©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul al Institutului European din România” (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Nikolova împotriva Bulgariei (MC) – 31195/96
Hotărârea din 25.03.1999
Art. 5 § 4: Examinarea legalităţii detenţiei
Întinderea controlului instanţelor cu privire la legalitatea detenţiei: încălcare
În fapt – Reclamanta a fost arestată preventiv în octombrie 1995, fiind inculpată sub acuzaţia de deturnare de fonduri importante. După ce a făcut cereri în două rânduri fără succes la parchetul general, ea a declarat apel la un tribunal regional, arătând că arestarea sa se baza numai pe gravitatea acuzaţiilor şi că nu exista riscul să se sustragă justiţiei sau să îngreuneze ancheta şi că probele aduse împotriva ei erau slabe. Parchetul regional prin intermediul căruia a fost depus apelul, l-a transmis la tribunal împreună cu dosarul cauzei şi cu o scrisoare în care procurorul îşi exprima părerea că existau motive ca cererea reclamantei să fie respinsă. Conform practicii în vigoare la acea vreme, tribunalul a examinat cauza în şedinţă cu uşile închise, în absenţa părţilor. A respins apelul pe motiv că art. 152 alin. 1 din Codul de procedură penală cere ca toate persoanele inculpate pentru săvârşirea deliberată a unei infracţiuni majore, să fie arestate preventiv. Art. 152 alin. 2 prevede că detenţia poate să nu fie dispusă atunci când nu există niciun pericol ca persoana în cauză să se sustragă justiţiei, să obstrucţioneze acţiunea acesteia sau să recidiveze. Cu toate acestea, conform practicii Curţii Supreme, un astfel de risc trebuie să fie exclus în mod obiectiv, iar sarcina aducerii dovezilor în această privinţă incumbă deţinutului. În plus, conform jurisprudenţei acestei instanţe, nu este de competenţa judecătorului care examinează o cerere împotriva deciziei de arestare să cerceteze dacă există suficiente probe pentru a demonstra acuzaţiile.
În drept – Art. 5 § 4: Dacă este adevărat că această prevedere nu impune ca judecătorul care examinează o cerere împotriva unei hotărâri de arestare să studieze fiecare dintre argumentele aduse de reclamant, garanţiile pe care le prevede ar fi lipsite de esenţă, din cauza faptelor concrete invocate de persoana lipsită de libertate şi susceptibile a pune la îndoială existenţa unor condiţii indispensabile pentru „legalitatea” lipsirii de libertate. Or reclamanta a subliniat fapte concrete, care nu par nici improbabile, nici lipsite de importanţă. Limitându-se la a verifica dacă reclamanta fusese acuzată de săvârşirea „unei infracţiuni majore intenţionate”, tribunalul regional a procedat la un control judecătoresc a cărui natură şi domeniu de aplicare nu răspund cerinţelor art. 5 § 4. În plus, tribunalul s-a reunit în şedinţă cu uşle închise după ce a primit observaţiile procurorului. Reclamantei nu i s-a permis să răspundă şi să consulte dosarul cauzei. Deci procedura nu a fost într-adevăr contradictorie şi nu a garantat respectarea principiului egalităţii armelor. În fine, calea de atac care îi permitea reclamantei să solicite liberarea în faţa organelor de urmărire penală de diferite grade nu era de natură să îi asigure calea de recurs prevăzută la art. 5 § 4.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Full & Egal Universal Law Academy