CASE OF NEUMEISTER v. AUTRICHE - [Romanian Translation]

 

 

 

În cauza „Neumeister”,

 

Curtea europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu dispoziţiile articolului 43 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (în continuare „Convenţia”) şi cu articolele 21 şi 23 din Regulamentul Curţii, într-o Cameră compusă din Dnii judecător:

 

H. ROLIN, Preşedinte

 

A. HOLMBÄCK,

 

G. BALLADORE PALIERI,

 

H. MOSLER,

 

M. ZEKIA,

 

S. BILGE,

 

H. SCHIMA, Judecător  ad-hoc

 

Precum şi Dnul M.A. EISSEN, Grefier adjunct,

 

Pronunţă hotărârea de mai jos:

 

PROCEDURA

 

1. Comisia europeană pentru Drepturile Omului (în continuare „Comisia”) a prezentat Curţii cauza „Neumeister” la 7 octombrie 1966. Pe 11 octombrie 1966, Guvernul Republicii Austria (în continuare „Guvernul”) a sesizat la rândul lui Curtea în acest caz, la originea căruia se află o cerere prezentată Comisiei pe 12 iulie 1963 de Fritz Neumeister, cetăţean austriac, împotriva Republicii Austria (articolulu 25 din Convenţie)

 

Cererea Comisiei – care era însoţită de raportul prevăzut în articolul 31 din Convenţie – şi cererea Guvernului au fost prezentate Grefierului Curţii în termen de trei luni, cum prevăd articolele 32 paragraful 1 şi 47. Ele se refereau, pe de o parte, la articolele 44 şi 48 şi, pe de altă parte, la declaraţia prin care Guvernul a recunoscut jurisdicţia obligatorie a Curţii în virtutea articolului 46 din Convenţie.

 

2. La 7 noiembrie 1966, Dl René Cassin, Preşedintele Curţii, a tras la sorţi, în prezenţa Grefierului adjunct, numele a şase din cei şapte Judecători pentru Camera mai sus menţionată, Dl Alfred Verdross, Judecător ales de naţionalitate austriacă, din oficiu, în conformitate cu articolul 43 din Convenţie; Preşedintele a tras la sorţi de asemenea şi numele a trei judecători   supleanţi.

 

3. Preşedintele Camerei a primit, la 22 noiembrie 1966, opinia Agentului Guvernamental, precum şi cea a Delegaţilor Comisiei, cu privire la procedura de mai jos. Printr-o ordonanţă din aceeaşi zi, el a decis că Guvernul trebuitesă prezinte un memoriu, într-un termen care trebuie să expire la 25 martie 1967, şi că după ce va primi acest memoriu, Comisia va putea depune un memoriu din partea sa care va fi specificat ulterior. La 10 martie 1967, Preşedintele Camerei a prelungit, până la 10 martie 1967, termenul acordat Guvernului. El a precizat, în acelaşi timp, că depunerea memoriului de răspuns al Comisiei va avea loc cel târziu la 1 septembrie 1967.

 

Memoriul Guvernului a parvenit la Grefă la 27 aprilie 1967, iar cel al Comisiei la 3 august 1967.

 

4. Printr-o ordonanţă din 12 octombrie 1967, Preşedintele Camerei a fixat la 4 ianuarie 1968 deschiderea procedurii orale. La 24 noiembrie 1967, dând curs cererii Guvernului, Camera a autorizat Agentul şi avocaţii acestuia , să se servească de limba germană în timpul acestei proceduri, cu condiţia ca acesta să asigure interpretarea în franceză sau în engleză a pledoariilor şi declaraţiilor lor (articolul 27 paragraful 2 din Regulament).

 

La 18 decembrie 1967, Guvernul a prezentat o cerere de amânare a şedinţei: Preşedintele Camerei a refuzat această cerere dar îmbolnăvirea bruscă a doi judecători a motivat o ordonanţă din partea sa, din 4 ianuarie 1968, care amâna dezbaterile pentru 12 februarie 1968.

 

5. La 13 ianuarie 1968, Preşedintele Camerei a împuternicit Grefierul să invite Guvernul şi Comisia să emită unele acte care au fost incluse la dosar respectv la 23 ianuarie şi la 5 februarie 1968.

 

6. Un judecător şi un judecător supleant au informat Preşedintele Camerei că nu puteau să participe la audiere şi Preşedintele Curţii a procedat, la 17 ianuarie 1968, la tragerea la sorţi a numelor judecătorilor supleanţi.

 

Dl Judecător Verdross nu a putut participa la cauză, Guvernul a desemnat la 12 februarie 1968, pentru a participa la ea în calitate de judecător ad hoc pe Dl Hans Schima, profesor emerit la Facultatea de Drept a Universităţii din Viena şi membru al Academiei de Ştiinţe din Austria.

 

7. În conformitate cu ordonanţa din 4 ianuarie 1968 menţonată mai sus, la 12, 13 şi 14 februarie 1968, la Strasbourg, la Palatul Drepturilor Omului, au avut loc şedinţe publice.

 

În faţa Curţii au compărut:

 

-          din partea Comisiei:

 

Dl SØRENSEN, Delegat principal, şi

 

Dnii C.T. EUSTATHIADES şi J.E. S. FAWCETT, Delegaţi;

 

-          din partea Guvernului:

 

Dl E. NETTEL, Legationssekretär la Ministerul federal al Afacerilor Externe, Agent, asistat de

 

Dl W. P. PAHR, ministerialsekretär al Cancelariei federale, şi

 

Dl R. Linke, Sektionsrat al Ministerului Federal al Justiţiei, avocaţi.

 

Curtea a ascultat declaraţiile ambelor părţi şi concluziile lor.

La 13 februarie 1968, Curtea a adresat agentului guvernamental şi reprezentanţilor Comisiei o serie de întrebări la care ei au răspuns la 13 şi 14 februarie 1968.

 

La 14 februarie1968, Preşedintele Camerei a pronunţat încheierea dezbaterilor.

8. Curtea a invitat, la 14 şi 15 februarie 1968, Guvernul şi Comisia să prezinte o nouă serie de acte care au fost prin urmare anexate la dosar.

 

9. După ce a deliberat în Camera Consiliului, Curtea a pronunţat următoarea hotărâre.

 

ÎN FAPT

 

1. Cererea Comisiei şi cererea Guvernului au ca obiect să prezinte cauza Neumeister în faţa Curţii, pentru ca aceasta să decidă dacă faptele cauzei dau dovadă, din partea Austriei de o încălcare a obligaţiunilor care îi revin în termenii articolelor 5 paragraful 3, 5 paragraful 4 şi 6 paragraful 1 din Convenţie.

 

2. Faptele cauzei, aşa reiese din raportul Comisiei, din memoriile, actele şi documentele prezentate, şi declaraţiile orale ale reprezentanţilor respectivi ai Comisiei şi ai Guvernului, pot fi rezumate astfel:

 

3. Dl Fritz Neumeister, cetăţean austriac s-a născut la 19 mai 1922, locuieşte la Viena, unde a fost proprtietar şi director al unei mari întreprinderi de transporturi, „Internationales Transportkontor” sau „ITEKA”, care avea aproximativ două sute de angajaţi.

 

4. La 11 august 1959, Parchetul (Staatsanwaltschaft) din Viena a invitat Tribunalul penal regional (Landesgericht für Strafsachen) al acestui oraş să deschidă o anchetă pregătitoare (Voruntersuchung), însoţită de arestarea imediată, împotriva a cinci indivizi printre care Lothar Rafael, Herbert Huber şi Franz Neumeister şi o anchetă (Vorerhebungen) împotriva lui Fritz Neumeister şi a altor trei persoane.

 

În ajun, de fapt, Serviciul Finanţelor al primului departament al capitalei denunţase (Anzeige) persoanele interesate la Ministerul public: el bănuia că unele persoane au comis o fraudă de fisc obţinând în mod nelegitim din 1952 până în 1958, în calitate de ajutor pentru exoprtare (Ausfuhrhändlervergütung şi Ausfuhrvergütung), „rambursarea” a mai mult de 54 500 000 şilingi impozit în afacerea (Umsatzsteuer), alte persoane – în special Neumeister – că a participat la aceste afaceri în calitate de complice (als Mitschuldige).

 

În Austria, un act de genul acesta nu constituie o simplă infracţiune fiscală, ci o escrocherie (Betrug) în sensul articolului 197 din Codul Penal. În termenii articolului 200, escrocheria devine o crimă (Verbrechen) dacă suma prejudiciului cauzat sau scontat depăşeşte 1 500 de şilingi. Pedeapsa riscată este „închisoarea severă” de la cinci la zece ani dacă suma depăşeşte 10 000 de şilingi, dacă criminalul a dat dovadă de „o obrăznicie sau o şiretenie deosebită” sau dacă el este un escroc ordinar (articolul 203). Aceste două sume au fost modificate de atunci, ele se ridică acum la 2 500 şi 25 000 de şilingi respectiv.

 

5. În conformitate cu dispoziţiile din dreptul austriac (ständige Geschäftsverteilung), instrucţiunea şi ancheta intentate de către Ministerul public au nimerit în mod automat la 17 august 1959, la Judecătorul de instrucţiune Leonard care se ocupa deja, de la 13 februarie 1959, de o altă mare cauză de escrocherie, cauza Stögmüller.

 

6. La 21 ianuarie 1960, Neumeister a compărut pentru prima dată, în calitate de suspect (Verdächtigter”; în sensul austriac al acestui cuvânt), în faţa Judecătorului de instrucţiune. Pe parcursul interogatoriului, care a durat o oră şi un sfert, el a luat cunoştinţă de iniţiativa Parchetului menţionată mai sus; el a protestat invocând inocenţa sa, atitudine de care se pare că el nu s-a îndepărtat mai apoi.

 

7. La cererea Procuraturii din Viena (22 februarie 1961), Judecătorul de instrucţiune a decis la 23 februarie 1961 să deschidă o anchetă pregătitoare împotriva lui Neumeister şi a ordonat reţinerea preventivă a acestuia (Untersuchungsschaft).

 

În consecinţă, Neumeister a fost plasat a doua zi în detenţie preventivă în cauza Rafael şi complicii (24 a Vr 6101/59). S-a cerut în acelaşi timp o notificare cu privire la punerea sa în libertate provizorie într-o cauză de fraudă vamală ( nr. 6 b Vr 8622/60) pentru care el era reţinut timp de douăzeci de zile. Acest alt caz nu se află în faţa Curţii europene pentru Drepturile Omului; el s-a terminat prin achtarea celor opt preveniţi, pronunţată la 29 martie 1963 de către Tribunalul penal regional din Viena, a cărei Curte Supremă din Austria (Oberster Gerichtshof) a confirmat sentinţa la 14 aprilie 1964.

 

În timpul detenţiei sale, reclamantul a fost interogat în calitate de inculpat („Beschuldigter”, în înţelesul austriac al acestui cuvânt), la 27 februarie, 2 martie, 18 aprilie, 19 aprilie, 20 aprilie, 21 aprilie şi 24 aprilie 1961. Din cele 67 de pagini ale proceselor verbale, reiese că Judecătorul de Instrucţiune l-a informat în detalii despre declaraţiile făcute în privinţa sa de mai mulţi coinculpaţi, dintre care Franz Scherzer, Walter Vollman (fost director al sucursalei pe care ITEKA o avea la Salzbourg), Leopold Brunner şi Lothar Rafael. Acesta din urmă fugise în străinătate, dar adresase instanţei o scrisoare lungă de mai mult de treizeci de pagini, în care îl acuza pe Neumeister. Reclamantul a făcut în detalii explicaţii referitor la persoana sa; interogatoriile se desfăşurau de cele mai dese ori în prezenţa unui inspector de finanţe (Finanzoberrevisor), Dl Besau.

 

8. La 12 mai 1961, Neumeister a beneficiat de o măsură de punere în libertate provizorie pe cuvânt: el a depus jurământul (Gelöbnis) conform prevederilor articolului 191 din Codul de procedură penală, dar nu a oferit cauţiune. Ministerul public a atacat în zadar această decizie pe lângă Curtea de Apel (Oberlandesgericht) din Viena.

 

9. După eliberarea sa, reclamantul a revenit la activităţile sale profesionale. Pe parcursul procesului cu privire la frauda vamală (6 b VR 8622/60), el vânduse ITEKA, în aparenţă la un preţ de nimic – aproximativ 700 000 şilingi, care au fost plătiţi în patruzeci şi opt de luni – însă el a fondat o mică întreprindere de transporturi, firma Scherzinger care avea trei angajaţi.

 

În iulie 1961, Neumeister a plecat în Finlanda, cu autorizaţia Judecătorului de instrucţiune, pentru a-şi petrece vacanţa împreună cu soţia şi cei trei copii ai lor. La începutul lunii februarie 1962, el a făcut o călătorie de câteva zile la Sarre, de asemenea cu acordul acestui magistrat. El afirmă că mergea deseori să-l viziteze pe judecătorul de instrucţiune, de bună voie, pe toată perioada care s-a scurs până la cea de-a doua arestare a sa (12 iulie 1962, paragraful 12 de mai jos).

 

10. Fiind arestat la 22 iunie 1961, la Paderborn (Republica Federativă a Germaniei), Lothar Rafael a fost extradat în Austria la 21 decembrie 1961, ministrul Justiţiei din Renania din Nord-Westfalia şi trimis în judecată la cererea prezentată de autorităţile austriece. În ianuarie 1962, poliţia economică (Wirtschaftspoizei) din Viena l-a interogat indelung pe Rafael, care a făcut grave acuzaţii în adresa lui Neumeister.

 

11. Neumeister l-a informat pe Judecătorul de instrucţiune, în primăvara anului 1962, că dorea să plece iarăşi în Finlanda cu familia pe parcursul lunii iulie. Magistratul instructor nu a avut pentru moment obiecţii. Apoi, el anunţase reclamantul că se va confrunta cu Rafael în luna iunie, dar că el nu trebuia să renunţe pentru aceasta la proiectele sale de vacanţă în străinătate.

 

La 3, 4, 5 şi 6 iulie 1962, Neumeister a fost interogat de judecătorul de instrucţiune în prezenţa inspectorului de finanţe Besau. Luând cunoştinţă cu declaraţiile făcute în privinţa sa de către diferiţi martori şi inculpaţi, în special de către Rafael, în ianuarie 1962, el le-a contestat cu vehemenţă. Cu această ocazie au fost redactate cincizeci de pagini de procese verbale.

 

Confruntarea lui Neumeister cu Rafael s-a desfăşurat în faţa poliţiei economice din Viena la 10 şi 11 iulie 1962. Din cele douăzeci şi două de pagini ale prioceselor verbale, reiese că Neumeister persista în negările sale.

 

În dimineaţa zilei de 12 iulie, Judecătorul de instrucţiune a comunicat lui Neumeister că Ministerul public se opunea plecării sale în Finlanda, prevăzută pentru data de 15. Fiind ascultat în calitate de martor, la 7 iulie 1965, de către un Subcomisar al Comisiei europene pentru Drepturile Omului, el a furnizat referitor la aceasta următoarele precizări:

 

„Ceea ce spun acuma este cam dificil pentru mine. Personal, eram convins, pentru că eu aveam acest sentiment – subliniez: sentimentul -, că Dl Neumeister va reveni după călătoria sa în Finlanda. Dle Preşedinte, Dlor de la Comisie, Dumneavoastră cunoaşteţi că un judecător nu trebuie să se lase influienţat de sentiment, însă doar de lege. Această lege mi-a ordonat, dat fiind că nici un acord de asistenţă juridică sau de extrădare nu există ca atare între Austria şi Finlanda, să nu cedez sentimentului pe care-l aveam că Neumeister va reveni. Eu ştiu ce i-am spus la acel moment Dlui Neumeister: ”Am sentimentul că veţi reveni; personal, nu pot, fără aprobarea procuraturii, să vă dau nici o autorizare.” Această aprobare a fost refuzată atunci de Ministerul public.”

 

Reclamantul, din partea sa, a pretins în faţa Subcomisiei că Judecătorul de instrucţiune îi permisese să plece în Finlanda în pofida avizului negativ al Ministerului public.

