CASE OF NIT S.R.L. v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

MAREA CAMERĂ

CAUZA NIT S.R.L. ÎMPOTRIVA REPUBLICII MOLDOVA

(Cererea nr. 28470/12)

HOTĂRÂRE
 

STRASBOURG

5 aprilie 2022

Hotărârea este definitivă. Poate suferi modificări de formă.

În cauza NIT S.R.L. împotriva Republicii Moldova,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din:

 Robert Spano, președinte,
 Jon Fridrik Kjølbro,
 Ksenija Turković,
 Síofra O’Leary,
 Yonko Grozev,
 Paul Lemmens,
 Valeriu Griţco,
 Egidijus Kūris,
 Branko Lubarda,
 Stéphanie Mourou-Vikström,
 Jolien Schukking,
 María Elósegui,
 Ivana Jelić,
 Arnfinn Bårdsen,
 Darian Pavli,
 Erik Wennerström,
 Saadet Yüksel, judecători,
și Søren Prebensen, grefier-adjunct al Marii Camere,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 14 octombrie 2020 și 1 decembrie 2021,

pronunță următoarea hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 28470/12) îndreptată împotriva Republicii Moldova prin care o societate de drept moldovenesc, ÎM „Noile Idei Televizate” S.R.L. – NIT S.R.L. („societatea reclamantă”), a sesizat Curtea la 11 mai 2024 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

2. Societatea reclamantă a fost reprezentată succesiv de doamna A. Răileanu și de doamna Z. Curuci, directorii generali ale acesteia, ulterior de domnul P. Bălan, avocat în Chișinău. Doamna A. Nica, consilier, a fost autorizată să prezinte cauza în fața Curții în cursul procedurii orale (art. 36 din Regulamentul Curții – „Regulamentul”). Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său guvernamental, domnul O. Rotari, din cadrul Ministerului Justiției.

3. În cererea sa, societatea reclamantă a susținut că retragerea licenței de emisie a postului său de televiziune („NIT”), prin decizia din 5 aprilie 2012 emisă de Consiliul Coordonator al Audiovizualului („CCA”), a constituit o încălcare a art. 10 din Convenție și că, în consecință, a existat și o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor proprii în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Aceasta a considerat, de asemenea, că procedura inițiată împotriva deciziei sus-menționate a CCA a fost inechitabilă și, prin urmare, a condus la o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție. În plus, a susținut că nu a avut acces la o cale de atac efectivă cu privire la plângerile sale și că a suferit o discriminare, cu încălcarea art. 13 și 14 din Convenție, fiecare articol coroborat cu art. 6 și 10.

4. Cererea a fost atribuită mai întâi Secției a treia a Curții, apoi Secției a doua (art. 52 § 1 din Regulament).

5. La 17 aprilie 2018, cererea a fost comunicată Guvernului.

6. La 3 martie 2020, o cameră a Secției a doua, compusă din Robert Spano, președinte, Valeriu Grițco, Egidijus Kūris, Ivana Jelić, Arnfinn Bårdsen, Darian Pavli și Saadet Yüksel, judecători, și Hasan Bakırcı, grefier adjunct de secție, s-a desesizat în favoarea Marii Camere; niciuna din părți nu s-a opus (art. 30 din Convenție și art. 72 din Regulament).

7. Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu art. 26 § 4 și 5 din Convenție, precum și art. 24 din Regulament.

8. Atât societatea reclamantă, cât și Guvernul au depus observații scrise.

9. La 14 octombrie 2020 a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 § 3 din Regulament). Din cauza crizei sanitare cauzate de pandemia de COVID-19, s-a desfășurat prin videoconferință. Înregistrarea video a ședinței a fost publicată pe site-ul Internet al Curții în ziua următoare.

S-au prezentat:

– pentru Guvern
Domnul O. Rotari, din cadrul Ministerului Justiției,agent guvernamental,
Doamna D. Maimescu, jurist atașat pe lângă Biroul Agentului Guvernamental, din cadrul Ministerului Justiției, consilier;

– pentru societatea reclamantă
Doamna A. Nica, Alianța pentru justiție și drepturile omului, consilier.

Curtea a ascultat declarațiile prezentate de domnul Rotari și de doamna Nica, precum și răspunsurile acestora la întrebările judecătorilor.

ÎN FAPT

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

10. Societatea reclamantă este o societate cu răspundere limitată de drept moldovenesc. Identitatea proprietarilor săi nu este cunoscută de Curte. Postul său de televiziune NIT a fost lansat în Moldova în 1997. Din 2004, a fost difuzat la nivel național.

11. Înainte ca țara să își obțină independența în 1991, deținerea de canale media în Moldova era un privilegiu rezervat exclusiv statului și partidului aflat la putere. În anii ‘90 și la începutul anilor 2000, Televiziunea Națională a Moldovei („TNM”) era singurul post de televiziune din Moldova care oferea acoperire națională. Era pe deplin controlată de stat și se bucura de un cvasimonopol asupra difuzării audiovizuale din țară. La momentul faptelor existau alte două posturi naționale de televiziune: postul public de televiziune rusesc și postul public de televiziune din România, care redifuzau programe din țările respective.

12. La alegerile din 2001, Partidul Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM), care fusese înființat la începutul anilor ‘90 și se declarase succesorul Partidului Comunist al Republicii Sovietice Socialiste Moldova, a obținut șaptezeci și unu din totalul de o sută unu locuri din Parlament. Astfel, a devenit singurul partid aflat la putere. O descriere detaliată a situației mass-media la momentul faptelor poate fi găsită în hotărârea Manole și alții împotriva Moldovei (nr. 13936/02, CEDO 2009). În cauza respectivă, jurnaliștii TNM susțineau, printre altele, că erau obligați să respecte o politică care consta în a consacra un timp de emisie disproporționat pentru reportaje despre acțiunile membrilor partidului politic aflat la putere și a ignora în mare măsură acțiunile și opiniile partidelor de opoziție (ibidem, pct. 105). În 2002, jurnaliștii respectivi au protestat împotriva acestei practici, au intrat în grevă și s-au baricadat în clădirea TNM. În cele din urmă, forțele speciale au luat cu asalt clădirea și jurnaliștii au fost concediați. Această situație a dat naștere unor demonstrații de amploare organizate de opoziție împotriva acțiunilor Guvernului și a practicii de cenzură a televiziunii naționale, unei dezbateri publice pasionale și unor reacții internaționale puternice, în special din partea Consiliului Europei (ibidem, pct. 72-78). În hotărârea sa, Curtea constata următoarele (ibidem, pct. 108):

„[...] pe parcursul celei mai mari părți din perioada examinată, [2001-2004], [TNM] era singurul organism de radioteleviziune din Moldova care producea programe televizate care puteau fi vizualizate în întreaga țară [...]. În plus, aproximativ 60% din populație trăia în zonele rurale, unde accesul la televiziunea prin cablu sau prin satelit era limitat sau inexistent, la fel cum era, potrivit reprezentantului special al Secretarului General, accesul la presa scrisă [...]. În aceste circumstanțe, era crucial pentru funcționarea democrației în Moldova, ca postul de televiziune să transmită știri și informații exacte și neutre, și ca grila de programe să reflecte întreaga gamă de opinii și dezbateri politice din țară, iar autorităților naționale le revenea o puternică obligație pozitivă să creeze condițiile necesare în acest sens.”

13. Curtea a hotărât că autoritățile naționale moldovenești nu își îndepliniseră obligațiile pozitive care le reveneau în temeiul art. 10 din Convenție în măsura în care cadrul legislativ era viciat (ibidem, pct. 111) și a concluzionat că această dispoziție a fost încălcată.

14. În contextul faptelor descrise mai sus și în fața reacțiilor naționale și internaționale pe care le-au suscitat, Guvernul a decis să elaboreze o nouă legislație privind radiodifuziunea. „Nota informativă” anexată la proiectul Codului audiovizualului din 2006 („codul”) prevedea, în special, următoarele: „Prezentul proiect de lege are ca scop instituirea principiilor democratice de funcționare a sectorului audiovizual în Republica Moldova, asigurarea protecției drepturilor consumatorilor de programe [...]”. Nota preciza că proiectul viza „să echilibreze libertatea audiovizualului cu «mai multă responsabilitate» din partea radiodifuzorilor, în special în privința respectării «drepturilor consumatorilor de programe» care acum vor avea «posibilitatea de a se adresa la instanțele abilitate pentru a-și asigura condițiile de rigoare pentru formarea liberă a opiniilor».”[1]

15. Departamentul Media al Consiliului Europei a fost implicat în procesul legislativ. A solicitat ca doi experți din domeniul media să analizeze și să comenteze proiectul de lege. În raportul lor din mai 2006, acești experți au salutat, printre altele, faptul că proiectul de lege preciza procedurile și criteriile de acordare a licențelor pentru radiodifuzorii privați.

16. În ceea ce privește art. 7 din proiectul de cod, consacrat echilibrului și pluralismului politico-social (infra, pct. 85), experții au considera „lăudabil” principiul enunțat la al doilea alineat. Aceștia nu au făcut comentarii cu privire la dispoziția corespunzătoare art. 7 alin. (4) din textul final al proiectului de cod.

17. În ceea ce privește art. 27 din proiectul de cod, referitor la retragerea licențelor de emisie, și art. 38, consacrat sancțiunilor, experții au propus să i se lase CCA competența de a stabili sancțiunea care trebuia aplicată sau de a nu o aplica, în loc de a impune obligația de a retrage licența. În plus, au sugerat majorarea listei de sancțiuni de la trei (avertizare publică, amendă, retragerea licenței) la cinci sancțiuni (avertizare publică, amendă, retragerea dreptului de difuzare a anunțurilor publicitare, suspendarea temporară a licenței, retragerea licenței) și de a rezerva retragerea licenței pentru încălcări grave și repetate ale codului. Aceste propuneri au fost incluse în textul final al codului (infra, pct. 85).

18. În plus, experții Consiliului Europei au identificat în proiectul de cod o serie de deficiențe legate în special de structura CCA. S-a considerat că structura propusă permitea Guvernului să exercite o influență și un control nejustificat asupra CCA și, prin intermediul acestuia, asupra tuturor radiodifuzorilor. Au fost făcute mai multe propuneri de îmbunătățire a proiectului de lege, toate fiind acceptate de Parlamentul Republicii Moldova și incluse în textul final al codului (infra, pct. 85). Astfel, Parlamentul a respins ideea, prezentată în proiectul de lege, de numire a membrilor CCA „ținând cont de numărul de mandate deținute de grupurile parlamentare legal constituite”. Parlamentul a acceptat propunerile de a extinde principalele sectoare ale societății civile în categoria de organizații care ar putea desemna candidați, de a fi prezentată o fișă detaliată a postului, de a introduce un sistem de mandate pe etape eșalonate pentru membrii CCA și de a le elimina statutul de „funcționar public”, precum și propunerile privind finanțarea CCA.

19. Codul a fost adoptat de Parlament la 27 iulie 2006 și a rămas în vigoare până la 1 ianuarie 2019, când a fost înlocuit de Codul serviciilor media audiovizuale din 2018.

20. La 5 aprilie 2009 au avut loc alegeri parlamentare în Republica Moldova. Potrivit primelor rezultate, anunțate pe 6 aprilie, partidul de guvernare a câștigat alegerile la limită. Au urmat acuzații de fraudă electorală, manifestații și operațiuni ample desfășurate de poliție și de unități ale forțelor speciale (evenimentele în cauză sunt prezentate de Curte în hotărârea Iurcu împotriva Republicii Moldova, nr. 33759/10, pct. 6-9, 9 aprilie 2013). În luna iulie a aceluiași an au avut loc noi alegeri. La finalul acestor alegeri, PCRM pierdea majoritatea în Parlament și devenea singurul partid de opoziție, cu 48 din totalul de 101 mandate de deputați. Alianța pentru Integrare Europeană (AIE), formată din patru partide politice mici, forma noul guvern.

21. Potrivit informațiilor prezentate de părți, la 1 ianuarie 2012 în Republica Moldova existau 64 de licențe de emisie, dintre care cinci aveau acoperire națională.

22. Potrivit unui studiu realizat de Centrul pentru Jurnalism Independent din Moldova în martie 2012, cele trei posturi naționale de televiziune care se bucurau de cea mai mare audiență erau următoarele: Prime TV (un canal care retransmitea postul public rus de televiziune și introducea în emisiunile sale conținut local) cu 47,9% din audiență; Moldova 1 (fostul TNM) cu 34,5% din audiență; NIT (retransmitea un canal de televiziune rusesc și introducea în emisiunile sale conținut local) cu 26,3% din audiență. Posturile de televiziune cu acoperire națională de pe locurile patru și cinci erau 2Plus (care preluase frecvența ce aparținea anterior postului public românesc de televiziune, retransmitea un canal românesc și introducea conținut local), cu 6,9% din audiență, și EuroTV Chișinău, cu 2,7% din audiență.

23. Aceste cinci canale erau difuzate pe frecvențe analogice.

24. Hotărârea parlamentară (disponibilă public) prin care a fost confirmată numirea membrilor CCA indica faptul că șase dintre cei nouă membri care formau CCA în 2012 au fost desemnați înainte de schimbarea guvernului produsă în 2009. Trei membri ai CCA au fost desemnați în 2006 și au rămas în funcție până în 2012, trei au fost desemnați în 2008 și au rămas în funcție până în 2014 și trei au fost desemnați în 2011 și au rămas în funcție până în 2017.

25. Canalul de televiziune NIT a fost lansat în Moldova în 1997. În 2004, a început să emită la nivel național. La 7 mai 2008, CCA a acordat societății reclamante, în temeiul art. 23 din cod, o nouă licență de emisie cu o durată de valabilitate de șapte ani.

26. Clauzele licenței indicau faptul că radiodifuzorul era obligat să respecte dispozițiile codului. În conformitate cu punctul 3.1 lit. e) din licență, acesta avea, de asemenea, obligația de a informa publicul în mod complet, corect și prompt, în spiritul dispozițiilor Constituției și al pluralismului de opinie.

27. Din informațiile publicate pe site-ul internet al CCA, în special din rapoartele anuale întocmite și publicate de acest organism începând din 2007, reiese că, între data intrării în vigoare a codului și cea a retragerii licenței societății reclamante, CAA a sancționat pentru încălcarea dispozițiilor codului mai multe societăți care dețineau licențe de emisie pentru posturi de televiziune și de radio, inclusiv societatea reclamantă. Rapoartele anuale pentru 2007 și 2008 arată că CCA a aplicat 43 de sancțiuni în 2007 și peste 25 de sancțiuni în 2008.

28. Din informațiile furnizate de CCA reiese că, la 15 mai 2007, a aplicat societății reclamante o amendă de 2 000 de lei moldovenești (MDL), adică aproximativ 122 de euro (EUR), pentru motivul că NIT difuzase publicitate înșelătoare în cursul uneia dintre emisiunile sale, și, la 23 mai 2007, a emis o avertizare publică întrucât, în timpul unei campanii electorale care a avut loc în aceeași lună, buletinele de știri ale NIT au încălcat, în special, art. 7 alin. (1) și (4) lit. c) din cod. Ulterior, i-a acordat șapte zile pentru a se asigura că buletinele de știri ale NIT respectă dispozițiile relevante ale codului. Informațiile CCA nu indică nicio sancțiune impusă societății reclamante în 2008.

29. Din dosarul prezentat de părți Curții reiese că, între 2009 și 2011, CCA a aplicat unsprezece sancțiuni societății reclamante pentru motivul că se constatase, în urma verificărilor efectuate de CCA fie din oficiu, fie ca urmare a plângerilor formulate în fața sa, că NIT încălcase dispozițiile art. 7 din cod. În cursul acestor verificări, CCA a constatat, în special, că în buletinele de știri postul de televiziune NIT era părtinitor și orientat politic în favoarea PCRM, încălcând astfel prevederile art. 7 alin. (2), și că nu oferea celorlalte părți posibilitatea de a răspunde la acuzațiile formulate împotriva lor, ceea ce era contrar art. 7 alin. (4). A aplicat societății reclamante următoarele sancțiuni:

i) la 24 martie 2009, avertizare publică pentru încălcarea art. 7 alin. (1), (2), (3) și (4) lit. b) și c); societatea reclamantă nu a contestat această sancțiune;

ii) la 6 noiembrie 2009, amendă în valoare de 5 400 MDL (aproximativ 330 EUR) pentru încălcarea art. 7 alin. (1), (2), (3) și (4) lit. b) și c); societatea reclamantă a contestat această sancțiune în instanță, dar nu a avut câștig de cauză și hotărârile judecătorești au rămas definitive;

iii) la 30 martie 2010, amendă în valoare de 5 400 MDL (aproximativ 330 EUR) pentru încălcarea art. 16 alin. (1), (2), (3) și (3) lit. b) și c); societatea reclamantă a contestat această sancțiune în instanță, dar nu a avut câștig de cauză și hotărârile judecătorești au rămas definitive;

iv) la 15 septembrie 2010, amendă în valoare de 5 400 MDL (aproximativ 330 EUR) pentru încălcarea art. 7 alin. (1), (2), (3) și (4) lit. b) și c); societatea reclamantă a contestat această sancțiune în instanță, dar nu a avut câștig de cauză și hotărârile judecătorești au rămas definitive;

v) la 29 octombrie 2010, suspendarea pentru trei zile a dreptului de a difuza publicitate, pentru încălcarea art. 7 alin. (1) și (4) lit. b) și c); societatea reclamantă a contestat această decizie în instanță și a obținut anularea acesteia pentru motive procedurale;

vi) la 10 noiembrie 2010, amendă în valoare de 5 400 MDL pentru încălcarea art. 7 alin. (1) (2), (3) și 4 lit. c); societatea reclamantă a contestat această decizie în instanță și a obținut anularea acesteia pentru motive procedurale;

vii) la 19 noiembrie 2010, suspendarea pentru cinci zile a dreptului de a difuza publicitate, pentru încălcarea art. 7 alin. (1), (2), (3) și (4) lit. c); societatea reclamantă a contestat această decizie în instanță și, în același timp, a solicitat suspendarea executării acesteia până la soluționarea procedurii pe fond; prin încheierea interlocutorie din 13 decembrie 2010, care putea fi atacată cu recurs în același timp cu hotărârea pe fond, instanțele au respins cererea de suspendare; în cele din urmă, acestea au anulat decizia CCA pentru motive procedurale;

viii) la 18 mai 2011, avertizare publică pentru încălcarea art. 7 alin. (1), (2), (3) și (4) lit. c); societatea reclamantă nu a contestat această sancțiune; în același timp cu NIT, alte șase posturi de televiziune au primit avertizare pentru încălcarea art. 7 din cod;

ix) la 27 mai 2011, amendă de 5 400 MDL pentru încălcarea art. 7 alin. (1), (2), (3) și (4) lit. c); societatea reclamantă nu a contestat această sancțiune în instanță și a plătit amenda; în același timp cu NIT, alte două canale de televiziune au primit o avertizare pentru încălcarea art. 7 din cod în buletinele lor de știri;

x) la 3 iunie 2011, suspendarea pentru cinci zile a dreptului de a difuza publicitate, pentru încălcarea art. 7 alin. (1), (2), (3) și (4) lit. b) și c); societatea reclamantă a contestat această decizie în instanță, dar nu a avut câștig de cauză și hotărârile judecătorești au rămas definitive după retragerea licenței sale de emisie; în același timp cu NIT, alte două canale de televiziune, inclusiv canalul național, au primit avertizare pentru încălcarea art. 7 din cod în buletinele lor de știri;

xi) la 24 iunie 2011, suspendarea licenței de emisie timp de cinci zile pentru încălcarea art. 7 alin. (1), (2), (3) și (4) lit. a), b) și c); societatea reclamantă a contestat această decizie în instanță, dar nu a avut câștig de cauză și hotărârile judecătorești au rămas definitive după retragerea licenței sale de emisie; în același timp cu NIT, un alt post de televiziune a fost sancționat pentru încălcarea art. 7 din cod în buletinele sale de știri; postul respectiv a fost amendat.

30. NIT a fost, de asemenea, sancționat de două ori între 2009 și 2011 pentru încălcarea altor dispoziții ale codului. În plus, de două ori în 2010, i s-a impus un termen-limită pentru respectarea dispozițiilor codului, fără a face obiectul unei sancțiuni.

31. De asemenea, din informațiile prezentate de părți în fața Curții reiese că CCA a respins, de asemenea, plângeri formulate împotriva NIT. Astfel, la 29 octombrie 2010, a respins plângerea depusă la 22 octombrie 2010 de reprezentantul la Comisia Electorală Centrală al unui partid politic rival al PCRM, care pretindea că una dintre emisiunile NIT încălcase principiile imparțialității și pluralismului de opinii și că partidul politic pe care îl reprezenta fusese privat de dreptul la replică. La 7 ianuarie 2012, a respins o cerere a Inspectoratului Național pentru Supravegherea Producției Alcoolice, formulată la 16 decembrie 2011, prin care se solicita sancționarea NIT pentru încălcarea legislației în materie de publicitate. La 29 martie 2012, a respins cererea pe care un deputat a depus-o la 15 martie 2012 în vederea sancționării NIT pentru că difuzase în cursul știrilor de seară un reportaj – propagandistic potrivit deputatului – privind o agenție de presă rusă, reportaj în care se afirma că în Moldova vor avea loc tulburări la scară largă în timpul alegerilor prezidențiale și că prim-ministrul și președintele se pregăteau să fugă din țară.

a)      Procedura de monitorizare

32. La 29 martie 2012, în cursul unei ședințe publice, CCA a decis să efectueze o monitorizare tematică a buletinelor de știri ale tuturor posturilor de televiziune cu acoperire națională, inclusiv postul de radio Vocea Basarabiei, în vederea verificării respectării art. 7 din cod.

33. În conformitate cu art. 37 alin. (1), art. 40 alin. (1) lit. a), b) și d) și art. 41 alin. (1) lit. a) din cod, au fost supuse monitorizării pentru o perioadă de 5 zile principalele buletine de știri ale postului de radio privat Vocea Basarabiei (Știri, difuzat la orele 18.00), ale postului public de televiziune Moldova 1 (Mesager, difuzat la orele 19.00) și ale posturilor de televiziune private Prime (Primele știri, difuzat la orele 21.00), EuroTV Chișinău (Știri, difuzat la orele 20.30), NIT (Curier, difuzat la orele 22.00) și 2 Plus (Reporter, difuzat la orele 19.00).

34. Metodologia urmată pentru acest exercițiu, care includea măsurători comparative și cronometrice ale conținutului, a fost elaborată de CCA în colaborare cu experți din Uniunea Europeană (UE) și Consiliul Europei. Doi experți internaționali au participat în calitate de observatori la monitorizarea efectuată în conformitate cu această metodă între 2010 și 2011 și au confirmat rezultatele prezentate la momentul faptelor de CCA.

b)     Raportul de monitorizare

35. Raportul de monitorizare privind respectarea art. 7 din cod („raportul de monitorizare”) furniza, pentru fiecare canal sau stație, o sinteză a datelor privind timpul de emisie consacrat aspectelor referitoare la diferite partide sau personalități politice, inclusiv numărul de secunde în care aceste întrebări fuseseră prezentate într-un mod pozitiv, negativ sau neutru. Pentru fiecare canal sau stație, acest rezumat era însoțit de observații. Raportul atesta că buletinele de știri ale postului de radio Vocea Basarabiei, precum și cele ale posturilor de televiziune Moldova 1, Prime, EuroTV Chișinău și 2 Plus trataseră știrile potrivit unei structuri echilibrate și respectaseră principiul pluralității surselor de informare pentru subiectele care puteau fi controversate. Cu toate acestea, rezultatele date pentru Moldova 1 indicau că în buletinele sale de știri canalul oferise un timp de emisie net superior partidelor care se aflau la putere.

36. În ceea ce privește NIT, raportul arăta că știrile difuzate de postul de televiziune privind AIE totalizaseră mai mult de 1 oră și 32 de minute, timp în care, potrivit documentului, alianța fusese evocată neutru timp de doar 8 secunde și negativ restul timpului, în timp ce știrile despre PCRM duraseră mai mult de 41 de minute, dintre care 34 de minute neutru, 6 minute pozitiv și doar 44 de secunde negativ. Raportul concluziona că acest dezechilibru era contrar art. 7 alin. (2) din cod. De asemenea, releva faptul că, în timpul știrilor, reprezentanții Guvernului, ai Parlamentului și ai Primăriei Chișinău erau prezentați doar în mod negativ și că nu li s-a oferit niciun moment posibilitatea de a răspunde, în conformitate cu art. 7 alin. (4) lit. c) din cod. Raportul mai adăuga faptul că reprezentanții PCRM și cei implicați în organizarea împreună cu acest partid a manifestațiilor împotriva Guvernului erau întotdeauna menționați într-un mod elogios sau neutru.

37. În plus, raportul observa că în buletinele sale de știri NIT mediatizase protestele organizate de PCRM împotriva guvernului, difuzase un clip video cu propagandă ostilă guvernului și utilizase titluri care erau asimilabile manipulării. Raportul observa că, de exemplu, într-o secvență dedicată unui sondaj de opinie realizat de jurnaliștii NIT pe străzile din Chișinău, Hâncești și Strășeni, canalul a prezentat exclusiv opinii ale simpatizanților PCRM care formulau critici la adresa guvernului; raportul constata că acest fapt constituia o încălcare a art. 7 alin. (4) lit. c) din cod.

38. În plus, raportul arăta că, relatând despre manifestațiile organizate de PCRM, NIT utilizase titluri și citase declarații oficiale făcute cu aceste ocazii fără a prezenta imagini ale documentelor care fuseseră evocate. Raportul concluziona că NIT a încălcat, pe de o parte, art. 7 alin. 4 lit. a) din cod, care impunea ca toate informațiile să fie exacte și, pe de altă parte, lit. b) a aceluiași alineat întrucât, înainte de a citi o declarație a membrilor Consiliului Municipiului Căușeni, prezentatorul jurnalului introdusese subiectul cu aceste cuvinte: „Indignați de cinismul AIE, consilierii municipali din Căușeni cer demisia guvernului incompetent”.

39. În sfârșit, raportul concluziona că canalul NIT promovase un limbaj jurnalistic agresiv, că adesea nu respectase cerințele privind diversificarea surselor și că recursese la imagini, trucuri de montaj sau comentarii destinate să denatureze faptele sau să prezinte într-o lumină negativă subiectul reportajului.

c)      Decizia CCA

40. La 2 aprilie 2012, o copie a raportului de monitorizare a fost transmisă societății reclamante. În scrisoarea atașată, aceasta era informată că buletinele sale de știri și cele ale celorlalți radiodifuzori naționali au făcut obiectului unei monitorizări în aplicarea deciziei CCA din 29 martie (supra, pct. 32), că rezultatele acestui exercițiu de monitorizare vor fi discutate în cadrul unei ședințe publice a CCA care urma să aibă loc la 5 aprilie 2012, începând cu orele 10.00, și că societatea reclamantă era obligată să participe la ședință.

41. În procesul-verbal al ședinței din 5 aprilie 2012 se pot citi cele ce urmează. Au fost prezenți la ședință, printre alții, opt dintre cei nouă membri ai CCA, precum și reprezentantul NIT. Acesta a răspuns la întrebări și a declarat că, deși acest lucru putea părea paradoxal, NIT era satisfăcut de conținutul raportului de monitorizare întrucât se observa în raport că postul avusese în esență o poziție neutră față de PCRM și față de alte partide politice. În discuțiile care au urmat cu privire la concluziile raportului de monitorizare referitoare la NIT, mai mulți membri ai CCA au vorbit despre „manipulare” și „răspândire de știri false” pentru a descrie modul în care NIT își prezenta buletinele de știri. Într-un buletin de știri, unul dintre liderii AIE fusese comparat cu Hitler și toți liderii fuseseră clasificați drept „criminali”, „bandiți” și „escroci”. Următorii termeni fuseseră utilizați pentru a descrie guvernul AIE: „regim dictatorial”, „regim neconstituțional”, „uzurpatori de putere”, „trădători”, „grupul celor trei uzurpatori” și „bandă de infractori”. Unii membri ai CCA au considerat că buletinele de știri ale NIT incitau la ură, violență și xenofobie. Au observat, de exemplu, că, într-o secvență referitoare la manifestațiile împotriva guvernului, se auzeau sloganuri precum „Uzurpatori, plecați din Moldova” sau „Dușmani ai poporului” și că, într-o altă secvență consacrată alteia dintre aceste manifestații, demonstranții au fost auziți spunând: „vom declanșa o luptă împotriva trădătorilor de la putere pentru a recâștiga suveranitatea Moldovei” și „nu avem nevoie de acești lachei pseudo-românizați ai Occidentului”. Un membru al CCA a exprimat opinia că buletinele de știri erau prezentate în așa fel încât să nu se poată face distincție între fapte și opiniile părtinitoare ale jurnaliștilor care făceau comentarii despre aceste fapte. NIT a fost, de asemenea, criticat pentru că anunțase public datele și locațiile manifestațiilor organizate de PCRM împotriva guvernului. Un membru al CCA a declarat că problema nu o reprezintă faptul că guvernul fusese criticat, postul de televiziune fiind liber să descrie guvernul cum dorea în emisiunile sale. A subliniat însă că postul era obligat să respecte regulile privind pluralismul în buletinele sale de știri. Totodată, un membru al CCA a declarat că art. 7 alin. (2) din cod privea, printre altele, perioadele de campanie electorală și că buletinele de știri nu puteau rămâne neutre față de guvern. La rândul său, a considerat că unicul scop al monitorizării fusese impunerea de noi sancțiuni asupra NIT și că, în cazul în care CCA continua să sancționeze postul de televiziune, acest demers risca să fie interpretat ca un atac la adresa libertății de exprimare. Și-a exprimat opinia că ceilalți membri ai CCA executau în tăcere instrucțiuni politice și i-a îndemnat pe aceștia să acționeze în mod responsabil, chiar dacă aveau puterea de a impune închiderea unui post de televiziune.

