Traducere neoficială a variantei franceze a hotărârii,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA NORMA S.R.L. c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 38503/08)
HOTĂRÂRE
(pe fond)
STRASBOURG
3 noiembrie 2011
Această hotărâre este definitivă. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Norma S.R.L. c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (SECŢIA Treia), întrunită la 11 octombrie 2011 în cadrul unui comitet compus din:
Egbert Myjer, preşedinte,
Luis López Guerra,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Marialena Tsirli, Grefier Adjunct al SECŢIEI,
Deliberând la 11 octombrie 2011 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 38503/08) depusă la Curte împotriva Republicii Moldova de către o companie înregistrată în Republica Moldova, Norma S.R.L. („societatea reclamantă”). Societatea reclamantă a sesizat Curtea la 6 august 2008 în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”).
2. Societatea reclamantă a fost reprezentată de dl V. Berlinschi, avocat în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vladimir Grosu.
3. La 15 martie 2010, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamanta este o societate cu răspundere limitată cu sediul în Chişinău.
5. La 18 martie 2005, societatea reclamantă a încheiat un contract cu întreprinderea publică feroviară „Calea Ferată din Moldova” („CFM”), care avea ca obiect proiectarea, construirea şi exploatarea liniilor de cablu a unei reţele de telecomunicaţii cu fibre optice în zona din apropierea căilor ferate, pe sectorul Chişinău – Ungheni – Frontiera de Stat. Unicul fondator al CFM este Guvernul. Potrivit clauzelor contractului menţionat mai sus, societatea reclamantă urma să transmită în proprietate CFM, la finele lucrărilor, o linie cu 8 fibre optice şi să păstreze proprietatea, printre altele, asupra unei linii cu 16 fibre optice.
6. Prin scrisoarea din 26 mai 2006, CFM a solicitat societăţii reclamante să suspende lucrările începute în baza contractului. Prin scrisoarea din 22 iunie 2006, CFM a motivat această decizie prin referirea la întâlnirea din 12 iunie 2006 dintre Ministerul Transporturilor şi Gospodăriei Drumurilor („MTGD”) şi Ministerul Dezvoltării Informaţionale. În procesul-verbal al reuniunii, aceste autorităţi au recomandat CFM să întrerupă executarea contractului din cauza lipsei reglementărilor în acest domeniu şi a unei posibile atingeri aduse intereselor economice ale Moldtelecom S.A., operatorul naţional de telecomunicaţii care aparţine statului.
7. Societatea reclamantă a contestat în instanţa de judecată procesul-verbal din 12 iunie 2006. Prin hotărârea judecătorească din 18 ianuarie 2008, Curtea de Apel Chişinău a admis acţiunea şi a anulat procesul-verbal în cauză, dispunând ca MTGD şi CFM să reia executarea contractului din 18 martie 2005. Prin decizia irevocabilă din 5 martie 2008 Curtea Supremă de Justiţie a menţinut hotărârea Curţii de Apel.
8. La 19 martie 2008, societatea reclamantă a prezentat Departamentului de executare al sectorului Centru titlul executoriu eliberat în baza hotărârii judecătoreşti din 18 ianuarie 2008. La 21 martie, 21 aprilie şi 8 mai 2008, departamentul de executare a solicitat MTGD şi CFM să execute în mod voluntar titlul executoriu în cauză.
9. Între timp, MTGD şi CFM au depus la Curtea Supremă de Justiţie o cerere de revizuire a procesului. La 14 aprilie 2008, directorul CFM a adresat primului-ministru la acea vreme o scrisoarea prin care solicita asistenţă juridică în cadrul examinării cererii de revizuire. La 15 aprilie 2008, primul-ministru a cerut Ministerului Justiţiei, Ministerului Economiei şi Procurorului general al Republicii Moldova să acorde CFM asistenţa juridică solicitată. La 16 aprilie 2008, Curtea Supremă de Justiţiei a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire.
10. La 17 aprilie 2008, procurorul general al Republicii Moldova, acţionând în interesele statului, a introdus o acţiune în declararea nulităţii contractului din 18 martie 2005.
11. Prin încheierea judecătorească din 22 mai 2008, Curtea de Apel Economică a dispus suspendarea lucrărilor prevăzute în contractul în cauză. La 12 iunie 2008, această încheierea a fost menţinută de Curtea Supremă de Justiţie.
12. Statuând asupra fondului la 29 ianuarie 2009, Curtea de Apel Economică s-a pronunţat în defavoarea societăţii reclamante şi a declarat nul contractul din 18 martie 2005. Însă, Curtea Supremă de Justiţie a casat, la 29 octombrie 2009, hotărârea instanţei de judecată inferioare şi a confirmat valabilitatea contractului, anulând măsurile de asigurare impuse prin încheierea instanţei judecătoreşti inferioare din 22 mai 2008. Curtea Supremă de Justiţie a notat, între altele, că legalitatea contractului din 18 martie 2005 a fost deja verificată în cadrul primului proces judiciar (paragraful 7 de mai sus). Curtea Supremă de Justiţie a subliniat faptul că introducerea acţiunii de către procurorul general şi admiterea ei de Curtea de Apel Economică s-au făcut cu încălcarea principiului puterii de lucru judecat. Instanţa supremă a relevat, între altele, faptul că acţiunea procurorului general a fost depusă cu omiterea termenului general de prescripţie extinctivă de 3 ani aplicabil dreptului la acţiune. Curtea Supremă de Justiţie a apreciat că, în aceste condiţii, hotărârea instanţei de judecată inferioare este incompatibilă cu principiul securităţii raporturilor juridice şi a constituit o ingerinţă nejustificată în dreptul de proprietate al societăţii reclamante.
13. La 19 noiembrie 2009, societatea reclamantă şi CFM s-au întâlnit în cadrul unei şedinţe comune. Acestea au decis să reia executarea contractului din 18 martie 2005.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
14. Conform prevederilor articolului 70 § 1 al Codului de executare din 24 decembrie 2004, documentul executoriu va fi executat în termenul indicat în el sau, în cazul în care nu este indicat, într-un termen rezonabil. În virtutea articolului 70 § 2 al aceluiaşi cod, executorul judecătoresc urmează să întreprindă imediat toate acţiunile necesare în vederea executării hotărârii judecătoreşti; curgerea acestui termen se suspendă pe durata suspendării sau amânării executării.
ÎN DREPT
I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 AL CONVENŢIEI ŞI A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR.1
15. Societatea reclamantă a pretins faptul că neexecutarea hotărârilor judecătoreşti din 18 ianuarie şi 5 martie 2008 i-a încălcat dreptul de acees la o instanţă garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, precum şi dreptul de protecţie a proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului nr.1. Paragrafele relevante ale articolelor invocate prevăd următoarele:
Articolul 6 § 1
„Orice persoană are dreptul la judecarea ... într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă ..., care va hotărî ... asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... ”
Articolul 1 al Protocolului nr. 1
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.”
A. Admisibilitatea
1. Cu privire la pretinsa lipsă a statutului de victimă
16. Guvernul susţine că societatea reclamantă nu are statut de victimă. Acesta a notat că, la momentul depunerii cererii la Curte, procedura de executare a hotărârii judecătoreşti din 18 ianuarie 2008 era suspendată din cauza acţiunii civile introduse de procurorul general (paragraful 10-11 de mai sus). Din punctul de vedere al Guvernului, societatea reclamantă nu dispunea de o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în favoarea sa la momentul depunerii cererii la Curte, deoarece procedura iniţiată de procurorul general era încă în curs.