 

12. Oricum, judecătorul de instrucţiune a ordonat în aceeaşi zi, la 12 iulie 1962, la cererea Procuraturii, arestarea lui Neumeister.

 

Mandatul (Haftbefehl) releva, pentru început, că persoana vizată era bănuită că comisese împreună cu Lothar Rafael şi alţi inculpaţi, din 1952 până în 1957, o serie de acte de escrocherie care cauzaseră Statului un prejudiciu de aproximativ două milioane de şilingi. El a adăugat că Neumeister cunoştea acuzaţiile împotriva lui după eliberarea sa (12 mai 1961) şi trebuia să se aştepte la o pedeapsă grea; pentru care fostul său angajat Walter Vollmann, pentru care rezultatele anchetei s-au dovedit totuşi a fi mai puţin apăsătoare, fugise de urmăriri; că recentele interogatorii ale recalmantului şi confruntarea sa cu Rafael îi arătaseră fără nici o îndoială că va trebui de acum înainte să renunţe la atitudinea sa de negare pură; că avea intenţia de a petrece vacanţa în străinătate şi că eliberarea paşaportului său nu i-ar fi oferit o garanţie adecvată, acest document nu mai era necesar pentru a trece unele frontiere.

 

Din aceste diverse circumstanţe, mandatul a dedus că exista în speţă un pericol de fugă (Fluchtgefahr), în sensul articolului 175, paragraful 1, alineatul 2, din Codul de procedură penală.

 

Neumeister a fost arestat în după-amiaza zilei de 12 iulie 1962, nu departe de biroul său. El a rugat îndată pe cea mai mare dintere fiicele sale, Maria Neumaister, să anuleze prin telegramă biletele pe care le comandase pentru a traversa Baltica. Poliţiştilor, care venise să-l aresteze, el le-a declarat că avusese intenţia de a pleca a doua zi la Ministerul public pentru a solicita autorizaţia de a pleca în Finlanda, luni 16 iulie.

 

La 13 iulie 1962, Neumaister a compărut pentru câteva momente în faţa judecătorului de instrucţiune care i-a notificat reţinerea lui preventivă (articolul 176, paragraful 1 din Codul de procedură penală).

 

13. La 23 iulie 1962, reclamantul a făcut primul recurs împotriva mandatului de arestare din 12 iuliei 1962. Subliniind ca întreprinderea sa, domiciliul, familia se află la Viena, el afirma că nimic nu permitea să se creadă că riscul de a fugi era real şi că el putuse foarte bine să fugă mai înainte dacă ar fi dorit.

 

Camera Consiliului (Ratskammer) a Tribunalului penal regional din Viena a respins recursul la 13 iuliei 1962, din motive asemănătoare cu cele enunţate în mandatul litigios. Ea a insistat în special cu privire la declaraţiile lui Rafael care, după cum considera ea, a înrăutăţit net situaţia lui Neumeister.

 

Reclamantul a atacat această decizie la 4 august 1962. El susţinea că articolul 175, paragraful 1, alineatul 2, din Codul de procedură penală cere un veritabil „risc de fugă” şi nu o simplă „posibilitate de fugă”, că un asemenea risc trebuie să fie apreciat în lumina unor fapte exacte şi că eventualitatea unei condamnări severe nu este suficientă în această privinţă; el făcea referinţă la o hotărâre făcută de Curtea Constituţională (Verfassungsgerichtshof) la 8 martie 1961 (Culegere de Decizii a acestei Curţi, 1961, paginile 80-82).

 

Curtea de Apel (Oberlandesgericht) din Viena a respins recursul (Beschwerde) la 10 septembrie 1962. Fiind de acord cu motivele reţinute de Camera Consiliului, ea a adăugat că persoana vizată ştia că acuzaţiile îndreptate împotriva sa s-au agravat după 12 mai 1961, şi trebuia să se aştepte la o pedeapsă grea ţinând cont de paguba enormă cauzată şi, conform raportului poliţiei din 12 iulie 1962, că făcuse pregătiri de călătorie pentru străinătate şi le menţinuse cu toate că judecătorul de instrucţiune competent îi refuzase direct autorizaţia necesară. În aceste condiţii, Curtea a considerat că trebuia de făcut concluzia că exista pericolul de fugă.

 

14. Neumeister a introdus cea de-a doua cerere de punere în libertate provizorie la 26 octombrie 1962. Străduindu-se din nou să dovedească că pericolul de fugă lipsea, el a oferit pentru prima oară, în regim subsidiar, o garanţie bancară de 200 000 sau, în cel mai rău caz 250 000 şilingi (articolul 192 din Codul de procedură penală).

 

Camera Consiliului a respins cererea la 27 decembrie 1962. Reamintând că Neumeister risca o pedeapsă de la cinci la zece ani de detenţie cu regim aspru (articolul 203 din Codul penal) şi trebuia să răspundă pentru un prejudiciu de aproximativ 6 750 000 şilingi, ea a considerat că furnizarea unei garanţii nu era suficientă pentru a înlătura riscul de fugă şi că nu era cazul să fie examinată dobânda garanţiei propuse.

 

Neumeister a atacat această decizie la 15 ianuarie 1963. Pe lângă argumentele expuse în cererea sa din 23 iulie 1962 şi în recursul din 4 august 1962, el a remercat:

 

-          că suma pagubei care îi era atribuită, pe nedrept după părerea lui, scăzuse foarte mult, trecând de la patruzeci de milioane de şilingi (24 februarie 1961) la puţin mai mult de unsprezece milioane şi jumătate (12 mai 1961) pentru a scădea la 6 748 510 şilingi 45 (decizia din 27 decembrie 1962);

 

-          că deţinuţii implicaţi în alte cazuri mai importante îşi obţinuse libertatea plătind o cauţiune;

 

-          că el nu a căutat niciodată să fugă, de exemplu în perioada dintre eliberarea sa (12 mai 1961) şi cel de-al doilea arest (12 iulie 1962) şi, în special, în favoarea aflării sale în Finlanda;

 

-          că abia trecuseră câteva ore dintre înfăţişarea sa în faţa judecătorului de instrucţiune, în dimineaţa zilei de 12 iulie 1962, şi arestul său;

 

-          că acest interval scurt nu-i oferea posibilitatea materială de a anula pregătirile sale de călătorie, pregătiri la care el nu dorise să renunţe fără a încerca un ultim demers pe lângă parchet;

 

-          că era de mai mult de nouă luni în detenţie preventivă (24 februarie 1961 – 12 mai 1961 şi 12 iulie 1962 – 15 ianuarie 1963), element care pleda de asemenea, dacă e să credem, în favoarea lipsei de pericol de fugă;

 

-          că toate interesele sale profesionale şi familiale erau la Viena unde soţia sa, de altfel, deschisese recent un magazin de confecţii pentru dame.

 

Curtea de apel din Viena a respins recursul la 19 februarie 1963. Referindu-se la decizia sa din 10 septembrie 1962, ea a relevat că situaţia nu a evoluat de atunci într-o direcţie favorabilă pentru Neumeister. Fără îndoială că suma prejudiciului imputată acestuia a scăzut, însă ea nu includea suma de care persoana vizată ar fi putut răspunde într-o cauză de export simulat de maşini (Kreisverkehr der Textilien der Firma Benistex). De altfel, el nu scăzuse până la punctul de a influenţa într-un mod decisiv asupra pedepsei la care Neumeister trebuia să se aştepte în cazul condamnării sale. Curtea a conchis că pericolul de fugă rămânea atât de mare încât chiar furnizarea unei garanţii eventuale nu putea fi luată în considerare (indiskutabel ist) şi că ea nu era de natură să elimine acest pericol.

 

15. Patru săptămâni mai devreme, mai exact la 21 ianuarie 1963, Judecătorul de instrucţiune efectuase o nouă confruntare între Rafael şi Neumeister care confirmase, în principal, declaraţiile lor respective din 10 şi 11 iulie 1962. După părerea reclamantului, confruntarea a durat un sfert de oră aproximativ. Cu această ocazie a fost stabilit un proces verbal de o pagină şi jumătate.

 

16. La 12 iuliei 1963, adică chiar în ziua introducerii cererii lui în faţa Comisiei europene pentru Drepturile Omului, Neumeister a formulat a treia cerere de punere în libertate provizorie, pe care a completat-o la 16 iulie; el se obliga să depună jurământul (Gelöbnis) prevăzut de articolul 191 din Codul de procedură penală şi oferea iarăşi furnizarea , dacă era necesar, unei garanţii bancare de 200 000 sau 250 000 şilingi. Repetând argumentele sale anterioare, el susţinea:

 

- că în perioada dintre eliberarea sa (12 mai 1961) şi cel de-al doilea arest al său (12 iulie 1962), el a fost mereu la dispoziţia magistratului instructor, se prezentase spontan de cinci sau şase ori la el pentru a se informa cu privire la mersul anchetei şi îl informase începând cu luna martie 1962 asupra intenţiei sale de a pleca în Finlanda;

 

- că drumurule de fier austriece îl autorizase să construiască la Viena, lângă Gara de Est, un depozit cu o valoare de peste un milion şi jumătate de şilingi, proiect pe care el nu l-ar fi putut realiza din motivul reîncarcerării sale;

 

- că după aceasta, nici o acuzare nouă nu fusese descoperită împotriva sa;

 

- că Lothar Rafael, făcuse mărturisiri (Geständiger), încerca să amelioreze cauza său să arunce vina sa asupra altuia şi că declaraţiile sale nu meritau nici o încredere;

 

-          că după mai mult de un an de detenţie provizorie, ipoteza unui pericol de fugă nu mai era reală.

 

Judecătorul de instrucţiune a respins cererea din 23 iulie 1963. El a considerat de fapt că motivele reţinute în deciziile din 31 iulie 1962, 10 septembrie 1962, 27 decembrie 1962 şi 19 februarie 1963 păstrau actualitatea lor iar documentele din dosar consolidau, în principal, acuzaţiile lui Rafael împotriva lui Neumeister.

 

La 5 august 1963, el a sesizat atunci Camera Consiliului Tribunalului penal regional din Viena, cu un recurs în care relua multe din consideraţiile rezumate mai sus, adăugând la ele în special următoarele:

 

- ţinând cont de amploarea şi de complexitatea cazului, ancheta şi procedura ulterioară se anunţa a fi extrem de lungă încât durata detenţiei preventive, deja mai mare de patrusprezece luni, risca să o depăşească pe cea a pedepsei eventuale dacă s-ar fi intervenit în scurt timp;

 

-          Judecătorul de instrucţiune nu răspunsese la mai multe din argumentele lui Neumeister şi nu indicase documentele care păreau să susţină declaraţiile lui Rafael, care de altfel aveau mari şanse de a fi retrase mai devreme sau mai târziu;

 

acelaşi majistrat minimalizaze pe nedrept importanţa reducerii pagubei atribuite lui Neumeister, reducere care putea foarte mult să se accentueze în viitor;

 

-          el nu fondase declaraţia sa pe fapte, dar pe simple prezumpţii cu privire la repercursiunile spuselor lui Rafael cu privire la starea sufletească a lui Neumeister (Seelenzustand).

 

Persoana interesată sublinia de altfel:

 

-          că era gata să aducă din nou la tribunal documentele sale de identitate şi paşaportul;

 

-          că el nu avea mijloace de a îşi întreţine familia în străinătate;

 

-          că în afară de aceasta o fugă nu ar fi avut nici un sens pentru o persoană de vârsta sa, în aceeaşi măsură, putea, în cazul extradării, să nu mai beneficieze de imputarea detenţiei sale preventive faţă de pedeapsa sa eventuală (aluzie la articolului 55 a) din Codul penal).

 

Camera Consiliului a refuzat recursul la 8 august 1963. Referindu-se la decizia atacată şi la cele precedente ea a remarcat în esenţă:

 

-          că declaraţiile lui Rafael şi ale lui Neumeister erau confirmate de către o serie de elemente (scrisori originale, documente contabile, extrase ale conturilor, mărturiile martorilor, etc.) ;

 

-          că confruntarea lui Rafael cu Neumeister în iulie 1962 a agravat profund situaţia acestuia din urmă şi că Judecătorul de instrucţiune avea dreptate să se intereseze de efectele pe care ea le-ar fi avut asupra reclamantului;

 

-          că, în aceste condiţii, furnizarea eventuală a unei garanţii nu putea fi luată în considerare (indiskutabel ist) şi nu era deloc de natură să elimine pericolul de fugă.

 

La 20 august 1963, Neumeister a introdus un recurs la Curtea de Apel din Viena, împotriva acestei decizii. Plângerile sale coincideau în mare măsură cu cele pe care el le formulase la 5 august 1963. El reproşa de asemenea Camerei Consiliului că nu precizase conţinutul documentelor care trebuiau să consolideze acuzaţiile lui Rafael, că lăsase în umbră chestiunea de a şti dacă, Neumeister ştiuse de aceste documente şi că pierduse din vedere faptul că se scursese mai mult de şase luni de la ultima decizie a Curţii de Apel ( 19 februarie 1963). El a atras atenţia, de asemenea, asupra faptului că putuse foarte bine să fugă, dacă ar fi dorut, în perioada cuprinsă între confruntarea sa cu Rafael şi arestul său.

 

Curtea de Apel totuşi nu a luat nici o hotărâre: Neumeister a renunţat la 11 septembrie 1963, fără a explica de ce.

 

17. La 16 septembrie 1963, fiica mai mare a lui Neumeister a sesizat ministerul Justiţiei printr-o petiţie prin care cerea eliberarea tatălui său; ea oferea o cauţiune de un milion de şilingi.

 

Poliţia economică din Viena a adresat Tribunalului penal regional, la 13 noiembrie 1963, un raport confidenţial de unde reieşea că Maria Neumeister încercase în zadar să procure o parte din această sumă de la un vechi client al firmelor ITEKA şi Scherzinger.

 

18. Câteva zile mai devreme – la 6 noiembrie 1963, peste o zi de la închiderea anchetei pregătitoare (paragrafele 19 şi 20 de mai jos) – Dl Michael Stern, avocat, formulase în numele lui Neumeister cea de-a patra cerere de punere în libertate provizorie. El relua aici pe scurt argumentele dezvoltate în cererile precedente, sublinia că detenţia preventivă a reclamantului dura de aproape douăzeci de luni şi propunea o garanţie bancară de un milion de şilingi.

 

Pe parcursul procedurii în faţa Comisiei, Neumeister a declarat că această ofertă fusese prezentată contrar voinţei sale, căci el nu era atunci în măsură să furnizeze o garanţie care consta într-o sumă atât de mare. Printr-o scisoare din 14 aprilie 1964, Dl Stern a confirmat că acţionase în această privinţă din propria sa iniţiativă. Reprezentanţii Guvernului au pledat în faţa Comisiei că această ofertă îl obliga pe Neumeister şi că jurisdicţiile competente nu aveau nici un motiv să gândească că ele nu reflectau voinţa sa.

 

Judecătorul de instrucţiune a respins cererea din 5 decembrie 1963. Referindu-se la deciziile din 31 iulie 1962, 10 septembrie 1962, 27 decembrie 1962, 19 februarie 1963 şi 8 august 1963, el a considerat că reclamantul nu aducea nici un element de natură să justifice eliberarea sa.

 

Neumeister a atacat această decizie la 13 decembrie 1963. El a contestat încă o dată existenţa unui pericol de fugă; dacă e să credem aceasta, Tribunalul penal regional şi Curtea de Apel din Viena nu apreciaseră niciodată bine faptele pertinente în această privinţă, se sprijiniseră pe prezumpţii vagi şi nu pe probe solide şi atribuiseră pe nedrept o importanţă determinantă enormităţii pagubei pretinse cauzate Statului. El se plângea în special că Tribunalul penal nu a ţinut nici un cont, în decizia sa din 5 decembrie, de durata detenţiei preventive deja suportată. În concluzie, recursul repeta oferta unei garanţii bancare de un milion de şilingi.