42. La finalul dezbaterii, membrul CCA însărcinat să prezinte constatările raportului de monitorizare a luat cuvântul și a declarat că își asuma în continuare responsabilitățile și că, în acea zi, își asuma responsabilitatea de a propune aplicarea postului NIT, conform abordării progresive, sancțiunea retragerii licenței de emisie. Această propunere a fost supusă la vot și acceptată cu șapte voturi pentru și unul împotrivă.

43. Emisă în aceeași zi, decizia CCA reamintea concluziile enunțate în raportul de monitorizare (supra, pct. 35-39) și indica următoarele:

„În același timp, derogările constatate cad sub incidența art. 10 alin. (5) [din cod] [...].

Potrivit condițiilor licenței de emisie [...], pct. 3.1, lit. a), «titularul licenței este obligat să-și desfășoare activitatea în condițiile respectării Codului [...]», și lit. e), «să-și desfășoare activitatea în condițiile respectării: dreptului la informare completă, veridică și operativă în spiritul prevederilor constituționale, precum și a pluralismului de opinii».

Totodată, menționăm că [...] NIT a fost avertizat public, prin decizia CCA [...] din 18.05.2011, pentru derogări de la prevederile art. 7 [...] [din cod]. Prin decizia CCA [...] din 27.05.2011, i-a fost aplicată o amendă [...] pentru derogări repetate de la prevederile art. 7 [...] [din cod]. Prin decizia CCA [...] din 03.06.2011, [...] o sancțiune (...) sub formă de suspendare a dreptului de difuzare a publicității (...) pentru derogări repetate de la prevederile art. 7 [...], iar prin decizia CCA [...] din 24.06.2011 [...], i-a fost suspendată licența de emisie pentru o perioadă de 5 zile pentru derogări repetate de la prevederile art. 7 [...] [din cod].

Luând în considerare Deciziile [...] din 6.11.2009, [...] din 15.09.2010, [...] din 18.05.2011, [...] din 27.05.2011, [...] din 03.06.2011 și [...] din 24,062011 a urmare a examinării Raportului de monitorizare [...] [și] a dezbaterilor publice, [CCA], în baza prevederilor [codului], decide:

[...] A aproba Raportul de monitorizare [...]

[...] A avertiza public [...] fondatoarea postului de televiziune «Moldova 1», pentru derogări de la prevederile art. 7 alin. (2) [din cod], în conformitate cu art. 38 alin. (3), lit. a) [din cod].

[...] A retrage licența de emisie [...] pentru postul de televiziune NIT, în conformitate cu art. 27 alin. (1), lit. a), b), alin. (2) și art. 38 alin. (1), lit. e), alin. (2), lit. b), f), alin. (3) [din cod], pentru derogări repetate de la prevederile art. 7 alin. (1), (2) și (4), lit. a), b) și c) și art. 10 alin. (5) [din cod] și pct. 3.1 lit. a) și e) a condițiilor licenței de emisie”.

44. Decizia CCA a fost publicată în Monitorul Oficial la 6 aprilie 2012.

a)      Cererea prealabilă introdusă în fața CCA

45. La 5 aprilie 2012, societatea reclamantă a formulat în fața CCA o cerere prealabilă împotriva deciziei de retragere a licenței. Invocând art. 14 din Legea nr. 793-XIV/2000 a contenciosului administrativ (infra, pct. 87), a solicitat anularea retragerii licenței de emisie. A pledat, în esență, că decizia CCA era nelegală și nemotivată și că, în consecință, aceasta aducea atingere independenței editoriale a NIT, încălcând astfel dreptul la libertatea de exprimare.

46. La 27 aprilie 2012, CCA a respins ca nefondată cererea prealabilă cu care fusese sesizată de societatea reclamantă. A declarat, pe scurt, că licența de emisie a fost retrasă după ce fuseseră aplicase progresiv toate celelalte sancțiuni prevăzute la art. 38 din cod.

b)     Cereri de asigurare a acțiunii

47. La 6 aprilie 2012, societatea reclamantă a sesizat Curtea de Apel Chișinău („curtea de apel”) cu o acțiune împotriva deciziei CCA din 5 aprilie 2012 (infra, pct. 55) și, în același timp, a solicitat suspendarea executării deciziei până la pronunțarea unei hotărâri pe fond și adoptarea unor măsuri de asigurare a acțiunii. A invocat art. 21 din Legea nr. 793-XIV/2000 a contenciosului administrativ (infra, pct. 87) și art. 174, 175 și 177 din Codul de procedură civilă („CPC”). S-a motivat în acțiune că, în absența unei măsuri de asigurare a acțiunii, executarea hotărârii pe fond ar fi în mod evident dificilă, și chiar foarte probabil imposibilă, dacă ar fi în favoarea sa. În plus, societatea reclamantă a susținut că executarea imediată a deciziei ar cauza pierderi grave și iminente și ar distruge postul de televiziune.

48. A explicat faptul că, în conformitate cu normele aplicabile, titularul licenței de emisie trebuia, în cazul retragerii licenței, să restituie licența CCA și că, având în vedere natura activității autorizate de licența de emisie, executarea măsurii impunea titularului să suspende emisiunile pe o perioadă nedeterminată sau chiar să înceteze în totalitate să mai emită. Societatea reclamantă a concluzionat că executarea măsurii pe care o contesta afecta angajații NIT în ceea ce privește bunăstarea lor psihică și financiară, ducea la pierderea oricărui sprijin comercial actual sau viitor pentru postul de televiziune, acesta fiind obligat să rezilieze celelalte contracte în curs, ceea ce risca să se traducă prin penalități majore și obligații financiare. A adăugat că executarea măsurii contestate aducea atingere dreptului postului de televiziune la libertatea de exprimare, în special dreptului de a comunica informații și dreptului publicului de a le primi. În sfârșit, a precizat că, în cazul în care ar restitui licența, frecvențele de emisie corespunzătoare ar fi oferite altor radiodifuzori în cadrul unei proceduri publice de licitație, ceea ce, în opinia sa, ar face practic imposibilă executarea unei hotărâri pe fond pronunțată în favoarea sa.

49. Prin încheierea din 9 aprilie 2012, curtea de apel a respins cererea de suspendare a executării măsurii. Aceasta s-a pronunțat după cum urmează:

„Examinând argumentele formulate în cerere [de către societatea reclamantă], [curtea de apel] consideră că cererea este nefondată și trebuie respinsă [...].

În temeiul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 793-XIV/2000, [societatea reclamantă] putea cere suspendarea executării actului administrativ concomitent cu momentul introducerii procedurii în fața Curții.

Instanța [...] [dorește] să reamintească faptul că decizia CCA [...] din 5 aprilie 2012 a avut ca efect încetarea activității postului de televiziune NIT [...]. Prin suspendarea [executării] actului administrativ contestat, instanța s-ar expune [riscului] de a examina fondul cauzei, inadmisibil în această etapă a procedurii, în conformitate cu prevederile CPC.

[Având în vedere] [...] că motivele demersului [societății reclamante] de suspendare a [executării] actului administrativ nu au fost justificate prin aceasta, instanța [...] consideră că este necesară respingerea demersului”.

50. La 10 aprilie 2012, societatea reclamantă și-a reiterat cererea de suspendare a executării în fața curții de apel, invocând aceleași dispoziții de drept intern (supra, pct. 47). A pledat din nou că risca să sufere un prejudiciu iminent și în parte ireversibil. A adăugat, pe de o parte, că autoritățile competente au informat-o la 6 aprilie 2012 că emisia sa urma să înceteze și, pe de altă parte, că preocupările pe care le exprimase anterior se confirmaseră atunci când un membru al CCA a declarat presei că frecvențele de emisie vizate de licența retrasă vor face obiectul unui anunț de licitație publică.

51. Prin încheierea din 11 aprilie 2012, curtea de apel a respins cererea societății reclamante. Aceasta s-a pronunțat după cum urmează:

„Examinând argumentele formulate în noua cerere [de către societatea reclamantă], [curtea de apel] consideră că cererea este nefondată și trebuie respinsă [...].

[...] La 9 aprilie 2012, [instanța] a respins o cerere similară [din partea societății reclamante] [...].

[...] încheierea [...] din 9 aprilie 2012 [...] a fost notificată reprezentantului [societății reclamante] la aceeași dată, [însoțită] de o explicație potrivit căreia [societatea reclamantă] poate, în termen de 15 zile, să o atace cu recurs [împotriva hotărârii înainte de declararea dreptului] [...], în cazul în care [societatea reclamantă] ar dori să o conteste.”

52. Societatea reclamantă a declarat recurs împotriva ambelor încheieri susținând că, la 9 aprilie 2012, curtea de apel i-a respins cererea din 6 aprilie fără a ține seama de argumentele sale referitoare la prejudiciul pe care l-ar suferi în cazul executării deciziei CCA și de necesitatea de a adopta măsuri de protecție pentru a evita ca executarea unei eventuale hotărâri în favoarea sa să devină imposibilă. În plus, a considerat că era lipsită de pertinență observația curții de apel potrivit căreia o decizie de suspendare a executării deciziei ar fi riscat să aducă prejudicii fondului cauzei. Potrivit acesteia, curtea de apel a neglijat faptul că, respingând cererea de suspendare a executării, a exprimat un aviz favorabil CCA în ceea ce privește soluționarea cauzei.

53. Societatea reclamantă a susținut, de asemenea, că, la 11 aprilie 2012, curtea de apel i-a respins cererea din 10 aprilie pentru motivul că era similară cu cea din 6 aprilie, în timp ce motivele și probele pe care le prezentase demonstrau că prima sa cerere se întemeia pe circumstanțe diferite de cele menționate în cea de-a doua, în special pe faptul că emisiunile postului de televiziune fuseseră oprite. A adăugat că nu fusese prezentat niciun motiv pentru a explica de ce circumstanțele indicate de societate nu puteau fi descrise ca fiind noi.

54. Prin hotărârea din 10 mai 2012, nesusceptibilă de nicio cale de atac, Curtea Supremă de Justiție („Curtea Supremă”) a respins recursul societății reclamante și a confirmat încheierile instanței inferioare Aceasta s-a pronunțat după cum urmează:

„[...] Soluțiile adoptate de instanțe[le] [inferioare] sunt juste și conforme cu dispozițiile legale în vigoare.

[În baza art. 174 din CPC], instanța sau judecătorul poate lua măsuri de asigurare în cauză, la cererea participanților la proces. Astfel de măsuri pot fi admise în orice etapă a procesului în cazul în care neaplicarea măsurilor de asigurare a acțiunii ar da naștere unor dificultăți de ordin judiciar sau ar face imposibilă executarea hotărârii.

[Atunci când a solicitat] adoptarea unor măsuri de asigurare a acțiunii, societatea reclamantă nu a prezentat primei instanței elemente de natură să confirme existența unui risc ca o hotărâre viitoare în favoarea sa să fie dificil sau imposibil de executat. Or, dispozițiile articolului precitat nu pot fi aplicate de prima instanță sesizată cu cererea decât în cazul în care părțile la procedură care au solicitat [adoptarea măsurii] dovedesc existența unui risc de astfel de consecințe. În caz contrar, dispoziția precitată ar putea fi aplicată în mod arbitrar, cu riscul de a aduce atingere drepturilor și intereselor unei alte părți la procedură și de a aduce atingere unuia dintre principiile fundamentale ale procedurii civile, prevăzute la art. 22 din CPC.

În temeiul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 793-XIV/2000, partea care contestă un act administrativ poate solicita instanței de contencios administrativ suspendarea executării actului contestat concomitent cu înaintarea acțiunii împotriva actului respectiv.

În temeiul alin. (2) [al art. 21], [instanța poate decide, de asemenea, să suspende executarea] din oficiu, dar trebuie să stabilească apoi că prejudiciul este iminent, iar această constatare trebuie să fie temeinic justificată.

Astfel cum rezultă din [...] art. 21 alineatul 2 din lege [...], revine instanței, în exercitarea puterii sale de apreciere, sarcina de a stabili în ce măsură necesitatea de a dispune suspendarea executării este justificată [...] și [dacă] o astfel de intervenție este de natură să prevină [...] un prejudiciu iminent.

Înscrisurile aflate la dosar confirmă că [...] prejudiciul pe care [societatea reclamantă] îl declară că l-a suferit [...] [se referă la] pierderile cauzate [...] [În urma] încetării activităților sale comerciale, care, la rândul său, au rezultat din decizia CCA al cărei caracter legal și temeinicie este contestată și constituie obiectul cauzei.

Cu alte cuvinte, instanța de contencios administrativ este [chemată] să examineze [procedura] prin care este contestată legalitatea actului administrativ și a cărei soluționare [...] [va fi decisivă] pentru continuarea activităților [societății reclamante].

Pornind de la considerentele menționate de mai sus, Curtea [Supremă] apreciază că instanța [inferioară] a concluzionat în mod corect că decizia CCA [...] din 5 aprilie 2012 a avut ca efect încetarea activităților postului de televiziune NIT și că, prin decizia de suspendare a [executării] actului administrativ contestat, s-ar expune [riscului] de se pronunța pe fondul cauzei, ceea ce, având în vedere dispozițiile CPC, ar fi fost inacceptabil în acest stadiu al procedurii.

În plus, modalitatea de reparare a prejudiciului suferit din cauza unui act administrativ este prevăzută de lege [nr. 793-XIV/2000] și trebuie examinată în cazul în care [acțiunea societății reclamante împotriva CCA] ar fi admisă [...]

Pentru aceste motive, Curtea consideră că argumentele [formulate de societatea reclamantă] în susținerea recursurilor sale nu pot fi [considerate motive întemeiate] pentru casarea încheierilor instanței [inferioare] [...]

În plus, Curtea [Supremă consideră] declarativă și nedemonstrată alegația [societății reclamante] potrivit căreia există un risc de încălcare a dreptului la libertatea de exprimare, în special a dreptului publicului de a primi informații [...], întrucât [...] nu există niciun element probatoriu care să confirme o astfel de situație.

Argumentul potrivit căruia vânzarea frecvențelor de radiodifuziune ar putea împiedica executarea unei hotărâri viitoare nu poate fi admis, iar instanța [inferioară] l-a respins în mod întemeiat ca fiind bazat pe simple presupuneri.

De asemenea, dispozițiile legale citate mai sus oferă judecătorului, după caz, posibilitatea de a reconsidera pe parcursul procedurii judiciare chestiunile considerate a fi importante [pentru cauză].

[...]”

c)      Procedura pe fond în fața curții de apel

55. Societatea reclamantă a susținut că decizia CCA din 5 aprilie 2012 a fost nelegală pentru motive de fond și de formă. Aceasta a remarcat că raportul de monitorizare constatase că, în buletinele sale de știri, PCRM fusese, de asemenea, evocat în mod negativ timp de 44 de secunde. A admis că buletinele sale de știri fuseseră critice la adresa AIE și că acestea îi aduseseră atingere reputației, dar a susținut că, în conformitate cu Convenția, era acceptabil să critice guvernul, iar libertatea mass-mediei conferea jurnaliștilor dreptul de a recurge la exagerare și la provocare. Prin urmare, a considerat că comportamentul de care era acuzată era protejat de art. 10 din Convenție. Societatea reclamantă a formulat opinia potrivit căreia metoda aleasă de stat pentru a asigura pluralismul – consacrat la art. 7 din cod – era contrară acestei dispoziții din Convenție. A adăugat faptul că dispozițiile care au stat la baza retragerii licenței sale de emisie nu precizau că o sancțiune atât de grea putea fi impusă pentru critici la adresa guvernului și că, prin urmare, decizia CCA nu era prevăzută de lege în sensul art. 10. A considerat, de asemenea, că unicul scop al autorităților era de a o exclude din piața mass-mediei și de a se debarasa de un post de televiziune critic la adresa guvernului și că, prin urmare, decizia CCA nu a urmărit un scop legitim. A susținut că criticile la adresa guvernului priveau aspecte de interes public important, precum politica externă și afacerile interne. A mai adăugat că sancțiunea aplicată era disproporționat de severă și că CCA nu a furnizat motive suficiente și pertinente pentru a-și susține decizia.

56. În plus, a susținut că retragerea licenței sale era contrară drepturilor sale care decurgeau din art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

57. În ceea ce privește procedura, a afirmat că, în temeiul art. 40 alin. (3) din cod, decizia CCA din 29 martie 2012 de a efectua o monitorizare devenise aplicabilă la data publicării sale în Monitorul Oficial, și anume la 31 martie 2012, și că raportul de monitorizare fusese examinat de CCA în ședința din 5 aprilie 2012. Prin urmare, a considerat că CCA nu respectase termenele prevăzute la art. 3 alin. (2) lit. a) și art. 9 din Legea nr 239‑XVI/2008 privind transparența procesului decizional (infra, pct. 88). A mai adăugat că, la adoptarea deciziei din 5 aprilie 2012 și a celei din 24 iunie 2011, CCA făcuse abstracție de cerințele procedurale pe care alte legi îi impuneau să le respecte înainte de a suspenda sau de a retrage licența și că, prin urmare, încălcase art. 27 alin. (2) din cod. A indicat, în special, faptul că CCA neglijase să sesizeze o instanță în termen de trei zile lucrătoare de la adoptarea deciziilor sale, în special cea din 5 aprilie 2012, astfel cum impuneau CPC și art. 17 alin. (3) din Legea nr. 235-XVI/2006 cu privire la principiile de bază de reglementare a activității de întreprinzător. De asemenea, a argumentat că CCA nu a formulat niciun fel de recomandări pentru corectarea încălcărilor constatate la finalul procedurii de monitorizare și că nu fusese avertizată cu privire la riscul suspendării sau retragerii licenței în cazul în care încălcările constatate nu erau corectate în timp util, astfel cum prevedea art. 16 alin. (6) lit. e) din Legea nr. 235‑XVI/2006 și art. 19 din Legea nr. 451‑XV/2001 privind reglementarea prin licențiere a activității de întreprinzător. În plus, a susținut că, în hotărârea din 6 decembrie 2012 (infra, pct. 89-92), Curtea Constituțională a confirmat că executarea imediată a deciziei CCA din 5 aprilie 2012, înainte de finalizarea procedurii judiciare consacrate examinării recursului împotriva deciziei menționate, era contrară principiilor juridice și constituționale naționale, precum și Convenției.

58. În sfârșit, reclamanta a afirmat că CCA fusese părtinitor politic și că unele personalități politice de prim plan au influențat decizia de retragere a licenței.

59. Prin hotărârea din 11 februarie 2013, curtea de apel a respins ca acțiunea societății reclamante ca nefondată. În ceea ce privește aspectele relevante în speță, a formulat următoare motivare.

60. A considerat că concluziile CCA privind buletinele de știri ale NIT fuseseră coroborate cu evidențele aflate la dosar și că CCA își justificase decizia de retragere a licenței, astfel cum reieșea din procesul-verbal al ședinței din 5 aprilie 2012. După vizionarea înregistrărilor buletinelor de știri în cauză, instanța a descris în detaliu conținutul buletinului de știri din 6 februarie 2012. A constatat că acesta avusese o durată de 41 de minute, din care 39 de minute de conținut critic față de partidele de la putere. A relevat că fuseseră utilizați termeni precum „bandiți”, „criminali”, „șarlatani”, „grupare de infractori”, „trădători” și „escroci” pentru a desemna guvernul și partidele care îl compuneau, că fiecare minut conținea două sau trei dintre aceste cuvinte și că niciuna dintre persoanele menționate în buletinul de știri nu avusese posibilitatea să reacționeze. A considerat că susținerile societății reclamante cu privire la acest subiect (supra, pct. 55) erau contrazise de mijloacele de probă sus-menționate și se întemeiau pe o interpretare eronată a cadrului juridic aplicabil și, prin urmare, erau nefondate.

61. Răspunzând capătului de cerere al societății reclamante referitor la metoda aleasă de stat pentru a garanta pluralismul, a declarat următoarele:

„[...] „[S]tatul are obligația pozitivă de a veghea asupra faptului că publicul are acces, prin intermediul televiziunii și al radioului, la informații imparțiale și corecte. Statul, de asemenea, are obligația să vegheze asupra diversității opiniilor exprimate prin intermediul acestor mijloace media și îi aparține alegerea mijloacelor prin care să atingă aceste obiective. Statul moldovenesc a optat să aplice principiul pluralismului opiniei obligând posturile de televiziune și radio, beneficiare ale rețelelor publice de radiodifuziune, să ofere timpi de antenă susținătorilor tuturor punctelor de vedere și ideilor [politice]. În plus, în cazul unei critici formulate la adresa unei persoane, statul impune posturilor de televiziune și radio obligația de a oferi persoanei în cauză posibilitatea de a răspunde. Conform art. 10 din Convenție, alegerea făcută de stat este compatibilă cu ceea ce se numește marjă de apreciere.

În acest context, [curtea de apel] reamintește [...] art. 10 primul paragraf a treia teză din Convenție, care este redactat după cum urmează: «Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.»

[...]

Difuzarea audiovizuală este reglementată de cod, care este conform cu standardele internaționale și a fost aprobat de organe internaționale la momentul adoptării [...]

Legea în baza căreia a fost retrasă licența postului de televiziune era accesibilă și previzibilă, iar NIT ar fi putut prevedea consecințele comportamentului propriu.”

62. Curtea de apel a considerat că, în exercitarea independenței lor editoriale, radiodifuzorii trebuie să respecte cerințele legale aplicabile în materie și interesele societății.

63. A admis că sancțiunea aplicată societății reclamante era foarte severă. Cu toate acestea, a acordat importanță faptului că retragerea licenței nu a fost un act neașteptat pe care NIT nu l-ar fi putut prevedea. A observat că, înainte de aplicarea acestei sancțiuni, CCA depusese eforturi zadarnice timp de trei ani, din 2009 până în 2012, pentru ca postul de televiziune reclamant să se conformeze dispozițiilor art. 7 din cod. A observat că, în această perioadă, postul de televiziune fusese sancționat de 13 ori pentru încălcări similare, fără niciun rezultat:

„Pentru instanță [de apel], nu reprezintă un subiect de controversă faptul că încercările CCA și șansele oferite postului NIT de a reveni în legalitate, împreună cu sancțiunile impuse, au fost mai mult decât suficiente pentru a permite postului să tragă concluziile corespunzătoare și să acționeze în conformitate cu legea.

Cu toate acestea, instanța observă că NIT a prezentat anumite caracteristici evidente de încălcare și ignorare ale normelor imperative ale sectorului, ignorând toate încercările societății – reprezentată de [CCA] – de a-i permite să se mențină pe piața radiodifuzorilor din Republica Moldova.”

64. Curtea de apel a observat că toate cerințele legale impuse pentru retragerea licenței fuseseră îndeplinite mult mai devreme (în 2010), dar că de două ori CCA pronunțase, în loc de această măsură, sancțiuni mai blânde, oferind astfel societății reclamante noi șanse de a se conforma legii și de a evita retragerea licenței. De asemenea, în 2011, postul de televiziune contestase doar două din cele cinci sancțiuni care îi fuseseră impuse și nu contestase cele două avertizări oficiale, nici amenda pe care o plătise.

65. Curtea de apel a ținut seama, de asemenea, de faptul că, până la data retragerii licenței, șase dintre sancțiunile impuse de CCA deveniseră definitive și că, până la data adoptării propriei hotărâri, alte patru sancțiuni fuseseră confirmate prin hotărâri judecătorești definitive. De asemenea, a observat că, de două ori, CCA impusese NIT termene pentru a se conforma legii, fără a-i impune sancțiuni:

„[C]urtea [de apel] constată că, la data pronunțării de către CCA a deciziei nr. 42 din 5 aprilie 2012 privind retragerea licenței NIT, din totalitatea sancțiunilor aplicate postului de televiziune, șase erau în vigoare și produceau efecte juridice, iar ulterior, înainte de emiterea deciziei din speța examinată, hotărârile judecătorești irevocabile au confirmat legalitatea altor patru sancțiuni decise de CCA.”

66. Curtea de apel a observat, de asemenea, că, în pofida tuturor eforturilor depuse de CCA de a face ca NIT să înceteze încălcarea legii și, astfel, de a-i permite să se mențină pe piață, postul de televiziune a continuat cu obstinație să aibă aceeași atitudine, nelăsând CCA-ului nicio altă opțiune decât să îi retrage licența. Aceasta a reținut:

„Dacă CCA nu ar fi impus cea mai severă sancțiune canalului de televiziune, ar fi trimis un semnal negativ altor radiodifuzori, care ar fi putut să creadă că nerespectarea legii nu poate avea consecințe grave. Prin urmare, aplicarea sancțiunii celei mai severe postului de televiziune a corespuns unei necesități imperative într-o societate democratică, o necesitate dictată de obligația de a impune pluralismul opiniilor și indispensabilul respect al legislației în materie de audiovizual.”

67. În plus, curtea de apel a respins afirmațiile societății reclamante privind o atingere adusă drepturilor sale în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. A observat că licența a fost retrasă pentru încălcări repetate ale legii și că, prin urmare, această măsură avea un temei legal, urmărea un scop legitim și era necesară într-o societate democratică. În plus, a considerat că argumentul prin care societatea reclamantă a susținut că ingerința în cauză era disproporționată din cauza caracterului său excepțional și excesiv de sever care, în opinia sa, îi distrusese activitatea profesională, privând-o de toate veniturile pe care le-ar fi putut obține din activitățile sale audiovizuale, era nefondată. A constatat că, între 2009 și 2012, NIT nu a luat niciuna dintre măsurile recomandate de CCA, ci a continuat să încalce codul, ceea ce a condus, în cele din urmă, la retragerea licenței sale.

68. Curtea de apel a declarat, de asemenea, că societatea reclamantă nu a prezentat probe pertinente și concludente de natură să confirme existența prejudiciului invocat de aceasta, că orice pierdere suferită, în special ca urmare a imposibilității de a-și îndeplini obligațiile contractuale, era imputabilă comportamentului nelegal al postului de televiziune și că, prin urmare, societatea reclamantă trebuia să își asume răspunderea pentru aceasta.

69. În ceea ce privește capetele de cerere formulate sub aspect procedural, curtea de apel a concluzionat că CCA a emis decizia în litigiu în temeiul art. 7, 10, 37, 38 și 40 din cod, precum și al art. 4, 5, 7 și 8 din statutul CCA (infra, pct. 85-86) și în exercitarea competențelor pe care i le confereau art. 37 și 40 din cod. A considerat că, în mod legal, în temeiul dispozițiilor art. 38 alin. (2) lit. f) și ale art. și art. 40 alin. (1) lit. d) din cod, CCA a dispus, la 29 martie 2012, o monitorizare a buletinelor de știri. A observat că, în conformitate cu art. 38 alin. (7) din cod, societatea reclamantă primise o copie a raportului la 2 aprilie 2012 și fusese informată cu suficient timp înainte cu privire la data, ora și locul reuniunii CCA la care urma să fie examinat raportul. A considerat că reprezentantul societății reclamante avusese suficient timp pentru a se familiariza cu conținutul raportului și pentru a elabora o linie de apărare; de asemenea, a reținut că acesta asistase la ședința din 5 aprilie 2012 și că fusese în măsură să dezvolte poziția societății reclamante fără restricții. A constatat că, deși avea dreptul, reprezentantul nu solicitase amânarea ședinței pentru a avea mai mult timp să studieze raportul sau să pregătească propriile concluzii. Prin urmare, a concluzionat că societatea reclamantă nu mai putea pretinde că drepturile sale au fost încălcate ca urmare a timpului insuficient de pregătire.

70. A adăugat, în această privință, că motivul invocat de societatea reclamantă potrivit căruia decizia CCA era contrară art. 9 din Legea nr. 239-XVI/2008 era nefondat. A relevat că partea în cauză nu a contestat niciodată legalitatea deciziei CCA din 29 martie 2012 și că, în consecință, această decizie nu a încetat să își producă efectele. A observat, de asemenea, că litigiul pendinte nu privea legalitatea deciziei menționate. În plus, a considerat că dispozițiile codului constituiau lex specialis și că, prin urmare, dispozițiile Legii privind reglementarea prin licențiere a activității de întreprinzător și ale Legii cu privire la principiile de bază de reglementare a activității de întreprinzător nu erau aplicabile în speță. Instanța s-a exprimat după cum urmează:

„Curtea [de apel] consideră nefondată opinia reprezentantului NIT, potrivit căreia decizia CCA nr. 42 din 5 aprilie 2012 este nelegală și precizează în această privință că deciziile anterioare [ale CCA] nu menționau nici cerințe, nici recomandări cu privire la modul de remediere a încălcărilor constatate și că aceste cerințe și recomandări trebuie puse în aplicare în temeiul Legii privind reglementarea prin licențiere a activității de întreprinzător (Legea nr. 451-XV din 30 iulie 2001). Curtea amintește că activitățile [CCA] sunt reglementate de dispozițiile lex specialis, care este codul, care stabilește modalitățile și procedura de retragere a unei licențe și observă că la acest capitol dispozițiile codului au fost respectate.

Este evident că, având în vedere tipul de activități exercitate de [NIT] și având în vedere prezenta cauză, nici Legea nr. 451-XV din 30 iulie 2001 privind reglementarea prin licențiere a activității de întreprinzător, nici Legea nr. 235-XVI din 20 iulie 2006 cu privire la principiile de bază de reglementare a activității de întreprinzător nu sunt aplicabile în speță; prin urmare, orice trimiteri făcute la dispozițiile acestor legi sunt neîntemeiate.”

71. Răspunzând argumentului societății reclamante potrivit căruia concluziile formulate în hotărârea Curții Constituționale din 6 decembrie 2012 (infra, pct. 89-92) cu privire la constituționalitatea modificării art. 38 din cod adoptată la 29 mai 2012 erau relevante în speță și aplicabile cauzei, curtea de apel a considerat că nu erau aplicabile și a respins acest argument făcând trimitere la Legea cu privire la Curtea Constituțională, care preciza că hotărârile înaltei instanțe nu erau retroactive. A declarat următoarele:

„Trebuie amintit că, în conformitate cu dispozițiile art. 26 alin. (7) din Legea nr. 317 din 13 decembrie 1994 [cu privire la Curtea Constituțională] a Republicii Moldova, actele [Curții Constituționale] nu produc efecte decât pentru viitor, iar instanța care verifică procedura administrativă controlează legalitatea unui act administrativ raportându-se la data la care a fost adoptat.”

72. În sfârșit, curtea de apel a respins ca nefondat argumentul societății reclamante potrivit căreia personalități politice proeminente ar fi influențat decizia CCA. Nu putea fi admis nici argumentul că CCA discriminase NIT, întrucât postul de televiziune fusese monitorizat în același timp și în aceleași condiții cu alți radiodifuzori, iar unii dintre aceștia fuseseră, de asemenea, sancționați atunci când au fost constatate încălcări ale codului. A adăugat că metodologia de monitorizare fusese elaborată în colaborare cu experți internaționali și aprobată de membri ai societății civile care lucrau în domeniu, în urma deliberărilor publice.

d)     Procedura în fața Curții Supreme

73. Societatea reclamantă a formulat recurs împotriva hotărârii curții de apel. În ceea ce privește aspectele relevante pentru prezenta cauză, a susținut că curtea de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile în raport cu dreptul său la libertatea de exprimare. A repetat argumentele prezentate în fața curții de apel (supra, pct. 55) și a adăugat că toate injuriile care vizau guvernul fuseseră proferate de manifestanții de la mitingurile PCRM, că NIT doar a relatat despre aceste demonstrații și că, prin urmare, nu era răspunzătoare pentru sloganurile care fuseseră scandate. A susținut, de asemenea, că persoanele care făcuseră obiectul criticilor nu li se oferise posibilitatea de a răspunde întrucât nu făcuseră o astfel de cerere.

74. În plus, a susținut că instanța inferioară a concluzionat greșit că, retrăgându-i licența, CCA nu încălcase principiul aplicării graduale a sancțiunilor. În special, a susținut că i se aplicase cea mai severă sancțiune, în timp ce acțiunile împotriva celor două sancțiuni precedente erau încă pendinte în fața instanțelor. A considerat că CCA nu putea, fără a aduce atingere dreptului său la un recurs efectiv în sensul art. 13 din Convenție, să aplice o sancțiune mai aspră până când instanțele nu se pronunțau cu privire la sancțiunile precedente. A susținut, de asemenea, că hotărârea curții de apel a încălcat art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 și nu a luat în considerare jurisprudența relevantă a Curții.

75. În plus, a repetat argumentul referitor la termenul prevăzut la art. 9 din Legea nr. 239-XVI/2008 (supra, pct. 57), adăugând că faptul că nu solicitase amânarea ședinței din 5 aprilie 2012 nu scutea CCA de la respectarea acestui termen.

76. A arătat, de asemenea, că instanța inferioară a concluzionat greșit că procedura de retragere a licenței prevăzută de legile nr. 235-XVI/2006 și 451-XV/2001 nu era aplicabilă cauzei. A considerat că această concluzie nu ținea seama de o hotărâre pronunțată la 28 mai 2012 de plenul Curții Supreme, care, în opinia sa, explica faptul că orice organ de licențiere era obligat să inițieze o procedură judiciară după adoptarea unei decizii de suspendare sau de retragere a licenței unei societăți. A adăugat că, potrivit hotărârii Curții Constituționale din 6 decembrie 2012, activitățile exercitate de NIT nu erau de natură să scutească organul de licențiere de la inițierea acestei proceduri.

77. Prin hotărârea din 2 mai 2013, Curtea Supremă a respins recursul societății reclamante. A confirmat motivarea curții de apel, considerând că aceasta interpretase corect legislația relevantă și evaluase actele și lucrările dosarului, în special faptul că procedura și condițiile legale de retragere a licenței fuseseră respectate și că Legea nr. 451-XV/2001 nu era aplicabilă cauzei.

78. În plus, Curtea Supremă a subliniat că retragerea licenței societății reclamante era necesară pentru a asigura respectarea normelor privind pluralismul opiniilor și pentru a asigura statul de drept. A considerat că CCA a aplicat diferitele sancțiuni în conformitate cu principiul aplicării lor graduale și că, dând NIT, ca măsură excepțională, mai multe șanse de a-și redresa comportamentul decât impunea legea în vigoare, făcuse tot ceea ce era rezonabil posibil, și chiar mai mult, pentru a convinge postul de televiziune să respecte legea. A considerat că, întrucât NIT a refuzat să se conformeze, autoritățile nu au avut altă soluție decât să adopte măsura cea mai severă. A adăugat că interpretarea de către societatea reclamantă a dispozițiilor codului referitoare la modul și procedura de aplicare a sancțiunilor era nefondată.

79. Retragerea licenței postului NIT a suscitat numeroase reacții. Astfel, la 11 aprilie 2012, Uniunea Jurnaliștilor din Moldova publica o declarație în care considera că decizia CCA de retragere a licenței de emisie a societății reclamante era justificată prin faptul că NIT avusese obiceiul să încalce codul și să acționeze într-un mod incompatibil cu deontologia jurnalistică. Uniunea Jurnaliștilor considera că NIT servise drept instrument de propagandă al unui un partid politic, sfidând toate regulile imparțialității jurnalismului.

80. Într-un interviu din 11 aprilie 2012, Secretarul General al Consiliului Europei se exprima astfel cu privire la subiectul retragerii licenței societății reclamante:

„Consiliul Europei a susținut întotdeauna principiul pluralismului mass-mediei în statele sale membre. Suntem convinși că libertatea mass-mediei este o parte importantă a funcționării unei societăți democratice. Cunoaștem faptul că NIT se află în procesul de contestare a deciziei în discuție și că multe cauze sunt încă pendinte în fața instanțelor cu privire la sancțiunile pronunțate anul trecut împotriva postului de televiziune [...]. Sperăm că procesul judiciar se va desfășura în conformitate cu standardele stabilite în [...] Convenție [...] și, în special, în art. 10 din aceasta. De asemenea, luăm act de reacția altor organizații internaționale prezente la Chișinău. Consiliul Europei va continua să monitorizeze îndeaproape această caz.”

81. Misiunea UE în Moldova a luat act de retragerea licenței NIT și a solicitat autorităților naționale să aplice aceleași dispoziții legale tuturor radiodifuzorilor. Aceasta a subliniat importanța pluralismului în mass-media și necesitatea de a reflecta punctele de vedere ale opoziției.

82. După retragerea licenței de emisie și până la sfârșitul anului 2014, NIT a continuat să partajeze conținut media, precum buletine de știri, reportaje și materiale video, pe pagina sa de Internet și pe canalul său YouTube.

83. Societatea reclamantă nu a depus o nouă cerere de acordare a unei licențe de emisie.

CADRUL JURIDIC ȘI PRACTICA JURIDICĂ RELEVANTE

84. Dispozițiile relevante ale Constituției Republicii Moldova, în vigoare la data faptelor, aveau următorul cuprins:

Articolul 32

Libertatea opiniei și a exprimării

„(1) Oricărui cetățean îi este garantată libertatea gândirii, a opiniei, precum și libertatea exprimării în public prin cuvânt, imagine sau prin alt mijloc posibil.

(2) Libertatea exprimării [exercitată] nu poate prejudicia onoarea, demnitatea sau dreptul altei persoane la viziune proprie.

(3) Sunt interzise și pedepsite prin lege contestarea și defăimarea statului și a poporului, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial, la violență publică, precum și alte manifestări ce atentează la regimul constituțional.”

Articolul 46

Dreptul la proprietate privată și protecția acesteia

„(1) Dreptul la proprietate privată, precum și creanțele asupra statului sunt garantate.

(2) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.

(3) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.

(4) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii.

(5) Dreptul de proprietate privată obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului înconjurător și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii, revin proprietarului.

(6) Dreptul la moștenire a proprietății private este garantat.”

85. Dispozițiile relevante ale Codului audiovizualului al Republicii Moldova, astfel cum erau în vigoare la data faptelor, aveau următorul cuprins:

Articolul 7

Echilibrul și pluralismul politico-social

„(1) În spiritul respectării libertăților și a drepturilor fundamentale ale omului, prin transmisia și retransmisia serviciilor de programe se realizează și se asigură pluralismul politic și social, diversitatea culturală, lingvistică și religioasă, informarea, educarea și divertismentul publicului.

(2) Acordând timpi de antenă unui partid sau unei mișcări politice pentru propagarea pozițiilor acestora, radiodifuzorul trebuie să ofere, de asemenea, în cadrul aceluiași gen de programe și la aceeași oră, timpi de antenă altor partide și mișcări politice fără tergiversări neîntemeiate și fără a favoriza un partid anume, indiferent de procentajul reprezentării sale parlamentare.

[...]

(4) Pentru a asigura în cadrul emisiunilor informative ale radiodifuzorilor respectarea principiilor echilibrului social-politic, echidistanței și obiectivității, aceștia [radiodifuzorii] vor plasa fiecare știre astfel încât:

a) informația care compune știrea să fie veridică;

b) să nu fie deformat sensul realității prin tertipuri de montaj, comentarii, mod de formulare sau titluri;

c) în cazul subiectelor ce vizează situații de conflict, să se respecte principiul de informare din mai multe surse.

[...]”

Articolul 8

Independența și libertatea editorială

„(1) Radiodifuzorii aflați sub jurisdicția Republicii Moldova au dreptul să decidă liber asupra conținutului emisiunilor și programelor lor, respectând principiul de pluralitate a opiniilor în conformitate cu cadrul juridic și condițiile expuse în licența de emisie.

[...]”

Articolul 10

Drepturile consumatorului de programe

„[...]

(5) Radiodifuzorii sunt obligați să asigure obiectivitatea informării consumatorului de programe, favorizând libera formare a opiniilor.

[...]”

Articolul 23

Licența de emisie

„(1) Licențele de emisie pentru difuzarea serviciilor de programe pe cale radioelectrică terestră se eliberează de către Consiliul Coordonator al Audiovizualului [CCA] în bază de concurs [...].

[...]

(3) Licența de emisie se eliberează de către Consiliul Coordonator al Audiovizualului [CCA] potrivit următoarelor condiții:

a) eliberarea licenței de emisie va avea ca efect respectarea ulterioară a obiectivelor stabilite de Strategia de acoperire teritorială cu servicii de programe în concordanță cu Planul național al frecvențelor radioelectrice;

b) eliberarea licenței de emisie va corespunde principiului de asigurare a pluralismului în domeniul audiovizualului, excluzându-se posibilitatea creării premiselor pentru instituirea monopolului și concentrării proprietății în domeniul audiovizualului și în domeniul mass- mediei în genere, ținându-se cont de gradul în care radiodifuzorii licențiați existenți corespund deja acestei cerințe;

c) decizia de eliberare a licenței va fi luată doar ținându-se cont de viabilitatea financiară reală a solicitantului, în măsura în care propunerile acestuia corespund posibilităților sale financiare;

d) la eliberarea licenței de emisie, vor avea prioritate solicitanții care oferă servicii de programe proprii, autohtone și opere europene.

(4) Procedura și condițiile de eliberare a licenței de emisie vor fi publicate în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, pe pagina web a Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA].

(5) Pentru transmisia serviciilor de programe radio, licența de emisie se acordă pentru o perioadă de 7 ani, pentru transmisia serviciilor de programe televizate – pentru 7 ani, iar pentru transmisia serviciilor de programe radio sau TV prin cablu, licența de emisie se acordă pentru 6 ani.

(6) În conformitate cu Strategia de acoperire națională, Consiliul Coordonator al Audiovizualului [CCA] decide și publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, pe pagina web a Consiliului Coordonator al Audiovizualului și în alte mijloace de informare în masă din Republica Moldova, inclusiv locale, anunț cu privire la concursul pentru frecvențele disponibile. Anunțul va cuprinde:

a) condițiile și termenul limită pentru prezentarea solicitărilor;

b) tipul mijlocului de informare în masă (radio, televiziune etc.);

c) cerințele față de serviciul de programe;

d) parametrii tehnici ai frecvenței, capacitatea maximă a emițătorului, cuprinderea teritorială;

e) termenul de valabilitate a licenței de emisie;

f) mărimea taxei de stat pentru licența de emisie;

g) solicitarea-tip care va prevedea cel puțin următorii indici obligatorii: organigrama și capitalul instituției pretendente, datele de identificare ale proprietarului, conținutul și durata programelor propuse, orientarea programului, auditoriul consumator de programe, sursele de finanțare a serviciilor de programe, copiile de pe contractele de procurare a tehnicii necesare sau de arendă a acestora, alte date care confirmă potențialul tehnic al solicitantului;

h) planul de afaceri complet pentru perioada de acoperire a validității licenței de emisie solicitate, informația referitoare la alte afaceri în domeniul mass-mediei.

(7) Pe parcursul termenului prevăzut pentru depunerea ofertelor, Consiliul Coordonator al Audiovizualului, [CCA] va da publicității concepția serviciilor de programe propuse și informațiile despre participanții la concurs.

(8) Consiliul Coordonator al Audiovizualului [CCA] va fixa data desfășurării concursului nu mai târziu decât peste 20 de zile de la expirarea termenului de depunere a ofertelor [concursului].

(9) În urma examinării obiective și imparțiale, conform criteriilor prevăzute la alin.(3), a ofertelor prezentate de solicitanți, Consiliul Coordonator al Audiovizualului [CCA] va desemna câștigătorul concursului.

(10) În privința rezultatelor concursului, Consiliul Coordonator al Audiovizualului [CCA] emite o decizie, pe care o publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova în termen de 15 zile de la data adoptării, susceptibilă atacului în instanță de judecată.

(11) O licență de radiodifuziune pentru programe publice precizează în mod exhaustiv cerințele prevăzute în cod.

(12) Titularii licenței de emisie sunt obligați să înștiințeze în scris Consiliul Coordonator al Audiovizualului [CCA], cu cel puțin 72 de ore înainte de prima transmisie, despre începutul emisiei.”

Articolul 27

Retragerea licenței de emisie

„(1) Consiliul Coordonator al Audiovizualului [CCA] poate retrage licența de emisie doar în cazul în care:

a) titularul nu îndeplinește sistematic condițiile specificate în licență;

b) titularul încalcă exigențele prezentului cod;

[...]

(2) Consiliul Coordonator al Audiovizualului [CCA] aplică retragerea licenței de emisie doar după ce a epuizat celelalte modalități de sancționare prevăzute la art. 38.

[...]”

Articolul 37

Activitatea de supraveghere și control

„(1) Consiliul Coordonator al Audiovizualului [CCA] supraveghează aplicarea și respectarea prevederilor prezentului cod.

(2) În exercitarea atribuțiilor de supraveghere, Consiliul Coordonator al Audiovizualului [CCA] poate solicita radiodifuzorilor sau distribuitorilor de servicii informațiile necesare, precizând temeiul legal și scopul solicitării, poate stabili termenul de furnizare a acestor informații.

(3) Controlul se exercită [de către CCA]: a) din oficiu; b) la cererea unei autorități publice; c) ca urmare a plângerii depuse de o persoană fizică sau juridică afectată în mod direct prin încălcare a prevederilor legale.

(4) Consiliul Coordonator al Audiovizualului [CCA] va investiga, în termen de 15 zile din data sesizării, cererile și plângerile depuse. Rezultatele controlului și, după caz, decizia de aplicare a sancțiunii se publică.”

Articolul 38

Sancțiuni

„(1) Pentru încălcarea normelor legale de către radiodifuzori, se aplică una din următoarele sancțiuni:

a) avertizare publică;

b) retragere a dreptului de a difuza anunțuri publicitare pentru o anumită perioadă;

c) amendă;

d) suspendare a licenței de emisie pentru o anumită perioadă;

e) retragere a licenței de emisie;

(2) În sensul prezentului cod, sunt contravenții:

[...]

b) transmisia serviciilor de programe cu încălcarea prevederilor licenței de emisie;

[...]

f) transmisia serviciilor de programe care, în consecință, conduce la încălcarea prevederilor art. 6, art. 7 alin. (2) - (4), art.10 alin. (1) și (5), art. 11 alin. (2) - (8), art. 17 [...].

(3) Sancțiunile prevăzute la alin.(1) se aplică gradual, după cum urmează:

a) avertizare, emisă de Consiliul Coordonator al Audiovizualului [CCA] și publicată pe pagina web, în cazul în care radiodifuzorul sau distribuitorul de servicii încalcă prevederile prezentului cod sau deciziile cu caracter normativ [ale Consiliului Coordonator al Audiovizualului (CCA)];

b) amendă [aplicată de CCA] de la 100 la 300 de salarii minime în cazul în care radiodifuzorul sau distribuitorul de servicii nu intră în legalitate în termenul și în condițiile stabilite în avertizare sau încalcă repetat aceste prevederi;

c) celelalte sancțiuni prevăzute în prezentul cod, aplicate gradual de Consiliul Coordonator al Audiovizualului [CCA] în cazul în care, după aplicarea amenzii, radiodifuzorul sau distribuitorul de servicii nu reintră în legalitate.

(4) Consiliul Coordonator al Audiovizualului [CCA] poate emite decizie cu privire la contravenția administrativă, poate aplica o sancțiune administrativă sau poate remite materialele în instanță pentru intentarea de cauză penală [împotriva radiodifuzorului sau distribuitorului de servicii].

(5) Licența de emisie se retrage în condițiile art. 27 doar în caz de încălcare gravă și repetată a prevederilor prezentului cod.

(6) În perioada de reabilitare, prevăzută în avertizare, Consiliul Coordonator al Audiovizualului [CCA] va contribui plenar la intrarea în legalitate a radiodifuzorului vizat.

(7) Consiliul Coordonator al Audiovizualului [CCA] va informa radiodifuzorul sau distribuitorul de servicii despre orice investigație care îl privește, despre învinuirile ce i se aduc și îi va crea posibilitatea de a-și prezenta cazul în fața consiliului.

(8) Decizia Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA] cu privire la aplicarea oricărei sancțiuni va fi motivată și publicată pe pagina web [a CCA].

(9) Orice decizie a Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA] de aplicare a unei sancțiuni poate fi contestată în instanță de judecată de către radiodifuzorul sau distribuitorul de servicii sancționat.

(10) Decizia Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA] privind aplicarea sancțiunilor neatacată în termenul stabilit de lege constituie, de drept, titlu executoriu.”

Articolul 40

Atribuțiile Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA]

„(1) Consiliul Coordonator al Audiovizualului [CCA] exercită următoarele atribuții:

a) supraveghează respectarea modului în care radiodifuzorii publici și radiodifuzorii privați își îndeplinesc obligațiile asumate în licența de emisie, în condițiile și cu respectarea prevederilor legale;

b) supraveghează corectitudinea conținutului programelor oferite de radiodifuzori, numai după comunicarea audiovizuală a acestor programe;

[...]

d) monitorizează, în condițiile alin.(1) lit. b), conținutul serviciilor de programe oferite de radiodifuzori și oferta de servicii de programe asigurate de distribuitorii de servicii, periodic și ori de câte ori consiliul [CCA] consideră necesar sau este sesizat cu privire la nerespectarea de către radiodifuzorul sau distribuitorul de servicii a prevederilor legale, a normelor de reglementare în domeniu sau a obligațiilor înscrise în licența de emisie;

[...]

(3) În exercitarea atribuțiilor sale, Consiliul Coordonator al Audiovizualului [CCA] adoptă decizii obligatorii, care intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

(4) Toate deciziile Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA] sunt motivate. Deciziile [CCA], inclusiv motivarea, se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova și pe pagina web [a CCA].

(5) Deciziile Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA] pot fi contestate în instanță de contencios administrativ de către orice persoană care se consideră prejudiciată de acestea.”

Articolul 41

Obligațiile Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA]

„1) În calitatea sa de garant al apărării interesului public în domeniul comunicării audiovizuale pe principii democratice și a drepturilor consumatorului de programe, Consiliul Coordonator al Audiovizualului [CCA] este obligat să asigure:

a) supravegherea respectării exprimării pluraliste de idei și de opinii în cadrul programelor transmise de radiodifuzorii aflați sub jurisdicția Republicii Moldova;

[...]”

Articolul 42

Componența Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA]

„(1) Consiliul Coordonator al Audiovizualului [CCA] este compus din 9 membri, desemnați de Parlamentul Republicii Moldova.

(2) Candidații la funcția de membru al Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA] vor fi selectați de comisia parlamentară de profil [Comisia mass-media] și de Comisia parlamentară juridică, pentru numiri și imunități, care, ulterior, îi vor înainta Parlamentului spre confirmare. Candidații la funcția de membru al consiliului pot fi propuși de asociații obștești, fundații, asociații sindicale, asociații de patroni, culte religioase. Dosarele candidaților se depun la comisia de profil [mass-media]. La înaintarea spre confirmare de către Parlament a candidaților, Comisia de profil [mass-media] prezintă un raport, iar Comisia juridică, pentru numiri și imunități, un coraport.

(3) Candidații la funcția de membru al Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA] sunt confirmați de Parlament cu votul a cel puțin trei cincimi din numărul total al deputaților. În cazul când un candidat la funcția de membru al Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA] nu întrunește numărul necesar de voturi, comisia parlamentară de profil și Comisia parlamentară juridică, pentru numiri și imunități înaintează, în termen de 2 săptămâni, o nouă candidatură.

(4) Poate candida la funcția de membru al Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA] persoana care întrunește următoarele condiții:

a) are studii superioare și experiență de cel puțin 5 ani în unul dintre domeniile: audiovizualului, tehnologiilor de comunicare, dreptului, finanțelor, contabilității, gestiunii întreprinderilor, elaborării programelor sau informațiilor în orice instituție de creație;

b) a împlinit 25 de ani și nu a atins vârsta legală de pensionare;

c) cunoaște limba de stat a Republicii Moldova;

d) nu are antecedente penale;”

Articolul 43

Membrii Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA]

„(1) Membrii Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA] sunt garanți ai interesului public și nu reprezintă autoritatea care i-a propus.

(2) Durata mandatului membrilor Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA] este de 6 ani. Reînnoirea componenței Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA] se efectuează eșalonat: inițial, se aleg 3 candidați pe un termen de 6 ani, 3 pentru 4 ani și 3 pentru 2 ani. La expirarea termenelor inițiale, în temeiul propunerilor făcute la solicitarea comisiei parlamentare de profil [mass-media] și a Comisiei parlamentare juridice, pentru numiri și imunități, în baza sesizării Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA], alți membri ai Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA] se numesc pe un termen de 6 ani.

(3) Pe durata mandatului, membrii Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA] sunt inamovibili, cu excepția perioadei rezervate pentru renunțarea la incompatibilitățile specificate în prezentul cod.

(4) O persoană nu poate deține consecutiv două mandate de membru al Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA].

(5) Vacanța funcției de membru al Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA] poate interveni în caz de:

a) demisie;

b) expirare a termenului de deținere a funcției;

c) condamnare prin hotărâre judecătorească definitivă [...];

d) pierdere a cetățeniei Republicii Moldova;

e) incapacitate mentală sau fizică;

f) atingere a vârstei legale de pensionare.

(6) Membrii Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA] sunt asimilați calității de funcționar public.

(7) După aprobare de către Parlament, membrii Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA] depun în ședința în plen a Parlamentului următorul jurământ:

„Jur să respect Constituția și legile Republicii Moldova, să apăr drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, să-mi îndeplinesc cu onoare, conștiință și fără părtinire atribuțiile ce-mi revin potrivit funcției, să nu fac declarații politice pe parcursul validității mandatului”.

Articolul 47

Finanțarea Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA]

„(1) Finanțarea Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA] va acoperi costul estimativ al tuturor activităților, astfel încât acesta să-și exercite efectiv, eficient și plenar atribuțiile.

(2) Bugetul Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA] se constituie din următoarele surse:

a) subvenții de stat;

b) venituri din taxe pentru licențiere;

c) venituri din taxele anuale de acoperire a cheltuielilor de reglementare, plătite de radiodifuzori, în proporție de 1% din cifra de afaceri anuală;

d) granturi.

(3) Cota-parte a bugetului Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA] provenită din alte surse decât subvențiile de stat va constitui Fondul de susținere a radiodifuzorilor, care va avea un regulament separat, elaborat și publicat de consiliu [CCA]. Fondul de susținere a radiodifuzorilor nu poate fi utilizat pentru remunerarea membrilor consiliului [CCA] și angajaților lui.

(31) Subvențiile de la bugetul de stat, oferite radiodifuzorilor publici în conformitate cu prevederile prezentului cod, nu se iau în calcul la stabilirea taxei de acoperire a cheltuielilor de reglementare.

(4) Consiliul Coordonator al Audiovizualului [CCA] va prezenta anual Parlamentului proiectul de buget în care se va estima costul activităților desfășurate de consiliu în exercitarea atribuțiilor și obligațiilor sale.

(5) Propunerile înaintate de Consiliul Coordonator al Audiovizualului [CCA] privind bugetul și organigrama sa vor fi discutate și aprobate la ședința în plen a Parlamentului.

(6) Consiliul Coordonator al Audiovizualului [CCA] publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova raport anual cu privire la activitatea sa financiară.”

Articolul 66

Crearea și funcționarea radiodifuzorilor privați

„[...]

(3) O persoană fizică sau juridică poate deține cel mult două licențe de emisie în aceeași unitate administrativ-teritorială sau zonă, fără posibilitatea de a deține exclusivitatea.

(4) O persoană fizică sau juridică, din țară sau străinătate, poate fi investitor sau acționar majoritar, direct sau indirect, la cel mult 2 radiodifuzori de diferite tipuri.

[...] ”

3. Statutul Consiliului Coordonator al Audiovizualului și Regulamentul cu privire la procedura și condițiile de eliberare a licențelor de emisie și a autorizațiilor de retransmisie

86. În versiunea în vigoare la momentul faptelor, dispozițiile relevante ale art. 4-9 din Statutul CCA și ale art. 27 din Regulamentul cu privire la procedura și condițiile pentru eliberarea licențelor de emisie și a autorizațiilor de retransmisie (ambele aprobate prin Hotărârea Parlamentului nr. 433-XVI din 28 decembrie 2006) aveau următorul cuprins:

Articolul 4

„Membrii Consiliului [CCA] supraveghează:

a) respectarea de către instituțiile audiovizuale a legislației, a normelor juridice în vigoare;

b) relațiile externe în domeniu;

c) licențierea genurilor de programe audiovizuale;

d) activitatea instituțiilor audiovizuale din teritoriu;

e) monitorizarea programelor audiovizuale;

f) perspectivele dezvoltării audiovizualului autohton;

g) administrarea resurselor interne etc.”

Articolul 5

„(1) Consiliul [CCA] se întrunește în ședințe publice de 2 ori pe lună sau de câte ori este necesar.

(2) Ordinea de zi a ședinței, însoțită de documentația aferentă, este transmisă tuturor membrilor Consiliului [CCA] și, după caz, direcțiilor implicate cu cel puțin 72 de ore înainte de începerea ședinței.

(3) În deschiderea ședințelor, ordinea de zi poate fi completată, la propunerea membrilor Consiliului [CCA], cu acordul majorității.

(4) Consiliul [CCA] se întrunește obligatoriu atunci când se supun aprobării solicitări de acordare de licențe de emisie, autorizații de retransmisie, decizii de reglementare, propuneri de sancțiuni sau când se dezbat rapoarte de monitorizare și de inspecție.”

Articolul 6

„[...]

(2) Dezbaterile Consiliului [CCA] și modul de adoptare a deciziilor, precum și a altor măsuri, se consemnează în procesul-verbal al ședinței, semnat de președintele Consiliului [CCA].”

Articolul 7

„Consiliul [CCA] deliberează în prezența a cel puțin 6 dintre membrii săi, iar deciziile se adoptă dacă întrunesc votul a cel puțin 5 membri.”

Articolul 8

„În exercitarea atribuțiilor sale, Consiliul [CCA] adoptă decizii, instrucțiuni sau, după caz, recomandări.”

Articolul 9

„Deciziile Consiliului [CCA] au caracter de acte administrative și trebuie motivate.”

Articolul 27

Retragerea licenței

„(1) Licența de emisie se retrage:

a) în cazurile menționate la art. 27 din Codul audiovizualului;

[...]

(2) În termen de 15 zile lucrătoare, începând cu data stabilirii temeiurilor, Consiliul [CCA] adoptă decizia privind retragerea licenței și, în cel mult 5 zile lucrătoare de la data adoptării, indicând temeiurile retragerii ei, o aduce la cunoștința titularului de licență.

[...]

(5) Titularul căruia i s-a retras licența poate să depună o nouă cerere de eliberare a licenței pentru același gen de activitate numai după expirarea a 12 luni de la data depunerii la Consiliu [CCA] a licenței retrase.”

4. Legea contenciosului administrativ

87. În versiunea în vigoare la momentul faptelor, dispozițiile relevante ale Legii nr. 793-XIV din 10 februarie 2000 privind contenciosul administrativ aveau următorul cuprins:

Articolul 3

Obiectul acțiunii în contenciosul administrativ

„(1) Obiect al acțiunii în contenciosul administrativ îl constituie actele administrative, cu caracter normativ și individual, prin care este vătămat un drept recunoscut de lege al unei persoane, inclusiv al unui terț, emise de:

a) autoritățile publice și autoritățile asimilate acestora în sensul prezentei legi;

[...] ”

Articolul 14

Cererea prealabilă

„(1) Persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, printr-un act administrativ va solicita, printr-o cerere prealabilă, autorității publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia, în cazul în care legea nu dispune altfel.

[...] ”

Articolul 15

Procedura de examinare a cererii prealabile

„(1) Cererea prealabilă se examinează de către organul emitent sau ierarhic superior în termen de 30 de zile de la data înregistrării ei, decizia urmând a fi comunicată de îndată petiționarului dacă legislația nu prevede altfel.

[...] ”

Articolul 16

Depunerea cererii de chemare în instanța de contencios administrativ

„(1) Persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, printr-un act administrativ și nu este mulțumită de răspunsul primit la cererea prealabilă sau nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut de lege, este în drept să sesizeze instanța de contencios administrativ competentă pentru anularea, în tot sau în parte a actului respectiv și repararea pagubei cauzate.

(2) Acțiunea poate fi înaintată nemijlocit instanței de contencios administrativ în cazurile expres prevăzute de lege și în cazurile în care persoana se consideră vătămată într-un drept al său prin nesoluționarea [cererii prealabile] în termen legal ori prin respingerea cererii [...].

[...]”

Articolul 21

Suspendarea executării actului administrativ atacat

„(1) Suspendarea executării actului administrativ contestat poate fi solicitată de către reclamant instanței de contencios administrativ concomitent cu înaintarea acțiunii, dacă legea nu prevede altfel.

(2) În cazuri temeinic justificate și în scopul prevenirii unei pagube iminente, instanța poate dispune suspendarea actului administrativ și din oficiu.

(3) Prin derogare de la prevederile alin. (1) și (2), până la soluționarea definitivă a cauzei nu poate fi suspendată executarea deciziilor Comisiei Naționale a Pieței Financiare și a hotărârilor Curții de Conturi.

[...]”

5. Legea privind transparența în procesul decizional

88. Dispozițiile relevante ale Legii nr. 239-XVI din 13 noiembrie 2008 privind transparența în procesul decizional sunt redactate după cum urmează:

Articolul 3

Domeniul de aplicare al prezentei legi

„(1) Domeniul de aplicare al prezentei legi îl constituie totalitatea raporturilor juridice, stabilite în cadrul procesului decizional, dintre cetățeni, asociații constituite în corespundere cu legea, alte părți interesate, pe de o parte, și autoritățile publice, pe de altă parte.

2. Sub incidența prezentei legi cad:

a) autoritățile publice centrale: Parlamentul și autoritățile create de acesta ([...] (CCA), [...]) [...]

[...]”

Articolul 9

Anunțul referitor la inițierea elaborării deciziei

„(1) La inițierea procesului de elaborare a deciziei, autoritatea publică va plasa, cu cel puțin 15 zile lucrătoare până la examinarea deciziei, anunțul respectiv pe pagina [sa] web oficială, îl va expedia prin intermediul poștei electronice pârților interesate, îl va afișa la sediul său într-un spațiu accesibil publicului și/sau îl va difuza în mass-media centrală sau locală, după caz.

2. Anunțul referitor la inițierea elaborării deciziei va conține, în mod obligatoriu:

a) argumentarea necesității de a adopta decizia;

b) condițiile (termenul-limită, locul și modalitatea) în care cetățenii, asociațiile constituite în corespundere cu legea, alte părți interesate pot avea acces la proiectul de decizie și pot prezenta sau expedia recomandări;

c) datele de contact ale persoanelor responsabile de recepționarea și examinarea recomandărilor.”

89. La 13 aprilie 2012, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr. 84 care a modificat și completat art. 38 alin. (8) și (10) și art. 40 alin. (3) din Codul audiovizualului din 2006. Astfel cum a fost modificat, art. 38 alin. (8) din cod prevedea:

„Decizia Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA] cu privire la aplicarea oricărei sancțiuni va fi motivată, devenind executorie de la data adoptării și aducerii la cunoștință radiodifuzorilor și distribuitorilor de servicii vizați prin scrisoare recomandată, cu publicarea ulterioară în Monitorul Oficial al Republicii Moldova și pe pagina web a organului emitent [CCA].”

În plus, legea a abrogat art. 38 alin. (10). În final, a completat art. 40 alin. (3) prin adăugarea, in fine, a următoarei precizări: „[...] cu excepția deciziilor prevăzute la art. 38 alin. (8)”. A fost publicată în Monitorul Oficial la 29 mai 2012 și a intrat în vigoare în aceeași zi.

90. În iulie 2012, un deputat a contestat cu succes modificarea art. 38 alin. (8) din cod în fața Curții Constituționale. Prin hotărârea din 6 decembrie 2012, înalta instanță a declarat, cu majoritate de voturi, că modificarea era neconstituțională numai în măsura în care se referea la două dintre sancțiunile prevăzute la art. 38, și anume suspendarea licenței de emisie pentru o anumită perioadă și retragerea licenței de emisie. Curtea Constituțională a considerat că această modificare era contrară dispozițiilor Constituției care garantează dreptul de proprietate și dreptul la libertatea de exprimare. Pe de altă parte, a considerat că modificarea era conformă cu Constituția în privința celorlalte trei sancțiuni prevăzute la art. 38 alin. (8) din cod. Unul dintre judecătorii Curții a redactat o opinie separată.

91. În ceea ce privește, în primul rând, alegațiile potrivit cărora modificarea în litigiu ar fi adus atingere dreptului de proprietate al radiodifuzorilor, Curtea Constituțională a declarat, în special, următoarele:

„[...]

56. În ceea ce privește scopul legitim urmărit prin ingerință, Curtea [Constituțională] nu poate accepta, în acest caz particular, argumentul Parlamentului și Guvernului că restricțiile impuse radiodifuzorilor servesc interesului public, în lumina constatărilor de mai jos.

57. Respectarea dreptului de proprietate implică, de asemenea, respectarea garanțiilor procedurale împotriva arbitrarului prevăzute de lege, astfel încât măsurile luate să fie adaptate fiecărui caz în parte. Respectarea dreptului de proprietate implică și respectarea unor garanții procedurale oferite de lege împotriva arbitrarului, pentru ca măsura în cauză să fie aplicată în mod corect, raportat la fiecare speță. În particular, nu există o garanție legală suficientă pentru a proteja radiodifuzorii împotriva utilizării puterii de apreciere a Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA].

58. Spre deosebire de sistemul bancar [...], considerat a fi un domeniu care are o importanță majoră pentru societate, în care marja de apreciere a statului presupune dreptul acestuia de a stabili reglementari distincte față de alte domenii similare de reglementare, ținând cont de specificul domeniului audiovizualului și de importanța acestuia pentru comunicarea de informații și idei publicului, astfel de măsuri severe precum suspendarea sau retragerea licenței trebuie să poată fi apreciate concret de instanța de judecată, prealabil punerii lor în executare.

59. În cercetarea «echilibrului just» între interesele concurente, cel public general, care, în speță, ar fi cel al prevenirii unor eventuale manopere dolosive ale radiodifuzorului de rea-credință, manopere de natură să ducă la crearea sau amplificarea situațiilor care au determinat ingerința, și cele individuale ale radiodifuzorului, autoritățile nu au argumentat, iar Curtea [Constituțională] nu găsește alte argumente [în acest sens] privind riscul de producere a unor prejudicii iminente grave pentru public, ce ar justifica necesitatea punerii imediate în executare a unor astfel de decizii ale Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA], în lipsa unei decizii a instanței de judecată sau, cel puțin a posibilității contestării în instanța de judecată prealabil punerii în executare.

60. Curtea [Constituțională], în această situație particulară, consideră că executarea imediată a sancțiunii [..] în forma suspendării sau retragerii licenței nu este justificată în raport cu un interes major [...].

61. Din motivele expuse [...], Curtea [Constituțională] consideră că prevederile articolului 38 alin. (8) din Cod [...], în partea ce ține de aplicarea sancțiunilor sub forma suspendării sau retragerii licenței, nu asigură un just echilibru între interesele comunității și cele ale radiodifuzorilor, impunându-le acestora o povară individuală excesivă [...] [ca difuzori].

62. Prin prisma celor expuse, Curtea [Constituțională] concluzionează că prevederile alin. (8) al art. 38 din Cod [...] referitoare la executarea imediată, până la adresarea în instanță, a deciziilor Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA] privind suspendarea și retragerea licenței contravin nu numai principiilor de bază referitoare la activitatea de întreprinzător, dar și garanțiilor constituționale privind dreptul de proprietate al fondatorilor instituțiilor audiovizualului și protecția acesteia, consacrate în art.46 din Constituție, reprezentând «o interferență în dreptul de a se bucura de proprietate», având în vedere efectul imediat al acestor decizii și, drept urmare, împiedicarea titularului de a-și continua afacerea.”

92. În continuare, în ceea ce privește alegațiile potrivit cărora modificarea în litigiu ar fi adus stingere dreptului radiodifuzorilor la libertatea de exprimare, Curtea Constituțională a reținut următoarea motivare:

„[...]

72. [...] Curtea [Constituțională] consideră că măsura suspendării sau a retragerii licenței radiodifuzorului este susceptibilă să aducă atingere substanței garanțiilor procedurale de care ar trebui să beneficieze radiodifuzorii în temeiul articolului 10 al Convenției și este incompatibilă cu principiul statului de drept.

73. În consecință, Curtea [Constituțională] consideră că, în circumstanțele specifice ale cazului [...], o asemenea ingerință în dreptul radiodifuzorilor la libertatea de exprimare nu satisface condiția «de a fi necesară într-o societate democratică» și, prin urmare, este contrară articolului 32 din Constituție și articolului 10 din Convenția [...].

[...]

75. Luând în considerare faptul că Consiliul Coordonator al Audiovizualului [CCA] este un organ susceptibil politizării, decizia acesteia de a suspenda sau retrage licența unui radiodifuzor poate duce la instaurarea cenzurii sau autocenzurii, ambele la fel de periculoase pentru libertatea de exprimare și dreptul la informație al publicului.

76. Având în vedere importanța deosebită a libertății de exprimare pentru o societate democratică, susceptibilă presiunilor politicului și cenzurii, singura autoritate care este în măsura, conform principiului democratic și constituțional al separației puterilor în stat, să constate că un anumit cetățean a încălcat grav legea, inclusiv prin exercitarea abuzivă a libertății de exprimare, este autoritatea judecătorească, care beneficiază de toate garanțiile de independență.

77. [...] [C]urtea [Constituțională] a constatat deja, în temeiul articolului 46 din Constituție, că interferența cu drepturile radiodifuzorului nu are suficiente garanții judiciare, în sensul jurisprudenței sale. Concluzia de mai sus dispensează Curtea de examinarea suplimentară a prevederilor contestate sub aspectul articolului 32 din Constituție, deoarece se poate ajunge doar la aceeași constatare, și aceasta e suficient pentru a concluziona că există o încălcare a acestui articol.

[...]”

93. În dispozitivul hotărârii, Curtea Constituțională declara, în special, următoarele:

„[...]

1. Se recunosc constituționale prevederile alin. (8) al art. 38 [...], în redacția Legii [...] nr. 84 din 13 aprilie 2012, în partea referitoare la devenirea executorie a deciziei Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA] cu privire la aplicarea sancțiunilor avertizare publică, retragere a dreptului de a difuza anunțuri publicitare pentru o anumită perioadă, amendă de la data adoptării și aducerii la cunoștința radiodifuzorilor și distribuitorilor de servicii vizați [...].

2. Se declară neconstituționale prevederile alin. (8) al art. 38 [...], în redacția Legii [...] nr. 84 din 13 aprilie 2012, în partea referitoare la devenirea executorie a deciziei Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA] cu privire la aplicarea sancțiunilor de suspendare a licenței de emisie pentru o anumită perioadă sau de retragere a licenței de emisie de la data adoptării și aducerii la cunoștința radiodifuzorilor și distribuitorilor de servicii vizați [...].”

94. În sfârșit, judecătorul Curții Constituționale care a fost autorul opiniei separate, a exprimat, printre altele, următoarele:

„[...]

2. Hotărârea Curții [Constituționale] generează o incertitudine în ceea ce privește aplicarea sancțiunilor de suspendare a licenței de emisie pentru o anumită perioadă sau de retragere a licenței de emisie de către Consiliul Coordonator al Audiovizualului [CCA]. Având în vedere faptul că genurile de activitate, supravegheate de Consiliul Coordonator al Audiovizualului [CCA], au un impact social major, hotărârea Curții face imposibilă stoparea difuzării programelor ce pot aduce prejudicii grave publicului.

3. Consider că în § 59 Curtea [Constituțională] a diminuat în mod neîntemeiat impactul social al serviciilor oferite de radiodifuzori. Acest paragraf intră în contradicție cu § 66, în care Curtea Constituțională a invocat aprecierea Curții Europene [a Drepturilor Omului] privind acest impact. Forul european [Curtea] a statuat că radioul și televiziunea au un rol deosebit de important în această privință, datorită capacității lor de a transmite mesaje prin sunet și imagine, ele au efecte imediate și mai puternice decât presa scrisă. Curtea [Constituțională] a ignorat argumentele autorităților privind eventualele apeluri la proteste în timpul campaniilor electorale sau în timpul unor evenimente politice, proteste care se pot transforma în acțiuni violente și impun aplicarea neîntârziată a sancțiunilor în cauză.

Impactul major al serviciilor de radiodifuziune asupra publicului, în viziunea mea, justifică ingerința Parlamentului în exercițiul dreptului de proprietate în scopul de a nu admite «manopere dolosive ale radiodifuzorului de rea-credință, manopere de natură să ducă la crearea sau amplificarea situațiilor care au determinat ingerința», precum și pentru evitarea unui «risc de producere a unor prejudicii iminent grave pentru public», pentru care Curtea nu a găsit argumente în § 59 al hotărârii [pct. 59 din hotărâre].

4. În § 57 Curtea [Constituțională] face o deducție incorectă asupra garanțiilor procedurale oferite de lege împotriva acțiunilor arbitrare ale Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA] și pentru protecția radiodifuzorilor împotriva puterii de apreciere a acestei instituții. [...]

5. Consider nefondată deducția Curții [Constituționale], expusă în § 61, conform căreia aplicarea imediată a sancțiunilor de suspendare sau retragere a licenței constituie pentru radiodifuzori «o povară individuală excesivă». Curtea [Constituțională] nu a ținut cont de prevederile alin. (3) al art. 38 din Cod [...], care stipulează că «sancțiunile prevăzute la alin.(1) se aplică gradual». În viziunea mea, această prevedere este «cheia» unui «just echilibru» între interesele concurente ale societății și interesele radiodifuzorilor, demonstrând convingător intenția legislatorului, intenție care se încadrează în limitele prevederilor constituționale.

Codul, în alin. (1) art. 38, stipulează sancțiunile, ce pot fi aplicate radiodifuzorilor, în următoarea ordine: [...] Potrivit sensului alin. (3) al art. 38 [...], Consiliul Coordonator al Audiovizualului [CCA] nu poate trece peste o sancțiune mai blândă pentru a aplica una mai severă. Țin să menționez că, potrivit alin. (9) al art. 38 [...], orice sancțiune poate fi contestată de radiodifuzor în instanța de judecată. Astfel, pentru aplicarea sancțiunilor de suspendare și retragere a licenței trebuie să existe cel puțin trei sancțiuni anterioare, legalitatea cărora este recunoscută prin hotărârea definitivă a instanței de judecată.

Mai mult ca atât, pentru aplicarea ultimei sancțiuni – retragerea licenței – este prevăzută o procedură și mai rigidă. Astfel, conform [...] art. 38, «licența de emisie se retrage în condițiile art. 27 doar în caz de încălcare gravă și repetată a prevederilor [...] prezentului cod. [...]

Având în vedere modalitatea de aplicare a sancțiunilor, consider vădite garanțiile procedurale oferite de lege «împotriva arbitrarului» și pentru protecția radiodifuzorilor împotriva puterii de apreciere a Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA]. Mai mult ca atât, consider că, prin obligația Consiliului Coordonator al Audiovizualului [CCA] de a aplica gradual sancțiunile [luate] față de radiodifuzori, restrângerile sub formă de suspendare și retragere a licenței sunt stabilite de legislator «într-o manieră convingătoare», conform jurisprudenței Curții Europene [a Drepturilor Omului] expusă în cauza [...], citată în § 70 al hotărârii Curții Constituționale.

6. Sunt de acord cu remarca, pe care o face Curtea [Constituțională], că domeniul financiar are o importanță majoră pentru societate, în care «marja de apreciere a statului presupune dreptul acestuia de a stabili reglementari distincte față de alte domenii similare de reglementare», însă atunci când afirmă că «astfel de măsuri severe, precum suspendarea sau retragerea licenței, trebuie să poată fi apreciate concret de instanța de judecată, prealabil punerii lor în executare», Curtea nu a ținut cont de faptul că în domeniul bancar legea instituie reguli mult mai dure decât în domeniul audiovizualului. Astfel, în sistemul bancar, în raport cu cel al audiovizualului, nu există sancțiunea preventivă de suspendare a licenței; indiferent de hotărârea instanței, licența este retrasă irevocabil; retragerea licenței presupune neapărat lichidarea băncii; în cazul retragerii licenței, doar un grup restrâns de acționari ai băncii are dreptul să se adreseze în instanță. Domeniul audiovizualului are un impact social la fel de mare ca cel bancar, de aceea valoarea unei licențe în acest domeniu nu poate fi diminuată la valoarea unei licențe în domeniul imobiliar, de exemplu. În condițiile în care procedura de retragere a licenței în domeniul audiovizualului nu este atât de rigidă ca în domeniul bancar, consider că restrângerea aplicată de legislator prin prevederile contestate este proporțională cu scopul urmărit și, prin impactul social major al [sectorului] audiovizualului, este necesară într-o societate democratică.

7. Totodată, Curtea [Constituțională] nu a luat în considerare faptul că radiodifuzorul, în baza normei contestate, avea posibilitatea reală de a cere în instanța de contencios administrativ suspendarea deciziei CCA privind aplicarea sancțiunilor de suspendare sau retragere a licenței îndată după adoptarea acesteia. De asemenea, în cazul atacării deciziei, instanța putea să adopte din oficiu o încheiere de suspendare a executării deciziei CCA pentru asigurarea acțiunii [...]. Or, referitor la instituțiile bancare, instanța nu are dreptul să adopte o decizie pentru asigurarea acțiunii [prin punerea în aplicare], deoarece decizia Băncii Naționale de retragere a licenței este irevocabilă.

[...]”

95. La data pronunțării hotărârii, Curtea Constituțională a publicat, de asemenea, un comunicat de presă oficial cu privire la hotărârea sa, drept răspuns la relatările din mass-media care vedeau o legătură între motivarea acestei hotărâri și decizia CCA de a retrage licența de emisie a postului NIT. În comunicatul de presă se sublinia că prevederile legale examinate în hotărâre nu intraseră în vigoare decât în luna mai 2012 și că acestea nu erau aplicabile la momentul deciziei CCA privind retragerea licenței postului NIT. Mai mult, constituționalitatea dispozițiilor invocate de CCA în decizia sa din 5 aprilie 2012 nu fuseseră examinate, întrucât acestea nu fuseseră niciodată contestate în fața Curții Constituționale. În concluzie, nu exista nicio legătură între cauza cu care fusese sesizată și cea adusă în fața curții de apel, iar orice afirmație contrară reprezenta pură ficțiune și dezinformare.

96. Prevederile relevante ale Codului serviciilor media audiovizuale al Republicii Moldova, în vigoare de la 1 ianuarie 2019, au următorul cuprins:

Articolul 11

Respectarea drepturilor și libertăților fundamentale

„[...]

2. Sunt interzise programele audiovizuale:

a) susceptibile de a propaga, incita, promova sau justifica ura rasială, xenofobia, antisemitismul sau alte forme de ură fondate pe intoleranță sau pe discriminarea pe criterii de sex, de rasă, de naționalitate, de religie, de dizabilitate sau de orientare sexuală;

b) ce diseminează pornografia infantilă;

c) a căror difuzare este interzisă prin Regulamentul privind conținuturile audiovizuale, elaborat și aprobat de către Consiliul Audiovizualului [CAA], după consultarea cu furnizorii de servicii media și distribuitorii de servicii media.

[...] ”

Articolul 17

Protejarea spațiului audiovizual național

„(1) Frecvențele radio prevăzute pentru furnizarea de servicii media audiovizuale în sistem digital terestru sau în sistem analogic, constituie bun public și sunt utilizate în baza licențelor de emisie eliberate în condițiile legii.

(2) Spațiul audiovizual național este utilizat în condițiile prezentului cod, destinat:

a) să favorizeze libera circulație a informației;

b) să contribuie la asigurarea libertății de exprimare;

c) contribuie la acoperirea necesităților informaționale sociale;

d) să contribuie la asigurarea integrității profesionale și sociale a furnizorilor de servicii media.

(3) În spațiul audiovizual național este interzisă difuzarea programelor audiovizuale ce constituie discurs care incită la ură.

[...]”

Articolul 27

Retragerea licenței de emisie

„(1) Licența de emisie este retrasă în următoarele cazuri:

a) furnizorul de servicii media notifică Consiliul Audiovizualului [CAA] despre renunțarea la difuzarea serviciului media audiovizual;

b) furnizorul de servicii media nu a început emisia în termen de 6 luni de la eliberarea licenței de emisie în format analog și de 3 luni – în sistem digital terestru;

c) furnizorul de servicii media nu a plătit taxa pentru licența de emisie, stabilită în conformitate cu Legea nr. 160/2011 [...], după ce a fost avertizat de 2 ori, în scris, de către Consiliul Audiovizualului [CCA];

d) furnizorul de servicii media a prezentat Consiliului Audiovizualului [CCA] informații false, care au condus la încălcarea regimului juridic al proprietății în domeniul serviciilor media audiovizuale;

e) furnizorul de servicii media a refuzat să prezinte sau nu a prezentat din alte motive Consiliului Audiovizualului [CCA] informații privind regimul juridic al proprietății în domeniul serviciilor media audiovizuale;

f) furnizorul de servicii media a încălcat în mod repetat prevederile art. 11 alin.(2) și ale art. 17 din prezentul cod după ce i-au fost aplicate gradual sancțiunile prevăzute la art. 84 alin. (9) din prezentul cod;

g) furnizorul de servicii media a cărui licență de emisie a fost suspendată în conformitate cu art. 84 alin. (10) din prezentul cod nu remediază încălcarea pentru care a fost sancționat cu suspendarea și/sau este sancționat mai mult de două ori în decursul a 12 luni de la expirarea sancțiunii de suspendare.”

Articolul 84

Sancțiuni

„(1) Furnizorii de servicii media, furnizorii de servicii de platformă de partajare a materialelor video și distribuitorii de servicii media poartă răspundere pentru încălcarea legislației în domeniul audiovizualului în conformitate cu prezentul articol și cu legislația în vigoare.

(2) Pentru încălcarea prevederilor prezentului cod, Consiliul Audiovizualului [CCA] aplică sancțiuni stabilite individual, în funcție de gravitatea încălcării, de efectele acesteia, precum și de frecvența încălcărilor comise în ultimele 12 luni.

[...]

(9) Se sancționează cu amendă de la 40 000 de lei la 70 000 de lei furnizorii de servicii media și distribuitorii de servicii media care au încălcat prevederile art. 11 alin. (2) și ale art. 17 [din prezentul cod]. Pentru încălcarea repetată a prevederilor respective, amenda constituie de la 70 000 de lei la 100 000 de lei. Retragerea licenței de emisie pentru încălcarea prevederilor art. 11 alin. (2) și ale art. 17 [din prezentul cod] se aplică după ce au fost aplicate gradual sancțiunile prevăzute de prezentul alineat.

(10) Se sancționează cu suspendarea licenței de emisie [...] furnizorul de servicii media sau, respectiv, distribuitorul de servicii media care a comis în mod repetat, în decurs de 12 luni, încălcările prevăzute la alin. (8). Suspendarea licenței [...] se aplică după ce au fost aplicate gradual sancțiunile prevăzute la alin. (4)–(8).

[...]

(14) Licența de emisie este retrasă în condițiile art. 27 [...].

(15) Decizia Consiliului Audiovizualului [CCA] privind aplicarea sancțiunii este motivată, devenind executorie de la data publicării. Deciziile Consiliului Audiovizualului [CCA] privind aplicarea sancțiunii pot fi atacate în instanța de judecată de către furnizorul de servicii media sancționat sau de către distribuitorul de servicii media sancționat.

(16) În vederea protejării spațiului audiovizual național, instanța de judecată va examina litigiile care reies din încălcarea prevederilor art. 11 alin. (2) și ale art. 17 în termen de 30 de zile [din prezentul cod]. Apelul sau recursul este depus în termen de 3 zile de la data pronunțării hotărârii și se examinează în termen de 10 zile.

(17) În cazul în care în decurs de 12 luni de la data ultimei sancționări furnizorul de servicii media sau distribuitorul de servicii media nu comite alte încălcări ale prevederilor prezentului cod, sancțiunile anterioare sunt considerate nule.”

97. La 1 iulie 1993, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE) a adoptat Rezoluția 1003 (1993) a Adunării parlamentare a Consiliului Europei cu privire la etica jurnalistică, ale cărei părți relevante au următorul cuprins:

„1. În afara drepturilor și îndatoririlor juridice stipulate în legislația în vigoare, mijloacele de informare își asumă, în fața cetățenilor și a societății, o responsabilitate morală care trebuie avută în vedere în momentele actuale, când informația și comunicarea au o mare importanță atât pentru dezvoltarea personalității cetățenilor, cât și pentru evoluția societății și a vieții democratice.

2. Exercitarea jurnalismului comportă drepturi și îndatoriri, libertăți și responsabilități.

3. Principiul de bază al oricărei reflecții morale asupra jurnalismului trebuie să pornească de la o diferențiere clară între opinii și știri, evitând orice confuzie între ele. Știrile sunt informații, fapte și date, iar opiniile sunt exprimarea unor gânduri, idei, credințe sau judecăți de valoare de către mass media, editori sau jurnaliști.

4. Difuzarea știrilor trebuie să se facă respectând adevărul, după ce acestea au fost riguros verificate anterior, faptele trebuind expuse, descrise și prezentate cu imparțialitate. Informațiile nu trebuie să se confunde cu zvonurile. Titlurile și anunțurile de știri trebuie să fie expresia cât mai fidelă a conținutului faptelor și datelor prezentate.

5. Expunerea opiniilor poate consta din reflecții sau comentarii asupra unor idei generale sau se poate referi la comentarii asupra unor informații având o legătură cu evenimentele concrete. Dar, dacă este adevărat că în exprimarea opiniilor – aceasta fiind subiectivă – nu se poate și nu trebuie să se ceară veridicitate, în schimb, se poate cere ca exprimarea opiniilor să se facă pornind de la expuneri oneste și corecte din punct de vedere etic.

6. Opiniile sub forma comentariilor asupra evenimentelor sau acțiunilor unor persoane sau instituții nu trebuie să vizeze o negare sau ocultare a realității faptelor sau ideilor.

[...]

17. Informația și comunicarea, sarcini de care se achită jurnalismul, prin intermediul mijloacelor de informare, și prin sprijinul deosebit al noilor tehnologii, au o importanță decisivă în dezvoltarea individuală și socială. Ele sunt indispensabile unei vieți democratice, întrucât, pentru ca democrația să se poată dezvolta plenar, trebuie garantată participarea cetățenilor la problemele publice. Or, acest lucru ar fi imposibil dacă cetățenii nu ar primi informația necesară cu privire la problemele publice, lucru care trebuie asigurat de mass media.

18. Importanța informației și, în special, a radioului și a televiziunii în cultură și în educație, a fost subliniată în Recomandarea 1067 a Adunării, repercusiunile acestora asupra opiniei publice, fiind evidente.

19. Totuși, ar fi falsă deducția că mijloacele de informare reprezintă opinia publică sau că acestea trebuie să înlocuiască funcțiile proprii puterilor publice sau ale instituțiilor cu caracter educativ sau cultural, cum ar fi școala.

20. Aceasta ne-ar conduce la a converti media și jurnalismul în puteri și contra-puteri („mediocrație”), fără ca ele să-i reprezinte pe cetățeni, nefiind supuse controlului democratic al puterilor publice, și fără să posede specializarea instituțiilor culturale sau educative competente.

21. În consecință, exercitarea jurnalismului nu trebuie să condiționeze, nici să mediatizeze informația adevărată sau imparțială, nici opiniile oneste, cu pretenția de a crea sau a forma opinia publică, având în vedere că legitimitatea sa rezidă în faptul că asigură dreptul fundamental al cetățenilor la informație, în cadrul respectării valorilor democratice. În acest sens, legitimitatea investigației jurnalistice își află limitele în veridicitatea și onestitatea informațiilor și opiniilor, fiind incompatibilă cu orice campanie de presă realizată pe baza unor luări apriorice de poziție, și pusă în serviciul unor interese particulare.

22. În știrile pe care le oferă, și în opiniile pe care le formulează, jurnaliștii trebuie să respecte principiul prezumției de nevinovăție, în special când este vorba despre chestiuni în curs de a fi judecate, evitând pronunțarea unor verdicte.

23. Jurnaliștii trebuie să respecte dreptul indivizilor la viața privată. Persoanele cu funcții în viața publică au dreptul la protejarea vieții lor private, în afara cazului în care aceasta poate avea urmări asupra vieții publice. Faptul că o persoană ocupă o funcție în viața publică nu o privează pe aceasta de dreptul de a i se respecta viața particulară.

24. Căutarea unui echilibru între dreptul la respectarea vieții private, consfințit de articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și libertatea exprimării, consfințită de articolul 10, sunt explicate pe larg, în recenta jurisprudență a Comisiei și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

25. În exercitarea profesiunii de jurnalist, scopul nu scuză mijloacele. Informația trebuie obținută prin mijloace legale și morale.

26. La cererea persoanelor interesate, și prin intermediul mijloacelor de informare, se vor rectifica automat și rapid, toate informațiile și opiniile care s-au dovedit a fi false sau eronate. Legislația fiecărei țări ar trebui să prevadă sancțiuni adecvate și, dacă este necesar, despăgubiri.”

98. La 19 ianuarie 1999, Comitetul de Miniștri, subliniind în special că diversitatea politică și culturală a tipurilor și conținutului mass-media este esențială pentru pluralismul mass-mediei, a adoptat Recomandarea nr. R (99) 1 privind măsurile de promovare a pluralismului mass-mediei, care prevede, printre altele:

„Statele membre ar trebui să ia în considerare posibile măsuri pentru a asigura că este pusă la dispoziția publicului un conținut mediatic variat, care reflectă opinii politice și culturale diferite, ținând seama de importanța garantării independenței editoriale a mass-mediei și de interesul pe care îl pot prezenta, de asemenea, măsurile adoptate în mod voluntar de însăși mass-media.

[...]

Statele membre ar trebui să ia în considerare, dacă este necesar și în limita a ceea ce este realizabil, posibilitatea de a introduce măsuri de promovare a producției și difuzării de conținut divers de către organismele de radiodifuziune. Astfel de măsuri ar putea include, de exemplu, impunerea, în cadrul licențelor de radiodifuziune, ca un anumit volum de programe originale, în special de știri și programe de știri, să fie produse sau sponsorizate de organismele de radiodifuziune.

În plus, în anumite circumstanțe, cum ar fi exercitarea unei poziții dominante de către un radiodifuzor într-o anumită zonă, statele membre ar putea prevedea aranjamente privind «partajarea frecvențelor» pentru a permite accesul la antenă altor radiodifuzori.

Statele membre ar trebui să examineze introducerea de reguli pentru a menține un peisaj local pluralist de radio și televiziune, asigurând în special că constituirea de rețele, înțelese ca furnizare centralizată de programe și servicii conexe, nu subminează pluralismul.”

99. La 31 ianuarie 2007, Comitetul de Miniștri a adoptat Recomandarea CM/Rec(2007)2 privind pluralismul mass-media și diversitatea conținutului mediatic, ale cărei părți relevante au următorul cuprins:

„1.1. Statele membre ar trebui să vegheze că publicului îi este pus la dispoziție o varietate suficientă de mijloace de informare în masă oferite de o serie de proprietari diferiți, publici sau privați, ținând seama de caracteristicile pieței media, în special de aspectele economice și de concurență existente.

1.2. În cazul în care aplicarea normelor de concurență comune în sectorul mass-media și reglementarea accesului nu este suficientă pentru a asigura respectarea cerințelor privind diversitatea culturală și pluralitatea curentelor de gândire și de opinie, statele membre ar trebui să adopte măsuri specifice.

1.3. Statele membre ar trebui, în special, să aibă în vedere adaptarea cadrului de reglementare la evoluțiile economice, sociale și tehnologice, ținând seama în special de convergența și tranziția digitală și, prin urmare, să includă în acesta toate elementele producției și distribuției mass-media.

1.4. Atunci când își adaptează cadrul de reglementare, statele membre ar trebui să acorde o atenție deosebită necesității unei separări reale și evidente între exercitarea puterii politice sau a influenței politice și controlul mass-media sau luarea de decizii privind conținutul media.

[...]

Pluralismul informațiilor și diversitatea conținutului media nu vor fi garantate în mod automat prin multiplicarea mijloacelor de comunicare aflate la dispoziția publicului. Prin urmare, statele membre ar trebui să definească și să pună în aplicare o politică activă în acest domeniu, inclusiv proceduri de monitorizare, și să adopte măsurile necesare pentru a asigura că o varietate suficientă de informații, opinii și programe sunt diseminate de către mass-media și sunt disponibile publicului.

[...]

2.1. Statele membre ar trebui, respectând principiul independenței editoriale, să încurajeze mass-media să ofere publicului un conținut divers capabil să promoveze o dezbatere critică și o participare democratică mai largă a persoanelor aparținând tuturor comunităților și generațiilor.

[...]

3.1. Statele membre ar trebui să aibă în vedere măsuri de promovare și monitorizare a producerii și furnizării de conținut divers de către mass-media. În ceea ce privește sectorul radiodifuziunii, astfel de măsuri ar putea consta în a include în licențele acordate radiodifuzorilor obligația de a produce pe cont propriu sau de a comanda un anumit volum de programe, în special în ceea ce privește buletinele de știri și emisiunile de actualitate.

3.2. Statele membre ar trebui să aibă în vedere adoptarea de norme destinate să mențină diversitatea peisajului mediatic local, asigurând în special că sindicalizarea, înțeleasă ca fiind furnizarea centralizată de programe și servicii asociate, nu pune în pericol pluralismul.”

100. Comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei a comandat un studiu tematic, pe care l-a publicat în decembrie 2011 cu titlul „Pluralismul mass-mediei și drepturile omului”. Întocmit de Miklós Haraszti, expert în domeniu și fost reprezentant al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) pentru libertatea mass-mediei, acest document evocă mai multe dimensiuni ale pluralismului mass-mediei, inclusiv conceptele de pluralism extern și pluralism intern, care sunt descrise mai jos.

101. Pluralismul extern, adică pluralismul care trece prin mai multe canale, poate fi generat prin existența diferitelor instituții media, fiecare exprimând un punct de vedere diferit; poate fi obținut, în principiu, prin asigurarea faptului că instituțiile mass-media nu sunt concentrate în mâinile unui număr prea mic de persoane. Controlul proprietății este punctul de plecare al acestei guvernanțe a pluralismului; permite asigurarea faptului că libertatea de exprimare nu este diminuată ca urmare a de controlul copleșitor al unui număr redus de deținători de mass-media sau al mass-mediei propriu-zise. Pluralismul intern se referă la pluralism în cadrul unei singure instituții mass-media. Acesta constituie un alt mijloc de asigurare a pluralismului mass-mediei. Se referă la modul în care diversitatea socio-politică se reflectă în conținutul mass-mediei, și anume reprezentarea în mass-media a diferitelor grupuri culturale, precum și a opiniilor și punctele de vedere politice sau ideologice divergente. Guvernanța pluralismului intern reprezintă o necesitate pe o piață media marcată de un număr restrâns de frecvențe; scopul acesteia este de a compensa această penurie prin impunerea unor reguli privind diversitatea punctelor de vedere și imparțialitatea jurnalismului.

102. Autorul studiului consideră că metodele de reglementare trebuie să combine cele două tipuri de pluralism (extern și intern), astfel cum o fac normele Consiliului Europei, întrucât, într-o democrație, ambele trebuie să fie operaționale. Uneori, diversitatea este cel mai bine atinsă atunci când oamenii pot intra liber pe „piața ideilor” fără constrângeri guvernamentale; alteori și în alte circumstanțe, supraviețuirea diferitelor opinii politice și valori culturale necesită intervenția statului.

103. Autorul studiului afirmă, de asemenea, că rolul considerabil al televiziunii în modelarea opiniei publice, dar și dificultatea de a realiza pluralismul extern pe piețele europene relativ reduse, impun tuturor națiunilor Europei să instituie cel puțin o infrastructură audiovizuală solidă și ușor accesibilă pentru a garanta obiectivitatea informațiilor și caracterul incluziv de încredere al jurnalismului public. Autorul adăugă că numărul redus de frecvențe necesită o guvernanță mai strictă a pluralismului intern.

104. În ceea ce privește noile democrații, autorul studiului observă următoarele [traducerea grefei]:

„Pluralismul are o importanță strategică deosebită în societățile care se recuperează după perioade de dictatură. Constatăm cu dezamăgire că sfârșitul aparent al «marii» cenzuri din partea statului a făcut pur și simplu loc unor «mici» minicenzuri de natură privată, aplicate acum de antreprenori și de partide care dețin media. Publicul care odinioară ura monotonia unei prese regizate este acum cuprins de cacofonia libertății. Publicul poate fi iritat de rapida propagare a mercantilismului și de lentul progres al jurnalismului etic. În noile democrații, este dificil ca publicul să admită că, deși libertatea presei poate face posibilă existența unui jurnalism de calitate, nu o garantează.”

105. În septembrie 2019, Observatorul european în domeniul audiovizualului (Consiliul Europei) a publicat raportul intitulat „Independența autorităților de reglementare în domeniul mass-mediei în Europa: Iris Special”. Acest document pune accent pe independența autorităților și organismelor de reglementare din sectorul radiodifuziunii și al mass-mediei audiovizuale din Europa și subliniază, printre altele, următoarele:

„Aceste entități s-au dezvoltat în cadrul diferitelor tradiții juridice ale țărilor din care fac parte. Prin urmare, nu răspund unui model unic, dar reflectă totuși o anumită abordare comună a structurii instituționale a guvernanței de reglementare. Independența acestor entități este deosebit de importantă, întrucât contribuie la obiectivul mai larg al independenței mass-mediei, care, în sine, este o componentă esențială a democrației.

[...]

[...] Deși cerințele în materie de libertate de exprimare și de libertate a mass-mediei impun statelor să protejeze independența mass-mediei și să se abțină de la a interveni în activitatea lor, este larg acceptat faptul că statele trebuie, în același timp, să stabilească un cadru normativ care să garanteze existența unui peisaj mediatic divers și pluralist. În ceea ce privește guvernanța de reglementare a sectorului mass-mediei audiovizuale, conceptul și instituirea unei autorități de reglementare independente sunt considerate ca fiind alegerea implicită care permite să se garanteze că intervențiile în mass-media sunt imparțiale și independente de interesele guvernului și ale părților interesate.

[...]

Autoritățile de reglementare independente se impun practic ca fiind forma instituțională de referință în materie pentru guvernanța de reglementare în sectorul radiodifuziunii și al mass-mediei audiovizuale. Ca structură instituțională, [acestea] pot contribui la două aspecte specifice sectorului mass-mediei audiovizuale:

1. obiectivul reglementării sectorului mass-mediei pentru a garanta libertatea mass-mediei;

2. relația specifică și uneori sensibilă dintre sectorul mass-media și politicienii aleși și nealeși [...].

[...] [A]ceasta nu înseamnă, totuși, că independența și libertatea sunt unul și același concept, ci că există legături specifice între cele două [...].”

106. La 16 iulie 2007, Comisia Europeană a publicat un document de lucru intitulat „ Pluralismul mass-mediei în statele membre ale Uniunii Europene” (SEC(2007)32). Acest document conține, printre altele, următoarele [traducerea grefei]:

„Analiza pluralismului mass-mediei se limitează foarte adesea la pluralismul extern și la aspecte legate de normele care reglementează deținerea de mass-media. Pluralismul extern trebuie luat în considerare în asociere cu pluralismul intern. Acesta din urmă poate fi esențial pentru piețele mai mici.

În sectorul audiovizualului, care constituie o piață reglementată, pluralismul intern și diversitatea producțiilor și/sau a conținutului pot fi stimulate și controlate prin impunerea, prin lege sau în licențe [de emisie], de cerințe și obligații legate de programe. Pluralismul intern poate fi, de asemenea, obținut prin intermediul unor obligații structurale legate, în special, de componența organelor de conducere sau a organismelor responsabile cu selectarea programelor/conținutelor.

[...]”

107. Acest studiu, intitulat „Studiu independent privind indicatorii pluralismului mass-mediei în statele membre – către o abordare bazată pe riscuri”, a fost elaborat pentru Comisia Europeană în 2009 de către un grup de instituții academice și o firmă de consultanță. Studiul distinge cinci dimensiuni în pluralismul mass-mediei [traducerea grefei]:

„Pluralismul cultural în mass-media se referă la reprezentarea și exprimarea echitabilă și diversă (acces pasiv și acces activ) în mass-media de către diferite grupuri culturale și sociale, inclusiv minorități etnice, lingvistice, naționale și religioase, persoane cu dizabilități, femei și minorități sexuale.

[...]

Pluralismul politic în mass-media se referă la reprezentarea și exprimarea echitabilă și diversă (acces pasiv și acces activ) în mass-media de către diferite grupuri politice și ideologice, inclusiv a punctelor de vedere și a intereselor minorităților.

[...]

Pluralismul geografic în mass-media se referă la reprezentarea și exprimarea echitabilă și diversă (acces pasiv și acces activ) în mass-media a comunităților și a intereselor locale și regionale.

[...]

Pluralismul proprietății și al controlului mass-mediei se referă la existența unei mass-medii și a unor platforme deținute sau controlate de o pluralitate de actori independenți și autonomi. Acesta cuprinde o pluralitate de actori la nivelul producției media, al furnizării media și al distribuției media (adică varietatea surselor media, a punctelor de vânzare, a furnizorilor și a platformelor de distribuție).

[...]

Pluralismul tipurilor de media se referă la coexistența unei mass-media cu mandate și surse de finanțare diferite (mass-media comerciale, mass-media comunitare sau alternative și mass-media de serviciu public, în special), în cadrul și între diferite sectoare media, precum presa scrisă, televiziunea, radioul și Internetul. Pluralismul genurilor media se referă la diversitatea mass-media în ceea ce privește funcțiile acestora, în special oferta în materie de informații, educație și divertisment.”

108. În ceea ce privește „pluralismul politic”, studiul indică următoarele [traducerea grefei]:

„Indicatorii legali pentru domeniul de risc al «pluralismului politic» analizează existența și eficacitatea garanțiilor de reglementare care, pe de o parte, asigură accesul la mass-media al diverșilor actori și diverselor grupuri politice și, pe de altă parte, garantează dreptul publicului de a fi informat în mod exact și complet cu privire la întreaga gamă de puncte de vedere politice existente în cadrul societății. Pentru a atinge acest obiectiv, cel al unui peisaj media pluralist în plan politic, este necesar să se ajungă la un echilibru dificil între ingerința politică și independența editorială în diferitele tipuri de mass-media. Acest echilibru poate evolua în timp, odată cu apariția unor noi mijloace de distribuție.

Riscul de partizanat politic poate fi atenuat prin garanții care privesc atât structura, cât și comportamentul. Ca exemplu al primului tip de garanții, se pot cita norme pentru a asigura reprezentarea echitabilă a diferitelor grupuri politice în funcțiile de directori sau administratori în cadrul societăților sau în consiliile mass-media, atunci când acestea includ reprezentanți politici. Normele în materie de comportament pot, de exemplu, să prevadă un tratament echitabil, echilibrat și imparțial al subiectelor cu caracter politic. Recomandarea Consiliului Europei (2007)2 privind pluralismul mass-mediei și diversitatea conținutului media invită statele membre să încurajeze mass-media să furnizeze publicului conținut divers capabil să promoveze o dezbatere critică și o participare democratică mai largă a persoanelor care aparțin tuturor comunităților și generațiilor. Această invitație este totuși limitată de precizarea că statele trebuie să respecte principiul independenței editoriale. Trebuie găsit cu atenție un echilibru între stimularea pluralismului politic și respectarea independenței editoriale a mass-mediei. Mass-media privată are dreptul de a urma o linie editorială care poate indica o anumită preferință politică. Prin urmare, acestui tip de mass-media nu i se poate cere imparțialitatea ca atribut al reportajelor politice. Cu toate acestea, tratarea subiectelor politice, chiar și de către radiodifuzori și ziarele private, trebuie să fie cel puțin corectă și corectă. Independența editorială nu poate fi folosită ca pretext pentru a justifica inexactitatea unui reportaj sau defăimarea.

Prejudecățile politice pot fi abordate, de asemenea, acordând actorilor politici și grupurilor politice mijloacele de acces activ la mass-media pentru a-și expune «personal» ideile sau pentru a corecta reprezentările greșite ale ideilor respective. Dreptul la replică sau mijloacele echivalente prevăzute prin reglementare joacă un rol esențial în acest sens.”

109. Raportul din 2021 privind statul de drept al Comisiei Europene [COM(2021) 700 final] indică următoarele:

„Pluralismul și libertatea mass-mediei sunt factori-cheie ai statului de drept, ai responsabilității democratice și ai luptei împotriva corupției. Statele membre au obligația de a garanta un mediu propice pentru jurnaliști, de a le proteja siguranța și de a promova libertatea și pluralismul mass-mediei [...].

[...]

Autoritățile naționale de reglementare în domeniul mass-mediei joacă un rol esențial în susținerea și asigurarea respectării pluralismului mass-mediei. După cum s-a subliniat în Raportul din 2020 privind statul de drept, atunci când pun în aplicare deciziile specifice mass-mediei și iau deciziile politice în domeniul mass-mediei, independența acestora față de interesele economice și politice are un impact direct asupra pluralității pieței și a independenței politice a mediului mass-media.”

110. Divizia Cercetare a Curții a examinat practicile privind pluralismul în mass-media audiovizuală în 34 de state membre ale Consiliului Europei: Albania, Andorra, Austria, Belgia, Bosnia și Herțegovina, Cipru, Croația, Elveția, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Italia, Letonia, Liechtenstein, Macedonia de Nord, Malta, Monaco, Muntenegru, Polonia, Portugalia, Regatul Unit, Republica Slovacă, România, Serbia, Slovenia, Spania, Suedia, Turcia, Țările de Jos, Ucraina și Ungaria.

111. Studiul de drept comparat realizat de Divizia Cercetare arată că toate aceste 34 de state contractante, cu excepția unuia (Monaco), au un radiodifuzor public care este obligat să respecte obligația de pluralism politic. Radiodifuzorii privați sunt supuși acestei cerințe în 20 de state sau „entități locale” (local jurisdictions), în timp ce în 15 state sau entități nu fac obiectul acestei cerințe. Chiar și în statele în care radiodifuzorii privați nu sunt constrânși să respecte pluralismul, aceștia trebuie să respecte anumite cerințe generale privind conținutul programelor lor: astfel, jurnalele de știri difuzate trebuie să conțină informații exacte și faptele trebuie să fie distinse de comentarii și opinii.

112. În majoritatea celor 34 de state contractante studiate, societățile de radiodifuziune private trebuie, pentru a funcționa, să obțină o licență de radiodifuziune (în sensul larg al termenului) de la autoritățile publice sau cel puțin să le transmită o declarație unilaterală. În țările care impun o obligație de pluralism posturilor private, statul exercită, în general, un control prealabil, atunci când acordă licența, asupra conținutului programelor de televiziune și radio. Pe de altă parte, există întotdeauna un control post facto, însoțit de un sistem de sancțiuni care, în majoritatea statelor, prevede posibilitatea retragerii licenței de emisie. Cu toate acestea, sancțiunile pentru nerespectarea pluralismului politic se dovedesc adesea excepționale în întreaga Europă. La 27 martie 2020, în Regatul Unit, High Court a Angliei și Țării Galilor (secția administrativă) a pronunțat o hotărâre în cauza Autonomous Non‑Profit Organization TV-Novosti [(2020) EWHC 689], prin care a respins recursul împotriva unei decizii a Ofcom (autoritatea de reglementare din Regatul Unit) prin care a aplicat postului Russia Today o amendă de 200 000 lire sterline pentru mai multe încălcări ale obligației de imparțialitate (due impartiality). În România, unui radiodifuzor i s-a retras licența pentru că efectuase publicitate politică în afara campaniei electorale; totuși, această sancțiune a fost aplicată după ce radiodifuzorul nu achitase o amendă.

ÎN DREPT

113. Societatea reclamantă susține că retragerea licenței sale de radiodifuziune a adus atingere dreptului său la libertatea de exprimare în sensul art. 10 din Convenție, redactat după cum urmează:

„(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”

114. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.

a)      Societatea reclamantă

115. Deși admite că cea de-a treia teză a primului paragraf al art. 10 este aplicabilă în speță, societatea reclamantă susține că retragerea licenței sale constituie o ingerință în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare și că o astfel de ingerință nu este justificată în temeiul art. 10 § 2. Face distincție între prezenta speță și cauza Demuth împotriva Elveției (nr. 38743/97, pct. 33, CEDO 2002‑IX), subliniind că aceasta din urmă privea refuzul de a elibera o licență, nu retragerea unei licențe valabile. Remarcă, de asemenea, că, în cauza Demuth, reclamantul intenționa să difuzeze pe un canal de televiziune emisiuni despre automobile, în timp ce, în speță, postul NIT se concentra pe difuzarea de emisiuni de actualitate și de analiză, al căror principal obiectiv era de a comunica informații. Spre deosebire de cauza Demuth, în care scopul autorităților elvețiene era acela de a încuraja pluralismul în radiodifuziune, în speță măsura impusă viza sancționarea NIT pentru că a acceptat pluralismul de opinii ținând cont și de cele ale unui partid politic de opoziție și pentru că a prezentat partidele de la putere într-o lumină negativă. În sfârșit, susține că măsurile în discuție în ambele cauze au avut consecințe diferite. Expune, în această privință, faptul că, în cauza Demuth, reclamantul a trebuit doar să diversifice programele postului său de televiziune pentru a obține o licență, în timp ce, în speță, postul NIT a trebuit să înceteze emisia a doua zi după luarea măsurii contestate.

116. Societatea reclamantă susține, în continuare, că această măsură nu era prevăzută de lege în sensul art. 10 § 2 din Convenție. Indică faptul că din art. 38 alin. (10) din cod rezulta că o decizie a CCA de impunere a unei sancțiuni unui radiodifuzor era executorie de îndată numai în cazul în care nu era contestată. Observă că situația din speță era în mod clar diferită, întrucât contestase decizia CCA din 5 aprilie 2012, însă, în pofida acestui fapt, curtea de apel și Curtea Supremă au refuzat să dispună măsuri de asigurare a acțiunii și să suspende executarea deciziei menționate până la încheierea procedurii, cele două instanțe, în opinia sa, acționând în mod nelegal.

117. În plus, societatea reclamantă oferă o interpretare alternativă a dreptului intern relevant, potrivit căreia decizia CCA din 5 aprilie 2012 nu putea fi executată, cel mai devreme, decât după 30 de zile de la emiterea sa. În această privință, invocă art. 40 alin. (5) din cod, potrivit căruia orice parte interesată putea contesta o decizie a CCA, precum și art. 14 și art. 21 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, care prevedeau că un act administrativ putea fi contestat în termen de 30 de zile și că puteau fi formulate concomitent o contestație și o cerere de suspendare a executării unui astfel de act.

118. Societatea reclamantă nu este în favoarea niciuneia dintre interpretările expuse mai sus, dar pledează că, în temeiul dreptului intern în vigoare, decizia CCA din 5 aprilie 2012 nu putea fi executată imediat și, prin urmare, curtea de apel era obligată să admită măsurile de asigurare a acțiunii solicitate.

119. Susține că singura interpretare posibilă a hotărârii Curții Constituționale din 6 decembrie 2012 referitoare la modificarea art. 38 din cod, adoptată la 29 mai 2012 (supra, pct. 89-92), este că executarea de îndată a deciziei din 5 aprilie 2012 în temeiul legislației în vigoare la momentul faptelor era, de asemenea, contrară dreptului său de proprietate și dreptului său la libertatea de exprimare. În concluzie, ingerința în exercitarea drepturilor sale sub forma executării imediate a deciziei menționate a CCA nu era prevăzută de lege.

120. Societatea reclamantă susține, de asemenea, că baza legală pentru retragerea licenței sale ridică, de asemenea, o problemă din punctul de vedere al accesibilității, al clarității și al previzibilității. Susține, în special, că art. 7 alin. (2) din cod era în mod intrinsec discriminatoriu și imprevizibil, iar domeniul său de aplicare era incert. Această dispoziție nu acoperea situațiile în care personalitățile sau partidele politice refuzau să își exprime opiniile atunci când erau invitate de jurnaliștii NIT. În ceea ce privește art. 7 alin. (4), consideră că era contrar principiilor generale de independență a jurnaliștilor. Având în vedere calitatea slabă a legii, NIT nu se putea aștepta în mod rezonabil ca activitățile sale să înceteze.

121. Pretinde, de asemenea, că retragerea licenței sale nu a urmărit obiectivele care constituie „protecția reputației sau a drepturilor altora”, „apărarea ordinii” și „prevenirea infracțiunilor” sau oricare dintre celelalte scopuri legitime prevăzute la art. 10 § 2. Susține că scopul măsurii în litigiu era intrinsec punitiv și că, în realitate, nu era decât o măsură de represalii destinată să o facă să plătească pentru criticile sale la adresa AIE și pentru relatările sale privind manifestațiile organizate de PCRM. În această privință, face trimitere la hotărârea din 6 decembrie 2012, în care, în opinia sa, Curtea Constituțională a concluzionat că executarea imediată a unei sancțiuni aplicate de CCA nu urmărea un scop legitim.