17. Curtea relevă faptul că prin hotărârea judecătorească din 18 ianuarie 2008 Curtea de Apel Chişinău s-a pronunţat în favoarea societăţii reclamante şi a dispus reluarea executării contractului din 18 martie 2005. Această hotărâre judecătorească a fost menţinută prin decizia irevocabilă a Curţii Supreme din Justiţie din 5 martie 2008. Este clar că societatea reclamantă dispunea de o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă pronunţată în favoarea sa şi că la momentul depunerii prezentei cereri această hotărâre judecătorească nu era executată. Prin urmare, nu poate fi spus că drepturile societăţii reclamante nu erau lezate într-un mod concret la momentul sesizării Curţii. Aşadar, ea putea pretinde că este victima unei încălcări în sensul articolului 34 al Convenţiei. Cât despre argumentul privind suspendarea executării hotărârii judecătoreşti din 18 ianuarie 2008 survenită ca urmare a introducerii acţiunii procurorului general, Curtea apreciază că acesta este strâns legat de fondul cauzei şi va fi examinat în cele ce urmează.
Astfel, Curtea respinge excepţia Guvernului.
2. Cu privire la pretinsul abuz de dreptul de a depune o cerere
18. Guvernul a formulat şi excepţia privind inadmisibilitatea cererii pe motivul abuzului de dreptul de a depune o cerere individuală, în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei, din partea societăţii reclamante. În această privinţă, Guvernul consideră că caracterul abuziv rezultă din faptul lipsei calităţii de victimă a societăţii reclamante.
19. Curtea reaminteşte că, în anumite cazuri excepţionale, o cerere poate fi respinsă ca abuzivă dacă reclamantul a pus Curtea în imposibilitatea de a se pronunţa (lipsa informaţiei) sau dacă doreşte deliberat să inducă Curtea în eroare (a se vedea Akdivar et autres c. Turquie, 16 septembrie 1996, §§ 53-54, Recueil des arrêts et décisions 1996‑IV ; Varbanov c. Bulgarie, nr. 31365/96, § 36, CEDH 2000‑X ; et I.S. c. Bulgarie, nr. 32438/96, 6 aprilie 2000). Cu titlu excepţional, utilizarea repetată de către un reclamant a unui limbaj vexatoriu, ameninţător sau provocator la adresa Guvernului pârât, a Curţii sau a grefei poate fi calificată drept „abuz de dreptul de a depune o cerere” şi conduce la respingerea cererii (Stamoulakatos c. Grèce, nr. 32857/96, decizia Comisiei din 3 decembrie 1997 ; Rehak c. Tchéquie, (déc.) nr. 67208/01, 18 mai 2004 ; L.R. c. Autriche, nr. 2424/65, decizia Comisie din 24 mai 1966). Şi iarăşi, Curtea a statuat că abuzul de dreptul de a depune o cerere poate rezulta din utilizarea frivolă a dreptului de recurs (a se vedea Bock c. Allemagne (déc.), nr. 22051/07, 19 ianuarie 2010 ; X. c. RFA (déc.), nr. 3141/67, 30 septembrie 1968).
20. Având în vedere jurisprudenţa citată mai sus, Curtea nu constată în prezenta cauză vreun element care ar conduce la constatarea că societatea reclamantă a abuzat de dreptul său la recurs individual.
Aşadar, şi această excepţie a Guvernului trebuie să fie respinsă.
21. În plus, Curtea constată că cererea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. De asemenea, Curtea constată că cererea nu intră în conflict cu alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ea trebuie declarată admisibilă.
B. Fondul
22. Societatea reclamantă s-a plâns de neexecutarea hotărârilor judecătoreşti din 18 ianuarie şi 5 martie 2008 pronunţate în favoarea sa.
23. Guvernul a susţinut că hotărârea judecătorească irevocabilă pronunţată în favoarea societăţii reclamante este decizia Curţii Supreme de Justiţie din data de 29 octombrie 2009 care a fost executată la 19 noiembrie 2009 (paragrafele 12 şi 13 de mai sus). În orice caz, Guvernul consideră că perioada în timpul căreia executarea hotărârilor judecătoreşti din 18 ianuarie şi 5 martie 2008 a fost suspendată, şi anume perioada dintre 22 mai 2008 şi 29 octombrie 2009 (paragrafele 11 şi 12 de mai sus), nu trebuie luată în considerare la calcularea perioadei de neexecutare. Guvernul pretinde că durata de executare a fost rezonabilă, indiferent de data de la care se consideră că societatea reclamantă a dispus de o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în favoarea sa.
24. Curtea reiterează poziţia sa exprimată în cauzele care privesc neexecutarea hotărârilor judecătoreşti definitive, potrivit căreia, imposibilitatea unui creditor de a obţine executarea integrală şi într-un termen rezonabil a unei decizii pronunţate în favoarea sa constituie o încălcare a dreptului său de acces la justiţie consacrat în articolul 6 § 1 al Convenţiei, precum şi a dreptului său la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului nr.1 (Prodan c. Moldavie, nr. 49806/99, §§ 56 şi 62, CEDH 2004‑III (extrase) ; Sîrbu et autres c. Moldavie, nr. 73562/01, 73565/01, 73712/01, 73744/01, 73972/01 şi 73973/01, § 40, 15 iunie 2004 ; Bourdov c. Russie, nr. 59498/00, § 34, CEDH 2002-III ; Lupacescu et autres c. Moldavie, nr. 3417/02, 5994/02, 28365/02, 5742/03, 8693/03, 31976/03, 13681/03, şi 32759/03, § 24, 21 martie 2006 ; etc).
25. Pentru a se pronunţa asupra respectării exigenţei duratei rezonabile de executare, Curtea ia în considerare complexitatea procedurii, comportamentul părţilor, precum şi obiectul deciziei care urma a fi executată (Raylyan c. Russie, nr. 22000/03, § 31, 15 februarie 2007).
26. Curtea consideră că nu este oportun să pretinzi de la un individ care a obţinut o creanţă împotriva statului în urma unei proceduri judiciare să iniţieze ulterior o procedură de executare silită pentru a obţine satisfacţie (Metaxas c. Grèce, nr. 8415/02, § 19, 27 mai 2004 ; Akashev c. Russie, nr. 30616/05, § 21, 12 iunie 2008).
27. În prezenta cauză, Curtea notează că prin hotărârile judecătoreşti din 18 ianuarie şi 5 martie 2008 instanţele de judecată naţionale au obligat MTGD-ul şi CFM-ul să reia executarea contractului din 18 martie 2005. În opinia Curţii, statul poartă răspundere pentru acţiunile şi omisiunile admise de cele două entităţi, deoarece este vorba de un minister şi o întreprindere publică. În privinţa celei din urmă, Curtea notează că Guvernul nu a demonstrat faptul că întreprinderea se bucură de independenţă instituţională şi operaţională suficientă în raport cu statul (care este proprietar al întreprinderii publice), astfel încât cel din urmă să poată fi exonerat de răspundere în raport cu Convenţia în ceea ce priveşte acţiunile şi omisiunile sale (a se vedea Cooperativa Agricola Slobozia‑Hanesei c. Moldavie, nr. 39745/02, § 19, 3 aprilie 2007 ; Grigoryev et Kakaurova c. Russie, nr. 13820/04, § 35, 12 aprilie 2007 ; Moldavanu c. Roumanie, nr. 13386/02, § 34, 29 iulie 2008).
28. Curtea constată că hotărârea judecătorească din 18 ianuarie 2008 a devenit definitivă la 5 martie 2008 şi a fost executată la 19 noiembrie 2009. Aşadar, durata neexecutării a fost de 1 an, 8 luni şi 15 zile. Curtea nu poate accepta argumentele Guvernului potrivit cărora, perioada de 1 an, 5 luni şi 8 zile, pe parcursul căruia executarea hotărârii judecătoreşti din 18 ianuarie 2008 a fost suspendată (paragraful 23 de mai sus), nu ar trebui luată în calcul. Într-adevăr, suspendarea în cauză a survenit ca urmare a introducerii de către procurorul general a unei acţiuni în declararea nulităţii contractului din 18 martie 2005. Însă, Curtea Supremă de Justiţie, în decizia sa din 29 octombrie 2009, a constatat că această acţiune este contrară principiului puterii de lucru judecat şi a respins-o (paragraful 12 de mai sus). Curtea constată că acţiunea procurorului general era sortită eşecului. Unul din efectele dilatorii ale acestei acţiuni a fost amânarea executării hotărârii judecătoreşti din 18 ianuarie 2008. Având în vedere acest lucru, Curtea consideră că Guvernul nu se poate prevala de suspendarea sus-menţionată pentru a-şi declina răspunderea în privinţa executării întârziate a hotărârii judecătoreşti din 18 ianuarie 2008 (a se vedea, mutatis mutandis, Abramiuc c. Roumanie, nr. 37411/02, § 88, 24 februarie 2009). În acest sens, Curtea ia act de constatarea Curţii Supreme de Justiţie în decizia sa din 19 octombrie 2009 (paragraful 12 de mai sus) conform căreia, admiterea acţiunii procurorului general de către Curtea de Apel a fost contrară principiul securităţii raporturilor juridice şi a constituit o ingerinţă nejustificată în dreptul de proprietate al societăţii reclamante.
29. În ceea ce priveşte comportamentul societăţii reclamante, Curtea notează faptul că aceasta, fiind cooperantă cu autorităţile competente, a luat iniţiativa de a porni procedura de executare silită şi nu a contribuit la întârzierea executării.
30. Aceste elemente sunt suficiente pentru Curte pentru a conchide că neexecutarea tergiversată a deciziilor irevocabile pronunţate în favoarea societăţii reclamante a adus atingere dreptului de acces la justiţie garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, precum şi a dreptului de protecţie a proprietăţii consacrat în articolul 1 al Protocolului nr.1.
II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
31. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
32. Societatea reclamantă a pretins 6 071 857 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material. Ea se bazează pe raportul financiar efectuat de o societate privată. Suma este alcătuită din suma estimată a venitului nerealizat pentru perioada 12 iunie 2009 - 29 octombrie 2009, plus dobânda de întârziere calculată pentru perioada cuprinsă între 30 octombrie 2009 şi 1 septembrie 2010. Societatea reclamantă a pretins 10 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pentru blocarea activităţii sale timp de mai mult de 4 ani. În ceea ce priveşte costurile şi cheltuielile angajate, reclamanta a pretins 4 000 EUR, sumă care reprezintă cheltuielile pentru elaborarea raportului financiar.
33. Guvernul a invocat lipsa legăturii de cauzalitate dintre încălcarea pretinsă a Convenţiei şi prejudiciul material pretins. Acesta a susţinut că evaluarea prezentată de societatea reclamantă este eronată şi poartă un caracter vădit speculativ. Guvernul contestă şi perioada luată în calcul. În ceea ce priveşte prejudiciul moral pretins, Guvernul consideră că suma este neîntemeiată şi excesivă. De asemenea, el consideră că şi cheltuielile sunt exagerate.
34. Având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea consideră că chestiunea privind aplicarea articolului 41 nu este gata pentru a fi tranşată. Ea decide să o rezerve şi să fixeze procedura ulterioară ţinând cont şi de eventualitatea unui acord între Guvern şi societatea reclamantă.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr.1;
3. Hotărăşte că chestiunea privind aplicarea articolului 41 al Convenţiei nu este gata; în consecinţă,
a) o rezervă ;
b) invită Guvernul şi societatea reclamantă să prezinte în scris, în decurs de trei luni, observaţiilor lor asupra chestiunii respective şi să notifice Curţii orice acord la care ei ar putea ajunge.
Redactată în limba franceză şi comunicată în scris la 3 noiembrie 2011, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Marialena TsirliEgbert Myjer
Grefier AdjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy