-verbal de contravenţie din 1 mai 2004 constituia dovada că persoana în cauză comisese faptele care îi erau imputate. Instanţa a considerat că neregulile procesului-verbal semnalate de reclamantă cu privire la omisiunile agentului de poliţie nu puteau, potrivit legii, să constituie cauze de nulitate absolută a documentului în cauză, ci puteau eventual atrage după sine nulitatea relativă a acestuia în ipoteza în care persoana în cauză demonstra că a suferit un prejudiciu, ceea ce reclamanta a omis să facă.
10. Reclamanta a formulat apel împotriva hotărârii, solicitând instanţei competente să constate nulitatea absolută a procesului-verbal pentru motivele indicate în faţa judecătoriei.
11. În şedinţa din 7 octombrie şi 11 noiembrie 2004, Tribunalul Bucureşti, având competenţă să judece apelul, a admis cererile succesive prin care reclamanta a solicitat amânarea examinării cauzei pe motiv că era bolnavă.
12. În şedinţa publică din 9 decembrie 2004, reclamanta a solicitat instanţei încuviinţarea de a depune la dosarul cauzei declaraţiile extra-judiciare ale martorilor U. şi C., care asistaseră la incidentul din 1 mai 2004. Tribunalul a admis cererea, considerând-o pertinentă şi utilă. Prin urmare, reclamanta, audiată de instanţă, a declarat că nu mai are alte cereri de prezentat sau probe de administrat. În continuare, instanţa i-a dat cuvântul pentru a se exprima cu privire la fondul recursului. Persoana în cauză a reiterat motivele de recurs pe care le indicase în scris (supra, pct. 10). Instanţa a început deliberările, apoi, la finalul şedinţei publice desfăşurate la aceeaşi dată, a respins apelul reclamantei ca nefondat. Instanţa a explicat motivele care au determinat-o să ajungă la această soluţie în hotărârea sa definitivă din 9 decembrie 2004, motivată la 17 ianuarie 2005, prin care confirma temeinicia hotărârii din 15 iunie 2004.
13. La 21 decembrie 2004, reclamanta a depus la grefa Tribunalului Bucureşti două declaraţii extra-judiciare ale unor terţi, U. şi C. În depoziţia din 16 decembrie 2004, U. a precizat că la 1 mai 2004 a auzit un poliţist sfătuind-o pe reclamantă să se adreseze unui laborator medical pentru confirmarea, după caz, a loviturilor care i-ar fi fost aplicate de către E. la acea dată. Într-o declaraţie extra-judiciară, datată 3 mai 2004, C. a precizat că în data de 1 mai 2004 i-a văzut pe E. şi concubina sa pe cale să o îmbrâncească pe reclamantă în casa scării imobilului; acesta a mai declarat că E. era adesea violent şi în stare de ebrietate.
II. Dreptul şi practica interne relevante
14. La momentul faptelor, dispoziţiile relevante din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice (publicată în Monitorul Oficial din 18 august 2000) erau redactate astfel:
Art. 2
„Constituie contravenţie săvârşirea oricăreia din următoarele fapte, dacă nu sunt comise în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni:
1) săvârşirea în public de fapte, acte sau gesturi, obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare [...] de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică sau să provoace indignarea cetăţenilor ori să lezeze demnitatea şi onoarea acestora sau a instituţiilor publice.”
Art. 3
„Contravenţiile prevăzute la art. 2 se sancţionează după cum urmează: (...)
b) cu amenda de la 150.000 lei la 800.000 lei sau cu închisoare contravenţională de la 15 zile la 3 luni, cele prevăzute la pct. 1) [...].”
15. Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice a fost modificată prin Legea nr. 256/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 603 din 5 iulie 2004. De la acea dată, tulburările ordinii publice, sancţionate drept contravenţii de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 61/1991, sunt pasibile doar de amendă cu suma cuprinsă între 2 000 000 şi 10 000 000 ROL (echivalentul a 47 şi, respectiv, 237 euro).[1]
16. Prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 108/2003, publicată în Monitorul Oficial la 26 decembrie 2003, Guvernul a eliminat pedeapsa cu închisoarea contravenţională din lista sancţiunilor ce pot fi aplicate autorilor contravenţiilor, aceştia rămânând pasibili, conform Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 şi Ordonanţei Guvernului nr. 55/2002 privind regimul juridic al contravenţiilor, de un avertisment, o amendă sau obligaţia prestării unei activităţi în folosul comunităţii (această din urmă sancţiune putând fi aplicată numai de instanţa de judecată). În temeiul acestei ordonanţe, toate pedepsele cu închisoarea contravenţională prevăzute de diferitele legi şi ordonanţe în vigoare trebuie transformate în prestarea unei activităţi în folosul comunităţii. În cazul refuzului contravenientului de a executa această sancţiune, o instanţă o poate înlocui cu amendă. Executarea pedepsei cu amenda se efectuează potrivit normelor privind executarea creanţelor bugetare, iar în caz de neplată a amenzii aceasta nu mai poate fi transformată într-o pedeapsă privativă de libertate.