 

Camera Consiliului Tribunalului penal regional din Viena a primit recursul la 8 ianuarie 1964. Ea a recunoscut o anumită valoare adusă argumentării reclamantului: cea care reamintea că Neumeister risca o pedeapsă de la cinci la zece ani de închisoare aspră, ea releva că nu se putea şti dacă el ar fi beneficiat de „dreptul de atenuare extraordinară” (ausserordentliches Milderungsrecht, articolul 265 a) din Codul de procedură penală) însă că durata detenţiei preventive ar fi, conform oricărei probabilităţi adăugată la cea a pedepsei în caz de condamnare (articolul 55 a) din Codul penal) şi că tentativa de a fugi era foarte mult minimalizată (vesentluch verringert). Ea a considerat totuşi că o garanţie de un milion de şilingi nu ar fi fost suficientă pentru a elimina pericolul de fugă. În această privinţă, ea a subliniat că în termenii articolului 192 din Codul de procedură penală, rata cauţiunii depinde nu numai de situaţia deţinutului şi de averea garantului eventual, dar şi de consecinţele infracţiunii. Din aceste motive, camera Consiliului a ordonat punerea în libertate provizorie a lui Neumeister prin intermediul unei cauţiuni de două milioane de şilingi (bani lichizi sau în formă de garanţie bancară) şi depunerea voluntară (freiwillige Hinterlegung) a paşaportului persoanei interesate la Tribunal.

 

La 21 ianuarie 1964, Dl Stern a introdus, în numele lui Neumeister, un recurs în scopul de a scădea suma cauţiunii la un milion de şilingi. În principal el înainta faptul că conform articolului 192 din Codul de procedură penală, consecinţele infracţiunii nu sunt luate în considerare decât ţinând cont de situaţia deţinutului şi de averea garantului. El a făcut concluzia că tribunalele nu trebuie nici într-un caz să ceară o garanţie care să întreacă posibilităţile solicitantului (Gesuchssteller), fără de care ei puteau după dorinţa lor, în ipoteza unui prejudiciu important, să împiedece orice punere în libertate provizorie.

 

Decizia litigioasă a fost parţial schimbată la 4 februarie 1964. După ce a constatat că recursul viza în exclusivitate rata cauţiunii care trebuia furnizată, Curtea de Apel din Viena a considerat, de comun cu camera Consiliului, că o sumă de un milion de şilingi părea foarte mică faţă de paguba cauzată de faptele de care Neumeister trebuia să răspundă. Ea a adăugat că reclamantul dispunea, dupa toate apareţele, datorită câştigurilor pe care le realizase chiar prin aceste fapte, de mijloace cu mult mai mari decât oferta sa. Ea a notat, de asemenea, că el nu pretindea, în mod categoric, că o garanţie de un milon de şilingi ar fi epuizat resursele sale. Curtea a relevat totuşi că ea nu era în măsură să se pronunţe asupra sumei cauţiunii cerute de camera Consiliului, pentru că ea nu poseda elementele necesare de apreciere. Ea a trimis deci cauza la Camera Consiliului subliniind că acesteia i-ar fi revenit faptul de a determina, în lumina unei examinări profunde a situaţiei lui Neumeister şi a averii garanţiilor pe care el ar fi putut să le desemneze, o rată cauţiunii cuprinsă între unul şi două milioane de şilingi.

 

Într-un raport din 16 martie 1964, făcut la cererea Camerei Consiliului, poliţia economică din Viena a exprimat opinia că Neumeister nu era defel în stare să procure două milioane de şilingi. Ea se sprijinea pe o serie de acte de unde reieşea că firma Scherzinger nu era defel prosperă şi că Maria Neumeister se declarase capabilă de a furniza o garanţie de cinci sute de mii de şilingi.

 

Camera Consiliului Tribunalului penal regional din Viena a luat hotărârea la 31 martie 1964, la două săptămâni după stabilirea actului de acuzare (paragrafele 19 şi 21 de mai jos). În afară de raportul poliţiei economice, ea a menţionat o scrisoare a lui Neumeister, datată din 25 februarie 1964, conform căreia o persoană care vroia să păstreze anonimatul accepta să aducă o cauţiune de un milion două sute cincizeci de mii de şilingi. Adăugând această sumă la cele cinci sute de mii de şilingi propuşi de Maria Neumeister, camera Consiliului reducea la un milion şapte sute cincizeci de mii de şilingi suma cauţiunii cerute de la reclamant.

 

Printr-un recurs din 20 aprilie 1964, Neumeister a cerut ca suma să fie scăzută la un milion două sute cincizeci de mii de şilingi; după părerea lui, oferta fiicei sale era inclusă în cea a garantului care nu vroia să-şi dezvăluie identitatea.

 

Curtea de Apel din Viena a respins recursul din 20 mai 1964. Ea a considerat de fapt că Camera Consiliului se conformase deciziei din 4 februarie şi că consecinţele infracţiunii căpătau o importanţă primordială în scopul aplicării articolului 192 din Codul de procedură penală.

 

19. Între timp, Judecătorul Leon Hard pronunţase, la 4 noiembrie 1963, încheierea anchetei pregătitoare şi comunicase Parchetului dosarul care cuprindea 21 de volume cu câte aproximativ 500 pagini fiecare, plus o cantitate apreciabilă de alte documente ( articolele 111 şi 112 din Codul de procedură penală ). La 17 martie 1964, Parchetul din Viena terminase din partea sa să stabilească actul de acuzare ( Anclageschrift ) care i-a fost notificat lui Neumeister la 26 martie

(articolele 207 şi 208 din Codul de procedură penală ).

 

20. Îndeplinindu-şi sarcina, Judecătorul de instrucţiune a fost ajutat de poliţia economică din Viena, de serviciul de finanţe ( inspectorul Besau ), de căile ferate austriece şi de administraţia poştelor; necătând la aceasta el a întâlnit obstacole considerabile.

 

Astfel, patru din principalii inculpaţi, şi anume Lothar Rafael, Herbert Huber, Franz Schmuckerschlag şi Walter Vollmann, au fugit în străinătate, primii trei de la începutul urmăririlor, al patrulea după ce a beneficiat de o măsură de punere în libertate provizorie pe cuvânt. La sfârşitul acestei lungi proceduri, autorităţile austriece obţinuseră de la Republica Federativă a Germaniei extradarea lui Rafael ( 21 decembrie 1961 ) şi de la Elveţia pe cea a lui Huber ( 27 septembrie 1962 ). Din contra, Republica Federativă a Germaniei refuzase extradarea lui Schmuckerschlag deoarece el avea naţionalitatea germană pe lângă naţionalitatea austriacă. În ceea ce priveşte Vollmann, nu a fost găsit până în prezent. La aceasta se adăugase o serie de dificultăţi inerente caracterului, amplorii şi complexităţii actelor incriminate. Ancheta viza la început douăzeci şi două de persoane şi se referea la douăzeci şi două de capete de acuzare. Acuzării îi revenea să dovedească, în special, că actele relative la cumpărarea marfurilor au fost falsificate, că valoarea exporturilor a fost majorată în mod fraudulos, că întreprinderile destinatare din străinătate nu existau sau nu ştiau nimic de afacere şi că exportatorii plasaseră în Elveţia sau în Liechtenstein produsul vânzărilor lor. În acest scop au trebuit să fie reconstituite multiple operaţii comerciale efectuate pe parcursul a multor ani, au trebuit verificate itinerariile urmate de o sută cincizeci sau o sută şaizeci vagoane de cale ferată, a trebuit studiat un mare număr de dosare al serviciului de finanţe, ascultaţi zeci de martori dintre care unii au trebuit să fie interogaţi din nou după extrădarea lui Rafael, etc. Numeroşi martori trăiau în străinătate, de exemplu în Olanda, Italia, Canada, America Latină, Africa şi Orientul Apropiat. Republica austriacă a fost, deci, obligată să recurgă la serviciile interpolului şi să invoce tratate de asistenţă reciprocă juridică pe care ea le-a încheiat cu Olanda, Republica Federativă a Germaniei, Italia, Elveţia şi Liechtenstein. Anchetele din Olanda, Republica Federativă a Germaniei şi Elveţia s-au derulat, o parte, în prezenţa funcţionarilor austrieci şi, în principal, în ceea ce priveşte Elveţia, în prezenţa judecătorului Leon Hard. Termeni de la şase la şaisprezece luni s-au scurs între trimiterea cererii de ajutor judiciar şi primirea rezultatului cercetărilor, pe care ele le-au permis în Olanda, Republica Federativă a Germaniei, Italia, şi în Elveţia. La momentul încheierii anchetei, cererea adresată Elveţiei rămânea în instanţă cu privire la un moment care, de altfel, nu aducea la nimic , autorităţile elveţiene estimaseră ( septembrie 1964 ) că secretul profesional al băncilor din Zurich în cauză era contrar comunicării informaţiilor dorite. În ceea ce priveşte răspunsul celor din Liechtenstein, el nu a sosit în Austria decât în iunie 1964.

 

Erau de asemenea în cauză întrepriderile sub administraţia sovietică, , mai ales în timpul primei faze a anchetei. Nici un document nu a putut fi obţinut de la banca forţelor armate sovietice prin intermediul căreia au fost efectuate decontările.

 

Cursul anchetei pare să fi fost încetinit prin refuzul unuia dintre inculpaţi – Herbert Huber – de a face vreo declaraţie în faţa magistratului instructor.

 

Pe din altă parte, urmăririle care vizau unele fapte sau inculpaţi au fost separate din motivul importanţei lor secundare ( articolul 57 paragraful 1 din Codul de precedură penală ); ele par a fi abandonate ulterior (articolul 34 paragraful 2 din acelaşi cod ). La momentul încheierii anchetei pregătitoare numărul idivizilor inculpaţi în speţă nu era mai mare de zece.

 

După 21 ianuarie 1963, data ultimei sale confruntări cu Rafael, Neumeister nu a mai fost ascultat de către judecătorul de instrucţiune care, pe parcrsul aceleiaşi perioade, l-a interogat de douăzeci şi opt de ori pe Rafael ( 272 de pagini de procese verbale ) şi cinci alţi inculpaţi de şaptesprezece ori în total (119 pagini de procese verbale ). După procesul verbal al confruntării din 21 ianuarie 1963 a fost preconizată o nouă confruntare. Totuşi ea nu a avut loc; după spusele reclamantului refuzul lui Lothar Rafael a împiedicat această confruntare.

 

21. Având un volum de 219 pagini, actul de acuzare din 17 martie 1964 viza zece persoane, şi anume Lothar Rafael, Herbert Huber, Franz Scherzer, Fritz Neumeister, Ivan Ackermann, Leopold Brunner, Walter Vollmann, Herman Fuchschuber, Helmut Dachs şi Rudof Grömmer; el nu avea nici o legătură cu cauza „Kreisverkehr der Textilien der Firma Benistex”, obiectul unei proceduri independente ( paragraful 22 infra).

 

Din partea sa, Neumeister, era acuzat de escrocherie califitată (articolele 197, 200, 201, alineatul a) şi d), şi 203 din Codul penal) în zece grupuri de tanzacţii cu privire la obiecte foarte diverse: săpun de toaletă, instrumente (burghie şi vergele de sudură), îmbrăcăminte de damă (ciorapi de nylon, fuste, bluze etc.), încălţăminte de gimnastică, articole din piele, articole de catifea, lămpi de apartament şi mecanisme de rulment. Suma totală a prejudiciului de care el trebuia să răspundă depăşea cinci milioane două sute de mii de şilingi. În această privinţă, reclamantul ajungea în a patra poziţie, după Rafael (mai mult de 35 100 000 şilingi), Vollmann (aproape 31 900 000 şilingi) şi Huber (aproape 31 800 000 şilingi), dar înaintea lui Scherzer (mai mult de 1 400 000 şilingi), Brunner (mai mult de 1 250 000 şilingi), Dachs (mai mult de 1 100 şilingi), Ackermann şi Grömmer (aproape 200 000 şilingi). Anumite intrigi incriminate nu se referau defel la persoana sa. Era vorba, în primul rând, despre o mare afacere de export de produse textile, în care doar Rafael, Huber şi Vollmann erau în cauză (mai mult de 1 200 000 şilingi), p. 101-170 din actul de acuzare).

 

Parchetul ceruse în special deschiderea unei proceduri de judecată în faţa Tribunalului penal regional din Viena, convocarea a treizeci şi cinci de martori şi citirea mărturiilor altor cincizeci şi şapte.

 

22. La 3 iunie 1964, parchetul din Viena a avizat Camera Consiliului Tribunalului penal t

regional că el abandona provizoriu, cu rezerva de a le reintroduce la o dată ulterioară, urmăririle intentate împotriva lui Neumeister în cauza „Kreisverkehr der Textilien der Firma Benistex” (articolul 34 paragraful 2, alineatul1, din Codul de Procedură penală). Cu ocazia depunerii actului de acuzare, Parchetul obţinuse de la Tribunal separarea acestor urmăriri care a dat prilej, prin urmare, unei proceduri separate (26 d VR 2407/64).

 

În aceeaşi zi, Camera Consiliului, care constata că paguba globală imputată lui Neumeister era astfel redusă la mai mult de patru milioane de şilingi, a hotărât să scadă la un milion de şilingi – bani lichizi sau sub formă de garanţie bancară – rata cauţiunii cerute pentru eliberarea reclamantului.

 

La 13 august 1964, Neumeister a informat Camera Consiliului că fiica sa Maria Neumeister denumită în mod special şi o altă persoană în special desemnată consimţeau să-i servească drept garanţi (Bürgen), prima pentru 850 000 de şilingi, cea de-a doua pentru 150 000. Persoanele interesate au confirmat acest lucru a doua zi. După ce au verificat solvabilitatea (Tauglichkeit), Camera Consiliului a acceptat oferta lor la 16 septembrie 1964. Câteva ore mai târziu, reclamantul a depus jurământul prevăzut în articolul 191 din Codul de procedură penală, a depus paşaportul său la tribunal conform deciziei din 8 ianuarie 1964 a rămas neschimbat asupra acestui punct, şi şi-a recăpătat libertatea.

 

23. Diferitele decizii cu privire la detenţia preventivă a lui Neumeister au fost toate pronunţate în conformitate cu articolele 113 paragraful 2 (prima instanţă) şi 114 paragraful 2 (apel) din Codul de procedură penală, în rezultatul unei şedinţe, care nu a fost publică, la care parchetul fusese ascultat în absenţa reclamantului şi a avocatului său (in nichtöffentlicher Sitzung nach Anhörung der Staatsanwaltschaft bzw. der Oberstaatsanwaltschaft).

 

24. La 9 octombrie 1964, data de deschidere a procedurii de judecată (Hauptverhandlung) a fost fixată pentru 9 noiembrie.

 

La 18 iunie 1965, după două sute de zile de audiere, Tribunalulul penal regional din Viena, constituit în Tribunal de magistraţi (Schöffengericht), a amânat dezbaterile pentru o dată nedeterminată pentru a completa ancheta. Fiind sesizat de o serie de cereri, atât din partea Parchetului, cât şi diferitor acuzaţi printre care şi Neumeister, el a dat curst mai multor dintre ele şi a prescris din oficiu unele măsuri de anchetă adiţională. Se pare că atitudinea lui Herbert Huber e una din cauzele importante care au contribuit la deschiderea acestei anchete: în timp ce el păstra tăcerea în timpul anchetei pregătitoare, Huber se explica detaliat în faţa magistraţilor Tribunalului; după spusele lui Neumeister, declaraţiile sale au fost favorabile pentru acesta şi acablante pentru Rafael. Tribunalul a indicat totuşi că ar fi trebuit, după părerea lui, să se înceapă mai devreme, în timpul anchetei preparatoare, o parte din noile anchete şi audierile martorilor, ordonate de el.

 

25. În februarie şi iulie 1965, Neumeister a plecat la Strasbourg, având acordul Tribunalului, pentru necesităţile instanţei pe care el a introdus-o pe lîngă Comisia europeană a Drepturilor Omului. Paşaportul său i-a fost restituit câteva zile până la cea de-a doua călătorie.

 

26 Ancheta complementară nu a putut fi asigurată de către Judecătorul Leonhard care a făcut mărturii în faţa Tribunalului în calitate de martor (articolul 68 din Codul de procedură penală); ancheta a fost preluată de supleantul său permanent. Ancheta a durat mai bine de doi ani şi s-a sfârşit deci numai după adoptarea, la 27 mai 1966, a raportului Comisiei. Judecătorul de instrucţiune a interogat numeroşi martori printre care pe Alfred Neumeister, fratele reclamantului (13 decembrie 1966), au fost făcute rapoartele de expertiză, s-a recurs la serviciile fiscului, ale poliţiei economice din Viena, ale jandarmeriei, ale poştei, Interpolului, autorităţilor elveţiene şi germane, etc. se pare că acuzaţii nu au mai fost ascultaţi.

 

La 8 martie 1966, Tribunalulul penal regional din Viena l-a avizat pe Neumeister că s-a hotărât (eingestellt), în aceeaşi zi, în virtutea articolului 109 din Codul de procedură penală, şă fie încetate urmăririle intentate împotriva lui cu privire la două din capetele de acuzare. Suma prejudiciului pentru care reclamantul trebuie să răspundă a fost redusă până la aproximativ 370 000 şilingi.

 

27. Procedura de judecată şi-a reluat cursuil său în faţa Tribunalului penal regional din Viena la 4 decembrie 1967. Conform indicaţiilor furnizate Curţii de către Guvern, ea trebuia să dureze de la patru la şase luni.

 

28. În cererea introductivă în instanţă din iulie 1963, (nr. 1936/63), al cărei text a fost prezentat de către Comisie la cerera Curţii, Neumeister pretindea:

 

- că a fost arestat şi reţinut fără „motive plauzibile” fiind bănuit de a fi comis o infracţiune şi fără „motive rezonabile” că era necesar să-l împiedice să fugă (articolul 5 paragraful 1 c) din Convenţie);

 

- că era cazul să se îndoiască de imparţialitatea persoanelor competente pentru a se pronunţa în privinţa menţinerii sale în detenţie şi pentru a dirija ancheta (articolul 6 paragraful 1);

- că procedura examinării cererilor sale de punere în libertate provizorie nu era în conformitate cu exigenţele articolului 5 paragraful 4 şi ale articolului 6 pargrafele 1 şi 3 b) şi c) „egalitatea armelor”, (Waffengleichkeit);

 

-          că nu a fost judecat într-un „termen rezonabil”, nici eliberat în timpul procedurii. În această privinţă, recalamantul afirma în special că Judecătorul de instrucţiune, responsabil să se ocupe în acelaşi timp de mai multe cazuri mari, nu mai era în stare să-şi indeplinească sarcina „într-un termen rezonabil” în sensul articolelor 5 paragraful 3 şi 6 paragraful 1 din Convenţie.

 

Neumeister se plângea în special de deciziile luate câteva luni mai devreme de către Camera Consiliului a Tribunalului penal regional din Viena şi de către Curtea de Apel.

 

Pe parcursul audierii în faţa Comisiei, avocatul reclamantului a invocat printre altele articolul 5 paragraful 2 din Convenţie, şi a afirmat că clientul său nu a fost informat în detalii şi în scris despre acuzaţiile aduse împotriva lui.

 

Comisia a luat o hotărâre cu privire la admisibilitatea cererii la 6 iulie 1964. Ea a respins, din lipsă evidentă de motive, plângerile relative la paragrafele1 c) şi 2 ale articolului 5 din Convenţie , dar a declarat cerera admisibilă în baza articolelor 5 paragraful 3, 5 paragraful 4 şi 6 paragraful 1 („termen rezonabil” şi „egalitatea armelor”); ea nu a considerat necesar să se pronunţe în privinţa încălcării alegate a paragrafului 3 din articolul 6, deoarece reclamantul nu a insistat în privinţa aceasta.

 

29. În urma deciziei care declara admisibilă o parte a cererii, o Subcomisie a stabilit faptele cauzei şi a încercat în zadar să găsească o reglementare amiabilă. ( articolele 28 şi 29 din Convenţie).

 

30. Invocând articolul 5 paragraful 3, reclamantul a susţinut în faţa Comisiei şi a Subcomisiei că detenţia preventivă a durat mai mult decât trebuia. În baza acestei teze, el a reluat multe din argumentele sale pe care le-a desfăşurat pe lângă Judecătorul de instrucţiune, al Camerei Consiliului şi a Curţii de Apel din Viena (cf. supra). El a pretins printre altele că nici declaraţiile făcute în privinţa sa de către Lothar Rafael la începutul anului 1962, nici fuga lui Walter Vollmann nu puteau justifica cea de-a doua detenţie; el a subliniat în special, în această privinţă, că extradarea lui Rafael (21 decembrie 1961) precedase propria sa reîncarcerare (12 iulie 1962) de mai mult de şase luni. Dacă ar fi să credem, situaţia se prezenta în realitate pentru el cu mult mai bine la momentul introducerii cererii ( 12 iulie 1963) decât la momentul primei sale puneri în libertate (12 mai 1961), datorită în special achitării pronunţate la 29 martie 1963 în cauza de fraudă vamală şi datorită diminuării substanţiale a volumului prejudiciului pentru care el trebuia să răspundă în cauza Rafael şi complicii. Autorităţile judiciare competemte nu au luat în considerare această evoluţie favorabilă, interzicând reclamantului să plece iarăşi în Finlanda, ordonând arestarea sa şi refuzând îndelung eliberarea sa, ca în 1961, pe cuvânt dar chiar prin intermediul furnizării garanţiilor adecvate. Neumeister le reprochează de asemenea că au întârziat să se documenteze despre resursele sale înainte de a fixa rata cauţiunii care a fost cerută; după părerea sa, articolul 5 paragraful 3 din Convenţie nu permite de a cere o garanţie atât de considerabilă, încât să împidice, în practică, eliberarea deţinutului. Reclamantul a alegat de asemenea – declarându-se inocent – că durata detenţiei sale nu era proporţională pedepsei la care el trebuia să se aştepte în cazul condamnării sale: după părerea sa, această pedeapsă nu ar trebui să depăşească douăzeci de luni, sau în cel mai rău caz, doi ani probabil, extremă, dacă principalul acuzat, Lothar Rafael, ar fi primit pedeapsa maximă legală. Fără a contesta dificultăţile anchetei, Neumeister a observat că partea cea mai complexă a acesteia avea legătură cu o afacere de textile care nu îl privea deloc; el a adăugat că magistratul instructor nu l-a mai ascultat de la 21 ianuarie 1963. Detenţia sa preventivă i-ar fi cauzat un prejudiciu grav, atât moral, cât şi material, şi l-ar fi jenat foarte mult în pregătirea apărării.

 

În cererea sa introductivă în instanţă în iulie 1963, Neumeister afirma că Judecătorul de instrucţiune, responsabil să se ocupe în acelaşi timp de mai multe afaceri mari printre care şi cauza Stögmüller, nu era în măsură să-şi îneplinească sarcina într-un termen rezonabil vizat în articolele 5 paragraful 3 şi 6 paragraful 1 din Convenţie. Prin urmare, se pare că el nu a mai invocat această dispoziţie în această privinţă.

 

Potrivit reclamantului procedura de care se conduce examinarea cererilor de punere în libertate provizorie în Austria (articolele 113 paragraful 2 şi 114 paragraful 2 din Codul de procedură penală) nu respectă principiul „egalităţii armelor” (Waffengleichkeit), consacrat în articolul 6 paragraful 1 din Convenţie. Neumeister s-a referit la acest subiect la avizul exprimat de către Comisie în cazurile Pataki şi Dunshirn (cererile nr. 596/59 şi 789/60). El a susţinut printre altele că un organ judiciar care se conformează aceastei proceduri, nu ar fi putut fi considerat drept „tribunal” în sensul articolului 5 paragraful 4.

 

31. După eşecul tentativei de soluţionare pe cale amiabilă pe care a efectuat-o Subcomisia, Comisia plenară a elaborat raportul prevăzut în articolulu 31 din Convenţie. Fiind adoptat la 27 mai 1966, acest raport a fost transmis Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei la 17 august 1966. Comisia şi-a exprimat aici avizul următor, pe care l-a confirmat apoi în faţa Curţii:

 

(a) cu unsprezece voturi contra unu: detenţa reclamantului a durat mai mult decât „un termen rezonabil”, în aşa fel încât în speţă a fost încălcat articolul 5 paragraful 3 din Convenţie;

 

(b) cu şase voturi, dintre care votul preponderent al Preşedintelui (articolul 29 paragraful 3 din Regulamentul interior al Comisiei), contra şase: cauza Neumeister nu a fost audiată într-un termen „rezonabil”;

 

(c) cu opt voturi contra două, cu două abţineri: procedura cu privire la punerea în libertate a reclamantului a respectat articolele 5 paragraful 4 şi 6 paragraful 1.

 

Raportul conţine mai multe opinii individuale, unele concordante, altele disidente.

 

Argumentele Comisiei şi Guvernului

 

1. Conform avizului Comisiei, articolul 5 paragraful 3 din Convenţie garantează oricărei persoane deţinute în condiţiile prevăzute în paragraful 1 c) al aceluiaşi articol, dreptul de a fi liberă pe parcursul procedurii sau să fie judecată într-un termen rezonabil. Dacă un individ aflat în detenţie preventivă beneficiază de o decizie de punere în libertate provizorie, sunt satisfăcute în viitor prevederile articolului 5 paragraful 3; în lipsa unei asemenea eliberări; trebuie ca persoana interesată să fie judecată într-un termen rezonabil. Comisia a făcut concluzia că detenţia nu trebuie să depăşească o durată rezonabilă. Deci, problema cea mai importantă ar consta în interpretarea cuvintelor „termen rezonabil”. După părerea Comisiei, această expresie este vagă şi lipsită de exactitate; nu poate fi deci apreciată forţa ei exactă decât în lumina circumstanţelor cauzei şi nu in abstracto .

 

2. Pentru a facilita o astfel de apreciere, Comisia consideră că în general cazurile pot fi examinate în speţă urmând cele şapte „criterii”, „factori” sau „elemente”:

 

(i) durata efectivă a detenţiei. Comisia nu ar subînţelege prin aceasta crearea unei „limite temporale absolute” pentru durata detenţiei. Nici nu ar fi vorba de a măsura această durată cu ea însăşi, dar pur şi simplu de a o utiliza ca unul din criteriile care permit de a determina caracterul rezonabil sau nerezonabil.

 

(ii) durata detenţiei preventive în raport cu caracterul infracţiunii, cu rata pedepsei prescrise şi care poate fi aşteptată în cazul unei condamnări şi în raport cu sistemul legal cu privire la imputarea detenţiei preventive asupra pedepsei eventuale. Referitor la acest subiect, Comisia relevă că durata detenţiei preventive poate varia conform caracterului infracţiunii, ratei pedepsei prevăzute şi cea a pedepsei la care se poate aştepta. Totuşi, pentru a aprecia raportul între pedeapsa şi durata detenţiei preventive, este cazul, după părerea Comisiei, de a ţine cont de prezumpţia nevinovăţiei consacrată în articolul 6 paragraful 2 din Convenţie. Dacă durata detenţiei se apropie prea mult de cea a pedepse posibile în cazul unei condamnări, principiul prezumpţiei nevinovăţiei nu ar fi pe deplin respectat.

 

(iii) consecinţele de ordin material, moral sau altele pe care detenţia le produce asupra deţinuitului, în măsura în care ele depăţesc consecinţele normale ale unei detenţii.

 

(iv) conduita inculpatului:

 

(a) a contribuit el oare la încetenirea sau accelerarea anchetei sau a dezbaterilor?

 

(b) a fost oare procedura întârziată în urma introducerii cererilor de eliberare provizorie, de apel sau a altor recursuri?

 

(c) a cerut el oare punerea sa în libertate sub cauţiune sau a oferit alte garanţii care să asigure înfăţişarea sa la audiere?

 

În această privinţă, Comisia consideră că un inculpat care refuză să coopereze cu organele de anchetă, sau care exercită recursurile de care dispune, nu face decât să-şi apere drepturile sale şi nu ar trebui deci să fie penalizat din acest motiv, în afara cazulrilor când el acţionează abuziv sau insultător.

 

În ceea ce priveşte conduita coinculpaţilor, Comisia nu crede defel că ea nu este de natură să poată justifica, în cazul dat, prelungirea detenţiei unui individ.

 

(v) dificultăţile anchetei cazului (complexitatea sa în ceea ce priveşte faptele sau numărul martorilor şi inculpaţilor, necesitatea de a colecta probe în străinătate, etc.).

 

(vi) modul în care este dirijată ancheta;

 

(a) sistemul de care se conduce ancheta;

 

(b) dirijarea anchetei din partea autorităţilor (atenţia pe care ele au acordat-o cauzei şi modul în care au organizat ancheta);

 

(vii) conduita autorităţilor juduciare;

 

(a) în examinarea cererilor de eliberare în timpul anchetei;

 

(b) în judecarea cauzaui.

 

3. Comisia consideră că un astfel de plan raţional permite o interpretare „coerentă” lipsită de orice aparenţă arbitrară”. Ea subliniază de altfel că avizul care trebuie formulat într-un litigiu dat ar rezulta din aprecierea elementelor în ansamblul lor. De fapt, se poate întâmpla ca aprecierea anumitor criterii să ducă la stabilirea caracterului rezonabil a duratei unei detenţii preventive, iar cea a altor criterii să aibă un sens opus sau să nu furnizeze nici o indicaţie clară. Concluzia globală ar depinde, prin urmare, de valoarea şi de importanţa relative ale unor diverse elemente; aceasta nu ar exclude defel faptul ca unul dintre ei să aibă eventual el singur o pondere decisivă.

 

Comisia adaugă că a încercat să întrunească, prin aceste criterii, toate situaţiile de fapt, care se prezintă de obicei în cazurile de detenţie preventivă, dar că lista alcătuită de ea nu are defel un caracter limitativ al situaţiilor excepţionale care pot justifica examinarea altor criterii.

 

4. În speţă, Comisia a constatat faptele în lumina celor şapte criterii şi a efectuat aprecierea lor juridică urmând aceeaşi metodă; unele fapte din cauză i s-au părut pertinente în privinţa mai multor criterii.

 

5. După părerea Comisiei, aplicarea primului criteriu înclină spre faptul că durata detenţiei lui Neumeister a fost excesivă.

 

Comisia consideră ca termenul de şase luni instituit de articolul 26 din Convenţie o împiedică de a se pronunţa cu privire la caracterul „rezonabil” al duratei primei detenţii preventive a reclamantului, adică două luni şi şaptesprezece zile ( 24 februarie 1961 - 12 mai 1961). Din contra, ea reţine ansamblul perioadei de douăzeci şi şase de luni şi patru zile care s-a scurs între 12 iulie 1962, data reîncarcerării persoanei vizate, şi 16 septembrie 1964, data la care a fost eliberat.

 

Guvernul, suţinând că doar detenţia anterioară trebuia să fie luată în considerare la introducerea cererii (12 iulie 1963), Comisia obiectează, că eforturile sale ar fi sortite eşecului dacă, plasate ca în cazul dat în faţa unei situaţii continue, ea nu avea competenţa de a lua în considerare faptele noi, posterioare depunerii cererii, fapte care pot de altfel foarte bine să fie în favoarea unui Stat pârât.

 

6. După părerea Comisiei, cel de-al doilea criteriu are legătură, prin esenţă, cu situaţia care se prezenta autorităţilor naţionale la momentul detenţiei; el nu ar putea deci fi aplicat într-un mod retrospectiv, adică în funcţie de sentinţa făcută de către judecătorul fondului. Fiind întrebuinţat doar cu titlu pur indicativ „opinie tentativă”, pentru a-şi face o idee despre pedeapsa la care reclamantul putea să se aştepte în cazul condamnării sale, Comisia relevă:

 

- că articolul 203 din Codul penal prevede o pedeapsă de la cinci la zece ani de detenţie aspră;

 

- că părţile au discutat în faţa ei despre existenţa unui raport de proporţionalitate între rata pedepselor eventuale şi suma prejudiciului pentru care fiecare dintre acuzaţi trebuie să răspundă în speţă, dar că ea nu inenţionează să se pronunţe asupra acestei controverse;

 

-          că legislaţia austriacă permite tribunalelor să aplice o pedeapsă inferioară minimului riscat în mod normal, cu condiţia ca acuzatul să beneficieze de circumstanţe atenuante.

