©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA NICUŢ-TĂNĂSESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 25842/03)
Hotărâre
Strasbourg
6 iulie 2010
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Nicuţ-Tănăsescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din
Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 15 iunie 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 25842/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Gheorghe Nicuţ-Tănăsescu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 27 iunie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de Aurica Grigorescu, avocată în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 3 decembrie 2008, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamantul s-a născut în 1952 şi locuieşte în Constanţa.
5. La 16 februarie 2003, la ora 14.20, reclamantul a fost reţinut pentru 24 de ore în temeiul unei ordonanţe a Inspectoratului Judeţean de Poliţie Constanţa. Acesta era acuzat de corupţie şi abuz în serviciu.
6. La 17 februarie 2003, reclamantul a fost arestat preventiv în temeiul unei ordonanţe a procurorului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa pentru o perioadă de treizeci de zile, de la 17 februarie, ora 24.00, până la 18 martie, ora 24.00. Motivele invocate de procuror erau că punerea în libertate a reclamantului reprezenta un pericol pentru ordinea publică dat fiind sentimentul de nesiguranţă pe care l-ar fi creat publicului, având în vedere gravitatea infracţiunii pentru care era învinuit, circumstanţele concrete ale speţei şi amploarea prejudiciului cauzat.
7. La 20 februarie 2003, reclamantul a contestat această ordonanţă susţinând că procurorul nu demonstrase care era pericolul concret pe care îl prezenta pentru ordinea publică. În plus, reclamantul a invocat şi motive de sănătate care justificau punerea sa în libertate.
8. Prin încheierea din 24 februarie 2003, Tribunalul Constanţa a respins contestaţia reclamantului şi a confirmat arestarea preventivă a acestuia. Recursul său împotriva încheierii menţionate anterior a fost respins la 11 martie 2003.
9. La 17 martie, 17 aprilie, 15 mai, 29 mai şi 27 iunie 2003, tribunalul a prelungit detenţia pentru perioade succesive de treizeci de zile. Recursurile reclamantului împotriva acestor hotărâri, cu excepţia ultimului, au fost respinse la 25 martie, 5 mai, 3 iunie şi 20 iunie 2003.
10. La 17 martie 2003, instanţa a considerat că menţinerea arestării preventive era necesară în măsura în care cercetarea penală era în curs. Ulterior, instanţa a considerat, de fiecare dată, că motivele iniţiale ale arestării reclamantului existau în continuare, având în vedere complexitatea cauzei şi necesitatea de derulare cu celeritate a anchetei.
11. Recursul formulat de reclamant împotriva încheierii din 27 iunie 2003 a fost admis prin decizia Curţii de Apel Constanţa din 8 iulie 2003, iar reclamantul a fost pus în libertate la 17 iulie 2003.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
12. Dispoziţiile relevante ale Codului de procedură penală, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, sunt descrise în cauzele Calmanovici împotriva României (nr. 42250/02, pct. 40, 1 iulie 2008), Samoilă şi Cionca împotriva României (nr. 33065/03, pct. 36, 4 martie 2008) şi Konolos împotriva României (nr. 26600/02, pct. 24, 7 februarie 2008).
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 3 DIN CONVENŢIE
13. Reclamantul se plânge că nu a fost adus „de îndată” în faţa unui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare după arestarea sa preventivă din 17 februarie 2003. În această privinţă, invocă art. 5 § 3 din Convenţie, care este redactat după cum urmează:
„Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de § 1 c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii a prezentării persoanei în cauză la audiere.”
14. Guvernul contestă acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
15. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
16. Reclamantul subliniază că procurorul care a dispus arestarea sa preventivă nu este un magistrat în sensul art. 5 § 3 din Convenţie. De asemenea, acesta ia act de faptul că nu a fost adus decât la cererea sa în faţa unui magistrat pentru a fi analizată temeinicia arestării sale preventive şi numai la opt zile de la arestarea sa.
17. Guvernul admite că procurorul în dreptul român nu este un „magistrat” împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare în sensul art. 5 § 3, citat anterior, şi că, la momentul faptelor, controlul judiciar al detenţiei nu era automat. Acesta ia act de faptul că, în cauză, judecătoria a examinat legalitatea şi temeinicia arestării preventive a reclamantului la opt zile de la arestarea sa. Bazându-se pe cauza Varga împotriva României, (nr. 73957/01, pct. 53-56, 1 aprilie 2008), acesta consideră că, în ciuda faptului că, în speţă, nu s-a realizat controlul automat, termenul de opt zile nu este excesiv.
18. Guvernul subliniază modificările aduse Codului de procedură penală prin Legile nr. 281 şi 356 din 24 iunie 2003 şi 21 iulie 2006 şi Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului nr. 66/2003 şi 109/2003, conform cărora judecătorul este, de acum înainte, singurul competent să dispună arestarea preventivă.