17. Dreptul şi practica interne relevante în materie de contravenţii şi evoluţia acestora sunt prezentate detaliat la pct. 29-40 din hotărârea Anghel împotriva României (nr. 28183/03, hotărârea din 4 octombrie 2007). Însărcinat cu executarea hotărârii Anghel, citate anterior, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a invitat Guvernul român să îi prezinte un plan de acţiune, precizând că nu este exclus, în pofida faptului că pedeapsa cu închisoarea a fost eliminată din rândul sancţiunilor aplicate contravenienţilor, ca garanţiile art. 6 în materie penală să rămână aplicabile procedurilor în cauză. Guvernul a prezentat Comitetului de Miniştri deciziile pronunţate de diverse instanţe naţionale între 2009 şi 2010 care recunoşteau caracterul „penal” al procedurilor reglementate prin Ordonanţa nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.
18. Guvernul a prezentat în anexa la observaţiile sale exemple din practica instanţelor naţionale ulterioară hotărârii Anghel, citate anterior, şi modificării survenite în urma adoptării acesteia în legislaţia internă (supra, pct. 15 şi 16). Reiese de aici că instanţele naţionale au considerat că, în pofida eliminării pedepsei cu închisoarea contravenţională, garanţiile art. 6 din convenţie în materie penală rămân aplicabile procedurilor deschise în vederea contestării unui proces-verbal de contravenţie pentru tulburarea ordinii publice având în vedere mai ales caracterul punitiv al sancţiunii amenzii ce poate fi aplicată contravenienţilor şi caracterul general al normei încălcate. Instanţele în cauză au subliniat că, în pofida prezumţiei de legalitate şi temeinicie de care beneficiază procesul-verbal de contravenţie, le revine sarcina de a verifica, în fiecare situaţie, cuprinsul documentului contestat, respectând dreptul la apărare al contravenienţilor (a se vedea, printre altele, hotărârea nr. 389 din 6 februarie 2007 a Judecătoriei Vaslui şi hotărârea nr. 931 din 21 iunie 2007 a Judecătoriei Gura Humorului).
În drept
19. Reclamanta se plânge de inechitatea procedurii pe care a declanşat-o în contestarea procesului-verbal de contravenţie întocmit împotriva sa pentru tulburarea ordinii publice. Aceasta invocă art. 6 din convenţie, ale cărui dispoziţii relevante sunt redactate după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa [...]
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune penală este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”
20. Persoana în cauză invocă în special nerespectarea dreptului său la prezumţia de nevinovăţie ca urmare a prezumţiei temeiniciei atribuite procesului-verbal de contravenţie în litigiu şi a impunerii obligaţiei de a răsturna această prezumţie.
21. Guvernul contestă acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
1. Argumentele părţilor
22. Guvernul consideră că art. 6 din convenţie nu este aplicabil în speţă şi că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile convenţiei. Acesta argumentează că, în dreptul intern, dispoziţiile privind contravenţiile nu intră sub incidenţa dreptului penal şi că Ordonanţa nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, adoptată de Guvern la 12 iulie 2001 şi aprobată prin Legea nr. 180 din 11 aprilie 2002, prevede în materie penală că dispoziţiile acesteia sunt completate de cele din Codul de procedură civilă. Guvernul subliniază că, în speţă, reclamanta nu riscă decât sancţiunea amenzii, spre deosebire de reclamantul din cauza Anghel, citată anterior, în care Curtea a considerat că tulburarea ordinii publicii imputată reclamantului era pasibilă la vremea respectivă nu numai de amendă, ci şi de pedeapsa închisorii. Guvernul subliniază în această privinţă că, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 108/2003, publicată în Monitorul Oficial la 26 decembrie 2003, închisoarea contravenţională a fost scoasă de pe lista sancţiunilor aplicabile autorilor contravenţiilor. Acesta susţine, de asemenea, că tulburările ordinii publice care sunt încadrate drept contravenţii şi care intră sub incidenţa art. 2 alin. (1) din Legea nr. 61/1991, astfel cum a fost modificată la vremea producerii faptelor prin Legea nr. 265/2004, erau pasibile doar de pedeapsa amenzii. Executarea unei pedepse cu amenda se efectuează potrivit regulilor privind executarea creanţelor pecuniare, transformarea amenzii într-o pedeapsă privativă de libertate nemaifiind posibilă în caz de neplată.