 

Ţinând cont în special de această ultimă posibilitate, de care jurisdicţiile austriece se folosesc adesea în practică, Comisia consideră că durata detenţiei lui Neumeister se apropie de pedeapsa prevăzută în cazul condamnării. Ea observă, printre altele, că în termenii articolului 55 a) din Codul penal austriac, perioada detenţiei preventive este imputată în principiu asupra pedepsei. Comisia nu crede totuşi că este aici un element care ar permite modificarea, în baza celui de-al doilea criteriu, aprecierea caracterului rezonabil şi a duratei unei detenţii; ea insistă, în această privinţă, asupra incertitudinii pe care deţinutul a suportat-o înaintea judecăţii.

 

În totul, aplicarea celui de-al doilea criteriu, ne-ar face deci de asemenea, să conchidem că detenţia reclamantului a durat mai mult decât trebuia.

 

7. Este vorba de acelaşi lucru în privinţa celui de-al treilea criteriu, deoarece Neumeister ar fi suferit, într-o măsură excepţională, din cauza detenţiei sale pe plan profesional şi financiar.

 

8. În ceea ce priveşte cel de-al patrulea criteriu, Comisia constată că reclamantul nu pare să fi prelungit prin atitudinea sa, contrar legii, ancheta. Fără îndoilă, el nu a contribuit la reducerea ei, deoarece el n-a încetat să-şi afirme inocenţa, dar acesta era cel mai strict drept al său. Comisia nici nu socoate că faptul de a introduce o serie de cereri şi recursuri, în condiţiile definite de lege, ar arăta o intenţie din partea lui Neumeister, de a încetini în mod abuziv cursul procedurii. Este cert că iniţiativele interesatului au putut să frâneze sau să încetinească lucrul Judecătorului de instrucţiune şi al Parchetului, obligându-i să transmită dosarele la jurisdicţiile competente, dar Comisia a notat că există mijloace tehnice – de exemplu efectuarea copiilor documentelor necesare – care pot să asigure în asemenea caz derularea continuă a anchetei.

 

9. După părerea Comisiei, cauza despre care este vorba era de o foarte mare complexitate din cauza caracterului, amploarei şi a numărului mare de tranzacţii litigioase, a ramificării lor în străinătate şi a numărului inculpaţilor şi al martorilor. Examinarea celui de-al cincilea criteriu ar putea deci să justifice durata lungă a detenţiei. Comisia estimează totuşi că menţinerea lui Neumeister în detenţie preventivă nu s-ar putea explica prin dificultăţile anchetei pregătitoare după încheierea acesteia, la 4 noiembrie 1963.

 

10. În ceea ce priveşte cel de-al şaselea criteriu, Comisia începe prin a analiza textele de care se conduce, în Austtria, ancheta pregătitoare, şi anume distribuirea cazurilor între magistraţii instructori (articolele 83 paragraful 2 şi 87 paragraful 3 din Convenţie, articolul 18 din Codul de procedură penală; articolele 4 paragraful 2 din „Gerichtsverfassungsnovelle”, articolele 17 – 19 din „Geschäftsordnung für die Gerichtshöfe Zveiter Instanz”); ea studiază apoi derularea anchetei deschise împortiva reclamantului. Organele competente în această privinţă nu par să fi încălcat datoria lor şi nici să fi prelungit detenţia lui Neumeister printr-un alt mod comparabil, dar funţionarea sistemului în vigoare pare să fi implicat unele întârzieri în speţă, dat fiind faptul că judecătorul de instrucţiune trebuia să se ocupe în acelaşi timp de mai multe cazuri foarte grele şi complexe. Comisia semnalează că a avut dificultăţi pentru a determina dacă distribuirea cazurilor poate fi modificată, în dreptul austriac, după stabilirea rolului anual. Ea relevează că dacă Guvernul contestează exitenţa acestei posibilităţi, judecătorul responsabil să instruiască cauza Matznetter, care este de asemenea în dezbatere la Curte, a fost temorar eliberat de la examinarea altor cazuri. Comisia nu este de părere, de altfel, că trebuia de aprofundat chestiunea: conform unui principiu general de drept internaţional, un Stat nu trebuie să invoce propria sa legislaţie pentra a justifica neîndeplinirea obligaţiunilor convenţionale. Deci, comisia nu intenţionează să cerceteze dacă întârzierile constatate de ea decurg dintr-un obstacol legal sau mai degrabă din neaplicarea clauzelor care ar fi permis evitarea lor.

 

În definitiv, examinarea faptelor bazându-ne pe cel de-al şaselea criteriu ne-ar face să conluzionăm că reţinerea lui Neumeister a fost excesivă. Fără îndoială representanţii guvernului au comunicat Curţii, la audierea din februarie 1968, noi precizări în ce priveşte măsurile luate pentru a facilita sarcina Judecătorului de instrucţiune (cf. infra). Comisia răspunde că aceste informaţii i-ar fi permis să completeze raportul său dacă ea ar fi dispus de acestea mai înainte; dar totuşi nu considera că ele ar permite o concluzie inversă.

 

11. După părerea Comisiei, conduta autorităţilor judiciare în ceea ce priveşte cererile de punere în libertate provizorie a lui Neumeister (prima branşă al celui de-al şaptelea criteriu) poate permite aprecieri diferite. Comisia estimează deci că este dificil de a determina dacă examinarea acestui element permite de a bănui că durata detenţiei litigioase a depăşit sau nu limitele rezonabile.

 

Comisia nu admite în orice caz argumentul înaintat de către Guvern (cf. infra), potrivit căruia Neumeister a pierdut dreptul său „de a fi judecat într-un termen rezonabil” în ziua când Camera Consiliului Tribunalului penal regiuonal din Viena, a acceptat, pentru prima dată, în principiu să îl elibereze sub cauţiune (8 ianuarie 1964). A doua frază a articolului 5 paragraful 3 din Convenţie oferă Statelor contractante o soluţie intermediară între continuarea detenţiei şi eliberarea însă recurgerea la o astfel de soluţie nu ar trebui, după părerea Comisiei, să servească de scuză pentru un Guvern de a o prelungi indefinit detenţia unei persoane care refuză să constituie garanţia cerută, în special dacă ea nu este în stare s-o furnizeze; dacă ar fi fost altfel, acest guvern ar putea uşor să se eschiveze de la obligaţiunile sale cerând garanţii excesive.

 

Comisia adaugă că a doua branşă al celui de-al şaptelea criteriu (conduita autorităţilor judiciare în judecarea cauzei) nu este în speţă de domeniul articolului 5 paragraful 3, Neumeister şi-a recăpătat libertatea înaintea începerii procesului.

 

12. În lumina unei aprecieri globale ale acestor diverse elemente, Comisia a ajuns, cu unsprezece voteri contra unu, la concluzia că a avut loc o încălcare a articolului 5 paragraful 3. Ea nu indică la ce dată precisă a început această încălcare; după părerea ei, ea trebuia doar să se pronunţe asupra faptului de a şti dacă durata detenţiei lui Neumeister a fost rezonabilă sau nu.

 

13. După părerea Comisiei, problema „termenului” prevăzută în articolul 6 paragtraful 1 din Convenţie nu se pune în acelaşi fel ca şi pentru articolul 5 paragraful 3, deoarece aplicabilitatea primei dintre aceste clauze nu depinde de existenţa unei detenţii.

 

În materie penală, termenul despre care e vorba ar începe de la momentul când bănuielile asupra persoanei vizate au avut repercursiuni importante asupra situaţiei sale. Comisia reţine că în circumstanţele date , cu şapte voturi contra cinci, ziua primului interogatoriu a lui Neumeister de către Judecătorul de Instrucţiune (21 ianuarie 1960) şi nu, de exemplu, data elaborării actului de acuzare (17 martie 1964).

 

Comisia consideră, pe de altă parte cu o majoritate de nouă voturi contra trei, că termenul vizat de articolul 6 nu este deschiderea procesului, nici audierea acuzatului de către jurusdicţia de judecată (cuvintele „entendue” şi „hearing”), dar cel puţin „decizia” tribunalului de primă instanţă cu privire la „temeiul acuzării” (determination of any criminal charge”), decizie care încă nu a fost luată în cazul dat. Ea nu crede că ar trebui de cercetat în speţă dacă el ar include de asemenea şi procedurile de recurs.

 

În ceea ce priveşte caracterul „rezonabil” al termenului, mai multe criterii utilizate de către Comisie în domeniul articolului 5 paragraful 3 ar avea de asemenea importanţă, mutatis mutandis în domeniul articolului 6 paragraful 1 ( primul, al patrulea, al cincilea, al şaselea şi primele două branşe ale celui de-al şaptelea).

 

Comisia estimează în definitiv, cu şase voturi – printre care şi votul preponderent al Preşedintelui – contra  şase, că cauza lui Neumeister nu a fost ascultată într-un termen rezonabil şi, prin urmare, articolul 6 paragraful 1 nu a fost remarcat în acestă privinţă. Ea nu se opreşte la circumstanţa că Neumeister nu a formulat nici o plângere în această privinţă: ea estimează că este competentă pentru a cunoaşte toate problemele juridice pe care faptele relative la o cerere le-ar implica, bazându-se dacă e necesar pe un articol din Convenţie pe care reclamantul nu l-a invocat în mod special; practica sa şi articolul 41 paragraful 1 d) din Regulament confirmă aceasta.

 

14. După părerea Comisiei procedura de care se conduce în Austria examinarea cererilor de punere în libertate provizorie, nu intră în domeniul articolului 6 paragraful 1 din Convenţie deoarece ea nu are legătură nici cu „temeiul unei acuzări în materie penală” (unanimitate), nici cu „contestările cu privire la drepturile şi obligaţiunile cu caracter civil” (şapte voturi contra   cinci). Spre deosebire de Guvern (infra), Comisia nu este de părere că articolul 6 abandonează definiţia acestor cuvinte în seama sistemului juridic intern al fiecărui Stat contractant. Ea nu crede, în acelaşi timp, că le poate da o interpretare destul de largă pentru a cuprinde procedura litigioasă. Străduindu-se să precizeze noţiunea autonomă de „drepturi şi obligaţiuni cu caracter civil”, ea se referă anume la lucrările pregătitoare ale Convenţiei şi la propria sa jurisprudenţă.

 

După părere Comisiei, se poate susţine că articolul 5 paragraful 4 din Convenţie, în măsura în care el cere ca un tribunal să hotărască cu privire la legalitatea detenţiei, implică respectarea unor principii fundamentale. Totuşi, procedura fixată de articolele 113 şi 114 din Codul austriac de procedură penală nu ar fi contrară acestei dispoziţii (şapte voturi contra cinci).

 

Comisia conchide, cu opt voturi contra două abţineri, că în procedura cu privire la punerea în libertate a lui Neumeister, nu a fost o încălcare nici a articolului 5 paragraful 4, nici a articolului 6 paragraful 1.

 

15. Comisia atrage atenţia Curţii asupra opiniilor individuale – concordante sau disidente după caz – pe care mai mulţi dintre membrii săi le-au exprimat în raportul despre diversele chestiuni care au apărut în speţă.

 

16. La audierea din 12 februarie 1968, Comisia a prezentat următoarele concluzii:

 

 

(1) dacă articolul 5 paragraful 3 din Convenţie a fost sau nu încălcat prin detenţia lui Fritz Neumeister în perioada 12 iulie 1962 şi 16 setpembrie 1964;

 

(2) dacă articolul 6 paragraful 1 din Convenţie a fost sau nu încălcat din motivul că urmăririle penale începute împotriva lui Fritz Neumeister nu au fost duse până la capăt începând cu 21 ianuarie 1960, dată la care persoana vizată a fost audiată pentru prima dată de Judecătorul de instrucţiune în calitate de suspect, sau începând cu o dată ulterioară;

 

(3) dacă articolulu 6 paragraful 1 sau articolul 5 paragraful 4, sau chiar cele două articole împreună, au fost sau nu încălcate de anchetă, aplicând articolele 113 şi 114 din Codul austriac de procedură penală, în privinţa recursurilor introduse de Fritz Neumeister împotriva detenţiei preventive.”

 

17. Conform Guvernului, părerea pe care a exprimat-o Comisia în raportul său şi conform căruia Republica Austria a încălcat articolele 5 paragraful 3 şi 6 paragraful 1 în cauza Neumeister, se bazează pe stabilirea defectuoasă a faptelor şi pe o interpretare eronată a Convenţiei.

 

18. Cu privire la interpretarea articolului 5 paragraful 3 şi aplicarea sa în speţă, Guvernul contestează în primul rând metoda adoptată de Comisie. De fapt, ar reieşi clar din sensul literal al cuvântului „rezonabil” („reasonable”) că chestiunea de a şti dacă durata detenţiei preventive a fost excesivă poate fi rezolvată doar în lumina circumstanţelor cauzei şi nu cu ajutorul unei serii de „criterii”, „elemente” sau „factori” preconcepuţi. Această opinie ar fi de altfel în conformitate cu practica anterioară a Comisiei şi cu intenţiile redactorilor articolului 5 paragraful 3. De altfel, Guvernul consideră că sistemul de procedură penală a Statului vizat capătă o mare importanţă în această materie. După părerea lor, autorii Convenţiei erau convinşi că cele două sisteme de procedură penală în vigoare în Statele membre ale Consiliului Europei, şi anume sistemul anglo-american şi sistemul continental, era în perfectă armonie cu Convenţia, cu toate că ele se deosebeau foarte tare unul de altul. Guvernul a dedus că articolul 5 paragraful 3 nu trebuie luat în considerare din punctul de vedere al unui singur sistem juridic dat. De aici rezultă că cercetând dacă durata unei detenţii preventive este „rezonabilă” sau nu, nu trebuie niciodată de pierdut din vedere „normele obişnuite” („Common Standard”) ale sistemului juridic de care se conduce Înalta Parte contractantă în cauză. După părerea Guvernului, o decizie care declară că Convenţia nu a fost respectată în cazul lui Neumeister ar însemna indirect că dreptul austriac de procedură penală nu este în conformitate cu principiile Convenţiei, cu toate că se aseamănă mult cu cel al majorităţii altor ţări de pe continentul european.

 

Guvernul reproşează, de asemenea, Comisiei că a constatat faptele în funcţie de criteriile alese de ea. Pornind de la o opinie juridică preconcepută, Comisia nu ar fi fondat avizul său pe ansamblul faptelor cauzei, însă doar pe cele de care ea avea nevoie pentru a răspunde anumitor întrebări, care i se păreau în legatură cu soluţionarea juridică. Procedând în aşa fel, ea nu ar fi stabilit sau nu ar fi apreciat mai multe fapte importante.

 

19. Guvernul opune de altfel raţionamentului Comisiei următoarele cosideraţii care ar demonstra că nu a fost încălcat articolul 5 paragraful 3.

 

20. Contrar primului din cele şapte „criterii”, şi anume durata efectivă a detenţiei, Guvernul aduce obiecţii de principiu. După părerea lui, acest „criteriu” tinde spre introducerea în Convenţie a unei limite absolute a duratei detenţiei preventive, ceea ce Înaltele Părţi Contractante ar fi dorit cu exactitate să evite utilizând cuvintele „termen rezonabil”. El nu s-ar analiza de altfel ca un criteriu adevărat, pentru că el ar prejudicia concluzia la care diferite criterii trebuie să ducă. În ceea ce priveşte restul, Comisia nu l-a reţinut în jurisprudenţa sa anterioară.

 

Pe de altă parte, Guvernul consideră că cererea vizează în exclusivitate durata detenţiei lui Neumeister până la momentul în care acesta a sesizat Comisia (12 iulie 1963). Luând în considerare perioada de timp care s-a scurs până la punerea în libertate provizorie a reclamantului (16 septembrie 1964), Comisia şi-ar fi întrecut competenţele pe care i le atribuiau articolele 24–31 din Convenţie.

 

Guvernul consideră, în ordine subsidiară, că perioada posterioară datei de 8 ianuarie 1964, dată la care Camera Consiliului a acceptat, pentru prima oară, în principiu de a îl elibera din închisoare pe Neumeister sub cauţiune, nu ar fi intrat în cont. După părerea lui, o singură ofertă de punere în libertate satisface prescripţiile articolului 5 paragraful 3. Dacă persoana interesată nu profită de aceasta, fie că ea nu consimte să furnizeze garanţia cerută, fie că nu are posibilitatea, ea perde , după părerea Guvernului, dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil. La urma urmelor, nu s-a găsit nici o clauză directă la articolul 5 paragraful 3 care, să interzică să se ceară deţinuţilor garanţii „excesive”; de aici ar rezulta că redactorii Convenţiei nu au lăsat să se înţeleagă că Statelor li s-ar impune o obligaţiune în această privinţă.

 

21. Guvernul ne împărtăşeşte cu atât mai mult opinia Comisiei cu privire la cel de-al doilea criteriu. Aplicând acest criteriu, Comisia ar fi făcut, prin forţa lucrurilor, anumite teorii cu privire la pedeapsa pe care o riscă reclamantul, nu a fost făcut în speţă până la acest moment nici o judecată de condamnare. Or, aceste teorii s-ar fi fondat atât pe o apreciere eronată a faptelor considerate că au avut loc cât şi pe o stabilire defectuoasă a faptelor. Astfel, ipoteza conform căreia o jurisdicţie austriacă are însuşirea de a pronunţa, dacă există circumstanţe atenuante, o pedeapsă inferioară minimului legal, ar fi inexactă sub forma necondiţionată care i-ar fi dat-o Comisia. De fapt, articolul 265 a) din Codul de procedură penală, pertinent în această materie, nu ar fi aplicat decât în cazuri excepţionale ale unui concurs de împrejurări atenuante foarte importante şi predominante. Pentru a constata faptele într-un mod obiectiv şi complet, Comisia ar fi trebuit, după părerea Guvernului, să ţină cont de practica tribunalelor austriece, care nu ar fi avut obiceiul de a aplica unui acuzat o pedeapsă cu mult mai uşoară decât munimul legal într-un caz în care prejudiciul se ridică la mai multe milioane de şilingi. Guvernul subliniază pe de altă parte că Codul de procedură penală austriac prevede de asemenea, în articolele sale 43-45, un anumit număr de circumstanţe agravante. În fine, un calcul pur matematic care ar proporţiona rata pedepsei la suma pagubei de care un acuzat trebuie să răspundă ar ajunge , după părerea Guvernului, la consecinţe inacceptabile.

 

22. Cel de-al treilea criteriu ar fi şi el inapt pentru examinarea acestei cauze: el ar fi introdus diferenţe de tratament în aplicarea clauzelor legale cu privire la punerea în libertate provizorie, rezultat incompatibil cu principiul de egalitate în faţa legii, prevăzut de articolul 7 din Constituţia austriacă şi articolul 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

 

Mai mult ca atât, aplicarea acestui criteriu ar fi cerut constatarea exactă a efectelor detenţiei asupra întregii vieţi personale a lui Neumeister. Or, Comisia nu a efectuat astefl de constatări. Ea nu ar fi susţinit prin nici un argument concuzia sa conform căreia deteriorarea situaţiei finaciare a reclamantului era în esenţă sau în exclusivitate imputabilă detenţiei litigioase; în această privinţă, ea ar fi citat doar declaraţiile fără probe ale interesatului şi un pasaj izolat a unei decizii a Camerei Consiliului Tribunalului penal regional din Viena. La fel, Comisia nu ar fi furnizat detalii cu privire la dificultăţile pe care Neumeister afirmă că le-ar fi avut în procesul pregătirii apărării lui. În general, ea ar fi pierdut din vedere faptul că orice detenţie implică neapărat inconvenienţe pentru deţinut.

 

23. După părerea Guvernului, Comisia s-a mulţumit să prezinte, din punctul de vedere al celui de-al patrulea criteriu. o parte din rezultatul investigaţiilor lui, fără a descoperi în mod special unele fapte pe care le cunoştea şi, care apreciate la justa lor valoare, ar fi prezentat în mod diferit conduita reclamantului.

 

Comisia nu ar fi avut dreptate să aplice cel de-al patrulea criteriu în sensul subiectiv, uitând că atitudinea unui inculpat în timpul procesului constituie un element obiectiv. De sigur, Neumeister nu a căutat să încetinească procesul prin recursurile pe care le-a făcut. Ele nu au provocat întârzieri, dosarul trebuind să fie de fiecare dată trimis autorităţilor competente. De altfel, Neumeister nu a făcut nimic pentru a accelera mersul procesului. Din contra, el nu a făcut o dare de seamă exactă a rolului său în tranzacţiile în cauză.

 

Guvernul subliniază, în fine că Comisia, cu toate că criteriul său nr 4 vizează deopotrivă conduita altor inculpaţi, a examinat în mod izolat comportamentul reclamantului. Or, el consideră că dacă urmăririle au fost începute simultan împotriva a mai multor inculpaţi bănuiţi de complicitate, fiecare dintre ei trebuie să suporte consecinţele iniţiativelor celorlalţi. În acest fel el reproşează Comisiei că ar fi separat din ansamblul cauzei urmăririle intentate împotriva reclamantului, pe când totuşi Judecătorul de instrucţiune, care a depus în faţa ei mărturii, declarase că dacă nu a anchetat separat cauza lui Neumeister, doar pentru că unele din infracţiunile imputate erau într-un mod de nerezolvat legate de activităţile inculpaţilor săi. După părerea Guvernului, o stabilire completă şi corectă a faptelor şi o aplicare din punct de vedere juridic exactă a acestui criteriu ar fi făcut negreşit Comisia să exprime părerea că durata detenţiei preventive fusese rezonabilă.

 

24. Referitor la cel de-al cincilea criteriu, Guvernul aprobă concluzia Comisiei. Aceasta totuşi nu ar fi ţinut cont de dificultăţile procedurii penale despre care este vorba (expunerea faptelor, paragraful 20). Guvernul reaminteşte că a trebuit, în speţă, să recurgă la ajutorul judiciar din străinătate şi să ceară extrădarea a mai multor inculpaţi. Din cauza amplorii şi complexităţii tranzacţiilor incriminate, anchetele şi interogatoriile făcute în afara Austriei ar fi cerut mult timp şi, uneori, participarea personală a majistratului instructor. Mai mult ca atât, cereririle de ajutor judiciar ar fi ridicat, în anumite ţări, în special în Elveţia, probleme de drept a căror soluţionare ar fi implicat de asemenea o pierdere de timp. Raportul Comisiei nu at fi menţionat aceste fapte fără de care nu s-ar fi putut cum trebuie aprecia complexitatea cauzei şi nici obstacolele întâlnite de către judecătorul de instrucţiune. Guvernul regretă în fine faptul că Comisia nu a luat în considerare conduita coinculpaţilor în timpul procedurii, dar a luat în considerare doar numărul lor.

 

25. În ceea ce priveşte cel de-al şaselea criteriu, faptele constatate de Comisie nu ar fi suficiente pentru a justifica concluzia pe care a făcut-o.

 

În primul rând, Comisia subapreciase rolul anchetei pregătitoare în procedura penală austriacă. Guvernul subliniază că „Voruntersuchung” are drept scop stabilirea materialităţii faptelor. Reiese că în hotărârile penale complexe şi dificile, o anchetă pregătitoare atât de lungă şi, prin urmare, o atât de îndelungată detenţie preventivă sunt deseori inevitabile.

 

Comisia nu a apreciat cu atât mai mult faptele cauzei la justa lor valoare. Ea a pornit de la ipoteza că ar fi fost posibil să-l eleibereze pe judecătorul de instrucţiune de orice alt lucru pentru a îi permite să se consacre doar anchetei deschise împotriva reclamantului. Or, legislaţia austriacă (articolul 87 paragraful 3 din Constituţie, articolul 18 din Codul de procedură penală, articolul 34 paragraful 5 din regulamentul interior adoptat de Ministerul Justiţiei pentru tribunalele de prima şi a doua instanţă) ar fi împiedicat de a modifica, în cursul anului, repartizarea cauzelor penale din simplul motiv că un judecător este extrem de ocupat. Guvernul semnalează totuşi că Preşedintele şi „Camera Personalului” (Personalsenat) al Tribunalului regional din Viena, având în grija sa facilitarea sarcinii Judecătorului de instrucţiune, au atribuit de mai multe ori altor magistraţi cauzele care i-ar fi nimerit în mod normal, în măsura în care textele în vigoare acordă atenţie acestui fapt (de la 1 la 30 iunie 1959, de la 1 decembrie 1960 la 31 mai 1961, de la 18 septembrie 1961 la 31 iulie 1962, de la 1 octombrie la 31 decembrie 1962 şi de la 15 mai la 30 septembrie 1963). Fiind ascultat de Comisie în calitate de martor, Judecătorul de instrucţiune a declarat de altfel, că dacă nu ar fi trebuit să se ocupe în acelaşi timp de mai multe cauze, anchetarea cauzei lui Neuneister ar fi fost scurtată însă timpul câştigat ar fi fost atât de minim că nici nu ar merita să se vorbească despre el.

 

Examinând atitudinea autorităţilor responsabile de anchetă, pe de altă parte, Comisia nu şi-ar fi fondat constatările sale pe depoziţiile Judecătorului de instrucţiune, fără a le aprecia apoi din punct de vedere juridic. După părerea Guvernului, o astfel de apreciere ar fi arătat că magistratul instructor şi asistenţii săi au acţionat cu grija şi promptitudinea necesare, cu atât mai mult că o animită întârziere ar fi fost inevitabilă datorită faptului că doi din participanţii inculpaţi erau în străinătate şi că ar fi trebuit, pentru a îi descoperi, de făcut anunţuri internaţionale de căutare.

 

În general, Guvernul consideră că nu s-a cruţat nici un efort pentru a accelera cursul anchetei. El relevă, la acest subiect, că urmăririle cu privire la anumite acte sau anumiţi inculpaţi au fost separate sau părăsite în virtutea articolelor 57 paragraful 1 şi 34 paragraful 2 din Codul de procedură penală. El consideră că nu se putea merge mai departe pe această cale decât atât cât s-a mers. După părerea sa, diferitele infracţiuni incriminate erau atât de strâns legate între ele încât nu permiteau separarea cauzei lui Neumeister de cea a coinculpaţilor. O asemenea separare, contrară principiului legal al conexităţii (articolul 56 paragraful 1 din Codul de procedură penală), s-ar fi terminat de altfel în realitate cu încetinirea mersului anchetei, căci Tribunalul ar fi trebuit să compare între ele alegaţiile tuturor acuzaţilor pentru a controla veridicitatea lor.

 

26. În ceea ce priveşte cel de-al şaptelea criteriu, Guvernul se declară a nu fi în stare să prezinte observaţii critice: el reproşează Comisiei că nu a precizat deloc concluziile pe care le trage din faptele pe care le crede că le-a constatat în raportul său.

 

Guvernul susţine în special că decizia din 8 ianuarie 1964, care subordona eliberarea reclamantului după furnizarea unei garanţii de două milioane de şilingi, era pe deplin compatibilă cu articolul 5 paragraful 3 din Convenţie, ţinând cont de existenţa unui pericol de fugă şi faptul că Neumeister se îmbăgăţise fără îndoială datorită infracţiunilor de care răspunde.

 

După părerea Guvernului, Comisia nu ar fi ratat şansa să recunoască caracterul rezonabil al duratei detenţiei litigioase dacă ea ar fi apreciat corect faptele pertinente.

 

27. Din cele precedente, Guvernul deduce că chiar dacă este utilizată metoda aleasă de Comisie, nu ar putea fi relevată în speţă nici o încălcare a articolului 5 paragraful 3, căci argumentele care militau pentru caracterul rezonabil al duratei detenţiei ar fi fost mai mare decât cele care merg în sensul opus. Aseasta ar fi valabil pentru criteriile 4, 5 şi 6, care ar fi decisive în aceste împrejurări.

 

Guvernul este mirat în fine că Comisia nu indică la ce dată, după părerea ei, durata detenţiei lui Neumeister a devenit excesivă.

 

28. Din avizul Guvernului reiese că Comisia a depăşit competenţa sa cercetând dacă cauza lui Neumeister a fost sau nu ascultată într-un „termen rezonabil” vizat în articolul 6 paragraful 1 din Convenţie: reclamantul nu ar fi formulat plângeri referitor la aceasta şi problema despre care este vorba nu ar fi jucat nici un rol la audiera din iulie 1964 cu privire la admisibilitatea cererii.

 

Guvernul consideră, pe de altă parte, că cuvintele „termen rezonabil” au acelaşi sens în ambele articole unde figurează, articolul 5 paragraful 3 şi articolul 6 paragraful 1.

 

Termenul care trebuie reţinut pe terenul articolului 6 paragraful 1 nu ar fi început să se scurgă de la primul interogatoriu a lui Neumeister de către Judecătorul de instrucţiune (21 ianuarie 1960) însă doar începând de la punerea sa sub acuzaţii (17 martie 1964). Termenii „acuzaţii” şi „responsabilitate criminală” ar fi desemnat de fapt, atât în sistemul continental cât şi în sistemul anglo-american, actul juridic care constă în sesizarea tribunalului pentru a îl invita să decidă asupra temeiului alegaţiilor conform cărora un individ a comis o infracţiune care trebuie pedepsită. Cu privire la acest subiect, Guvernul semnalează că, conform Codului austriac de procedură penală, numai o persoană împotriva căreia a fost depusă o „Anklage” are dreptul de a fi judecată de o instanţă independentă. După părerea sa, s-ar fi ajuns la consecinţe incompatibile cu scopurile Convenţiei dacă s-ar fi aderat la interpretarea adoptată în această materie de Comisie: s-ar fi ajuns la faptul ca încetarea urmăririlor să fie împiedicate până la deschiderea procesului, în timp ce mai multe sisteme juridice naţionale, şi în special articolele 90, 189 şi 227 din Codul austriac de procedură penală, prevedea această posibilitate. Această interpretare ar fi fost contrară de asemenea paragrafului 3 a) şi paragrafului 2 din articolul 6: nu prea se vede cum o persoană împotriva căreia s-a deschis o anchetă simplă sau o anchetă pregătitoare (Vorverhandlungen), ar fi informată în detalii „despre natura şi despre cauza acuzaţiilor aduse împotriva ei; în ceea ce priveşte prezumpţia nevinovăţiei, ea ar fi valabilă doar pentru indivizii „acuzaţi” în sensul articolului 6 paragraful 1, de altfel după cum Comisia a recunoscut acest lucru de mai multe ori.

 

Guvernul nu împărteşeşte nici părera exprimată de Comisie conform căreia termenul articolului 6 paragraful 1 se extinde, cel puţin, până la decizia tribunalului de primă instanţă cu privire la temeiul acuzaţiei. Acest termen s-ar fi terminat în realitate tot atât de devreme cât acuzatul este „ascultat”, adică de la începutul procedurii de judecată. Guvernul insistă în această privinţă asupra contrastului care există între articolul 6 paragraful 1 şi articolul 5 paragraful 3 care, conţine cuvântul „ judecat”. El adaugă că autorii Convenţiei ar fi folisit, în versiunea engleză a articolului 6 paragraful 1, cuvântele „for the determination”, în loc de „ in the determination”, dacă ei ar fi dorit cu adevărat să ceară să se decidă asupra oricărei acuzaţii într-un termen rezonabil.

 

Guvernul reproşează în fine Comisiei că s-a limitat să declare că anumite criterii aplicate de ea sub unghiul articolului 5 paragraful 3 sunt valabile şi pentru articolul 6 paragraful 1, fără a preciza care fapte i se par mai pertinente cu privire la terenul primei, sau din contra, celei de-a doua din aceste depoziţii.

 

29. În ceea ce priveşte procedura pe care, în Austria, o respectă examinarea cererilor de punere în libertate provizorie, Guvernul se referă în esenţă la avizul Comisiei, conform căriua această procedură nu încalcă articolele 6 paragraful 1 şi 5 paragraful 4. El subliniază că a aprobat întotdeauna interpretarea restrictivă a cuvintelor „ drepturi cu caracter civil” („civil rights”), precum reiese din jurisprudenţa constantă a Comisiei. El crede, totuşi, spre deosebire de aceasta, că Convenţia părăseşte definiţia acestor termeni în favoarea sistemului juridic intern al fiecărui Stat contractant, care nu au nici o concepţie comună în această materie. El cere Curţii să decidă asupra acestei probleme importante.

 

30. La audierea din 13 februarie 1968, Guvernul a prezentat următoarele concluzii:

 

că măsurile, luate de autorităţile austriece, care constituie obiectul cererii introduse de Fritz Neumeister împotriva Republicii Austria, precum şi raportul stabilit de Comisia europeană pentru Drepturile Omului, la 27 mai 1966, conform articolului 31 din Convenţia europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, nu se opun obligaţiunilor care decurg din această Convenţie.”

 

ÎN DREPT

 

1. Curtea este chemată să decidă dacă Neumeister a fost victimă, din partea autorităţilor judiciare austriece, a încălcării Convenţiei în faptele vizate în partea cererii sale din 12 iulie 1963 pe care Comisia a declarat-o admisibilă la 6 iulie 1964. Aceste fapte sunt cu privire la durata detenţiei lui Neumeister care, la data depunerii cererii sale, era deţinut fără întrerupere timp de un an, astfel încât asupra duratei procedurii urmărite împotriva acuzaţiei sale şi împotriva condiţiilor în care el a decis asupra diverselor cereri de eliberare.

 

2. Dispoziţiile Convenţiei care pot intra în considerare pentru această examinare sunt:

 

(a) în ceea ce priveşte durata detenţiei provizorii a lui Neumeister, articolul 5 paragraful 3;

 

(b) în ceea ce priveşte durata procedurii urmărite împotriva acuzaţiei sale, articolul 6 paragraful 1;

 

(c) în ceea ce priveşte nerespectarea principiului egalităţii armelor în examinarea acestor cereri de eliberare, articolele 5 paragraful 4 şi 6 paragraful 1, eventual combinate între ele.

 

A. Cu privire la chestiunea de a şti dacă menţinerea în detenţie a lui Neumeister s-a prelungit dincolo de termenul rezonabil prevăzut în articolul 5 paragraful 3 din Convenţie.

 

3. În termenii paragrafului 3 din articolul 5 , „orice persoană arestată sau deţinută prevăzute de paragraful 1 c) ai aceluiaşi articol „are dreptul”, în special, „ să fie judecată într-un termen rezonabil, sau să fie eliberată pe durata procedurii”, punerea în libertate putând „fi subordonată unei garanţii care asigură compărarea interesatului la audiere”.

 

4. Curtea consideră că această dispoziţie nu poate fi înţeleasă ca oferind autorităţilor judiciare o opţiune între judecarea într-un termen rezonabil şi punerea în libertate provizorie, chiar dacă ea este subordonată unor garanţi. Caracterul rezonabil al duratei detenţiei care se scurge până la judecată trebuie să fie apreciat în funcţie de starea detenţiei în care se află o persoană acuzată. Până la comunicare, aceasta trebuie considerată ca fiind nevinovată iar obiectul dispoziţiei analizate este în esenţă de a impune punerea în libertate provizorie de la momentul în care menţinerea în detenţie încetează de a mai fi rezonabilă. Astfel este concepţia legislaţiei austriece (articolul 190 paragraful 1 din Codul de procedură penală).

 

5. Curtea este de asemenea de părerea că pentru a aprecia dacă, într-un caz determinat, detenţia unei persoane acuzate nu depăşeşte limita rezonabilă, autorităţilior judiciare naţionale le aparţine de a cerceta toate circumstanţele care sunt de natură să admită sau să permită eschivarea de la cerinţele unei veritabile exigenţe de interes public care justifică o derogare de la regula respectării libertăţii individuale.

 

În esenţă, pe baza motivelor indicate în decizia cu privire la cererile de punere în libertate provizorie, precum şi a faptelor neinventate indicate de reclamant în recursurile sale,   Curtea este invitată să aprecieze dacă a fost încălcată Convenţia.

 

6. În speţă, Neumeister a suportat două perioade de detenţie preventivă, una de la 24 februarie 1961 până la 12 mai 1961, adică timp de două luni şi şaptesprezece zile, alta de la 12 iulie 1962 până la 16 septembrie 1964, adică timp de doi ani, două luni şi patru zile.

 

Desigur, Curtea nu poate cerceta dacă prima perioadă era sau nu autorizată de Convenţie; de fapt, trebuie de presupus că Neumeister ar fi exersat în 1961 recursuri şi le-ar fi epuizat, el nu s-a adresat la Comisie decât la 12 iulie 1963, adică la o dată posterioară expirării termenului de şase luni fixat de articolul 26 din Convenţie.

 

Această perioadă de detenţie nu a constituit cu atât mai mult o primă derogare de la respectarea libertăţii la care Neumeister putea în principiu pretinde. În ipoteza unei condamnări, această primă detenţie ar fi în principiu dedusă din pedeapsa privativă de libertate care i-ar fi fost aplicată (articolul 55 a) din Codul penal austriac); ea diminuiază deci durata efectivă de detenţie care ar fi putut fi aplicată. Trebuie, deci, de a ţine aici cont de aprecierea caracterului rezonabil al detenţiei sale ulterioare. Se poate constata pe lângă aceasta că Guvernul austriac a dmis ca perioada de detenţie suportată de către Neumeister să fie luată în considerare de Curte începând cu cel de-al doilea arest a lui Neumeister, adică de la 12 iulie 1962, pe când plângerea depusă la Comisie este posterioară de mai mult de şase luni de la decizia definitivă luată cu privire la prima cerere de eliberare provizorie.

 

7. Guvernul austriac din contra a susţinut teza conform căreia Curtea nu ar putea recunoaşte detenţia suportată de Neumeister la o dată posterioară celei de la 12 iulie 1963, ziua când el a introdus plângerea lui, având în vedere că aceasta putea să se refere doar la fapte anterioare acestei date.

 

Curtea consideră că nu poate adera la această manieră de apreciere. În plângerea sa din 12 iulie 1963, Neumeister se plângea de fapt nu de un act instantaneu dar de o situaţie în care el se afla de un anumit timp şi care trebuia să dureze până când o decizie de punere în libertate provizorie va pune capăt acestei decizii pe care el îndelung se va strădui să o obţină. Aceasta ar însemna a da dovadă de un formalism excesiv şi nu de a cere din partea reclamantului care a denunţat o astfel de situaţie să introducă pe lângă Comisie o nouă plângere după fiecare decizie definitivă care respinge o cerere  de punere în libertate. Aceasta ar antrena inutil, pentru Comisie şi Curte, o multiplicare şi o încurcătură a procedurilor care vor paraliza funcţionarea lor.

 

Curtea a considerat din aceste motive că trebuie să dirijeze examinarea sa asupra menţinerii în detenţie preventivă a lui Neumeister până la punerea sa în libertate provizorie la 16 septembrie 1964.

 

8. Ceea ce frapează mai întâi în examinarea circumstanţelor celei de-a doua detenţii a lui Neumeister, este faptul că, în timp ce arestarea sa din 12 iulie 1962 fusese provocată de recentele declaraţii ale coinculpatului Rafael, interesatul, care fusese deja subiectul unei îndelungate anchete, nu a mai fost interogat timp de cincisprezece luni care s-au scurs între cel de-al doilea arest (12 iulie 1962) şi închiderea anchetei (4 noiembrie 1963). La 21 ianuarie 1963, este adevărat, el s-a confruntat cu Rafael dar această confruntare, care a fost întreruptă peste câteva minute, nu a fost reluată, contrar procesului verbal. O astfel de stare a lucrurilor cerea, din partea autorităţilor judiciare, o atenţie specială în examinarea cererilor pe care Neumeister le-a adresat în scopul eliberării sale provizorii.

 

9. Motivul invocat de ele pentru a justifica respingerea acestor cerei a fost cel menţionat în mandatul de arest din 12 iulie 1962, adică pericolul ca Neumeister să fugă şi să nu compară în instanţa care trebuia să-l judece.

 

După părerea autorităţilor judiciare, acest pericol rezulta din frica pe care trebuia să i-o inspire lui Neumeister declaraţiile coinculpatului său Rafael în intoragatoriile sale din ianuarie 1962 şi confruntările sale cu Neumeister din 10 şi 11 iulie 1962; acestea ar fi agravat la moment învinuirea care exizita împotriva prevenitului şi ar fi sporit rata pedepsei la care putea să se aştepte în cazul condamnării, precum şi totalul prejudiciului pe care îl putea cere pentru a fi reparat, ele trebuiau să-i genereze o tentaţie considerabilă de a se sustrage prin fugă de la acestă dublă responsabilitate civilă şi penală.

 

Primele decizii austriece aveau o confirmare a acestui pericol de fugă în faptul că Neumeister ar fi continuat pregătirile sale de călătorie în Finlanda după ce aflase de agravarea cazului său şi după ce fusese informat de către judecătorul de instrucţiune despre refuzul de a autoriza această călătorie.

 

10.Curtea înţelege că autorităţile judiciare austriece au considerat că pericolul de fugă crescuse mult, în iulie 1962, prin gravitatea mai mare a sancţiunilor penale şi civile pe care declaraţiile noi ale lui Rafael puteau inspira frică lui Neumeister.

 

Pericolul de fugă nu poate fi totuşi apreciat doar pe baza unor asmenea consideraţii. Alte citrcumstanţe, în special cu privire la caracterul interesatului, la moralitatea sa, domiciliul său, profesia, resursele, legăturile familiale, legăturile de orice fel cu ţara în care este urmărit, pot conforma existenţa pericolului de fugă sau pot părea la acest moment că nu poate justifica o detenţie provizorie.

 

Trebuie de altfel să se ţină cont de asemenea de faptul că pericolul de fugă descreşte negreşit odată cu timpul petrecut în detenţie pentru că învinuirea probabilă a duratei detenţiei preventive asupra celei a privaţiunii de libertate la care interesatul se poate aştepta este de natură să-i creeze această eventualitate ca fiind mai puţin periculoasă şi este de naturo să reducă tentaţia de a fugi.

 

11.În speţă, răspunsurile lui Neumeister la motivele date de autorităţile judiciare austriece pentru a justifica detenţia sa provizorie au fost reamintite succint mai sus (expunerea faptelor, paragraful 13, 14, 16 şi 18). Reclamantul a cerut şi a reamintit în recursurile sale în faţa Comisiei, diverse circumstanţe cu privire la stabilirea sa la Viena şi că era de natură să contracareze în el orice tentativă de fugă. Explicaţiile cu privire la pretinsa continuare a pregătirilor de călătorie în Finlanda sunt confirmate de examinarea documentelor din dosar şi nu au fost contrazise de judecătorul de instrucţiune pe parcursul interogatoriului său de către Comisie (expunerea faptelor, paragraful 11, 12 şi 14).

 

Judecătorul de instrucţiune a recunoscut pe de altă parte în faţa Comisiei că el personal nu credea că Neumeister ar fi avut intenţia să se sustragă prin fugă de a compărea la audiere (expunerea faptelor, paragraful 11). O astfel de declaraţie, care venea din partea unui magistrat care, pe parcursul unei lungi anchete desfăşurate din 1959, trebuia să-l facă cunoscut pe reclamant la justa sa valoare.

 

12. Curtea este de părere că în asemenea condiţii pericolul ca Neumeister să fugă şi să nu apară la audierea de judecată nu era în orice caz, în octombrie 1962, mai considerabil încât să fie îndepărtată, în mod inevitabil ca fiind ineficientă, obţinerea granţiilor care, conform articolului 5 paragraful 3, pot însoţi o punere în libertate provozorie pentru a diminua riscurile pe care le prezintă.

 

Aceasta a fost atitudinea autorităţilor judiciare austriece când pentru prima oară, la 26 octombrie 1962, Neumeister a propus o garanţie bancară de 200 000 sau în cel mai rău caz 250 000 şilingi (expunerea motivelor, paragraful 14) şi dacă acestă ofertă a fost reiterată la 12 iulie 1963 (expunerea faptelor, paragraful 16) şi chiar dacă oferta de cauţiune a fost ridicată de avocatul său, la 6 noiembrie 1963, la un milion de şilingi (expunerea faptelor, paragraful 18).

 

13. Curtea nu este în măsură să emită un aviz în ceea ce priveşze importanţa cauţiunii care în mod rezonabil să fie impusă lui Neumeister, şi ea nu exclude că primele oferte ar fi putut fi respinse ca fiind nesatisfăcătoare. Ea a constatat că jurisdicţiile austsriece au fondat aprecierea lor în principal pe amploarea prejudiciului care a rezultat din infracţiunile imputate lui Neumeister şi că el putea fi chemat să le repare. Prejudiciul era astfel, încât în rezultatul deciziilor luate, oferta unei garanţii bancare nu putea fi luată în considerare („indiskutabel”, expunerea faptelor, paragraful 14 şi 16). Acest refuz al autorităţilor judiciare de a ţine cont câtuşi de puţin de ofertele succesive de cauţiune făcute de Neumeister se justificau din ce în ce mai puţin  pe măsură ce aceste oferte se apropiau de suma care putea fi în mod rezonabil considerată suficientă pentru a asigura înfăţişarea reclamantului la audiere.

 

14. Dacă principiul punerii în libertate subordonat unei garanţii a putut fi admis, aceasta doar în exclusivitate în funcţiei de importanţa prejudiciului pe care această cauţiune cerută a fost fixată succesiv la 2 milioane şilingi, 1 750 000 şilingi, pentru a fi în final ridicată, la 3 iunie 1964, la  o cauţiune de un milion de şilingi pe care de altfel interesatul a fost în stare să o furnizeze doar la 16 septembrie.

 

Această preocupare de a determina rata garanţiei care trebuie furnizată de deţinut în exclusivitate în funcţie de suma prejudiciului care îi este imputat nu pare a fi în conformitate cu articolul 5 paragraful 3 din Convenţie. Garanţia prevăzută de această dispoziţie are obiectul de a asigura nu repararea prejudiciului, însă prezenţa acuzatului la audiere. Importanţa sa trebuie deci să fie apreciată în principal în raport cu interesatul, cu resursele sale, cu legăturile cu persoanele chemate să servească drept cauţiune şi într-un cuvânt drept încredere că perspectiva pierderii de cauţiune sau de executare a cauţiunilor în cazul în care el nu va se va înfăţişa la audiere va acţiona asupra lui ca o frână suficientă pentru a înlătura orice încercare de fugă.

 

 

15.Pentru aceste motive, Curtea constată că menţinerea în detenţie provizorie a lui Neumeister până la 16 septembrie 1964 a constituit o încălcare a articolului 5 paragraful 3 din Convenţie.

 

B. Cu privire la chestiunea de a şti dacă procedura  urmărită împortiva lui Neumeister s-a prelungit dincolo de termenul rezonabil prevăzut în articolul 6 paragraful 1 din Convenţie.

 

16.Comisia a exprimat părerea că ea este în drept de a cerceta, chiar din oficiu, dacă faptele de care ea este sesizată cu o cerere nu scoate în evidenţă alte încălcări ale Convenţiei decât cele denunţate în cerere. De sigur că este aşa, şi va fi la fel pentru Curte astfel s-a constatat deja în hotărârea din 1 iulie 1961 cu privire la fondul hotărârii „Lawless” (Publicaţiile Curţii, Seria A, 1960-61, paragraful 40). Este totuşi suspicios faptul că chestiunea a fost discutată în speţă. Articolul 6 paragraful 1 fiind în mod expres vizat în documentul depus de reclamant în iulie 1963 (expunerea faptelor, pargrafele 28 şi 30). În orice fel, Curtea, fiind sesizată de ansamblul procedurii desfăşurate împotriva învinuirii lui Neumeister din momentul învinuirii lui, consideră că trebuie să examineze, la fel ca şi Comosia, dacă faptele cauzei scot sau nu în evidenţă o încălcare a articolului 6 paragraful 1.

 

17. Articolul 6 prevede, în paragraful 1, că „orice persoană are dreptul la judecarea ... într-un termen rezonabil... care va hotărâ... asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa”.

 

18. Perioada care trebuie luată în considerare pentru a verifica respectarea documentului citat începe neapărat în ziua când o persoană care a fost găsită acuzată, fără de care nu ar fi posibil de a statua asupra temeiniciei acuzăţiei, acest termen fiind cuprins în sensul Convenţiei.

 

 

 19. Articolul 6 paragraful 1 indică pe de altă parte drept termen final judecata care va statua asupra temeiniciei acuzaţiei, ceea ce înseamnă că o jurisdicţie de recurs va lua o decizie dacă ea se va pronunţa asupra temeiniciei acuzaţiei. În speţă nu a fost o judecată cu privire la fondul cauzei. Neumeister a compărut în faţa judecătorului fondului la 9 noiembrie 1964, însă o decizie din 18 iunie 1965 a prescris noi măsuri de anchetă şi procesul s-a redeschis la 4 decembrie 1967. Este de la sine înţeles că nici aceste date nu pot fi admise ca fiind termenul final al perioadei căreea i se aplică articolul 6 pargraful 1.

 

20. Faptul că mai mult de şapte ani s-au scurs deja de la învinuire fără ca să se fi luat o hotărâre asupra temeiniciei acuzaţiei printr-o sentinţă de condamnare sau de achitare este cert că durata excepţională care va trebui, în majoritatea cazurilor, să fie considerată că a depăşit termenul rezonabil prevăzut de articolul 6 pargarful 1.

 

Pe de altă parte, examinarea notei stabilite de Guvernul austriac cu privite la activităţile judecătorului de instrucţiune de la 12 iulie 1962 până la 4 noiembrie 1963, data închiderii anchetei (Anexa IV la raportul Comisiei), provoacă nelinişti serioase. Nu numai că pe parcursul acestor cincisprezece luni, după cum a menţionat deja Curtea (paragraful 8), nu au avut loc nici interogatorii ale lui Neumeister, nici confruntări serioase cu coinculpatul ale cărui declaraţii ar fi provocat cea de-a doua arestare a sa, dar în perioada cuprinsă între 24 iunie 1963 şi 18 septembrie a aceluiaşi an, judecătorul nu a interogat nici unul dintre numeroşii coinculpaţi, nici un martor şi nu a îndeplinit nici o oarecare altă responsabilitate.

 

În fine, este cu siguranţă dezamăgitor faptul că procesul s-a deschis doar la 9 noiembrie 1964, adică la un an după închiderea anchetei, şi mai mult ca atât după o anchetă atât de îndelungată jurisdicţia de judecată a trebuit, după ce s-a întrunit mai multe luni, să ordone noi măsuri de anchetă care nu au fost toate provocate de declaraţiile acuzatului Huber, au rămas liniştite până la proces.

 

21. Curtea nu consideră totuşi ca aceşti diverşi indici să fie suficienţi pentru a face concluzia în speţă cu privire la o depăşire a termenului rezonabil prevăzut de articolul 6 paragraful 1 din Convenţie.

 

Nu este dubios, de fapt, că cauza Neumeister prezenta o complexitate cu totul specială din cauza circumstanţelor menţionate mai sus (expunerea faptelor, paragraful 20). Nu s-ar putea, în special imputa autorităţilor austriece dificultăţile întâmpinate de ele în străinătate pentru a obţine executarea numeroaselor lor comisii rogatorii (argumentele Guvernului, paragraful 24). Aţteptarea întoarcerii acesteia explică fără îndoială amânarea închiderii anchetei în timp ce în Austria nu mai erau responsabilităţi care trebuiau îndeplinite.

 

Mersul anchetei ar fi fost probabil accelerat dacă cauza reclamantului ar fi fost separată de cea a coinculpaţilor săi, însă nimic nu indica că o astfel de separare ar fi fost compatibilă în speţă cu o bună administrare a justiţiei (argumentele Guvernului, pargarful 25 in fine).

 

Curtea nu crede, pe de altă parte, că mersul anchetei ar fi fost mai rapid dacă, să presupunem că  aceasta era posibil din punct de vedere legal, ancheta hotărârii ar fi fost încredinţată la mai mulţi magistraţi. Ea relevează de altfel că dacă judecătorul din birou nu a putut fi eliberat de cauzele financiare de care era responsabil până în 1959, numeroase alte cauze care i-ar fi numerit după acestă dată au fost încredinţate altor magistraţi (argumentele Guvernului, paragraful 25).

 

Mai trebuie de subliniat că grija de viteză nu poate scuti magistraţii care, în sistemul de procedură penală în vigoare pe continentul european, sunt responsabili de anchetă sau de desfăşurarea procesului, de a lua orice măsură care ar face lumină asupra temeiniciei sai netemeiniciei acizăţiei (Grundsatz der amtswegigen Wahrheitserforschung).

 

În fine, este clar că întârzierile survenite în deschiderea şi redeschiderea dezbaterilor au fost cauzate în mare parte de necesitatea de a lăsa avocaţilor părţilor şi magistraţilor din sistemul judiciar de a lua cunoştinţă cu un dosar care se compune din douăzeci şi unu de volume de aproximativ cinci sute de pagini fiecare şi dintr-o cantitate apreciabilă de documente anexate (expunerea faptelor, paragraful 19).

 

C. Cu privire la chestiunea de aşti dacă a fost încălcat principiul de egalitate a armelor în examinarea cererilor de eliberare a lui Neumeister şi dacă în rezultat a fost încălcat articolul 5 paragraful 4 sau articolul 6 paragraful 1, sau eventual ambele articole combinate.

 

22.Reclamantul a relevat, iar Guvernul austriac nu a contestat, că deciziile cu privire la detenţia preventivă au fost făcute după ce Ministerul public a fost ascultat în lipsa reclamantului şi a avocatului său cu privire la cererea scrisă prezentată de ei. Curtea ar putea admite că acest fapt este contrar principiului de egalitate a armelor pe care Comisia l-a declarat la justa valoare, în numeroase decizii şi avize, cară e cuprins între noţiunea de proces echitabil (fair trial) înscris în articolul 6 pargraful 1. Curtea nu consideră totuşi că acest principiu este aplicabil la examinarea cererilor de punere în libertate provizorie.

 

23.Unii membri ai Comisiei s-au pronunţat în favoarea tezei contrare exprimând opinia că astfel de cereri se refereau la „drepturile şi obligaţiunile cu caracter civil” şi că orice cauză cu privire la contestarea acestor drepturi trebuia, în termenii articolului 6 paragraful 1, să fie audiaţi în mod echitabil. Argumentul nu pare să fie fondat. În mod independent de forţa excesivă pe care el o atribuie noţiunii de „drepturi cu caracter civil”, pe care Comisia a căutat, de mai multe ori, să fixeze limitele, trebuie de notat că recursurile cu privire la detenţia preventivă aparţin în mod incontestabil domeniului legii penale şi că textul dispoziţiei invocate a limitat în mod direct exigenţa unui proces echitabil la proces cu privire la temeinicia acuzaţiei, ceea ce este în mod vădit străin recursurilor în cauză.

 

Pe lângă aceasta, articolul 6 paragraful 1 nu se limitează să ceară ca cauza să fie judecată în mod echitabil; el cere de asemenera ca ea să fie publică. Nu s-ar putea de considerat că prima cerinţă se aplică examinării cererilor de eliberare fără a admite că se va proceda la fel în cea de-a doua. Deci, publicitatea în acest domeniu nu ar răspunde în interesul inculpaţilor care este în general compromis.

 

24. Cu atât mai mult nu s-ar putea justifica aplicarea principiului de egalitate a armelor în recursurile dirijate împotriva detenţiilor preventive invocând articolul 5 paragraful 4 care, impunând deschiderea unor astrfel de tecursuri, cere ca ele să fie aduse în faţa unei „instanţe”. Acest termen implică doar faptul ca autorităţile chemate să statueze trebuie să aibă un caracter judiciar, adică să fie independente de puterea executivă la fel ca şi părţile în cauză; el nu se raportează în nici un fel la procedura care trebue urmată. Mai mult ca atât, dispoziţia litigioasă prevede de asemenea că trebuie să se statueze într-un termen scurt cu privire la astfel de recursuri (în textul englez găsim un termen încă mai expresiv „speedily”). Aceasta indică care trebuie să fie în speţă preocuparea dominantă. O procedură scrisă completă sau dezbaterile contradictorii pentru examinarea recursurilor ar fi o sursă de întârzieri care este important să fie evitate în această materie.

 

25.Curtea constată, pentru aceste motive, că procedura respectată de jurisdicţiile austriece în examinarea cererilor de eliberare provizorie ale reclamantului nu a contravenit nici cu articolul 5 paragraful 4, nici cu articolul 6 paragraful 1 din Convenţie.

 

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA,

 

Declară, în unanimitate, că nu a fost încălcat articolul 5 paragraful 3 din Convenţie;

 

Declară, cu cinci voturi contra două, că nu a fost încălcat articolul 6 paragraful 1 în ceea ce priveşte durata procedurii desfăşurate împotriva reclamantului;

 

Declară, în unanimitate, că nu a fost încălcat articolul 5 pargarful 4 din Convenţie, nici articolul 6 pargarful 1, în ceea ce priveţte procedura desfăşurată pentru examinarea cererilor de punere în libertate provizorie introduse de F.Neumeister;

 

Hotărăşte, în consecinţă, că faptele cauzei dezvălue din partea Republicii Austria, cu privire la unul din cele trei puncte litigioase, o încălcare a obligaţiunilor care decurg din Convenţie.

 

Redactată în limbile franceză şi engleză, textul francez fiind doar autentic, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la douăzeci şi şapte iunie una mie nouă sute şaizeci şi opt.

 

Preşedintele

Semnat: (H.Rolin)

 

Din partea Grefierului

Semnat: (M. –A. Eissen)

       (Grefier adjunct)

 

Dnii A. Holmbäck şi M.Zekia, judecători, consideră că nu a fost încălcat articolul 6 paragraful 1 din Convenţie în ceea ce priveşte durata procedurii desfăşurate împotriva reclamantului. Invocând drepturile care le sunt conferite în baza articolelor 51 pargarful 2 din Convenţie şi 50 pargraful 2 din Regulamentul Curţii, ei anexează la prezenta hotărâre expunerea opiniilor lor disidente.

 

 

Parafat: H.R.

 

Paraft: M. –A.E

 

OPINIA DISIDENTĂ A DLUI JUDECĂTOR A. HOLMBÄCK

 

(Traducere)

 

Astfel precum a constatat Curtea în hotărârea sa, perioda care trebuie luată în considerare pentru a verifica dacă termenul rezonabil vizat în articolul 6 pargraful 1 a fost respectat sau nu în cauza Neumeister a început la 23 februarie 1961. Dezbaterile s-au deschis în speţă la 9 noiembrie 1964, această peroadă a durat deci mai mult de trei ani şi opt luni. Această perioadă a fost prea lungă după părerea mea şi eu îmărtăşesc deci avizul Comisiei (raportul din 27 mai 1966; şase voturi, dintre care votul preponderent al preşedintelui, contra şase) conform căruia a fost o încălcare a articolului 6 paragraful 1. La 18 iunie 1965, procesul a fost amânat iar cauza a fost retrimisă judecătorului de instrucţiune. Procesul a reluat în faţa instanţei la 4 decembrie 1967. După părerea mea, informaţiile furnizate Curţii nu permit formularea unei opinii cu privire la punctul de a şti dacă această întârziere suplimentară implică şi ea o încălcare a articolului 6 pargraful 1 din Convenţie.

 

OPINIA DISIDENTĂ A DLUI JUDECĂTOR M. ZEKIA

 

(Traducere)

 

 Imi este imposibil să urmez eminenţii mei colegi când ei fac concluzia că în cauza Neumeister nu a fost, din partea autorităţilor austriece, încălcat articolul 6 paragrful 1 din Convenţia pentru Drepturile Omului.

 

Eu propun să indic pe scurt motivele dezacordului meu. Faptele, argumentele şi concluziile, inclusiv cele care au legătură cu articolul 6 paragraful 1 din Convenţie, sunt expuse în hotărârea deja făcută de Curte. Nu voi reveni la aceasta.

 

Neumeister a fost inculpat, la 23 februarie 1961, de escrocherie calificată în sensul articolelor pertinente din Codul penal austriac. Escrocheria se referea la mai multe milioane de şilingi. Reclamantul a fost menţinut în detenţie în două reprize timp de doi ani, patru luni şi douăzeci şi unu de zile în total. Prima perioadă a început la 24 februarie 1961, adică a doua zi după învinuire, şi s-a terminat la 12 mai a aceelaşi an. Cea de-a doua a durat de la 12 iulie 1962 până la 16 septembrie 1964, dată la care reclamantul a fost pus în libertate sub cauţiune. Procesul s-a deschis la 9 noiembrie 1964, faptele reproşate acuzatului fiind în principal aceleaşi ca şi cele care motivase inculparea iniţială, şi a fost deplasat sine die pentru anchetă suplimentară după mai multe luni de şedinţe. El s-a redeschis la 4 noiembrie 1967, însă dezbaterile nu s-au terminat încă.

 

Mai mult de şapte ani s-au scurs de la acuzaţia iniţială a lui Neumeister iar el nu a fost încă condamnat sau achitat.

 

În pofida faptului că ancheta a avut loc la 4 noiembrie 1963, procesul a început doar la 9 noiembrie 1964 iar organele responsabile de anchetă au lăsat lucrurile în voia lor timp de cincisprezece luni până la 1 noiembrie 1963.

 

În termenii articolului 6 paragraful 1, „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.” Cel de-al doilea pargraf al aceluiaşi articol dispune că ”Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”

 

Expresia „într-un termen rezonabil”, pe care o găsim în primul paragraf al articolului 6, şi cuvintele „este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”, care figurează în cel de-al doilea, nu sunt cu siguranţă lipsite de forţă practică.

 

Este vorba fără îndoială despre o cauză deosebit de complicată care a cerut anchete îndelungi şi o lungă procedură destinată să obţină probe în străinătate. O serie de infracţiuni sunt imputate reclamantului iar un anumit număr de persoane sunt implicate.

 

În pofida dificultăţilor întâlnite în pregătirea şi prezentarea cauzei , nu mă pot convinge – chiar ţinând cont într-o anumită măsură de întârzierile cauzate de aceste lungi anchete şi de către dificultăţile pe care le-au avut la colectarea probelor - că poate fi considerată ca fiind compatibilă cu litera şi spiritul articolului 6 paragraful 1, menţionat mai sus, din Convenţie, termenul lung care s-a scurs între acuzaţia iniţială a lui Neumeister şi data, încă necunoscută, a încheerii procesului.

 

Într-o societate democratică, faptul de a menţine un om, mai mult de şapte ani, în incertitudine, nelinişte şi grijă, în ignoranţa a ceea ce se va întâmpla cu el, cu suferinţele care rezultă de aici pentru el şi pentru familie în viaţa profesională şi socială, constitue după părerea mea o pură încălcare a dreptului care îi este garantat de articolul 6 paragraful 1 în cauză. Este cu certitudine de dorit, iar administrarea justiţiei cere acest lucru, ca orice instanţă să se străduie să stabilească adevărul şi numai adevărul, în special în cauza penală, însă o procedură cu un asemenea final provoacă multe discuţii dacă ea este însoţită de întârzieri extreme, chiar dacă serveşte sau nu justiţia. Ar fi mai bine, în asemenea cazuri, de a lua o decizie în favoarea interesatului dacă există o îndoială în spiritul Curţii.

 

Prin urmare, nu am nici o îndoială că autorităţile austriece au încălcat în speţă articolul 6 paragraful 1 din Convenţie.

 

 

 

 

 

 

 

 

    

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Full & Egal Universal Law Academy