19. Curtea reaminteşte că respectivul control judiciar al arestării trebuie să se efectueze automat. Acesta nu se poate exercita ca urmare a unei cereri formulate în prealabil de deţinut [Aquilina împotriva Maltei (GC), nr. 25642/94, pct. 49, CEDO 1999-III]. În cele din urmă, Curtea reaminteşte că a hotărât că o perioadă de reţinere de patru zile şi şase ore fără control judiciar depăşea limitele stricte de timp stabilite la art. 5 § 3 (Brogan şi alţii împotriva Regatului Unit, 29 noiembrie 1988, pct. 62, seria A nr. 145-B).
20. Curtea ia act de faptul că, în speţă, instanţa a examinat legalitatea şi temeinicia acestei măsuri abia la opt zile de la arestarea preventivă a reclamantului de către un procuror. Or, Guvernul nu a prezentat nicio justificare care să motiveze această întârziere. Aceasta ia act de modificarea, ulterioară faptelor, a dreptului intern relevant, dar consideră că această evoluţie legislativă nu poate avea consecinţe asupra examinării, în speţă, a capătului de cerere formulat de către reclamant.
21. Rezultă că, în prezenta cauză, reclamantul, care a apărut în faţa judecătoriei abia la opt zile de la arestarea sa, nu a fost adus „de îndată” în faţa unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare.
Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie în această privinţă.
22. Invocând art. 5 § 3 din Convenţie, reclamantul se plânge de prelungirea succesivă a arestării sale preventive de tribunal.
23. Apreciind că s-a pronunţat deja cu privire la problema principală invocată de reclamant din perspectiva art. 5 § 3 din Convenţie, Curtea consideră că nu se impune examinarea separată a celuilalt capăt de cerere întemeiat pe această dispoziţie.
II. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
24. Invocând art. 5 § 3 şi 4, reclamantul se plânge de caracterul pretins nelegal al arestării sale din 17 februarie 2003, între orele 14.20 şi 24.00, şi de respingerea recursului său formulat împotriva ordonanţei procurorului din 17 februarie 2003.
25. Curtea constată că perioada de detenţie de care se plânge reclamantul s-a încheiat la 17 februarie 2003, la ora 24.00, iar hotărârea definitivă de confirmare a ordonanţei procurorului a fost pronunţată de Tribunalul Constanţa la 11 martie 2003, în timp ce aceste capete de cerere nu au fost invocate de reclamant decât la 12 noiembrie 2003, şi anume după termenul de şase luni.
Prin urmare, acest capăt de cerere este tardiv şi trebuie respins, în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
26. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
27. Reclamantul solicită 10 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, reprezentând valoarea cheltuielilor de spitalizare efectuate periodic, a cheltuielilor de deplasare la spital, a tratamentului pentru boala cardiacă descoperită înainte de arestare şi a drepturilor salariale aferente perioadei arestării sale preventive. Acesta consideră că boala sa s-a agravat în urma arestării preventive. Reclamantul solicită 13 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
28. În ceea ce priveşte cererile legate de drepturile salariale, Guvernul, citând jurisprudenţa Curţii (Kalachnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99, pct. 139, CEDH 2002‑VI, şi Becciev împotriva Moldovei, nr. 9190/03, pct. 81, 4 octombrie 2005) subliniază că reclamantul nu a reuşit să demonstreze realitatea pierderilor invocate. În plus, apreciază că reclamantul nu a reuşit să dovedească legătura de cauzalitate între pretinsa agravare a bolii sale şi perioada de detenţie.
29. Curtea subliniază că singura bază care trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în cauză în încălcarea art. 5 § 3 din Convenţie.
30. În ceea ce priveşte prejudiciul material, Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate între faptele care au condus la constatarea încălcării Convenţiei şi prejudiciul material pentru care reclamantul solicită despăgubiri. În schimb, aceasta consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 2 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
31. De asemenea, reclamantul solicită 2 000 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor interne şi pentru cele efectuate în faţa Curţii. Acesta prezintă copii după două contracte de asistenţă judiciară pentru procedura internă şi chitanţe care atestă plata unei sume de 60 000 000 de lei româneşti vechi, precum şi un contract de asistenţă judiciară pentru procedura în faţa Curţii în valoare de 2 000 de lei româneşti noi. De asemenea, reclamantul prezintă documente justificative în valoare totală de 85 EUR pentru cheltuielile poştale şi de traducere pentru corespondenţa cu Curtea.
32. Guvernul nu se opune ca reclamantului să i se acorde o sumă totală corespunzătoare cheltuielilor de judecată legate de procedura în faţa Curţii, cu condiţia ca acestea să fie dovedite, necesare şi să aibă legătură cu cauza.
33. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de documentele pe care le deţine şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantului suma globală de 600 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată.
C. Dobânzi moratorii
34. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 3 referitor la faptul de a nu fi fost adus „de îndată” în faţa unui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie, din cauza neaducerii reclamantului în faţa unui „magistrat” „îndată” după arestare;
3. Hotărăşte că nu este necesar să examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 3 din Convenţie privind lipsa de motivare a necesităţii de prelungire a arestării preventive;
4. Declară cererea inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
5. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 2 000 EUR (două mii de euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, şi 600 EUR (şase sute de euro) pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că sumele în cauză vor fi convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
c) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
6. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 6 iulie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy