Traducere neoficială a variantei franceze a hotărârii,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA NINESCU c. REPUBLICII MOLDOVA
(Cererea nr. 47306/07)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
15 iulie 2014
Această hotărâre va rămâne definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi supusă redactării.
În cauza Ninescu c. Republicii Moldova,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Dragoljub Popović,
Luis López Guerra,
Valeriu Griţco,
Iulia Antoanella Motoc, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier al secţiunii,
Deliberând la 17 iunie 2014 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 47306/07) depusă la Curte la 26 octombrie 2007 împotriva Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetățean al Republicii Moldova, dl Nicolae Ninescu („reclamantul”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de dl V. Nicoară şi dl I. Tofan, avocaţi în Chişinău. Guvernul („Guvernul”) Republicii Moldova a fost reprezentat de agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamantul a invocat la Curte încălcarea articolelor 3 şi 5 §§ 1, 3 şi 4 ale Convenţiei.
4. La 5 februarie 2008, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1962. El locuieşte la Bălţi.
A. Pornirea urmăririi penale şi arestarea iniţială a reclamantului
6. La 26 mai 2006, S.F. a depus o plângere penală la Procuratura Generală, susţinând că a fost exclus, în opinia sa, ilegal din rândul asociaţilor unei companii de construcţii („compania”) şi că a fost deposedat de părţile sale sociale.
7. La 9 iunie 2006, un colaborator al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei (CCCEC) a dispus pornirea urmăririi penale pe baza plângerii lui S.F.
8. La 3 mai 2007, judecătorul de instrucţie a admis demersul procurorului de efectuare a unei percheziţii la domiciliul din Bălţi a reclamantului. La 4 mai 2007, autorităţile au întocmit procesul-verbal al percheziţiei.
9. La 19 iunie 2007, la 11.55, reclamantul a fost reţinut şi închis în izolatorul CCCEC.
10. La 22 iunie 2007, procurorul a depus un demers la Judecătoria Buiucani prin care a solicitat arestarea preventivă a reclamantului. Printre altele, el a argumentat că reclamantul a contribuit la excluderea lui S.F. din rândul asociaţilor companiei şi că, având în vedere acţiunile reclamantului şi ale complicilor săi, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare a averii străine.
11. Reprezentantul reclamantului a solicitat eliberarea reclamantului, invocând faptul că nu există motive verosimile de a-l bănui că a săvârşit infracţiunea, că are o stare precară de sănătate şi că trebuie să urmeze un tratament pentru diabet.
12. În aceeaşi zi, judecătorul de instrucţiune din cadrul Judecătoriei Buiucani a emis un mandat de arest preventiv pentru 10 zile. Motivarea a fost următoarea:
„Instanţa ţine cont de caracterul şi de gradul prejudiciabil al faptelor de care este acuzat (...), de gravitatea lor, de necesitatea de a proteja ordinea publică, de şocul pe l-ar putea provoca în societatea eliberarea bănuitului (...), de existenţa riscului ca acesta să fugă, să pună obstacole în stabilirea adevărului în cauză, de înţelegere secretă între coacuzaţi şi de fabricarea probelor care să-l dezvinovăţească, rezultând din infracţiunea de care este acuzat (...) şi din personalitatea bănuitului, precum şi de comportamentul său în timpul procesului penal.
(...) La acest stadiu, instanţa estimează că motivele invocate de procuror sunt prioritare şi că (arestarea reclamantului) va contribui la buna derulare a procedurii penale.
(...) Instanţa (...) adoptă o încheiere în care indică procurorului şi administraţiei locului de detenţie să se asigure că bănuitul primeşte îngrijirea medicală necesară.”
13. La o dată nespecificată, reclamantul a atacat încheierea judecătorului de instrucţie, invocând între altele că urmărirea penală a durat mai mult de un an, că s-a prezentat în faţa autorităţii de urmărire penală de fiecare dată când a fost somat, că are domiciliu stabil şi că nu are antecedente penale.
14. La 24 iunie 2007, un colaborator al CCCEC a întocmit un raport în care a consemnat faptul că reclamantul nu a locuit la adresa din Bălţi de mai mult de trei ani.
15. În aceeaşi zi, procurorul l-a pus sub învinuire pe reclamant în baza infracţiunilor de delapidarea averii străine şi uz de fals. În ceea ce priveşte ultimul capăt de acuzare, el a menţionat că documentaţia tehnică a unui proiect de construcţie a fost adus pe teritoriul Republicii Moldova pe baza unei procure care purta semnătura falsă a directorului companiei. El a menţionat între altele că părţile sociale deţinute de S.F. la 1 ianuarie 2006 erau evaluate la 20 165 034 MDL (aproximativ 1 200 000 EUR).
16. La 28 iunie 2007, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul reclamantului împotriva încheierii din 22 iunie 2007, reiterând motivele invocate de judecătorul de instrucţie din cadrul Judecătoriei Buiucani pentru arestarea preventivă a reclamantului. Instanţa a subliniat că există riscul ca reclamantul să fugă în Transnistria scăpând de sub controlul autorităţilor Republicii Moldova. În fine, ea a indicat că reclamantul poate primi tratamentul necesar în spitalul penitenciarului.
B. Prelungirea arestului preventiv şi arestarea la domiciliu a reclamantului
17. La 28 iunie 2007, procurorul a solicitata prelungirea arestului preventiv al reclamantului pentru încă 30 de zile, invocând aceleaşi motive ca şi în demersul iniţial. Totodată, el a adăugat că reclamantul nu are domiciliu stabil şi că nu au fost audiate toate persoanele care ar putea avea cunoştinţă de circumstanţele cauzei.
18. Avocaţii reclamantului au solicitat judecătorului de instrucţie să respingă demersul procurorului.
19. În aceeaşi zi, judecătorul de instrucţie din cadrul Judecătoriei Buiucani a prelungit cu 20 de zile arestul preventiv al reclamantului. Judecătorul a menţionat că infracţiunea de care este acuzat reclamatul este gravă, că urmărirea penală este în curs şi că sunt necesare măsuri de investigaţie suplimentare. Făcând trimitere la prevederile articolului 186 § 3 al Codului de procedură penală (CPP), el a menţionat că, în cazuri excepţionale, în funcţie de complexitate cauzei, de gravitatea infracţiunii şi de riscul ca învinuitului să se sustragă de la urmărirea penală, arestul preventiv poate fi prelungit. Judecătorul a indicat că reclamantul nu are un domiciliu fix, deoarece în baza informaţiei de la poliţie, el nu a locuit de mai mult de trei ani la adresa din Bălţi.
20. La o dată nespecificată, reclamantul a atacat încheierea judecătorului de instrucţie, menţionând că procurorul nu a prezentat nicio probă concretă susceptibilă să justifice menţinerea sa în arest preventiv. El a argumentat că nu a împiedicat niciodată buna derulare a anchetei şi că nu a exercitat presiune asupra martorilor. De asemenea, el s-a angajat să se prezinte în faţa autorităţile de fiecare dată când va fi chemat.
21. La 10 iulie 2007, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul acestuia şi a menţinut încheierea judecătorului de instrucţie.
22. La 16 iulie 2007, procurorul a solicitat Judecătoriei Buiucani prelungirea arestului preventiv al reclamantului cu 30 de zile, motivând că există riscul ca acesta ar putea face rost de acte noi de identitate, ar putea falsifica alte documente în scopul creării de probe care să-l dezvinovăţească şi că identitatea persoanelor care au falsificat documentele utilizate de reclamant şi de alţi inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii rămâne necunoscută.
23. La 18 iulie 2007, judecătorul de instrucţie din cadrul Judecătoriei Buiucani a admis demersul procurorului şi, invocând articolul 186 § 3 al CPP, a prelungit cu 20 de zile arestul preventiv al reclamantului. Judecătorul a menţionat că reclamantul este învinuit de săvârşirea unei infracţiuni foarte grave, că nu şi-a recunoscut vinovăţia şi că refuză să facă declaraţii. El a notat că argumentele procurorului în favoarea arestării reclamantului sunt mai convingătoare decât cele ale apărării în favoarea eliberării.
Reclamantul a atacat cu recurs această încheiere.
24. La 24 iulie 2007, Curtea de Apel Chişinău a admis recursul, a casat încheierea din 18 iulie 2007 şi a dispus arestarea la domiciliu a reclamatului, la adresa sa din Bălţi, pentru o perioadă de 30 de zile, până la 23 august 2007. Instanţa a obligat reclamantul să nu părăsească domiciliul, să nu comunice direct sau prin telefon cu persoanele audiate în cadrul cauzei, să nu întreprindă nimic care să pună obstacole în stabilirea adevărului, să răspundă la toate apelurile telefonice ale procurorului sau ale organului de urmărire penală şi să se prezinte la data, ora şi locul stabilit. Instanţa s-a bazat pe motivele invocate de reclamant, şi anume că are domiciliul fix şi un serviciu, că are o reputaţie bună, că nu are antecedente penale, că are o stare critică de sănătate şi că are gradul doi de invaliditate.
25. La 7 august 2007, procurorul a solicitat prelungirea arestului la domiciliu a reclamantului cu încă treizeci de zile, invocând aceleaşi motive. Reclamantul a solicitat ridicarea arestului la domiciliu pe motiv că este bolnav şi că trebuie să se interneze, că nu există niciun risc ca el să influențeze buna desfăşurare a procesului penal şi că nu deţine acte false de identitate.
26. La 8 august 2007, judecătorul de instrucţie din cadrul Judecătoriei Buiucani a admis parţial demersul procurorului şi a prelungit arestul la domiciliu a reclamantului pentru cinci zile, până la 28 august 2007, ora 11.55. Judecătorul a invocat riscul ca reclamantul să influențeze buna desfăşurare a procesului penal. Între altele, el a menţionat că apărarea nu a prezentat nicio dovadă care să confirme necesitatea de spitalizare a reclamantului.
27. La 17 august 2007, procurorul a trimis cauza la Judecătoria Buiucani.
28. La 22 august 2007, procurorul a solicitat Judecătoriei Buiucani înlocuirea arestului la domiciliu cu arestul preventiv pentru 90 de zile. El a susţinut că reclamantul poate împiedica înfăptuirea justiţiei, şi anume să influenţeze martorii şi să falsifice documente.
29. La 28 august 2007, Judecătoria Buiucani a dispus arestarea la domiciliu a reclamantului pentru 90 de zile. Instanţa a menţionat că procurorul nu a prezentat dovezi suficiente care să justifice arestarea preventivă a reclamantului. Instanţa a dispus că reclamantul poate urma tratamentul medical necesar în orice instituţie. Şedinţa de judecată s-a desfăşurat cu participarea reclamantului între orele 10.00 şi 17.00.
30. Reclamantul a declarat recurs, invocând, între altele, că Judecătoria Buiucani a pronunţat încheierea din 28 august 2007, la ora 17.00, când perioada precedentă a arestului la domiciliu expirase deja.
31. La 10 septembrie 2007, Curtea de Apel Chişinău a menţinut încheierea din 28 august 2007, indicând că arestul la domiciliu a reclamantului se impune având în vedere gravitatea infracţiunii, precum şi necesitatea asigurării bunei desfăşurări a procesului penal şi a menţinerii ordinii publice. Instanţa a sublinia că şedinţa de judecată din 28 august 2007 a început la ora 10.00 şi că, astfel, a fost respectată procedura.
32. La 23 noiembrie 2007, Judecătoria Buiucani a admis demersul procurorului şi a prelungit arestul la domiciliu al reclamantului cu 30 de zile. La 4 decembrie 2007, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul reclamantului.
33. La 20 decembrie 2007, Judecătoria Buiucani a dispus arestarea la domiciliu a reclamantului pentru 60 de zile. Reclamantul a declarat recurs.
34. La 29 decembrie 2007, Curtea de Apel Chişinău a admis recursul, a casat încheierea din 20 decembrie 2007 şi a înlocuit arestul la domiciliu cu obligaţia de a nu părăsi ţara timp de 60 de zile.
35. Curtea nu a fost informată despre evolutia procesului penal.
C. Starea de sănătate a reclamantului
36. Potrivit unui certificat medical eliberat la o dată nespecificată de spitalul municipal Bălţi, reclamantul a fost internat între 11 şi 21 mai 2007 cu diagnosticul de viroză hepatică virală, pancreatită cronică şi diabet de gradul II. Potrivit certificatului medical, reclamantul urma să fie examinat peste o lună de un medic endocrinolog.
37. Reclamantul a fost deţinut în izolatorul CCCEC între 19 iunie şi 24 iulie 2007.
38. Potrivit registrului medical al izolatorului CCCEC, el a fost examinat de un medic de mai multe ori.
La 20 iunie 2007, medicul a verificat nivelul glicemiei reclamantului şi i-a administrat insulină.
La 22 iunie 2007, dimineaţa, medicul a menţionat în registru că reclamantul nu prezintă dureri, că starea lui generală era satisfăcătoare şi că i-a administrat insulină; seara, medicul a notat că reclamantul a primit un colet din partea apropiaţilor care conţinea, între altele, insulină şi seringi.
La 26 iunie 2007, dimineaţa, medicul a verificat nivelul glicemiei şi a menţionat în registru că reclamantul primeşte regulat insulină, de două ori pe zi. În aceeaşi zi, medicul l-a examinat pe reclamant, care a acuzat o stare de slăbiciune care, în opinia sa, este din cauza „nervilor”; medicul a verificat tensiunea arterială a reclamantului şi a notat că starea lui generală este satisfăcătoare.
La 28 iunie 2007, medicul a verificat din nou nivelul glicemiei reclamantului şi i-a administrat insulină. El a menţionat că starea lui de sănătate este satisfăcătoare.
La 30 iunie 2007, el a notat că reclamantul a depus o plângere la Avocatul Poporului invocând că i-a fost interzis să primească anumite medicamente. El a precizat că este vorba de medicamente pe care reclamantul le cerea cu insistenţă şi care nu puteau fi identificate.
La 24 iulie 2007, în ultima zi de arest preventiv, reclamantul a notat în registrul medical că nu are nicio plângere în ceea ce priveşte îngrijirea medicală primită.
39. La 26 iunie 2007, medicul izolatorului CCCEC a întocmit un raport medical în privinţa reclamantului, în care a notat, între altele, că acesta a declarat că suferă de diabet insulinodependent, care necesită injecţii cu insulină de două ori pe zi şi să fie în stare să-şi administreze aceste injecţii. Medicul a indicat că nivelul glicemiei a fost verificat în mod constant şi că starea de sănătate a reclamantului era „satisfăcătoare”. Totodată, el a notat că, pentru evaluarea obiectivă a stării de sănătate a reclamantului, acesta putea fi examinat de un medic endocrinolog independent.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
40. Prevederile legale pertinente în prezenta cauză au fost rezumate în cauzele Sarban c. Moldovei (nr. 3456/05, §§ 51-56, 4 octombrie 2005), Musuc c. Moldovei (nr. 42440/06, § 22, 6 noiembrie 2007) şi Ignatenco c. Moldovei (nr. 36988/07, §§ 53 et 54, 8 februarie 2011).
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI
41. Reclamantul a invocat că lipsa îngrijirii medicale corespunzătoare în timpul detenţiei în izolatorul CCCEC, între 19 iunie şi 24 iulie 2007, a condus la încălcarea articolului 3 al Convenţiei. În special, el s-a plâns de faptul că nu a fost urmărit de un hepatolog şi endocrinolog, şi că nu i s-au administrat medicamentele necesare, şi anume insulina. Articolul 3 prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
Admisibilitatea
42. Guvernul a invocat excepţia de neepuizare a căilor de recurs interne. El a indicat că reclamantul nu a invocat această plângere în faţa autorităţilor naţionale şi că el ar fi putut sesiza un procuror în acest scop.
43. Reclamantul a susţinut că recursul indicat de Guvern nu permite plângerile împotriva inacţiunilor autorităţilor penitenciare. El a adăugat că recursul nu îi putea ameliora situaţia.
44. Curtea consideră că nu este necesar să adopte o poziţie în privinţa excepţiei invocate de Guvern, întrucât această plângere este inadmisibilă din alte motive.
45. Astfel, ea aminteşte că articolul 3 al Convenţiei nu poate fi interpretat ca impunând o obligaţie generală de a elibera un deţinut pe motive de sănătate, ci mai degrabă o obligaţie în sarcina statului de a veghea ca sănătatea şi bunăstarea deţinuţilor să fie asigurată corespunzător, respectiv obligaţia de a administra îngrijirea medicală necesară (a se vedea, de exemplu, Kudła c. Poloniei [GC], nr. 30210/96, §§ 93 şi 94, CEDH 2000‑XI, şi Şarban, citată mai sus, § 77).
46. În speţă, Curtea observă că reclamantul suferea de trei maladii, dintre care cel puţin una – diabetul – necesita supravegherea zilnică din partea unui medic (paragraful 36 de mai sus). Ea notează că din registrul medical depus la Curte de Guvern reiese că în cursul detenţiei, între 19 iunie şi 24 iulie 2007, reclamantului i s-a acordat regulat asistenţă medicală (paragraful 38 de mai sus). Şi anume, reclamantul a fost examinat de mai multe ori începând cu a doua zi de la reţinere de către medicul izolatorului CCCEC. Potrivit registrului medical susmenţionat şi potrivit raportului medicului din 26 iunie 2007 (paragraful 39 de mai sus), nivelul glicemiei reclamantului a fost controlat la intervale regulate, i-a fost administrată insulină, el şi-a putut face şi singur injecţii, iar starea lui generală a fost calificată ca „satisfăcătoare”. Curtea notează între altele, că în a treia zi de detenţie reclamantului i s-a permis să primească un colet pe care i l-au trimis rudele şi care conţinea insulină şi seringi.
47. Curtea subliniază că, în timpul detenţiei, reclamantul nu a fost examinat de un endocrinolog. Ea nu poate totuşi contesta competenţa medicului izolatorului CCCEC. În plus, ea constată că din elementele pe care le cunoaşte nu reiese că în cursul perioadei în cauză reclamantul a avut nevoie de o intervenţie chirurgicală urgentă sau că a suferit de o durere severă şi prelungită care să se datoreze lipsei îngrijirii medicale.
48. În urma realizării unei aprecieri globale a faptelor pertinente pe baza dovezilor prezentate, Curtea constată că această plângere este vădit neîntemeiată. Prin urmare, ea trebuie respinsă ca inadmisibilă, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
II. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 5 § 1 AL CONVENŢIEI
49. Invocând articolul 5 § 1 al Convenţiei, reclamantul a susţinut că aplicarea măsurii arestului la domiciliu în perioada 23 - 28 august 2007 a fost ilegală, întrucât instanţele de judecată nu au respectat procedura legală. Articolul 5 § 1 al Convenţiei prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
(...)
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;”
Admisibilitatea
50. Guvernul a invocat excepţia de neepuizare a căilor de recurs interne. El susţine că reclamantul nu a invocat această plângere la Curtea de Apel Chişinău.
51. Reclamantul a susţinut că el a invocat, cel puţin parţial, în faţa Curţii de Apel plângerea privind expirarea perioadei de arest la domiciliu înainte de prelungirea acesteia la 28 august 2007.
52. Curtea consideră că nu este necesar să adopte o anumită poziţie faţă de excepţia invocată de Guvern, întrucât plângerea reclamantului este inadmisibilă din alte motive.
53. Ea notează că, ţinând cont de efectele şi modalităţile de executare (paragraful 24 de mai sus), arestul la domiciliu al reclamantului reprezintă o privare de libertate în sensul articolului 5 al Convenţiei, şi, prin urmare, această dispoziţie este aplicabilă în speţă (N.C. c. Italiei, nr. 24952/94, § 33, 11 ianuarie 2001, Nikolova c. Bulgariei (nr. 2), nr. 40896/98, §§ 60 şi 74, 30 septembrie 2004, şi Danov c. Bulgariei, nr. 56796/00, §§ 61 şi 80, 26 octombrie 2006).
54. Curtea aminteşte că durata unei detenţii este în principiu „legală” în sensul articolului 5 § 1 al Convenţiei dacă ea se bazează pe decizia unei persoane care îndeplineşte funcţii judiciare (Mooren c. Germaniei [GC], nr. 11364/03, § 74, 9 iulie 2009). În speţă, Curtea observă că la 8 august 2007 judecătorul de instrucţie din cadrul Judecătoriei Buiucani a prelungit arestul la domiciliul al reclamantului până la 28 august 2007, ora 11.55 (paragraful 26 de mai sus). Încheierea respectivă nu a fost contestată şi a servit drept temei legal pentru arestul la domiciliu al reclamantului între 23 şi 28 august 2007, ora 11.55.
55. Reclamantul susţine că privarea de libertate din 28 august 2007, înainte de ora 17.00, oră la care Judecătoria Buiucani a pronunţat hotărârea de prelungire a arestului la domiciliu al reclamantului, nu a avut o bază legală.
56. Curtea aminteşte că, în contextul alineatelor c) şi e) ale articolului 5 § 1, ea a statuat că celeritatea cu care jurisdicţiile interne înlocuiesc o ordonanţă/încheiere de aplicare a arestului preventiv care a expirat sau a fost anulată constituie un alt element pertinent pentru a aprecia dacă privarea de libertate a unei persoane trebuie sau nu considerată ca fiind arbitrară (Mooren, citată mai sus, § 80).
57. Curtea relevă că demersul procurorului privind prelungirea privării de libertate a fost depus la 22 august 2007, în termenul prevăzut (paragraful 28 de mai sus) şi că şedinţa de judecată a început la 28 august 2007, ora 10.00 (paragraful 29 de mai sus), adică înainte de expirarea termenului precedent al privării de libertate. Ea notează, de asemenea, că reclamantul a fost obligat să participe la şedinţa de judecată în timpul acelor cinci ore, şi că el a participat efectiv la aceasta. În lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează că privarea de libertate a reclamantului pe 28 august 2007, între ora 11.55 şi ora 17.00 nu a fost arbitrară.
58. Prin urmare, acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat şi trebuie respins ca inadmisibil în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
III. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 5 § 3 AL CONVENŢIEI
59. Invocând articolul 5 §§ 1 şi 3 al Convenţiei, reclamantul a susţinut că reţinerea şi detenţia sa nu s-au bazat pe niciun temei pretinent şi suficient. Articolul 5 § 3 al Convenţiei prevede următoarele:
„Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de § 1 c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii a prezentării persoanei în cauză la audiere.”
A. Admisibilitatea
60. Curtea notează că prezenta plângere nu este vădit neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei. Prin urmare, ea notează în continuare că nu există alte motive de inadmisibilitate. Aşadar, ea trebuie declarată admisibilă.
B. În fond
1. Argumentele părţilor
61. Reclamantul susţine că hotărârile judecătoreşti pe baza cărora s-a aplicat arestarea preventivă şi arestarea la domiciliu nu s-au bazat pe motive pertinente şi suficiente. Reclamantul consideră că prezenta cauză este identică cu cauzele Sarban (citată mai sus, §§ 93-104), Becciev c. Moldovei (nr. 9190/03, §§ 49-64, 4 octombrie 2005), Boicenco c. Moldovei (nr. 41088/05, §§ 139-145, 11 iulie 2006) şi Musuc (citată mai sus, §§ 35-48) în care Curtea a constatat încălcarea articolului 5 § 3 al Convenţiei. El a subliniat că instanţele de judecată interne s-au limitat la reproducerea textelor dispoziţiilor aplicate în cauză. De asemenea, el susţine că aceste hotărâri s-au bazat pe motivul că nu are domiciliu fix, care în opinia lui este fals.
62. Guvernul susţine că instanţele de judecată au adus suficiente motive pentru a justifica privarea de libertate a reclamantului. El a menţionat că ele au ţinut cont de circumstanţa că procesul penal a fost pornit pe baza dispoziţiilor legale aplicabile şi că elementele prezentate de procuror au confirmat participarea reclamantului la săvârşirea infracţiunii. De asemenea, el a precizat că instanţele de judecată şi-au motivat hotărârile: prin gravitatea infracţiunii imputate; prin numărul bănuiţilor şi prin bănuiala de falsificare de documente; prin riscul de a fugi, întrucât reclamantul a dat declaraţii false în ceea ce priveşte domiciliul şi că el ar fi putut fi ajutat de cetăţeni străini să părăsească teritoriul; prin riscul ca reclamantul să influenţeze martorii, deoarece majoritatea lor erau angajaţi subordonaţi ai bănuiţilor şi prin existenţa unei bănuieli verosimile de a crede că reclamantul ar putea falsifica din nou documentele. Guvernul a argumentat că dosarul era complex şi că durata detenţiei reclamantului - din 19 iunie până în 24 iulie 2007 – a fost scurtă.
2. Aprecierea Curţii
a) Principii generale
63. Curtea reaminteşte că nu se poate face o evaluare abstractă a caracterului rezonabil al duratei unei detenţii (Patsouria c. Georgiei, nr. 30779/04, § 62, 6 noiembrie 2007) şi că articolul 5 § 3 din Convenţie nu poate fi interpretat ca permiţând necondiţionat arestarea preventivă atâta vreme cât nu depăşeşte o anumită durată. Orice menţinere în starea de arest preventiv a unui acuzat, chiar şi pentru o durată scurtă, trebuie justificată de autorităţi în mod convingător (a se vedea, printre altele, Chichkov c. Bulgariei, nr. 38822/97, § 66, CEDO 2003-I şi Musuc c. Moldovei, citată mai sus, § 41).
64. Curtea aminteşte că în primul rând este obligaţia autorităţilor judiciare naţionale să se asigure că arestul preventiv aplicat unui acuzat într-o anumită cauză nu excede o durată rezonabilă. În acest scop, ele trebuie să examineze, ţinând cont de principiul prezumţiei nevinovăţiei, toate circumstanţele de natură să ducă la admiterea sau respingerea existenţei unei necesităţi de interes public care justifică o derogare de la regula prevăzută de articolul 5 al Convenţiei, şi să se pronunţe asupra acestui aspect în hotărârile pronunţate de ele pe marginea cererilor de punere în libertate. În stabilirea unei încălcări a articolului 5 § 3 al Convenţiei Curtea se conduce în principal de motivele care figurează în respectivele hotărâri şi de faptele necontestate prezentate de reclamant în recursurile sale (a se vedea, de exemplu, McKay c. Regatul Unit [GC], nr. 543/03, § 43, CEDH 2006‑X). Astfel, motivele în favoarea sau defavoarea punerii în libertate nu trebuie să fie generale şi abstracte (Smirnova c. Rusiei, nr. 46133/99 et 48183/99, § 63, CEDH 2003‑IX (extrase)), ci să se bazeze pe fapte exacte şi pe situaţia personală a reclamantului care justifică privarea de libertate (Aleksanyan c. Rusiei, nr. 46468/06, § 179, 22 decembrie 2008).
65. Curtea aminteşte în cele din urmă cele patru temeiuri fundamentale care pot justifica arestul preventiv al unei persoane acuzate de săvârşirea unei infracţiuni: riscul ca acuzatul să se ascundă (Stögmuller c. Austriei, 10 noiembrie 1969, § 15, seria A nr. 9), riscul ca, odată pus în libertate, să împiedice înfăptuirea justiţiei (Wemhoff c. Germaniei, 27 iunie 1968, § 14, seria A nr. 7), riscul să comită o nouă infracţiune (Matznetter c. Austriei, 10 noiembrie 1969, § 9, seria A nr. 10) sau să tulbure ordinea publică (Letellier c. Franţei, 26 iunie 1991, § 51, seria A nr. 207).
b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
66. Curtea observă că arestul preventiv al reclamantului a durat o lună şi cinci zile, iar arestul la domiciliu cinci luni şi şase zile. Ea aminteşte că a calificat arestul la domiciliu al reclamantului ca primare de libertate în sensul articolului 5 al Convenţiei (paragraful 53 de mai sus).
67. Curtea notează că pentru a motiva privarea de libertate a reclamantului, instanţele de judecată interne au invocat temeiuri care majoritatea dintre ele parafrazează prevederile CPP privind arestul, fără a explica cum se aplică acestea în cazul reclamantului (paragrafele 12, 16, 19, 21, 23, 24, 26, 29 şi 31 de mai sus).
68. Curtea observă că instanţele de judecată naţionale nu s-au pronunţat asupra argumentelor reclamantului în favoarea punerii în libertate. Ea observă în special faptul că instanţele de judecată nu s-au pronunţat asupra a trei argumente ale reclamantului, şi anume faptul că ancheta a durat mai mult de un an din momentul arestării preventive, că el s-a prezentat la autorităţile competente de fiecare dată când a fost chemat şi că, pentru a asigura continuarea procesului, el se angajează să se prezinte la fiecare nouă somaţie. Curtea aminteşte că riscul de a fugi trebuie să fie apreciat în special în lumina a trei elemente care ţin de personalitatea reclamantului, şi anume, simţul moral al acestuia, domiciliul, profesia, resursele, legăturile de familie ale acestuia şi alte tipuri de legături cu ţara în care este urmărit penal (Becciev, citată mai sus, § 58). În speţă, Curtea consideră că instanţele de judecată nu au examinat conexiunile reclamantului cu Republica Moldova în mod corespunzător. Iniţial instanţele de judecată s-au concentrat asupra chestiunii dacă reclamantul are domiciliu fix, în timp ce nu au existat dovezi contradictorii în acest sens, însă, Curtea aminteşte că lipsa unui domiciliu stabil nu creează în sine un pericol de fugă (Sulaoja c. Estoniei, nr. 55939/00, § 64, 15 februarie 2005). În fine, ea constată că instanţele de judecată nu au menţionat nicio dovadă susceptibilă să susţină constatarea că reclamantul putea fugi pe teritoriul Transnistriei unde autorităţile moldoveneşti nu au control.
69. În lumina celor de mai sus, Curtea constată că prezenta cauză nu este diferită de cauzele citate mai sus Sarban, Becciev şi Ignatenco, în care ea a constatat încălcarea articolului 5 § 3 al Convenţiei de către Republica Moldova pe faptul absenţei motivelor pertinente şi suficiente în hotărârile instanţelor de judecată naţionale.
70. În consecinţă, Curtea consideră că motivele invocate de Judecătoria Buiucani şi Curtea de Apel Chişinău în ceea ce priveşte arestul preventiv şi arestul la domiciliu al reclamantului nu sunt „pertinente şi suficiente”. Prin urmare, statuează că a avut loc încălcarea articolului 5 § 3 al Convenţiei.
IV. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCARE ARTICOLULUI 5 § 4 AL CONVENŢIEI
71. Reclamantul s-a plâns de faptul că, în cadrul şedinţei de judecată din 28 iunie 2007, judecătorul de instrucţie nu a admis cererea sa de a examina probele care, în opinia sa, confirmă faptul că avea un domiciliu fix. El a invocat articolul 5 § 4 al Convenţiei prevede următoarele:
„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.”
Admisibilitatea
72. Guvernul a invocat excepţia de neepuizare a căilor de recurs interne, afirmând că reclamantul nu a invocat această plângere în cadrul recursului împotriva încheierii judecătorului de instrucţie din 28 iunie 2007.
73. Reclamantul a susţinut că el a invocat această plângere în faţa Curţii de Apel Chişinău în cadrul şedinţei de judecată anterioare.
74. Curtea constată că din elemente pe care le cunoaşte nu reiese că reclamantul a invocat, separat sau pe fond, în cadrul recursului ordinar declarat la Curtea de Apel Chişinău o plângere în privinţa refuzului judecătorului de instrucţie de a examina dovezile care confirmau că el avea un domiciliu fix. Aşadar, ea constată că reclamantul nu a oferit instanţei de judecată posibilitatea să repare încălcarea invocată. Prin urmare, Curtea admite excepţia invocată de Guvern şi respinge plângerea pe motivul neepuizării căilor de recurs interne, în conformitate cu articolul 35 §§ 1 şi 4 al Convenţiei.
V. CU PRIVIRE LA CELELALTE ÎNCĂLCĂRI INVOCATE
75. Invocând articolul 5 § 1 al Convenţiei reclamantul a susţinut că reţinerea sa şi arestul preventiv nu s-au bazat pe motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune. De asemenea, el a invocat că detenţia ulterioară datei de 22 iunie 2007 a fost ilegală, întrucât el îşi pierduse la această dată calitatea de bănui, iar sub învinuire a fost pus abia la 28 iunie 2007.
76. În observaţiile sale din 12 septembrie 2008, el s-a plâns în temeiul articolului 5 § 4 al Convenţiei că în cadrul şedinţei de judecată din 28 iunie 2007, Curtea de Apel Chişinău i-a refuzat accesul la dosarul cauzei.
77. Ţinând cont de ansamblul elementelor pe care le cunoaşte, şi cu condiţia că este competentă să cunoască acuzaţiile înaintate, Curtea nu găseşte printre plângerile formulate nicio aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţile garantate de Convenţie. Prin urmare, acest capăt de cerere este vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
VI. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
78. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul
79. Reclamantul a pretins 40 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
80. Guvernul a susţinut că suma este excesivă.
81. Curtea consideră că reclamantul a suferit un anumit prejudiciu moral ca urmare a deficienţelor constatate în atitudinea autorităţilor competente. Făcând o evaluare echitabilă, Curtea acordă reclamantului 2 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Costuri şi cheltuieli
82. Reclamantul a solicitat rambursarea sumei de 4 000 EUR care reprezintă costuri şi cheltuieli angajate în faţa Curţii. Reprezentantul reclamantului a făcut trimitere la un contract de reprezentare juridică şi la o recomandare a Baroului Avocaţilor din Republica Moldova din 29 decembrie 2005, care stabileşte tarifele avocaţilor, fără însă a prezenta aceste documente. În schimb, el a prezentat lista detaliată a orelor petrecute asupra prezentei cauze în procedura în faţa Curţii (cincizeci şi cinci de ore).
83. Guvernul a considerat că pretenţiile reclamantului sunt lipsite de temei. El a subliniat că reclamantul nu a prezentat copia contractului de asistenţă juridică semnat cu avocatul. De asemenea, el a adăugat că numărul de ore invocat de avocat şi suma solicitată sunt excesive.
84. Potrivit jurisprudenţei Curţii, reclamantul are dreptul la rambursarea costurilor şi cheltuielilor numai în măsura în care se demonstrează că aceasta au fost suportate în realitate, că au fost necesare şi rezonabile ca mărime. În prezenta cauză, având în considerare documentele care se află la dispoziţia Curţii şi criteriile de mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantului suma de 2 000 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli.
C. Dobânda de întârziere
85. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA,
1. Declară admisibilă, cu majoritate de voturi, plângerea întemeiată pe articolul 5 § 3 al Convenţiei şi inadmisibile celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte, cu patru voturi pentru şi trei împotrivă, că a avut loc încălcarea articolului 5 § 3 al Convenţiei;
3. Hotărăşte, cu patru voturi pentru şi trei împotrivă,
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
i. 2 000 EUR (două mii de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral;
ii. 2 000 EUR (două mii de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de costuri şi cheltuieli;
b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
4. Respinge în unanimitate restul pretenţiilor reclamantului cu titlu de satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba franceză şi comunicată în scris la 15 iulie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi cu articolul 74 § 2 al Regulamentului Curţii, opiniile separate a judecătorilor Gyulumyan, López Guerra şi Motoc sunt ataşate la prezenta hotărâre.
J.C.M.
S.Q.
OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI LÓPEZ GUERRA, ÎMPĂRTĂŞITĂ DE JUDECĂTORUL GYULUMYAN
Eu subscriu la principiile generale privind articolul 5 § 3 al Convenţiei enunţate în paragrafele 63-65 din hotărâre, dar nu şi la modul în care camera le-a aplicat în speţă. Consideră că hotărârile adoptate de instanţele judecătoreşti moldoveneşti nu au încălcat articolul 5 § 3. În opinia mea, hotărârea se bazează pe consideraţii care trebuie lăsate la aprecierea jurisdicţiilor interne.
Durata măsurilor de care se plânge reclamantul este de şase luni şi unsprezece zile în total (o lună şi cinci zile de arest preventiv şi cinci luni şi şase zile de arest la domiciliu). Pe parcursul acestei perioade, instanţele de judecată moldoveneşti au adoptat douăsprezece hotărâri judecătoreşti în cauza reclamantului, arătând clar motivele care justifică menţinerea în arest preventiv a aceluia, iar ulterior în arest la domiciliu, şi în final punerea lui în libertate. Pentru a justifica menţinerea în arest a reclamantului, instanţele de judecată au menţionat riscul de a fugi, de a împiedica investigaţia, de înţelegere secretă între coacuzaţi şi de fabricarea de dovezi care să-l dezvinovăţească.
În ceea ce priveşte natura infracţiunilor de care era acuzat reclamantul, măsurile adoptate de instanţele de judecată naţionale anterior procesului au fost în mod cert rezonabile. Ele s-au bazat pe situaţia personală a reclamantului, pe circumstanţele cauzei şi pe necesitatea de a preîntâmpina toate iniţiativele din partea lui susceptibile să împiedice efectivitatea anchetei. Ele au fost modificate în cursul procedurii la intervale rezonabile, în funcţie de aprecierea dată de instanţele de judecată a evoluţiei situaţiei reclamantului. Astfel, dacă iniţial s-a aplicat măsura arestului preventiv, această măsură a fost ulterior înlocuită cu arestul la domiciliu, iar mai târziu reclamantul a fost pus în libertate cu obligaţia de a nu părăsi ţara.
La modul general, este cert că motivele invocate pentru adoptarea măsurile preventive privative de libertate al unui acuzat la momentul deschiderii unei investigaţii penale pot slăbi gradual, sau chiar pot să dispară, odată cu avansarea procedurii. În anumite cazuri, menţinerea măsurilor restrictive adoptate la început pot fi disproporţionale şi pot duce la încălcarea unor drepturi garantate de articolul 5 § 3 al Convenţiei. Însă, în prezenta cauză lucrurile stau altfel: instanţele de judecată moldoveneşti au modificat progresiv măsurile privative de libertate aplicate reclamantului, într-un mod care nu a fost nici arbitrar, nici disproporţionat. De altfel, ele au motivat într-un mod precis fiecare hotărâre judecătorească. În ceea ce priveşte motivele de drept enunţate în hotărârile respective, din jurisprudenţa noastră reiese că instanţele de judecată trebuie să motiveze clar hotărârile pe care le pronunţă, iar această obligaţie nu se poate înţelege ca impunând un răspuns detaliat la fiecare argument al părţilor (a se vedea García Ruiz c. Spaniei [GC], nr. 30544/96, § 26, CEDH 1999‑I, şi Perez c. Franţri, [GC], nr. 47287/99, § 81, CEDH 2004‑I).
OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI MOTOC
1. Eu nu împărtăşesc poziţia majorităţii, potrivit căreia în speţă a avut loc încălcarea articolul 5 § 3 al Convenţiei. În primul rând, consider că jurisprudenţa Curţii nu oferă argumente suficiente pentru a ajunge la această concluzie. În al doilea rând, motivația expusă în paragraful 68 al hotărârii nu mi se pare clară.
Jurisprudența Curții
2. Jurisprudența Curții pe marginea articolului 5 § 3 este abundentă. În speță, pentru aprecierea caracterului rezonabil al detenției preventive trebuie avute în vedere două chestiuni: motivele invocate de instanțele de judecată interne și temeinicia lor. Ni se par pertinente două hotărâri recente ale Curții. Prima vizează riscul de a fugi, iar a doua justificarea motivelor de detenție.
3. În prima hotărâre, care încă nu este definitivă (Minasyan c. Armeniei, nr. 44837/08, § 64, 8 aprilie 2014), aceeași cameră s-a pronunțat astfel: „deși este adevărat că pe tot parcursul detenției reclamantului instanțele judecătorești naționale s-au bazat pe același raționament în ceea ce privește motivul detenției și că, cu trecerea timpului, acela, în mod inevitabil, a devenit mai puțin relevant, Curtea nu poate tranșa prezenta cauză doar pe această bază că autoritățile nu au avut motive rezonabil să mențină detenția reclamantului în scopul de a-l împiedica să fugă (a se compara cu Panchenko c. Rusiei, nr. 45100/98, § 106, 8 februarie 2005). Având în vedere natura cauzei (adică gravitatea infracțiunii), este rezonabil să ne gândim că riscul ca reclamantul să fugă a persistat de la începutul până la sfârșitul detenției provizorii”.
4. A doua hotărâre (Ovsjannikov c. Estoniei, nr. 1346/12, § 49, 20 februarie 2014) a vizat motivaţia instanţelor judecătoreşti naţionale. Curtea s-a expus în felul următor: „Deşi Curtea constată că hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti s-au bazat pe raţionamente în general similare, ea nu are nimic de reproşat în această privinţă. Ea observă că instanţele de judecată nu au folosit o formulare tip, ci au abordat fiecare suspiciune în parte, şi că au avut o expunere coerentă în ceea ce priveşte motivele care în opinia lor necesitau menţinerea reclamantului în detenţie. Curtea nu găseşte niciun motiv pentru a conchide că instanţele judecătoreşti naţionale şi-au încălcat obligaţia de a pune în balanţă interesul public real de luptă contra infracţiunilor şi principiul respectării libertăţii persoanei consacrat de articolul 5 al Convenţiei. Ea notează în această privinţă că consideraţiile legate de riscul de recidivă sau de împiedicare a bunei desfăşurări a investigaţiei pe care îl prezintă un suspect implică într-o anumită măsură o apreciere probabilistică şi nu se pretează la o demonstraţie fermă.”
Raţionamentul
5. Reclamantul s-a aflat în detenţie o lună şi cinci zile şi a fost arestat la domiciliu timp de cinci luni şi şase zile. Această durată ni se pare rezonabilă având în vedere gravitatea infracţiunii săvârşite – o infracţiune economică gravă, extrema gravitate a prejudiciului cauzat şi riscul ca reclamantul să fugă sau să influenţeze martorii. În plus, Judecătoria Buiucani şi Curtea de Apel Chişinău au reţinut că reclamantul nu a avut domiciliu stabil de mai multă vreme, fapt care nu a fost contestat de avocaţii reclamantului.
6. Odată ce camera a observat pe bună dreptate că absenţa unui domiciliu fix nu poate naşte riscul ca un acuzat să fugă, acest element nu este mai puţin important pentru aprecierea caracterului rezonabil al duratei detenţiei. Judecătoria din Chişinău a admis demersul procurorului de a emite un mandat de arest pe un termen de 30 de zile după ce a constatat că ancheta implica mai multe persoane şi că unele din ele au încercat să influenţeze martorii care erau subordonaţii lor.
7. În acest context, nu se poate înţelege faptul că Curtea a reuşit să constate încălcare articolului 5 § 3 doar bazându-se pe singurul motiv că instanţele de judecată naţionale nu au explicat la modul concret concluzia lor că reclamantul ar putea fugi în Transnistria. Au existat multe alte motive pentru a justifica arestul reclamantului.
Full & Egal Universal Law Academy