122. În ceea ce privește necesitatea ingerinței, societatea reclamantă susține, în principal, că art. 7 alin. (2) din cod aducea atingere substanței libertății de exprimare a radiodifuzorilor, constituia o ingerință în exercitarea dreptului de a comunica informații și idei, afecta valorile fundamentale ale pluralismului în societățile democratice și împiedica dezbaterea cu privire la probleme de interes public și, prin urmare, nu era în concordanță cu jurisprudența Curții privind art. 10 din Convenție.

123. Cu titlu subsidiar, susține că o restrângere precum cea prevăzută la art. 7 alin. (2) putea fi aplicată radiodifuzorilor publici, dar în niciun caz radiodifuzorilor privați. Consideră că această dispoziție i-a impus o sarcină excesivă, cu atât mai mult cu cât personalitățile politice de prim plan s-au arătat ostile față de NIT și au refuzat să răspundă la întrebările jurnaliștilor săi și să le ofere comentarii. Plasată într-o situație în care celelalte partide politice disprețuiau postul de televiziune sau chiar se arătau agresive față de jurnaliștii săi, NIT nu putea face nimic altceva decât să acorde timpi de antenă partidelor politice care cooperau cu postul. Postul de televiziune ar fi fost privat de conținut pentru buletinele sale de știri dacă nu ar fi procedat astfel. Societatea reclamantă mai indică faptul că, în orice caz, NIT relata activitatea partidelor aflate la putere și că acest fapt este atestat de raportul de monitorizare realizat de CCA însuși, potrivit căruia 46% din conținutul buletinelor de știri ale postului viza alianța aflată la putere și doar 20% privea PCRM.

124. Ingerința în exercitarea libertății de exprimare a societății reclamante nu era necesară într-o societate democratică. A adus atingere principalelor fundamente ale democrației, spiritului pluralismului și statului de drept.

125. Societatea reclamantă susține că, după schimbarea guvernului în 2009, a devenit ținta a numeroase atacuri din partea CCA. Astfel, a fost expulzată din spațiile pe care le închiriase într-o clădire publică, apoi întreprinderile de stat au încetat să mai încredințeze NIT difuzarea de publicitate și a fost privată de posibilitatea de a-și difuza programele prin cablu. De asemenea, a fost vizată de numeroase plângeri din partea personalităților politice membre ale partidului aflat la putere, care au și boicotat-o. În plus, a fost defăimată în mass-media controlată de guvern. NIT a făcut obiectul a peste zece sancțiuni aplicate de CCA și era singurul radiodifuzor căruia i-a fost retrasă licența de emisie. Numeroase figuri politice cunoscute au declarat că postul de televiziune ar trebui închis. Criticile exprimate de jurnaliștii NIT cu privire la politicile și reprezentanții guvernului nu puteau fi considerate motive suficiente sau chiar relevante pentru a justifica retragerea licenței.

126. Societatea reclamantă relevă faptul că instanțele naționale au considerat că încălcarea normelor legale de către NIT a constat în difuzarea de informații despre manifestațiile organizate de PCRM. Cu toate acestea, nu se poate concluziona dacă sunt vizionate buletinele de știri în cauză că NIT a încercat să submineze securitatea națională sau integritatea teritorială a țării. Reportajele privind manifestațiile se refereau la mitinguri pașnice ale căror participanți cereau demisia guvernului și organizarea de noi alegeri și, prin urmare, nu interesele statului erau în joc, ci cele ale coaliției guvernamentale.

127. În plus, societatea reclamantă susține că a fost sancționată de CCA la instrucțiunile guvernului și că nu există niciun element care să permită să se afirme că subiectele difuzate în buletinele sale de știri au avut un caracter propagandistic sau au conținut trucuri de montaj.

128. Susține că nu se poate considera în mod rezonabil că sancțiunea aplicată NIT răspunde unei nevoi sociale imperioase. Motivele invocate de CCA nu erau relevante și suficiente, dat fiind că statul nu dispune decât de o marjă de apreciere foarte îngustă în ceea ce privește restrângerile discursului politic sau dezbaterea cu privire la probleme de interes public.

129. Sancțiunea în litigiu constituie o formă de cenzură menită să descurajeze NIT și alte mijloace de informare în masă să critice guvernul. O astfel de sancțiune este de natură să descurajeze jurnaliștii să contribuie la dezbaterea publică privind probleme care afectează viața țării și împiedică mass-media să își îndeplinească sarcina de informare și control.

130. În sfârșit, societatea reclamantă consideră că, în principiu, nu se poate considera că sancțiunea cea mai severă, constând în retragerea licenței unei instituții de radiodifuziune, răspunde unei nevoi sociale imperioase, este încadrată în marja de apreciere lăsată statului și este necesară într-o societate democratică. Este de părere că o astfel de măsură este de natură să submineze pluralismul de opinii și principiul ideilor largi și al deschiderii care caracterizează societățile democratice, în care cetățenii trebuie să poată alege în mod liber informațiile pe care doresc să le primească. Adaugă că situația rezultată din măsura în litigiu este cu atât mai gravă cu cât postul de televiziune NIT reflecta opiniile unui partid de opoziție, era important pentru o minoritate lingvistică și se arăta critic față de guvern.

b)     Guvernul

131. Guvernul admite că retragerea licenței societății reclamante constituie o ingerință în exercitarea dreptului părții în cauză la libertatea de exprimare, astfel cum este garantat de art. 10 § 1 din Convenție.

132. Cu toate acestea, susține că regimul de licențiere care era în vigoare în Republica Moldova la momentul faptelor era de natură să contribuie la calitatea și la echilibrul programelor de televiziune prin competențele conferite autorităților naționale și că era conform cu art. 10 § 1 teza a treia din Convenție. Declară că, în forma în vigoare la momentul respectiv, codul reglementa drepturile și obligațiile radiodifuzorilor. În special, indică faptul că art. 8 alin. (1) din cod recunoștea dreptul radiodifuzorilor de a alege liber conținutul programelor lor și că, în paralel, art. 7 prevedea obligația radiodifuzorilor de a respecta principiul pluralismului. Codul autoriza CCA să monitorizeze modul în care radiodifuzorii aplicau principiul pluralismului de idei și opinii în programele lor și că, în plus, prevedea sancțiuni în cazul în care aceștia nu își îndeplineau obligațiile care le reveneau și definea procedura de impunere a acestor sancțiuni.

133. Guvernul consideră că alegerea metodei care trebuie adoptată pentru a asigura pluralismul de opinii ține de marja de apreciere a statelor. Autoritățile naționale sunt mai în măsură decât o instanță internațională să stabilească politica care trebuie urmată în materie de pluralism. Codul a fost elaborat în colaborare cu Consiliul Europei și OSCE, iar ambele organizații au apreciat favorabil adoptarea acestuia și au salutat conformitatea sa cu standardele europene și internaționale. Guvernul atrage atenția Curții, în special, asupra observațiilor formulate cu privire la art. 7 alin. (2) din cod de către experții Consiliului Europei, care au descris principiile enunțate în această dispoziție ca fiind „lăudabile” (supra, pct. 16).

134. Susține că ingerința în litigiu era prevăzută de lege și precizează că decizia CCA din 5 aprilie 2012, dar și hotărârile curții de apel din 11 februarie 2013 și, respectiv, ale Curții Supreme din 2 mai 2013 s-au întemeiat pe art. 27 alin. (1) și (2), pe art. 38 alin. (1)-(3), pe art. 7 alin. (1), (2) și (4) și pe art. 10 alin. (5) din cod, precum și pe pct. 3.1 din licența de emisie. Afirmă că legea era accesibilă, clară și previzibilă în ceea ce privește efectele sale și că îndeplinea toate cerințele de calitate care decurg din jurisprudența Curții.

135. Consideră că scopul ingerinței în cauză era legitim în raport cu art. 10 § 1 teza a treia (supra, pct. 132). Retragerea licenței NIT a urmărit, de asemenea, scopurile legitime prevăzute la paragraful al doilea al acestui articol, și anume protecția securității naționale și a siguranței publice, apărarea ordinii și prevenirea infracționalității. Consideră că NIT incita telespectatorii să participe la manifestații care, sub efectul informațiilor false pe care le difuza și a sentimentului de furie pe care îl suscita în mod deliberat în rândul publicului său, riscau să devină violente.

136. Guvernul susține, de asemenea, că ingerința era necesară într-o societate democratică, ca urmare a existenței unei nevoi sociale stringente de a proteja pluralismul de opinii. Insistând asupra importanței pluralismului într-o societate democratică, susține că scopul urmărit de autoritățile moldovene era acela de a propune telespectatorilor o pluralitate de surse și informații care să reflecte o diversitate de opinii politice și de a-i împiedica pe unii să obțină avantaje necuvenite prin controlul exercitat asupra unui post de televiziune. Mecanismul instituit prin art. 7 din cod viza, de asemenea, menținerea imparțialității și a egalității și asigurarea unei dezbateri politice de înaltă calitate. În lipsa unui astfel de mecanism, având în vedere situația politică specială de la momentul faptelor, ar fi existat un risc de propagandă politică și de îndoctrinare, prin intermediul televiziunii, în favoarea partidelor politice care se bucurau de acces la un post de televiziune.

137. Guvernul precizează că scopul vizat de obligația impusă radiodifuzorilor prin art. 7 alin. (2) din cod – de a respecta un echilibru în acordarea timpilor de antenă diferitelor partide și mișcări politice – era, printre altele, acela de a consolida integritatea procesului democratic, de a oferi un cadru echitabil dezbaterii politice și publice și de a împiedica entitățile politice care și-ar fi putut permite promovarea opiniilor lor la televiziune să obțină beneficii necuvenite prin posibilitatea de a utiliza cel mai puternic și omniprezent mijloc de comunicare. Consideră că toate acestea contribuiau la menținerea imparțialității politice a emisiunilor de televiziune. Această obligație legală impusă mass-mediei audiovizuale avea, de asemenea, ca scop să îmbunătățească calitatea dezbaterii politice în general, în condițiile în care radiodifuzorii care promovau pozițiile anumitor partide sau mișcări politice riscau să denatureze percepția anumitor probleme complexe de interes general, având în vedere impactul puternic al televiziunii. Guvernul este de părere că speța societății reclamante este astfel un exemplu perfect. În sfârșit, susține că art. 7 alin. (2) din cod era la fel de important prin faptul că permitea partidelor sau mișcărilor politice mai modeste să prezinte unui număr cât mai mare de persoane opiniile cu privire la probleme de interes public, ceea ce, în opinia Guvernului, îmbunătățea și mai mult procesul democratic, oferind acestor formațiuni un nivel de atenție în peisajul audiovizual național de care nu ar fi putut beneficia în alte condiții.

138. Guvernul mai precizează că, în speță, publicul trebuia să fie protejat de efectul negativ al practicilor jurnalistice părtinitoare ale NIT. În special, indică faptul că publicul trebuia să fie protejat împotriva informațiilor înșelătoare și false, apelurilor la ură și xenofobiei difuzate, în opinia sa, de postul de televiziune. În acest sens, Guvernul subliniază că instanțele naționale au stabilit că buletinele de știri NIT relataseră despre manifestațiile organizate de PCRM în care fuseseră făcute apeluri la încălcarea ordinii publice, precum și declarații care constituiau apeluri la divizare, intoleranță și chiar ură față de România și UE, frizând xenofobia. Consideră că, în mod similar cauzei Sürek împotriva Turciei (nr. 1) [(MC), nr. 26682/95, pct. 61, CEDO 1999‑IV], partea reclamantă a incitat publicul la violență și a stimulat ostilitatea între diferite grupuri sociale și politice, punând astfel în pericol democrația însăși.

139. Guvernul consideră că mijloacele de exprimare utilizate de societatea reclamantă constituie un alt factor care trebuie luat în considerare atunci când se decide cu privire la necesitatea ingerinței. Observă că mass-media audiovizuală are un impact mai imediat și mai puternic decât mass-media scrisă și remarcă faptul că postul de televiziune NIT nu era doar un mijloc de informare în masă audiovizual, ci și că utiliza o frecvență care oferea acoperire națională, ceea ce, în opinia sa, sporea în mod semnificativ impactul conținutului emisiunilor sale.

140. Declară, de asemenea, că unele dintre comentariile făcute în buletinele de știri ale NIT nu erau nici mai mult, nici mai puțin decât injurii personale și că niciuna dintre persoanele criticate nu primiseră vreodată dreptul la replică. Guvernul a furnizat copii a peste 25 de plângeri depuse în fața CCA de către personalități și partide politice, persoane fizice și organizații neguvernamentale din sectorul mass-media, plângeri în care postul de televiziune NIT era acuzat de dezinformare și de nerespectarea normelor privind pluralismul și imparțialitatea jurnalistică. Face referire, de asemenea, la cazurile în care anumiți politicieni fuseseră insultați, fiind numiți „criminali”, „dictatori”, „trădători” și „uzurpatori”, printre altele.

141. Guvernul arată, de asemenea, că necesitatea ingerinței era dictată în speță de caracterul recurent al încălcărilor săvârșite de societatea reclamantă. Pe parcursul unei perioade de trei ani, aceasta fost sancționată de peste 11 ori pentru infracțiuni similare, și anume pentru promovarea poziției unui singur partid politic în buletinele sale de știri și pentru refuzul de a prezenta și opiniile altor partide, astfel cum cerea legea. Societatea reclamantă nici măcar nu a contestat toate sancțiunile aplicate împotriva sa și a preferat să plătească amenzile și să continue să încalce legea. Întrucât toate sancțiunile sus-menționate nu au fost suficiente pentru a o convinge să respecte legea, CCA nu a avut altă alternativă decât să ia o măsură de ultimă instanță. În cazul în care autoritățile nu ar fi aplicat cea mai severă sancțiune societății reclamante, după ce toate celelalte se dovediseră ineficiente, comunitatea și alți radiodifuzori ar fi putut deduce că nerespectarea legii era tolerată, ceea ce nu ar fi reprezentat un mesaj bun.

142. În plus, societatea reclamantă avea posibilitatea de a solicita o nouă licență după o perioadă de 12 luni de la data retragerii; aceasta nu a utilizat-o și a preferat să continue difuzarea pe Internet. Până la sfârșitul anului 2014, a publicat în mod regulat știri și videoclipuri pe canalul său YouTube.

143. Guvernul concluzionează că autoritățile au asigurat un just echilibru între, pe de o parte, interesul public de a promova pluralismul de opinii și, pe de altă parte, dreptul NIT de a comunica informații.

a)      Observație preliminară

144. Curtea observă de la bun început că, în cererea sa formulată în temeiul Convenției, societatea reclamantă s-a plâns de decizia prin care îi fusese retrasă licența de emisie și de procedura care a condus la această decizie, dar apoi, în cursul procedurii, s-a plâns, de asemenea, de sancțiunile care îi fuseseră aplicate înainte de măsura retragerii.

145. Curtea reamintește că nu se poate pronunța pe baza unor fapte care nu sunt menționate în capătul de cerere, întrucât aceasta ar însemna să se pronunțe dincolo de obiectul cauzei sau, cu alte cuvinte, să se pronunțe asupra unor probleme care nu i-au fost „supuse” în sensul art. 32 din Convenție [Radomilja și alții împotriva Croației (MC), nr. 37685/10 și 22768/12, pct. 126, 20 martie 2018].

146. Prin urmare, consideră că nu poate examina sancțiunile care i-au fost aplicate societății reclamante înainte de 5 aprilie 2012. Cu toate acestea, le va lua în considerare pentru a stabili dacă retragerea licenței de emisie a fost conformă cu cerințele Convenției, cerințe pe care societatea reclamantă le invocă în cadrul capetelor sale de cerere.

147. Observă, în plus, că aceasta nu contestă doar măsura în sine, în special necesitatea sa, ci susține, de asemenea, că anumite dispoziții ale codului nu sunt compatibile cu art. 10 din Convenție.

148. Prin urmare, Curtea consideră că, în speță, obligația negativă care îi era impusă statului de a nu comite o ingerință este legată de întrebarea dacă acesta și-a îndeplinit obligația pozitivă de a institui un cadru juridic și administrativ adecvat pentru a asigura pluralismul mass-mediei (infra, pct. 184-186 și 198-209).

149. În lumina acestui considerent va examina circumstanțele excepționale ale speței.

b)     Cu privire la existența unei ingerințe

150. Părțile sunt de acord că măsura retragerii licenței de emisie a societății reclamante constituie o ingerință în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare în sensul primului paragraf al art. 10 din Convenție (supra, pct. 115 și 131). Curtea nu vede niciun motiv să considere altfel.

151. O astfel de ingerință încalcă art. 10, cu excepția cazului în care era „prevăzută de lege”, urmărea unul sau mai multe dintre scopurile legitime menționate la acest articol și era „necesară într-o societate democratică” pentru a le atinge.

c)      Cu privire la relevanța, în speță, a celei de-a treia teze a art. 10 § 1

152. Părțile sunt de acord să se afirme că retragerea licenței de emisie a societății reclamante trebuie examinată din perspectiva celei de-a treia teze a art. 10 § 1 (supra, pct. 115 și 132). Curtea nu vede niciun motiv să considere altfel.

153. Reamintește, în această privință, că teza a treia a acestui paragraf are ca obiect și ca scop să precizeze faptul că statele pot reglementa, prin intermediul unui sistem de acordare a licențelor, modul în care este organizată radiodifuzarea pe teritoriul lor, în special cu privire la aspectele tehnice. Acestea din urmă sunt importante, însă alte considerente pot, de asemenea, condiționa acordarea sau refuzul acordării unei licențe, inclusiv cele care privesc natura și obiectivele unei stații viitoare, posibilitățile sale de inserție la nivel național, regional sau local, drepturile și nevoile unui anumit public, precum și obligațiile care decurg din instrumentele juridice internaționale. Pot astfel rezulta ingerințe al căror scop, legitim în lumina celei de-a treia teze a primului paragraf, nu coincide totuși cu unul dintre scopurile menționate la paragraful al doilea. Cu toate acestea, conformitatea unei astfel de ingerințe cu Convenția trebuie apreciată în lumina celorlalte cerințe de la paragraful al doilea [Informationsverein Lentia și alții împotriva Austriei, 24 noiembrie 1993, pct. 32, seria A nr. 276, Demuth, citată anterior, pct. 33, și Centro Europa 7 S.r.l. și Di Stefano împotriva Italiei (MC), nr. 38433/09, pct. 139, CEDO 2012].

154. Curtea poate fi de acord cu opinia societății reclamante, potrivit căreia contextul și circumstanțele factuale ale prezentei cauze sunt oarecum diferite de cele specifice cauzei Demuth (hotărâre citată anterior). Cu toate acestea, nu vede niciun motiv să considere că principiile enunțate în jurisprudența sa și reamintite mai sus nu sunt aplicabile prezentei spețe. În această privință, observă că, în Moldova, difuzarea de emisiuni televizate era condiționată, la momentul faptelor, de obținerea unei licențe din partea CCA, în conformitate cu art. 23 din cod. Acest articol conținea, de asemenea, diverse instrucțiuni privind obiectivele, funcțiile și conținutul programelor de televiziune (supra, pct. 85). Astfel, sistemul de licențiere existent în Moldova era apt să contribuie la calitatea și la echilibrul programelor prin atribuțiile conferite statului. Prin urmare, era compatibilă cu teza a treia a primului paragraf (Demuth, citată anterior, pct. 34).

155. În măsura în care societatea reclamantă contestă motivele invocate pentru retragerea licenței sale de emisie, rămâne totuși de stabilit dacă ingerința în litigiu îndeplinea celelalte condiții relevante prevăzute la art. 10 § 2 (supra, pct. 35 de 151, și Demuth, citată anterior, pct. 35).

d)     Cu privire la întrebarea dacă ingerința era prevăzută de lege

156. Societatea reclamantă și Guvernul au opinii diferite în ceea ce privește întrebarea dacă ingerința în exercitarea de către societatea reclamantă a libertății sale de exprimare era „prevăzută de lege” (supra, pct. 116-120 și 134).

157. În ceea ce privește expresia „prevăzută de lege” care figurează la art. 8-11 din Convenție, Curtea a înțeles întotdeauna termenul „lege” în accepția sa „materială”, nu cea „formală”. „Legea” trebuie înțeleasă ca înglobând textul scris – care cuprinde atât texte de rang infralegislativ, cât și acte de reglementare adoptate de către o asociație profesională, prin delegarea legiuitorului, în cadrul puterii sale normative autonome – și „dreptul elaborat” de judecători. Rezumând, „legea” este textul în vigoare astfel cum a fost interpretat de instanțele competente [a se vedea, mutatis mutandis, Leyla Şahin împotriva Turciei (MC), nr. 44774/98, pct. 88, CEDO 2005‑XI, cu trimiterile suplimentare; Sanoma Uitgevers B.V. împotriva Țărilor de Jos (MC), nr. 38224/03, pct. 83, 14 septembrie 2010, și Unifaun Theatre Productions Limited și alții împotriva Maltei, nr. 37326/13, pct. 79, 15 mai 2018].

158. Curtea subliniază, de asemenea, că termenii „prevăzută de lege” de la paragraful al doilea al art. 10 impun nu numai ca măsura contestată să aibă o bază legală în dreptul intern, ci vizează și calitatea legii în discuție: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă justițiabililor și previzibilă în ceea ce privește efectele sale [a se vedea, printre altele, Maestri împotriva Italiei (MC), nr. 39748/98, pct. 30, CEDO 2004‑I, Delfi AS împotriva Estoniei (MC), nr. 64569/09, pct. 120, CEDO 2015, și Satakunnan Markkinapörssi Oy și Satamedia Oy împotriva Finlandei (MC), nr. 931/13, pct. 142, 27 iunie 2017].

159. În ceea ce privește cerința de previzibilitate, Curtea a afirmat în repetate rânduri că o „lege” în sensul art. 10 § 2 nu poate fi considerată decât o normă enunțată cu suficientă precizie pentru a permite justițiabilului să își regleze comportamentul. Apelând după necesitate la o consiliere adecvată, acesta trebuie să poată prevedea, într-un grad rezonabil în circumstanțele cauzei, consecințele care ar putea rezulta dintr-un act specific. Aceste consecințe nu trebuie neapărat să fie previzibile cu certitudine absolută. Astfel, nu încalcă, în sine, cerința de previzibilitate a unei legi care, deși conferă o marjă de apreciere, precizează întinderea și modalitățile de exercitare cu suficientă claritate, având în vedere scopul legitim urmărit, pentru a oferi individului o protecție adecvată împotriva arbitrarului [Magyar Kétfarkú Kutya Párt împotriva Ungariei (MC), nr. 201/17, pct. 94, 20 ianuarie 2020]. Certitudinea, deși este de dorit, este uneori însoțită de o rigiditate excesivă; or, legea trebuie să se poată adapta la schimbările de situație. Astfel, multe dinte legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică (Centro Europa 7 S.r.l. și Di Stefano, pct. 141, Delfi AS, pct. 121, și Satakunnan Markkinapörssi Oy și Satamedia Oy, pct. 143, toate citate anterior). În plus, Curtea este conștientă de faptul că o anumită normă juridică trebuie aplicată într-o anumită zi pentru prima dată [Kudrevičius și alții împotriva Lituaniei (MC), nr. 37553/05, pct. 115, CEDO 2015, și Magyar Kétfarkú Kutya Párt, citată anterior, pct. 97].

160. Funcția decizională încredințată instanțelor naționale servește tocmai la disiparea oricăror îndoieli care ar putea rămâne în ceea ce privește interpretarea normelor; prin urmare, puterea Curții de a controla respectarea dreptului intern este așadar limitată, dat fiind că le revine în primul rând autorităților naționale, în special instanțelor, sarcina de a interpreta și de a aplica dreptul intern (a se vedea, printre altele, Kudrevičius și alții, citată anterior, pct. 110, și Satakunnan Markkinapörssi Oy și Satamedia Oy, citată anterior, pct. 144). Cu excepția cazului în care interpretarea reținută este arbitrară sau în mod vădit nerezonabilă, sarcina Curții este limitată la a stabili dacă efectele sale sunt compatibile cu Convenția (Radomilja și alții, pct. 149, citată anterior, și Centrul pentru democrație și statul de drept împotriva Ucrainei, nr. 10090/16, pct. 108, 26 martie 2020, cu trimiterile suplimentare). În plus, nu este de competența Curții să se pronunțe cu privire la caracterul adecvat al tehnicilor alese de legiuitorul unui stat pârât pentru a reglementa un anumit domeniu; rolul său este limitat la a verifica dacă metodele adoptate și consecințele pe care le antrenează sunt în conformitate cu Convenția [Gorzelik și alții împotriva Poloniei (MC), nr. 44158/98, pct. 67, CEDO 2004‑I, și Delfi AS, citată anterior, pct. 127). În plus, nivelul de precizie al legislației interne – care nu poate prevedea toate ipotezele – depinde în mare măsură de conținutul legii în cauză, de domeniul pe care trebuie să îl acopere și de numărul și statutul destinatarilor acesteia (Delfi AS, pct. 122, Kudrevičius și alții, pct. 110, și Satakunnan Markkinapörssi Oy și Satamedia Oy, pct. 144, toate citate anterior).

161. Astfel, este de așteptat ca profesioniștii, obișnuiți cu obligația de a da dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, să aibă o atenție deosebită în evaluarea riscurilor implicate (Delfi AS, citată anterior, pct. 122, și Satakunnan Markkinapörssi Oy și Satamedia Oy, citată anterior, pct. 145, cu trimiterile suplimentare).

162. În ceea ce privește existența unei baze legale pentru ingerința în litigiu în prezenta cauză, Curtea nu vede niciun motiv pentru a repune în discuție concluzia autorităților naționale potrivit căreia retragerea licenței societății reclamante avea o bază în dreptul intern, și anume art. 7, 10, 27 și 38 din cod, astfel cum reiese din pct. 3.1 din condițiile licenței de emisie (supra, pct. 43 și 85).

163. În ceea ce privește argumentul societății reclamante potrivit căruia baza legală pentru retragerea licenței sale sau o parte a acestei baze legale nu era accesibilă, Curtea reamintește că în Convenție nu este prevăzută nicio cerință specifică cu privire la nivelul de publicitate care trebuie acordat unei anume prevederi legale (Spaček, s.r.o., împotriva Republicii Cehe, nr. 26449/95, pct. 57, 9 noiembrie 1999). Observă, în această privință, că societatea reclamantă nu a pretins niciodată că s-a aflat în imposibilitatea de a accede la textul propriu-zis al licenței de emisie pe care o deținea sau la diferitele sale clauze. De asemenea, nu a afirmat niciodată, nici nu a încercat să probeze că codul nu era public și nu putea fi consultat în principala bază de date privind legislația națională, care este o sursă de informații ușor accesibilă nu numai pentru un operator de televiziune profesionist, ci și pentru orice persoană.

164. În aceste condiții, Curtea nu poate fi de acord cu argumentul societății reclamante potrivit căruia baza legală invocată de autoritățile naționale în susținerea retragerii licenței nu era accesibilă.

165. În ceea ce privește previzibilitatea legislației naționale și interpretarea și aplicarea acesteia de către instanțele interne, Curtea reține că termenii utilizați în cod erau destul de clari: (i) radiodifuzorii erau obligați să respecte principiul pluralismului politic în programele lor – prin menținerea unui echilibru în acordarea timpului de antenă diferitelor partide sau mișcări politice într-o manieră echilibrată – și principiile obiectivității și imparțialității în cadrul programelor lor de știri, că trebuiau să asigure exactitatea, să evite ca actualitatea să nu fie prezentată într-o manieră deformată, precum și să respecte principiile pluralității surselor de informare pentru subiectele care priveau situații conflictuale; (ii) CCA supraveghea modul în care radiodifuzorii privați și publici respectau obligațiile enunțate în licențele lor de emisie și controla exactitatea și conținutul programelor lor; (iii) în cazul în care un radiodifuzor încălca normelor legale aplicabile, CCA aplica una dintre cele cinci sancțiuni prevăzute în cod, retragerea licenței de emisie fiind una dintre ele; (iv) CCA trebuia să aplice sancțiunile gradual, într-o anumită ordine inițială; (v) licența de emisie urma să fie retrasă numai în cazul încălcării grave și repetate a dispozițiilor codului și numai după epuizarea celorlalte sancțiuni posibile; (vi) deciziile CCA deveneau aplicabile la data publicării lor în Monitorul Oficial al Republicii Moldova; (vii) decizia CCA de impunere a unei sancțiuni constituia titlu executoriu.

166. Curtea consideră că codul nu era lipsit de precizie pentru a permite NIT să își ajusteze comportamentul. Într-o situație în care autoritățile naționale dispun de o anumită marjă de apreciere cu privire la astfel de aspecte, Curtea nu consideră nerezonabil să se aștepte ca un radiodifuzor profesionist – ceea ce era cazul NIT – să acționeze cu prudență în exercitarea activității sale, să acorde o atenție deosebită evaluării riscurilor angajate de această activitate și că, după ce a fost sancționată, să ia măsurile necesare pentru a reduce riscurile corespunzătoare.

167. În cazul de față, încălcările repetate de către NIT ale art. 7 din cod au determinat CCA să aplice succesiv fiecare dintre cele cinci tipuri de sancțiuni prevăzute la art. 38 din cod. Astfel, au emis o avertizare publică, retragerea pentru o anumită perioadă a dreptului de a difuza comunicări comerciale, apoi o amendă. Ulterior, CCA a înăsprit progresiv sancțiunile, impunând postului de televiziune suspendarea pentru o anumită perioadă a dreptului de emisie și, în final, retragerea licenței (supra, pct. 29 și 40-43). Prin urmare, Curtea nu constată niciun element în comportamentul CCA care să sugereze că modul în care acest organ și-a exercitat puterea de apreciere în speță putea fi considerat imprevizibil în temeiul codului.

168. Societatea reclamantă susține că dreptul național relevant interzicea CCA să execute o sancțiune de îndată, fără a aștepta rezultatul contestației în fața unei instanțe, și să impună o nouă sancțiune înainte ca instanțele naționale să se pronunțe printr-o hotărâre definitivă cu privire la legalitatea sancțiunii precedente. Afirmă, de asemenea, că instanțele naționale erau obligate, atunci când erau contestate sancțiuni, să aplice în favoarea părții în cauză măsuri de asigurare a acțiunii până la soluționarea contestațiilor. Curtea nu este convinsă de aceste afirmații. Astfel, observă că nu se poate afirma că Legea contenciosului administrativ sau codul includeau vreo dispoziție care să confirme în mod expres afirmațiile companiei reclamante. Art. 38 alin. (10) din cod prevedea că o decizie a CCA de aplicare a unei sancțiuni care nu era contestată în termenul legal stabilit constituia un titlu executoriu, însă art. 40 alin. (3) din cod stabilea că deciziile CCA intrau în vigoare la data publicării lor în Monitorul Oficial al Republicii Moldova În plus, art. 21 din Legea contenciosului administrativ oferea o acțiune care permitea solicitarea suspendării executării unui act administrativ și conferea instanțelor competența de a dispune o astfel de măsură. Prin urmare, această dispoziție pare să infirme argumentul societății reclamante potrivit căruia decizia CCA nu putea fi executată de îndată și că instanțele aveau obligația legală de a dispune măsuri de asigurare a acțiunii.

169. În orice caz, Curtea observă din elementele de probă de care dispune că autoritățile naționale, în special autoritățile judiciare, au considerat în mod constant în interpretarea și aplicarea legislației relevante, astfel cum era în vigoare la 5 aprilie 2012, că deciziile CCA erau executorii de îndată ce erau publicate în Monitorul Oficial. Având în vedere rolul limitat al rolului său, în raport cu cel al autorităților și al instanțelor naționale, în interpretarea și aplicarea dreptului intern (supra, pct. 160), Curtea nu vede niciun motiv pentru a repune în discuție respingerea de către aceste autorități a argumentului societății reclamante întemeiat pe Legea privind reglementarea prin licențiere a activității de întreprinzător (supra, pct. 70 și 77). În plus, se pare că CCA putea aplica următoarea sancțiune înainte ca instanțele naționale să se fi pronunțat printr-o hotărâre definitivă privind legalitatea sancțiunii precedente și că instanțele erau libere să dispună luarea de măsuri de asigurare a acțiunii în așteptarea soluționării contestației împotriva unei sancțiuni (supra, pct. 29, 54, 65 și 66). De asemenea, reiese că, cel puțin începând din noiembrie 2010, societatea reclamantă știa sau ar fi trebuit să știe că autoritățile interpretau legea și o aplicau în mod concret, astfel încât deciziile CCA erau executate de îndată ce erau publicate, iar instanțele erau libere să dispună măsuri asiguratorii în acest context (supra, pct. 29).

170. În măsura în care societatea reclamantă invocă hotărârea Curții Constituționale din 6 decembrie 2012 în susținerea alegațiilor menționate mai sus, Curtea reamintește că instanța respectivă a declarat neconstituțională o modificare a art. 38 din cod, care intrase în vigoare în mai 2012. După cum a subliniat curtea de apel în prezenta cauză, potrivit legislației naționale relevante, hotărârea Curții Constituționale nu era retroactivă, ea avea efect doar pentru viitor. Prin urmare, nu putea să producă efecte juridice asupra legislației și practicii în vigoare la 5 aprilie 2012, dată la care CCA a retras licența societății reclamante, precum și asupra procedurii judiciare în cadrul căreia a fost examinată ulterior legalitatea acestei decizii (supra, pct. 71). De altfel, acest punct a fost confirmat într-un comunicat de presă publicat de Curtea Constituțională la data la care s-a pronunțat, care preciza că dispozițiile examinate în hotărârea înaltei instanțe nu intrau în vigoare decât în mai 2012 și că nu erau aplicabile la momentul deciziei CCA privind retragerea licenței NIT (supra, pct. 95).

171. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că dreptul național relevant în materie și aplicabil în cauza societății reclamante era formulat într-un mod suficient de clar pentru a satisface cerințele de precizie și previzibilitate care decurg din art. 10 § 2 din Convenție.

172. Prin urmare, Curtea concluzionează că ingerința în litigiu era „prevăzută de lege”.

e)      Cu privire la întrebarea dacă ingerința urmărea un scop legitim

173. Părțile nu sunt de acord cu privire la aspectul dacă ingerința a urmărit unul dintre scopurile legitime menționate la art. 10 § 2 (supra, pct. 121 și 135).

174. Curtea a admis că capacitatea unui regim național de licențiere de a contribui la calitatea și echilibrul programelor constituie un scop legitim suficient pentru a justifica o ingerință în baza art. 10 § 2 teza a treia, chiar dacă acest scop nu coincide în mod direct cu unul dintre scopurile enumerate la art.10 § 2 (Demuth, citată anterior, pct. 37). A recunoscut, de asemenea, că ingerințele care vizează menținerea imparțialității radiodifuziunii în ceea ce privește aspecte de interes public corespund scopului legitim de a asigura protecția „drepturilor altora”, menționat la art. 10 § 2 [Animal Defenders International împotriva Regatului Unit (MC), nr. 48876/08, pct. 78, CEDO 2013]. În plus, a admis că acest scop este urmărit prin măsuri destinate să asigure dreptul telespectatorilor la o acoperire echilibrată și imparțială a aspectelor de interes public în cadrul programelor de știri (ATV Zrt împotriva Ungariei, nr. 61178/14, pct. 39, 28 aprilie 2020).

175. În speță, Curtea a constatat deja că sistemul de licențiere existent în Republica Moldova este de natură să contribuie la calitatea și echilibrul programelor din țară (supra, pct. 154). În plus, necesitatea de a menține accesul publicului la un discurs politic imparțial, credibil și diversificat prin intermediul programelor de știri de televiziune s-a aflat în centrul deciziei luate de autoritățile naționale de a confirma sancțiunea aplicată societății reclamante la 5 aprilie 2012 (supra, pct. 61). Curtea nu constată niciun element care să indice că scopul măsurii incriminate în speță fusese „intrinsec punitiv”, astfel cum a susținut societatea reclamantă. În aceste condiții, în pofida argumentelor invocate de societatea reclamantă în susținerea tezei contrare, Curtea consideră stabilit faptul că scopul ingerinței în litigiu era legitim în raport cu art. 10 § 1 teza a treia. Este dispusă să admită că această ingerință corespundea, de asemenea, scopului legitim al protecției „drepturilor altora”, menționat la art. 10 § 2.

176. Pe de altă parte, nu este convinsă de teza Guvernului potrivit căreia măsura în cauză ar fi fost aplicată în interesul „securității naționale” sau al „siguranței publice” sau pentru „apărarea ordinii” (supra, pct. 135).

f)       Cu privire la întrebarea dacă ingerința era necesară într-o societate democratică

α)        Cu privire la condiția de a fi „necesară într-o societate democratică”

177. Principiile generale pe baza cărora se apreciază că o anumită ingerință este „necesară într-o societate democratică” sunt bine stabilite în jurisprudența Curții și sunt rezumate după cum urmează [a se vedea, printre multe altele, Animal Defenders International, citată anterior, pct. 100, Delfi AS, citată anterior, pct. 131, și Karácsony și alții împotriva Ungariei (MC), 42461/13 și 44357/13, pct. 132, 17 mai 2016]:

„i. Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale evoluției sale și ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10 § 2, aceasta este valabilă nu numai în ceea ce privește «informațiile» sau «ideile» acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care rănesc, șochează sau neliniștesc: acest lucru este impus de pluralism, toleranță și mentalitatea deschisă, fără de care nu există o «societate democratică». În forma consacrată la art. 10, aceasta este însoțită de excepții care necesită totuși o interpretare strictă, iar necesitatea de a o restrânge trebuie să fie stabilită în mod convingător [...].

ii. În sensul art. 10 § 2, adjectivul «necesar» implică o «nevoie socială imperioasă». Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a hotărî cu privire la existența unei asemenea nevoi, însă aceasta este dublată de un control european privind în același timp legislația și deciziile prin care este aplicată, chiar și atunci când sunt emise de o instanță independentă. Prin urmare, Curtea are competența de a se pronunța în ultimă instanță cu privire la aspectul dacă o «restrângere» este compatibilă cu libertatea de exprimare protejată la art. 10.

iii. Atunci când își exercită controlul, Curtea nu are sarcina de a se substitui instanțelor interne competente, ci de a verifica, din perspectiva art. 10, deciziile pe care acestea le-au pronunțat în virtutea puterii lor de apreciere. Nu rezultă că aceasta trebuie să se limiteze la a stabili dacă statul pârât s-a folosit de această putere cu bună-credință, cu grijă și în mod rezonabil: ingerința în litigiu trebuie considerată în lumina cauzei în ansamblu pentru a stabili dacă aceasta era «proporțională cu scopul legitim urmărit» și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica sunt «relevante și suficiente» [...]. Astfel, Curtea trebuie să se convingă că autoritățile naționale au aplicat norme conforme principiilor consacrate la art. 10, bazându-se, în plus, pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante [...]”.

β)        Principii generale privind reportaje jurnalistice privind teme politice și alte aspecte de interes public, în special în mass-media audiovizuală

178. Curtea trebuie să dea dovadă de cea mai mare prudență atunci când măsurile luate sau sancțiunile impuse de autoritatea națională sunt de natură să descurajeze presa să participe la dezbaterea problemelor de un interes general legitim [Jersild împotriva Danemarcei, 23 septembrie 1994, pct. 35, seria A nr. 298, Bergens Tidende și alții împotriva Norvegiei, nr. 26132/95, pct. 52, CEDO 2000‑IV, Tønsbergs Blad A.S. și Haukom împotriva Norvegiei, nr. 510/04, pct. 88, 1 martie 2007, și Björk Eiðsdóttir împotriva Islandei, nr. 46443/09, pct. 69, 10 iulie 2012; a se compara cu MGN Limited împotriva Regatului Unit, nr. 39401/04, pct. 150 și 155, 18 ianuarie 2011, Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (MC), nr. 40660/08 și 60641/08, pct. 106-107, CEDO 2012, și Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), nr. 39954/08, pct. 87‑88, 7 februarie 2012]. Art. 10 § 2 din Convenție lasă foarte puțin loc pentru restrângeri la adresa libertății de exprimare în domeniul discursului politic sau a problemelor de interes general (Sürek, citată anterior, pct. 61).

179. Cu toate acestea, art. 10 din Convenție nu garantează libertatea de exprimare fără restrângeri nici în ceea ce privește relatarea în presă a unor probleme serioase de interes general [Bladet Tromsø și Stensaas împotriva Norvegiei (MC), nr. 21980/93, pct. 65, CEDO 1999-III].

180. Dreptul jurnaliștilor de a comunica informații privind probleme de interes general este protejat atunci când persoanele în cauză acționează cu bună-credință pe baza unor fapte exacte și furnizează informații „credibile și precise” cu respectarea deontologiei jurnalistice [a se vedea, de exemplu, Goodwin împotriva Regatului Unit, 27 martie 1996, pct. 39, Culegere de hotărâri și decizii 1996‑II, Fressoz și Roire împotriva Franței (MC), nr. 29183/95, pct. 54, CEDO 1999‑I, Bladet Tromsø și Stensaas, citată anterior, pct. 65, McVicar împotriva Regatului Unit, nr. 46311/99,pct. 73, CEDO 2002-III, și Pedersen și Baadsgaard împotriva Danemarcei (MC), nr. 49017/99, pct. 78, CEDO 2004‑XI] sau, cu alte cuvinte, respectarea principiilor unui jurnalism responsabil (Bédat împotriva Elveției (MC), nr. 56925/08, pct. 50, 29 martie 2016].

181. Aceste considerente joacă un rol deosebit de important în prezent, având în vedere influența mass-mediei în societatea modernă: ea nu numai că informează, ci poate sugera, prin modul în care prezintă informația, cum trebuie evaluată de către destinatari. Într-o lume în care individul se confruntă cu un flux imens de informații, care circulă în mass-media tradițională sau electronică și care implică un număr tot mai mare de autori, supravegherea respectării deontologiei jurnalistice are o importanță sporită [Stoll împotriva Elveției (MC), nr. 69698/01, pct. 104, CEDO 2007‑V].

182. În ceea ce privește „îndatoririle și responsabilitățile” unui jurnalist, impactul potențial al mijloacelor de exprimare în cauză trebuie luat în considerare în cadrul examinării proporționalității ingerinței. În acest context, Curtea a explicat că trebuie să se țină seama de faptul că mass-media audiovizuală are efecte mult mai imediate și mai puternice decât presa scrisă (Jersild, citată anterior, pct. 31, și Radio France și alții împotriva Franței, nr. 53984/00, pct. 39, CEDO 2004-II). Prin intermediul imaginilor, mass-media audiovizuală poate transmite mesaje pe care textul scris nu este capabil să le transmită (Jersild, citată anterior, pct. 31). Funcția televiziunii și a radioului, surse familiare de divertisment în intimitatea casei telespectatorului sau a ascultătorului, consolidează și mai mult impactul acestora (Murphy împotriva Irlandei, nr. 44179/98, pct. 74, CEDO 2003-IX).

183. În același timp, o relatare obiectivă și echilibrată poate lua căi foarte diferite, în funcție, printre altele, de mijloacele de comunicare în cauză. Nu este de competența Curții, nici a instanțelor naționale să se substituie presei pentru a afirma ce tehnică de relatare ar trebui să adopte jurnaliștii. În această privință, Curtea reamintește că, pe lângă substanța ideilor și informațiilor exprimate, art. 10 protejează modul lor de exprimare [Jersild, citată anterior, pct. 31; a se vedea, de asemenea, Stoll, citată anterior, pct. 146, Gaunt Împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 26448/12, pct. 47, 6 septembrie 2016].

γ)        Principii generale privind pluralismul în mass-media audiovizuală

184. Curtea subliniază că rolul special al presei în comunicarea de informații și idei cu privire la teme politice și alte subiecte de interes general, pe care publicul poate, de altfel, să le pretindă (Manole și alții împotriva Moldovei, nr. 13936/02, pct. 96, CEDO 2009) nu poate fi asigurat dacă nu se bazează pe pluralism, al cărui ultim garant este statul (Informationsverein Lentia și alții, citată anterior, pct. 38). Monopolul public impune cele mai puternice restrângeri asupra libertății de exprimare, și anume imposibilitatea totală de a exercita altfel decât prin intermedierea unei stații naționale și, după caz, într-un mod foarte mic, de către o stație de cablu locală. Având în vedere radicalitatea lor, astfel de restrângeri pot fi justificate numai în cazuri de necesitate stringentă (ibidem, pct. 39).

185. Curtea reafirmă că nu există democrație fără pluralism. Democrația se hrănește cu libertatea de exprimare. Esența sa este de a permite propunerea și discutarea diverselor proiecte politice, chiar și a celor care pun sub semnul întrebării modul prezent de organizare a unui stat, cu condiția ca acestea să nu fie destinate să aducă atingere democrației în sine. Într-o societate democratică, nu este suficient, pentru a asigura un veritabil pluralism în sectorul audiovizual, să se prevadă existența mai multor posturi de televiziune sau posibilitatea teoretică a operatorilor potențiali de a avea acces la piața audiovizualului. De asemenea, este necesar să se permită accesul efectiv la această piață, astfel încât să se asigure în conținutul programelor considerate în ansamblu o diversitate care să reflecte cât mai mult posibil varietatea de curente de opinie care circulă prin societatea căreia îi sunt adresate aceste programe (Centro Europa 7 S.r.L. și Di Stefano, citată anterior, pct. 129-130).

186. Având în vedere efectele puternice ale mass-mediei audiovizuale (supra, pct. 182), Curtea reamintește că o situație în care o fracțiune economică sau politică a societății poate obține o poziție dominantă în raport cu mass-media audiovizuală și, prin urmare, poate exercita presiuni asupra radiodifuzorilor pentru a le restrânge în final libertatea editorială, aduce atingere rolului fundamental al libertății de exprimare într-o societate democratică. Într-un sector atât de sensibil precum cel al mass-mediei audiovizuale, obligația negativă de neingerință se adaugă obligației pozitive a statului de a institui un cadru legislativ și administrativ adecvat pentru a garanta un pluralism efectiv. Acest lucru este cu atât mai important cu cât sistemul audiovizual național se caracterizează printr-o situație de duopol. Statele membre trebuie să adapteze cadrele de reglementare existente, în special în ceea ce privește proprietatea asupra mass-mediei, și să adopte măsurile de reglementare și financiare necesare pentru a asigura transparența și pluralismul structural al mass-mediei și diversitatea conținutului difuzat de mass-media (Centro Europa 7 S.r.L. și Di Stefano, citată anterior, pct. 133‑134).

δ)        Cu privire la necesitatea de a dezvolta jurisprudența Curții referitoare la pluralismul mass-mediei

187. Curtea observă că această imagine de ansamblu a jurisprudenței arată că normele actuale privind pluralismul mass-mediei au fost elaborate în principal, dacă nu exclusiv, într-un context în care au fost formulate plângeri referitoare la o ingerință nejustificată a unui stat în exercitarea de către un reclamant a drepturilor care decurg din art. 10 și în care Curtea s-a întemeiat, în special, pe principiul pluralismului mass-mediei pentru a constata o încălcare. Jurisprudența respectivă arată că acest principiu este considerat esențial pentru protecția efectivă a libertății mass-mediei în temeiul Convenției.

188. În speță miza o reprezintă cealaltă parte a pluralismului mass-mediei, întrucât societatea reclamantă critică faptul că libertatea sa de exprimare a fost restrânsă în numele garantării pluralismului politic în mass-media, pentru a promova diversitatea în exprimarea opiniilor politice și pentru a consolida protecția intereselor altora în raport cu libertatea de exprimare în mass-media audiovizuală. Cu alte cuvinte, prezenta cauză ridică problema unui just echilibru între interese concurente referitoare la libertatea de exprimare, și anume, pe de o parte, interesul comunității de a proteja pluralismul politic în mass-media și, pe de altă parte, interesul legat de respectarea principiului libertății editoriale.

189. O altă caracteristică specifică a acestei cauze este importanța pe care cadrul legal național relevant o acordă pluralismului intern, și anume obligația impusă de art. 7 alin. (2) din cod radiodifuzorilor de a prezenta în mod echilibrat diverse opinii politice, fără a favoriza un anumit partid sau o mișcare politică. Dimpotrivă, cauzele sus-menționate priveau mai degrabă ceea ce poate fi calificat drept pluralism extern (monopol, duopol și alte situații de dominație; supra, pct. 101).

190. Speța oferă Curții ocazia de a preciza că niciuna dintre cele două dimensiuni ale pluralismului – intern și extern – nu trebuie să fie luată în considerare separat de cealaltă. Dimpotrivă, trebuie luate în considerare împreună, combinate una cu cealaltă. Astfel, în cadrul unui regim național de licențiere în care sunt parte mai mulți radiodifuzori care asigură acoperire națională, ceea ce poate fi considerată o lipsă a pluralismului intern al programelor propuse de un radiodifuzor poate fi compensată de existența unui pluralism extern efectiv. Cu toate acestea, astfel cum a afirmat Curtea în cauza Centro Europa 7 S.r.L. și Di Stefano (citată anterior), nu este suficient să se prevadă existența mai multor posturi de televiziune. În plus, după cum se indică în Recomandarea Comitetului de Miniștri CM/Rec(2007)2 privind pluralismul mass-mediei și diversitatea conținutului mediatic (citată supra, pct. 99), „[p]luralismul informațiilor și diversitatea conținutului media nu vor fi garantate în mod automat prin multiplicarea mijloacelor de comunicare aflate la dispoziția publicului”. Cu toate acestea, trebuie să se asigure în conținutul programelor considerate în ansamblu o diversitate care să reflecte cât mai mult posibil varietatea de curente de opinie care circulă prin societatea căreia îi sunt adresate aceste programe (supra, pct. 185). Există diferite modalități de realizare a unei diversități globale a programelor în cadrul spațiului european. Stă mărturie faptul că radiodifuzorii publici se supun unei obligații de pluralism politic în aproape toate cele 34 de state contractante studiate, în timp ce radiodifuzorii privați se supun unei astfel de obligații în 20 de state sau „entități locale”, dar nu și în celelalte 15 (supra, pct. 111-112). Prin urmare, se pare că unele regimuri naționale de licențiere au tendința să se bazeze pe diversitatea perspectivelor propuse de diferiții operatori titulari de licențe, combinată cu garanții structurale și obligații generale de imparțialitate, în timp ce alte regimuri naționale impun obligații mai stricte de pluralism intern, bazate pe conținut. Art. 10 din Convenție nu impune un model specific în această privință.

191. Prezenta cauză reprezintă, de asemenea, o ocazie de a răspunde la întrebarea dacă poziția privilegiată pe care o ocupă libertatea presei în tratarea temelor politice și a altor subiecte de interes general implică faptul că un control strict aplicabil în general oricărei restrângeri impuse de un stat contractant trebuie, în consecință, să limiteze marja de apreciere lăsată statului de a alege mijloacele de a asigura pluralismul politic în sectorul licențierii mass-mediei audiovizuale.

192. Cu privire la acest subiect, Curtea a recunoscut deja că, într-un sector atât de sensibil precum sectorul mass-mediei audiovizuale, statul are obligația pozitivă de a institui un cadru legislativ și administrativ adecvat pentru a garanta un pluralism real și efectiv (supra, pct. 186). A admis, de asemenea că, în materie de difuzare audiovizuală, statul are obligația de a asigura, pe de o parte, accesul publicului, prin intermediul televiziunii, la informații imparțiale și exacte, precum și la o pluralitate de opinii și comentarii care să reflecte, în special, diversitatea opiniilor politice din țară și, pe de altă parte, protecția jurnaliștilor și a altor profesioniști din mass-media audiovizuală împotriva obstacolelor din calea comunicării acestor informații și comentarii. Alegerea mijloacelor prin care aceste scopuri trebuie atinse variază în funcție de condițiile locale și ține așadar de marja de apreciere a statului (Manole și alții, citată anterior, pct. 100).

193. În ceea ce privește întinderea marjei de apreciere, Curtea reamintește că, având în vedere caracterul multidimensional și complexitatea extremă a problemelor legate de pluralismul mass-mediei (supra, pct. 106-108), statele contractante pot recurge la o gamă de mijloace pentru a reglementa un pluralism efectiv în sectorul difuzării audiovizuale (supra, pct. 107-108). Prin urmare, marja de apreciere care trebuie acordată în această privință trebuie să fie mai largă decât cea lăsată în mod normal statului în materie de restrângeri asupra libertății de exprimare în ceea ce privește subiectele de interes public sau opiniile politice. Prin urmare, statele contractante trebuie, în principiu, să se bucure de o largă putere de apreciere în alegerea mijloacelor folosite pentru asigurarea pluralismului mass-mediei. Cu toate acestea, puterea lor de apreciere în această privință va fi redusă în funcție de natura și gravitatea oricărei restrângeri pe care mijloacele astfel alese riscă să le implice pentru libertatea editorială. În această privință, trebuie reamintit că nu este de competența autorităților naționale, nici, de altfel, a Curții, să examineze aprecierea efectuată de presă cu privire la calitatea actualității sau a informațiilor dintr-un reportaj [Jersild, citată anterior, pct. 33, și Couderc și Hachette Filipacchi Associés împotriva Franței (MC), nr. 40454/07, pct. 139, CEDO 2015] sau să se substituie presei pentru a afirma ce metodă de relatare obiectivă și echilibrată ar trebui să adopte jurnaliștii (Jersild, pct. 31, Bladet Tromsø și Stensaas, pct. 63, și Satakunnan Markkinapörssi Oy și Satamedia Oy, pct. 127, toate citate anterior).

194. Curtea trebuie să se asigure că, în ansamblul lor, conținutul normelor juridice naționale relevante și aplicarea lor în circumstanțele concrete ale cauzei au produs efecte compatibile cu garanțiile prevăzute la art. 10 și însoțite de o garanții efective împotriva arbitrarului și abuzurilor.

195. În această privință, echitatea procedurii și garanțiile procedurale oferite sunt elemente care, în anumite împrejurări, trebuie luate în considerare atunci când este vorba despre a aprecia proporționalitatea unei ingerințe în exercitarea libertății de exprimare [Karacsony și alții, citată anterior, pct. 133-136, cu trimiterile suplimentare și rezumatele, în special Association Ekin împotriva Franței, nr. 39288/98, pct. 61, CEDO 2001‑VIII, în care Curtea a considerat că un control „complet” a fost lipsit de eficacitate practică din cauza duratei excesive a procedurii, și Cumhuriyet Vakfı și alții împotriva Turciei, nr. 28255/07, pct. 62‑74, 8 octombrie 2013, în care garanțiile au fost considerate insuficiente având în vedere (i) domeniul de aplicare excepțional de larg al unei interdicții, (ii) durata excesivă a acesteia, (iii) lipsa motivării de către instanțele naționale a acestei măsuri și (iv) imposibilitatea reclamanților de a o contesta înainte de aplicarea sa].

196. Existența unor garanții procedurale este deosebit de importantă în examinarea de către Curte a proporționalității retragerii licenței de emisie în litigiu; nu se contestă că această retragere corespundea sancțiunii celei mai severe în temeiul dispozițiilor relevante ale dreptului național, care preciza că aceasta era aplicată „numai dacă intervenea o încălcare gravă și repetată a dispozițiilor codului” (infra, pct. 218). În cauze precum prezenta speță, severitatea sancțiunii este un factor care necesită o examinare mai strictă din partea Curții, precum și o reducere a marjei de apreciere acordate statului.

197. Pentru a examina „necesitatea” ingerinței în lumina principiilor și considerentelor expuse mai sus, Curtea va ține seama mai întâi de cadrul de reglementare privind pluralismul mass-mediei instituit de statul pârât, apoi de modul în care acest cadru a fost aplicat societății reclamante în circumstanțele specifice ale cauzei.

α)        Cadrul de reglementare în vigoare

198. Curtea observă că NIT a fost sancționat pentru că nu a asigurat echilibrul solicitat de art. 7 alin. (2) din cod în ceea ce privește acordarea timpilor de antenă partidelor politice și pentru că nu a vegheat – în vederea respectării principiilor echilibrului social și politic, imparțialității și obiectivității – la prezentarea în mod exact a faptelor fără a deforma realitatea și la respectarea principiului pluralității surselor de informare, astfel cum prevedea art. 7 alin. (4) lit. a), b) și c) din cod. Observă, de asemenea, că argumentul principal al societății reclamante constă în a afirma că aceste cerințe sunt contrare art. 10 din Convenție (supra, pct. 120 și 122).

199. Ca răspuns la acest argument, Curtea reamintește mai întâi că toate dispozițiile codului, inclusiv art. 7 și 8, erau pe deplin accesibile societății reclamante (supra, pct. 163). În continuare, observă că cerințele enunțate la art. 7 alin. (2) și (4) din cod corespundeau în mare măsură condițiilor pe care le-a prevăzut în propria jurisprudență pentru o protecție întărită a libertății jurnalistice care trebuie oferită în temeiul art. 10. Din acest punct de vedere, se poate chiar lua în considerare cerința potrivit căreia radiodifuzorii trebuie, atunci când acordă unui partid politic sau unei mișcări permisiunea să își difuzeze ideile, să facă același lucru pentru celelalte partide sau mișcări politice (supra, pct. 179-180, 183, 184-186 și 191).