23. Reclamanta nu a formulat nicio observaţie privind aplicabilitatea, în speţă, a art. 6 din convenţie.
2. Motivarea Curţii
24. Curtea consideră necesar în primul rând să examineze din oficiu dacă se impune aplicarea, în prezenta cauză, a noului criteriu de admisibilitate prevăzut la art. 35 § 3 lit. b) din convenţie, în versiunea modificată. În privinţa circumstanţelor specifice cauzei, Curtea consideră că se impune continuarea examinării acesteia în numele respectării drepturilor omului, indiferent de valoarea amenzii (circa 17 euro) aflate la originea capătului de cerere întemeiat pe art. 6 din convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Juhas Đurić împotriva Serbiei, nr. 48155/06, pct. 56-58, 7 iunie 2011 şi Finger împotriva Bulgariei, nr. 37346/05, pct. 74-77, 10 mai 2011). În această privinţă, precizează că cererea adresată Curţii de către reclamantă ridică în special o problemă de aplicabilitate a art. 6 din convenţie, sub aspect penal, în cadrul unei proceduri contravenţionale pentru tulburarea ordinii publice. Este vorba de prima cauză supusă Curţii spre examinare de la modificarea legislaţiei şi practicii interne relevante pe care anterior le-a declarat contrare art. 6 din convenţie pe motiv că nu ofereau garanţii suficiente, în special cu privire la respectarea prezumţiei de nevinovăţie, pentru apărarea persoanelor faţă de posibilele abuzuri comise de autorităţi (Anghel, citată anterior, pct. 69). O decizie a Curţii cu privire la această chestiune de principiu ar constitui un instrument orientativ pentru instanţele naţionale cu privire la sfera garanţiilor de care contravenienţii care au tulburat ordinea publică ar trebui să beneficieze la nivel naţional (supra, pct. 17 şi 18). În aceste condiţii, Curtea consideră că nu este necesară aplicarea, în cauză, a noului criteriu de admisibilitate prevăzut la art. 35 § 3 lit. b) din convenţie.
25. Revenind apoi la chestiunea aplicabilităţii art. 6 în cadrul procedurii în litigiu, Curtea constată în primul rând că informaţiile oferite de dreptul intern, care nu dă o nuanţă „penală” contravenţiei pentru tulburarea ordinii publice care i-a adus o amendă reclamantei, nu au decât o valoare relativă şi nu sunt aşadar decisive [a se vedea, printre altele, Öztürk împotriva Germaniei, hotărârea din 21 februarie 1984, seria A nr. 73, p. 19, pct. 52; Ezeh şi Connors împotriva Regatului Unit (MC), nr. 39665/98 şi 40086/98, pct. 120, CEDO 2003-X]. Aceasta precizează că norma de drept încălcată de către reclamantă reglementează contravenţiile pentru lipsa de civism şi are ca obiect menţinerea liniştii între vecini. În acest sens, norma se adresează tuturor cetăţenilor, nu unui grup determinat cu statut special (a se vedea hotărârea Öztürk, citată anterior, pct. 53). De asemenea, amenda aplicată reclamantei nu avea ca obiect reparaţia materială a unui prejudiciu, ci în esenţă să împiedice repetarea unor acţiuni similare (a se vedea, mutatis mutandis, Bendenoun împotriva Franţei, 24 februarie 1994, pct. 47, seria A nr. 284 şi Ziliberberg împotriva Moldovei, nr. 61821/00, pct. 33, 1 februarie 2005). Aceasta avea aşadar caracterul punitiv prin care se deosebesc, de regulă, sancţiunile penale (hotărârea Öztürk, citată anterior, pct. 53; hotărârea A.P., M.P. şi T.P. împotriva Elveţiei din 29 august 1997, Culegere 1997-V, p. 1488, pct. 41; Ziliberberg, citată anterior, pct. 34).
26. Evident, aşa cum observă Guvernul în mod întemeiat, reclamanta nu mai risca o pedeapsă cu închisoarea la vremea producerii faptelor. Acest fapt nu este totuşi decisiv, în sine, în sensul aplicabilităţii sub aspect penal a art. 6 din convenţie deoarece, aşa cum Curtea a subliniat în repetate rânduri, un obiectiv relativ mai mic nu poate elibera o infracţiune de caracterul ei penal intrinsec (a se vedea, printre altele, Öztürk, citată anterior, pct. 53; Kadubec împotriva Slovaciei, 2 septembrie 1998, pct. 52, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑VI; Ziliberberg, citată anterior, pct. 34 in fine; Lauko împotriva Slovaciei, 2 septembrie 1998, pct. 58, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑VI). Ca şi instanţele interne, ale căror decizii relevante au fost aduse în atenţia Curţii de către Guvern (supra, pct. 18), Curtea consideră că natura generală a dispoziţiei legale încălcate în speţă de către reclamantă, precum şi obiectivul disuasiv şi punitiv al sancţiunii aplicate sunt suficiente pentru a demonstra că infracţiunea în litigiu avea caracter penal în sensul art. 6 din convenţie, care este aşadar aplicabil.
27. Curtea subliniază că, pe de altă parte, capătul de cerere formulat de reclamantă nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
28. Reclamanta consideră că nu a beneficiat de dreptul la respectarea prezumţiei de nevinovăţie având în vedere că, în dreptul intern, procesul-verbal de contravenţie beneficiase de prezumţia de legalitate şi temeinicie şi că instanţele naţionale îi impuseseră obligaţia de a răsturna sarcina probei. Reclamanta susţine că acest lucru i-a fost imposibil de realizat în practică deoarece instanţele însărcinate cu examinarea contestaţiei sale nu au luat în considerare nici cauzele de nulitate a procesului-verbal pe care le-a invocat în faţa instanţelor, nici mărturiile lui C. şi U. prin care dorea să conteste cuprinsul documentului respectiv.
29. Guvernul contestă argumentul reclamantei şi subliniază că nu există nicio dovadă că instanţele interne ar fi avut idei preconcepute despre vinovăţia reclamantei. În opinia acestuia, faptul că instanţele au atribuit o prezumţie de temeinicie relativă procesului-verbal nu este contrar art. 6 § 2 din convenţie, având în vedere caracterul diminuat al obiectivului reclamantei şi respectarea de către instanţele respective a dreptului la apărare. Guvernul adaugă că, în prezenta cauză, contrar stării de fapt din cauza Anghel, citată anterior, poliţistul s-a bazat pe propriile constatări făcute la locul incidentului pentru întocmirea procesului-verbal şi că instanţele naţionale nu au omis să respecte dreptul la apărare al reclamantei. Acesta susţine, în cele din urmă, că practica naţională a evoluat semnificativ în urma hotărârii Anghel, citate anterior, după cum atestă hotărârile instanţelor naţionale de anulare a proceselor-verbale de contravenţie în baza mijloacelor de probă prezentate de reclamanţi în cursul procedurii judiciare sau administrate de instanţe la cererea celor interesaţi (supra, pct. 18).
30. După exemplul Guvernului, Curtea evidenţiază că nu există dovezi că instanţele sesizate de reclamantă cu o contestaţie împotriva procesului-verbal întocmit de agentul de poliţie la 1 mai 2004 au avut idei preconcepute în ceea ce priveşte vinovăţia sa. Evident, aşa cum reiese din hotărârea judecătoriei de sector din Bucureşti, acestea aşteptau ca reclamanta să prezinte mijloace de probă contrare faptelor stabilite de către poliţist. Un asemenea demers al instanţelor naţionale se întemeiază pe faptul că regimul juridic al contravenţiilor este completat, după cum precizează Guvernul, de dispoziţiile Codului de procedură civilă, la care se aplică, în materie de probe, principiul conform căruia sarcina probei revine celui care supune o pretenţie judecăţii. În această privinţă, Curtea reaminteşte că în orice sistem de drept există prezumţii de fapt şi de drept şi că, în principiu, convenţia nu se opune acestora, însă în materie penală obligă statele contractante să nu depăşească un anumit prag. În special, art. 6 § 2 impune statelor să încadreze aceste prezumţii între nişte limite rezonabile, ţinând cont de gravitatea faptelor şi protejând dreptul la apărare (Salabiaku împotriva Franţei, hotărârea din 7 octombrie 1988, seria A nr. 141-A, p. 15, pct. 28; Telfner împotriva Austriei, nr. 33501/96, pct. 16, 20 martie 2001). Curtea va stabili dacă aceste limite au fost depăşite în detrimentul reclamantei.
31. În ceea ce priveşte în primul rând gravitatea faptelor, Curtea subliniază că, în prezenta cauză, în legătură cu modificările aduse regimului juridic al contravenţiilor, modificări survenite în cursul procedurii declanşate de reclamantă, aceasta putea fi sancţionată pentru faptele care îi erau imputate doar cu amendă. Nu era aşadar posibilă înlocuirea acestei sancţiuni cu o pedeapsă privativă de libertate, nici măcar în caz de neplată (a se vedea, a contrario, Anghel, citată anterior, pct. 61).
32. Referitor la ocrotirea dreptului la apărare, Curtea constată că reclamanta s-a mulţumit cu depunerea la dosar, cu titlu de probe, a unor înscrisuri din care reieşea la modul general că existau tensiuni în imobil între persoana în cauză şi alţi locatari, însă aceasta nu a solicitat în niciun moment citarea persoanelor care asistaseră la incidentul din 1 mai 2004 sau a poliţistului care a întocmit procesul-verbal, pentru a-i chestiona în vederea clarificării situaţiei de fapt aflate la originea litigiului. Această posibilitate îi stătea la dispoziţie, aşa cum atestă hotărârea din 15 iunie 2004 a judecătoriei şi hotărârea definitivă din 9 decembrie 2004 a tribunalului, instanţe în faţa cărora reclamanta a precizat expres, în cadrul unei şedinţe publice, că nu avea cereri de introdus sau probe de prezentat. Mai mult, deşi Tribunalul Bucureşti a admis la 9 decembrie 2004 cererea acesteia pentru a depune la dosarul cauzei declaraţiile extra-judiciare ale martorilor U. şi C., care, potrivit acesteia, asistaseră la incidentul din 1 mai 2004, abia la data de 21 decembrie 2004, adică la destul timp de la pronunţarea hotărârii definitive din 9 decembrie 2004, reclamanta pare să fi transmis tribunalului declaraţiile respective.
33. Nici litera şi nici spiritul art. 6 din convenţie nu împiedică o persoană să renunţe de bună voie la garanţiile care sunt consacrate în acesta în mod expres sau tacit, printre care cea de a întreba sau de a solicita audierea unui martor, însă această renunţare trebuie să fie neechivocă şi să nu fie contrară niciunui interes public important [Håkansson şi Sturesson împotriva Suediei, hotărârea din 21 februarie 1990, seria A nr. 171-A, pct. 66 şi Kwiatkowska împotriva Italiei (dec.), nr. 52868/99, 30 noiembrie 2000]. Prin precizarea făcută în şedinţă publică în faţa instanţelor naţionale că nu doreşte să solicite prezentarea altor probe, reclamanta s-a expus cu bună ştiinţă riscului unei condamnări întemeiate numai pe probele aflate la dosar, incluzând aşadar procesul-verbal de contravenţie pe care ea însăşi l-a prezentat în faţa judecătoriei şi căruia îi era atribuită o prezumţie de temeinicie relativă.
34. Pe de altă parte, Curtea precizează că instanţele interne care au examinat contestaţia formulată de reclamantă împotriva procesului-verbal de contravenţie din 1 mai 2004 erau instanţe cu competenţă asupra fondului care puteau anula documentul respectiv dacă îl considerau nul sau nefondat. Conform jurisprudenţei constante, interpretarea legislaţiei interne revine în primul rând autorităţilor naţionale şi, în special, instanţelor judecătoreşti [Tejedor García împotriva Spaniei, hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII, p. 2796, pct. 31 şi Garcίa Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999-I). Nu este sarcina Curţii să judece erorile de fapt sau de drept prezumtiv comise de o instanţă internă ori să facă propria apreciere a elementelor de fapt care au determinat o instanţă naţională să adopte o anumită decizie şi nu alta. Dacă ar face acest lucru, ar depăşi limitele misiunii sale [Kemmache împotriva Franţei (nr. 3), hotărârea din 24 noiembrie 1994, seria A nr. 296‑C, p. 88, pct. 44]. În prezenta cauză, Curtea nu identifică niciun indiciu privind caracterul inechitabil sau arbitrar. Faptul că instanţele, prin hotărâri motivate, au analizat motivele de nulitate invocate de persoana în cauză şi au considerat că acestea nu atrăgeau nulitatea procesului-verbal aşa cum ar fi dorit reclamanta nu este suficient pentru a pune la îndoială caracterul echitabil al procedurii în litigiu sau, mai ales, respectarea dreptului său la prezumţia de nevinovăţie.
35. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a stabili că nu a fost încălcat, în speţă, art. 6 din convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 6 din convenţie.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 3 aprilie 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
[1] Legea nr. 16/1991 a fost republicată în Monitorul Oficial nr. 77 din 31 ianuarie 2011. Prevederile citate aici se regăsesc la art. 3 și, respectiv, art. 4.
Full & Egal Universal Law Academy