200. Dispozițiile în litigiu ale codului nu specificau că fiecare radiodifuzor trebuia să acorde același timp de antenă tuturor partidelor politice. După cum indică titlul art. 7 din cod, obligația radiodifuzorilor consta în a asigura echilibrul și pluralismul în plan politic. Modul în care dispozițiile în cauză au fost interpretate și aplicate în speță permit să se considere că acordarea unei posibilități de a formula comentarii sau un răspuns ar fi putut satisface această cerință (supra, pct. 36-38 și 60). Curtea reamintește, în această privință, că dreptul la replică, ca element important al libertății de exprimare, intră în domeniul de aplicare al art. 10 din Convenție. Acesta decurge nu doar din necesitatea de a permite contestarea informațiilor false, ci și de a asigura o pluralitate de opinii, în special în domenii de interes general, precum dezbaterea literară și politică (Kaperzyński împotriva Poloniei, nr. 43206/07, pct. 66, 3 aprilie 2012).

201. Curtea observă, de asemenea, că politica pluralismului intern conținută în cod fusese evaluată pozitiv de experți ai Consiliului Europei, care consideraseră că art. 7 alin. (2) (supra, pct. 16) era „lăudabil”. În plus, niciun element din comentariile acestor experți nu sugerează că cerințele enunțate la art. 7 alin. (4) din cod fuseseră considerate contrare principiilor independenței jurnaliștilor și autonomiei editoriale.

202. Politica pluralismului intern aleasă de autoritățile naționale poate fi cu siguranță percepută ca fiind relativ strictă; cu toate acestea, prezenta speță se raportează la o epocă anterioară trecerii Republicii Moldova la televiziunea digitală terestră [a se vedea acordul de soluționare amiabilă încheiat între părți în cauza Societatea Română de Televiziune împotriva Republicii Moldova (dec.), nr. 36398/08, 15 octombrie 2013], în care numărul frecvențelor naționale era foarte limitat (supra, pct. 23 și 106) și în care, în urma evenimentelor din 2001, impunea autorităților o puternică obligație pozitivă de a institui o legislație în domeniul audiovizualului care să poată garanta transmiterea de știri și informații exacte și neutre, care să reflecte întreaga gamă de opinii politice (supra, pct. 12‑14).

203. În acest context, Curtea poate admite că alegerile legislative care au stat la baza adoptării dispozițiilor în cauză au fost evaluate cu atenție și că s-au depus eforturi serioase la nivelul Parlamentului pentru a asigura un just echilibru între interesele concurente aflate în joc (Animal Defenders International, citată anterior, pct. 108).

204. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că nivelul pluralismului extern legat de existența, la momentul faptelor, a altor patru posturi de televiziune cu acoperire națională nu constituie un motiv pentru a pune sub semnul întrebării obligația de a respecta normele de pluralism intern enunțate la art. 7 alin. (2) și (4) din cod. Mai precis, toți radiodifuzorii, privați sau publici, se supuneau în mod similar acelorași norme, care, astfel cum reiese din actele și lucrările dosarului, nu erau aplicate în practică întregului conținut audiovizual programat de radiodifuzorii titulari de licențe de emisie, ci numai buletinelor lor de știri. Astfel, toate sancțiunile impuse de CCA în perioada 2007-2012 împotriva NIT și a altor radiodifuzori cu acoperire națională pentru nerespectarea art. 7 din cod priveau strict buletinele de știri ale acestora, nu și alte emisiuni (supra, pct. 28-29).

205. Curtea constată, de asemenea, că aplicarea normelor de mai sus era monitorizată de CCA, organ specializat instituit prin lege. Aceasta subliniază importanța rolului pe care îl joacă autoritățile de reglementare în apărarea și promovarea libertății și pluralismului mass-mediei, precum și necesitatea de a asigura independența acestor autorități, având în vedere caracterul complex și delicat al acestui rol (supra, pct. 105 și 109). În acest sens, Curtea observă că preocupările pe care le exprimaseră experții Consiliului Europei cu privire la structura CCA și propunerile pe care le formulaseră pentru a consolida garanțiile cuprinse în proiectul de cod împotriva influenței și a unui control nejustificat din partea Guvernului au fost în ansamblu acceptate de legiuitorul moldovean și introduse în textul final al codului (supra, pct. 18). În plus, selecția, numirea, remunerarea și funcțiile membrilor CCA se întemeiau pe norme precise enunțate în cod, menite să garanteze independența acestui organ și să protejeze procesul decizional al acestuia împotriva oricărei presiuni sau ingerințe politice (supra, pct. 85).

206. Ședințele CCA, rapoartele de monitorizare și deciziile CCA erau puse la dispoziția publicului. Deciziile CCA de a efectua monitorizarea, rapoartele de monitorizare rezultate și informațiile privind ședințele dedicate examinării acestor rapoarte erau comunicate radiodifuzorilor în cauză. Aceștia puteau trimite la ședințele respective reprezentanți, care aveau posibilitatea să comenteze concluziile rapoartelor de monitorizare.

207. În plus, CCA avea obligația de a justifica orice decizie de a sancționa un radiodifuzor [a se vedea art. 40 alin. (4) din cod, citat supra, la pct. 85]. Prin intermediul unei cereri prealabile, justițiabilul putea solicita CCA să își reconsidere decizia. În plus, decizia CCA putea fi contestată în fața instanțelor naționale, concomitent cu depunerea unei cereri de aplicare a măsurilor de asigurare a acțiunii prin suspendarea executării acesteia până la finalizarea procedurii.

208. În sfârșit, Curtea observă că guvernanța pluralismului intern instituită de autoritățile moldovene nu pare să fie fundamental diferită de cea practicată de multe state membre ale Consiliului Europei (supra, pct. 110‑111).

209. Având în vedere ansamblul considerentelor de mai sus, Curtea concluzionează că modul în care statul pârât a instituit cadrul legal și administrativ național în vederea realizării pluralismului în mass-media audiovizuală s-a încadrat perfect în limitele marjei sale de apreciere.

β)        Aplicarea cadrului de reglementare în cauza NIT

‒    Cu privire la întrebarea dacă restrângerea era justificată prin motive relevante și suficiente

210. În ceea ce privește modul în care cadrul evocat mai sus a fost pus în aplicare în speță, Curtea observă că sancțiunea aplicată societății reclamante a urmat unui control în cadrul căruia CCA a monitorizat timp de cinci zile principalul buletin de știri al NIT, în conformitate cu practica consacrată de a aplica art. 7 din cod doar buletinelor de știri, nu întregului conținut audiovizual difuzat de titularul licenței de emisie (supra, pct. 204).

211. Metodologia utilizată, care includea măsuri comparative și cronometrice ale conținutului și care fusese elaborată de CCA în colaborare cu experți internaționali, fusese lăudată pentru eficacitatea sa și aprobată de membrii societății civile care lucrau în domeniul în cauză, în urma unor consultări publice (supra, pct. 72). Curtea nu vede niciun motiv pentru a pune sub semnul întrebării relevanța sau credibilitatea acesteia.

212. Raportul de monitorizare pe care CCA și-a întemeiat decizia a prezentat o descriere detaliată a buletinelor de știri difuzate de NIT. NIT nu a contestat rezultatele măsurătorilor comparative și cronometrice ale conținutului buletinelor sale de știri. Constatările CCA, potrivit cărora NIT nu și-a respectat obligația de a respecta principiul pluralismului politic, astfel cum este exprimat în cerințele prevăzute la art. 7 alin. (2) din cod, erau însoțite de concluzii potrivit cărora timpul de antenă consacrat unui partid – PCRM (supra, pct. 12) – era caracterizat de un ton pozitiv sau neutru, în timp ce cel dedicat partidului adversar – AIE (supra, pct. 20) – fusese marcat de un ton în esență negativ. De asemenea, raportul indica faptul că persoanele, instituțiile sau partidele politice care fuseseră menționate sau prezentate într-o lumină negativă nu au avut posibilitatea de a-și prezenta propriile puncte de vedere ca răspuns la criticile și atacurile împotriva lor. Se mai adăuga că buletinele conțineau informații care evidențiau un punct de vedere unilateral, uneori neexistând nimic coroborat, și că jurnaliștii folosiseră proceduri care erau de natură să deformeze realitatea. În raport se indica, de asemenea, că buletinele favorizau un limbaj jurnalistic agresiv. Aceste concluzii au fost confirmate de instanțele naționale.

213. Deși societatea reclamantă contestă unele dintre aceste constatări, Curtea, ținând seama de caracterul subsidiar al misiunii sale, nu vede niciun motiv pentru a pune sub semnul întrebării aprecierea faptelor prezentate în raportul de monitorizare (supra, pct. 35-39), concluziile din acest raport potrivit cărora NIT nu și-a îndeplinit obligațiile și responsabilitățile care îi reveneau în temeiul art. 7 alin. (2) și (4) lit. a), b) și c) și al art. 10 alin. (5) din cod, precum și evaluarea realizată de instanțele naționale în această privință (supra, pct. 60 și 77). În acest context, Curtea constată că actele și lucrările dosarului, în special înregistrările buletinelor de știri pe care CCA s-a bazat pentru a sancționa NIT, arată că buletinele în cauză erau destinate în cea mai mare parte a duratei lor unor subiecte politice și că tratarea informațiilor era în mod clar orientată către activitățile PCRM și ale membrilor și susținătorilor săi și, astfel cum s-a arătat mai sus la pct. 212, fără a oferi posibilitatea terților să răspundă la critici și la atacuri. Societatea reclamantă nu poate pretinde contrariul în cadrul procedurii întemeiate pe dispozițiile Convenției fără a contrazice argumentul pe care ea însăși l-a invocat în fața Curții Supreme, și anume că persoanelor care au făcut obiectul criticilor sale nu li s-a oferit posibilitatea de a răspunde deoarece ele nu solicitaseră să facă acest lucru (supra, pct. 73).

214. Pronunțându-se împotriva societății reclamante, autoritățile naționale au remarcat utilizarea în buletinele sale de știri a unor termeni foarte virulenți pentru a desemna guvernul, partidele care îl formau și liderii acestora. Au remarcat, în special, că unul dintre liderii AIE fusese comparat cu „Hitler”, în timp ce toți fuseseră numiți „criminali”, „bandiți”, „hoți”, „escroci” sau „grupare criminală”, printre alte insulte. Instanțele naționale nu au tratat modul de raportare a informațiilor de către NIT ca pe o cauză de defăimare reglementată de art. 16 din Codul civil (a se vedea, a contrario, Urechean și Pavlicenco împotriva Republicii Moldova, nr. 27756/05 și 41219/07, pct. 20, 2 decembrie 2014), ci ca pe o cauză care privea o problemă mai largă, și anume pluralismul mass-mediei și imparțialitatea jurnalismului, protejate de art. 7 din cod. Astfel, nici CCA, nici instanțele nu au analizat declarațiile în cauză pentru a stabili dacă acestea erau îndreptate împotriva unor anumite persoane (Bladet Tromsø și Stensaas, citată anterior, pct. 61 și 71, Selistö împotriva Finlandei, nr. 56767/00, pct. 64, 16 noiembrie 2004, și Dmitrievski împotriva Rusiei, nr. 42168/06, pct. 105, 3 octombrie 2017) și în ce măsură erau simple judecăți de valoare susținute de elemente faptice. Declarațiile în litigiu au fost considerate un factor agravant suplimentar atunci când s-a concluzionat că NIT încălcase normele referitoare la respectarea principiilor „[e]chilibrului [...] politic, [e]chidistanț[ei] și [o]biectivit[ății]” enunțate la art. 7 alin. (4) din cod. Astfel cum au recunoscut instanțele naționale, aspectele de mai sus depășeau o simplă cauză de defăimare și se raportau mai degrabă la interacțiunea dintre principiul pluralismului și, în esență, cerințele unei relatări corecte și de bună-credință, în conformitate cu deontologia jurnalistică (supra, pct. 61).

215. Este adevărat, astfel cum s-a reamintit mai sus (supra, pct. 178), că art. 10 § 2 din Convenție lasă puțin spațiu restrângerilor aduse libertății de exprimare în domeniul discursului politic sau al problemelor de interes public și că necesitatea ingerinței în discursul politic trebuie stabilită în mod convingător (a se vedea, printre altele, Satakunnan Markkinapörssi Oy și Satamedia Oy, citată anterior, pct. 167). În plus, într-un sistem democratic, acțiunile sau omisiunile guvernului trebuie să fie plasate sub controlul atent nu doar al puterilor legislativă și judiciară, ci și al opiniei publice (Sürek, citată anterior, pct. 61). În plus, oricât de șocante, ofensatoare sau tulburătoare pot apărea declarațiile pe care autoritățile naționale le-au identificat în buletinele de știri ale NIT, Curtea are îndoieli serioase, având în vedere contextul în care au fost formulate, că acestea pot fi asimilate cu incitare la violență, ură sau xenofobie sau că au fost în măsură să aducă atingere integrității teritoriale și securității naționale a țării, astfel cum a susținut Guvernul. Cu toate acestea, pentru motivele expuse mai sus și având în vedere faptul că exercitarea libertății de exprimare implică obligații și responsabilități (supra, pct. 179-182), cu greu se poate afirma că tratarea informațiilor în cauză a fost de natură să impună protecția sporită conferită de art. 10 din Convenție libertății presei.

216. Prin urmare, Curtea nu este convinsă de argumentul societății reclamante potrivit căruia, prin raportarea știrilor în modul în care a făcut-o în cadrul buletinelor sale de știri supuse monitorizării, NIT a contribuit în mod semnificativ la pluralismul politic al mass-mediei (supra, pct. 124).

217. Având în vedere ansamblul considerentelor care precedă, Curtea consideră că decizia în litigiu constând în a impune o „restrângere” libertății de exprimare a societății reclamante protejată de primul paragraf al art. 10 a fost susținută de motive care erau atât relevante, cât și suficiente pentru criteriul „necesității” care rezultă din paragraful al doilea al art. 10.

‒    Cu privire la întrebarea dacă restrângerea era proporțională

218. În cadrul analizei privind necesitatea, trebuie să se stabilească în continuare dacă exista un raport rezonabil de proporționalitate între, pe de o parte, sancțiunea în litigiu – în speță, retragerea licenței – și, pe de altă parte, scopurile legitime urmărite. În speță, instanțele naționale au recunoscut că sancțiunea în cauză era cea mai severă care putea fi aplicată (supra, pct. 63). Această sancțiune a condus la încetarea activităților de radiodifuzare ale NIT, precum și la alte tipuri de consecințe asociate în general unei astfel de măsuri. Alin. (3) din art. 38 din cod dispunea că sancțiunile prevăzute la alin. (1) din aceluiași articol trebuiau aplicate progresiv, retragerea licenței de emisie fiind sancțiunea cea mai severă avută în vedere. Alin. (5) prevedea că o astfel de retragere trebuia aplicată „doar în caz de încălcare gravă și repetată a dispozițiilor codului [...]”.

219. Abordând seria de sancțiuni impuse societății reclamante înaintea măsurii de retragerii a licenței de emisie, Curtea observă că NIT a fost sancționată de zece ori pentru că nu a asigurat echilibrul prevăzut de art. 7 alin. (2) din cod în acordarea timpilor de antenă sau pentru că nu a oferit persoanelor care făcuseră obiectul unor critici posibilitatea de a formula comentarii astfel cum prevedea art. 7 alin. (4) lit. c). În plus, au fost aplicate 6 sancțiuni pentru motivul suplimentar prevăzut la art. 7 alin. (4) lit. b) („sensul realității [a fost] deformat prin tertipuri de montaj, comentarii, mod de formulare sau titluri”) și, o dată, pentru nerespectarea cerinței de veridicitate prevăzută la art. 7 alin. (4) lit. a).

220. Buletinele de știri ale NIT erau difuzate la scară națională și, prin urmare, erau fost accesibile unui public larg și, având în vedere tipul de media în cauză, puteau avea un impact considerabil, ceea ce constituie un factor important în evaluarea „îndatoririlor și responsabilităților” mass‑mediei și a proporționalității ingerinței (a se vedea trimiterile jurisprudențiale citate supra, pct. 182).

221. Retragerea licenței NIT se înscrie așadar într-o serie de sancțiuni progresivă și neîntreruptă de sancțiuni impuse de CCA societății reclamante. Astfel, i-au fost aplicate o avertizare publică, retragerea pentru o anumită perioadă a dreptului de a difuza publicitate, o amendă, apoi suspendarea pentru o anumită perioadă a dreptului de a emite și, în sfârșit, la 5 aprilie 2012, sancțiunea cea mai severă, și anume retragerea licenței sale de emisie (supra, pct. 29 și 40-43).

222. În ceea ce privește argumentul societății reclamante, potrivit căruia decizia CCA de retragere a licenței s-a întemeiat pe motive politice, Curtea a luat act de insistența societății reclamante asupra faptului că majoritatea sancțiunilor impuse NIT în temeiul codului au fost aplicate între 2009 și 2011, așadar după o schimbare de putere între partidele politice (supra, pct. 20). Observă că, la momentul faptelor, NIT devenise o tribună pentru criticile îndreptate împotriva forțelor guvernamentale și pentru promovarea partidului de opoziție. În lumina celor de mai sus și având în vedere severitatea sancțiunii aplicate societății reclamante, Curtea trebuie să cerceteze cu atenție (supra, pct. 196) dacă codul și aplicarea sa în circumstanțele specifice ale prezentei cauze au oferit garanții efective împotriva arbitrarului și abuzurilor (supra, pct. 194). În acest sens, reamintește mai întâi constatările pe care le-a formulat mai sus, conform cărora codul conținea norme detaliate referitoare la structura CCA, precum și la selectarea, numirea și funcțiile membrilor acestui organ, norme menite să garanteze independența acestei autorități de reglementare în domeniul mass-media și să ofere protecție împotriva unei influențe nejustificate din partea guvernului (supra, pct. 109 și 205). În plus, ca urmare a dispozițiilor care stabileau mandate eșalonate decalate pentru membrii CCA, 6 din cei 9 membri care formau CCA în 2012 fuseseră numiți înainte de schimbarea guvernului produsă în 2009 (supra, pct. 24 și 85). În plus, Curtea observă că susținerile societății reclamante potrivit cărora, prin emiterea deciziei de retragere în litigiu, CCA ar fi fost influențat de personalități politice de prim plan și, prin urmare, ar fi tratat societatea în mod discriminatoriu, au fost examinate în mod corespunzător de instanțele naționale. Curtea de apel a respins ca nefondată acuzația de influență politică și a respins argumentul postului de televiziune NIT potrivit căruia fusese discriminat, reținând că fusese monitorizat în același timp și în aceleași condiții ca și alți radiodifuzori și că unii dintre aceștia au fost, de asemenea, sancționați atunci când fuseseră constatate încălcări ale codului (supra, pct. 72). Cu privire la acest aspect, Curtea consideră că este convingător argumentul societății reclamante potrivit căruia figuri politice cunoscute făcuseră declarații publice solicitând închiderea postului de televiziune. Deși nu poate fi exclus faptul că astfel de declarații ar putea avea un anumit impact, acest element nu poate fi considerat în sine un indiciu suficient de concret și ferm că CCA nu a acționat în mod total independent la adoptarea măsurii în litigiu. În concluzie, Curtea trebuie să constate că, în cadrul procedurilor desfășurate în fața instanțelor naționale și ulterior în fața Curții, nu a fost prezentat niciun element concret capabil să susțină teza potrivit căreia CCA a urmărit să împiedice postul de televiziune al societății reclamante să exprime opinii critice față de guvern sau să urmărească prin retragerea licenței un alt scop ascuns.

223. În contextul aprecierii proporționalității, Curtea acordă, de asemenea, o importanță deosebită faptului că măsura în litigiu nu a împiedica NIT să utilizeze alte mijloace, de exemplu, Internetul, pentru a difuza programele sale, inclusiv buletinele sale de știri, și că nu era de natură să împiedice desfășurarea de către societatea reclamantă a altor activități generatoare de venituri. În observațiile prezentate Curții, societatea reclamantă a confirmat, de altfel, că a continuat până în 2014 să partajeze conținut pe site-ul său Internet și pe canalul său YouTube (supra, pct. 82). În plus, măsura în cauză nu a avut un efect definitiv, întrucât, la un an de la retragerea licenței sale de emisie, societatea reclamantă ar fi putut solicita una nouă (supra, pct. 86).

224. Considerentele de mai sus par să susțină argumentul Guvernului potrivit căruia, înainte de retragerea licenței de emisie, autoritățile naționale s-au încadrat în limitele legislației în vigoare pentru a obliga NIT să respecte dispozițiile relevante. Gravitatea actelor reținute în sarcina postului de televiziune al societății reclamante pare, așadar, să fi rezidat nu doar în încăpățânarea sa de a refuza respectarea normelor de pluralism intern, ci și în natura și cumularea încălcărilor sale și în importanța lor, considerate în ansamblu. După ce i-au fost aplicate 11 sancțiuni pe parcursul unei perioade de 3 ani pentru încălcări identice sau similare, postul de televiziune nu a fost convins de necesitatea de a-și schimba comportamentul și de a respecta codul. În aceste condiții, autoritățile aveau motive să considere în mod justificat că aplicarea celei mai severe sancțiuni era justificată de atitudinea sfidătoare a societății reclamante.

225. În ceea ce privește caracterul echitabil al procedurii și garanțiile procedurale oferite, care prezintă de asemenea o importanță deosebită în cadrul examinării proporționalității sancțiunii în litigiu (supra, pct. 195‑196), Curtea observă următoarele. CCA a luat decizia de a efectua o monitorizare a buletinelor de știri ale NIT în cursul unei ședințe publice, iar societatea reclamantă a fost informată atât cu privire la raportul de monitorizare, cât și cu privire la faptul că concluziile acestuia vor fi discutate în cadrul unei ședințe publice, astfel cum prevedea art. 38 alin. (7) din cod (supra, pct. 85). În plus, nu doar că reprezentantul societății reclamante a fost invitat să participe la această ședință, ceea ce a făcut, dar se pare că și prezența sa la această ședință era considerată ca fiind obligatorie (supra, pct. 40). Este adevărat că dreptul intern care reglementa retragerea licențelor de emisie nu conținea nicio obligație de a-l avertiza pe titularul licenței că se examina retragerea licenței și că CCA a luat decizia respectivă într-un termen destul de scurt. Cu toate acestea, trebuie arătat, de asemenea, că societatea reclamantă cunoștea procedura aplicabilă, întrucât se pare că reprezentanții NIT participaseră anterior din partea postului de televiziune la ședințe ale CCA (supra, pct. 29). În plus, reprezentantul NIT ar fi putut solicita amânarea ședinței în cazul în care i s-ar fi părut insuficient timpul acordat pentru pregătirea observațiilor sale; or, nu s-a prevalat de această posibilitate (supra, pct. 69 și 77).

226. În plus, Curtea ține cont de faptul că dreptul intern relevant permitea societății reclamante să conteste decizia CCA în fața instanțelor competente și, de asemenea, să solicite suspendarea executării deciziei atacate până la finalizarea procedurii pe fond (supra, pct. 85 și 87). De facto, societatea reclamantă s-a prevalat de aceste posibilități. Curtea subliniază că astfel de garanții procedurale joacă un rol deosebit de important în situațiile în care, precum în speță, o măsură atât de intruzivă precum retragerea unei licențe de emisie produce în temeiul dreptului intern efecte imediate odată cu publicarea deciziei. În această privință, Curtea subliniază că efectul imediat al unei măsuri care aduce atingere dreptului la libertatea de exprimare poate avea o importanță majoră atunci când se apreciază compatibilitatea acestei măsuri cu art. 10, în cazul în care astfel de garanții procedurale lipsesc (Cumhuriyet Vakfı și alții, citată anterior, pct. 72‑74).

227. În acest context, trebuie menționat, de asemenea, că instanțele competente și-au motivat deciziile prin care au respins cererea societății reclamantă de suspendare a executării deciziei CCA (supra, pct. 49-54). În pofida unui raționament succint, acestea au pus, în esență, în balanță interesele concurente care se aflau în joc, ținând seama în special de argumentele prezentate de societatea reclamantă în temeiul libertății de exprimare. Curtea Supremă a indicat, de asemenea, că decizia de respingere nu împiedica societatea reclamantă să solicite reexaminarea cererii sale în cazul unei schimbări a circumstanțelor considerate importante pentru cauză (a se compara cu Tierbefreier e.V. împotriva Germaniei, nr. 45192/09, pct. 58, 16 ianuarie 2014).

228. Curtea este conștientă că severitatea măsurii în litigiu ar fi putut aduce atingere activităților societății reclamante și, astfel, risca să aibă un „efect descurajator” asupra exercitării libertății de exprimare de către alți radiodifuzori titulari de licențe de emisie în Republica Moldova [Cumpănă și Mazăre împotriva României (MC) nr. 33348/96, pct. 116-119, CEDO 2004‑XI]. Cu toate acestea, având în vedere contextul descris mai sus și circumstanțele specifice ale cauzei, consideră că autoritățile naționale au acționat în limitele marjei lor de apreciere pentru a ajunge la un raport rezonabil de proporționalitate între interesele concurente care se aflau în joc.

‒    Concluzie

229. Ținând seama de ansamblul circumstanțelor expuse mai sus și având în vedere, în special, contextul național specific cauzei (supra, pct. 202), Curtea consideră că decizia de a restrânge libertatea de exprimare a societății reclamante era justificată de motive relevante și suficiente în sensul criteriului „necesității” care decurge de la art. 10 § 2 din Convenție și că autoritățile naționale au acționat în limitele marjei lor de apreciere pentru a ajunge la un raport rezonabil de proporționalitate între, pe de o parte, necesitatea de a proteja pluralismul și drepturile altora și, pe de altă parte, necesitatea de a apăra dreptul societății reclamante la libertatea de exprimare.

230. Ingerința a fost așadar „necesară într-o societate democratică” în sensul art. 10 din Convenție. Prin urmare, această dispoziție nu a fost încălcată în speță.

231. Societatea reclamantă susține că retragerea licenței sale de radiodifuziune nu a fost nici prevăzută de lege, nici necesară într-o societate democratică. Susține, în special, că instanțele naționale nu au urmat procedura de retragere a licențelor de emisie definită în Legea nr 451‑XV/2001 și că au încălcat legea respingând cererea sa de suspendare a executării deciziei CCA din 5 aprilie 2012, în așteptarea soluționării procedurii pendinte. Aceasta invocă articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, redactat după cum urmează:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietății sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”

a)      Guvernul

232. Guvernul susține că măsura luată de autorități față de societatea reclamantă nu echivalează cu o ingerință în exercitarea de către aceasta din urmă a dreptului său la respectarea bunurilor proprii. Consideră că, având în vedere încălcările repetate de către NIT ale codului și ale clauzei licenței de emisie a societății reclamante, era aproape de neconceput ca acest post de televiziune să își păstreze încrederea legitimă de a-și continua activitatea până la expirarea licenței menționate, la 7 mai 2015.

b)     Societatea reclamantă

233. Societatea reclamantă susține că, potrivit jurisprudenței constante a Curții, o licență comercială constituie un bun, iar retragerea acesteia reprezintă o ingerință în exercitarea dreptului de proprietate. Estimează că aceste considerente se aplică și licențelor de emisie și justifică această opinie susținând că interesele asociate exploatării acestor licențe sunt interese patrimoniale care intră sub incidența protecției art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și că încrederea sa legitimă – care, în opinia sa, privește interese patrimoniale precum exploatarea unui post de televiziune în temeiul unei licențe – era suficient de întemeiată pentru a constitui un interes substanțial și, prin urmare, un „bun”.

234. Părțile par să aibă opinii divergente cu privire la faptul dacă decizia de retragere a licenței de emisie a societății reclamante emisă de CCA la 5 aprilie 2012 și confirmată ulterior de instanțe constituie o atingere adusă „bunurilor” reclamantei în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

235. Într-o serie de cauze anterioare, Curtea a hotărât că revocarea unei licențe de exploatare a unei activități comerciale a constituit o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (Tre Traktörer AB împotriva Suediei, 7 iulie 1989, pct. 53, seria A nr. 159, Bimer S.A. împotriva Moldovei, nr. 15084/03, pct. 49, 10 iulie 2007, și Centro Europa 7 S.r.L. și Di Stefano, citată anterior, pct. 177). A stabilit, de asemenea, că interesele legate de exploatarea unei licențe de emisie constituiau interese patrimoniale care impuneau protecția acestei dispoziții și că încrederea legitimă a unei societăți reclamante, care privea interese patrimoniale precum exploatarea unei rețele de televiziune analogică în temeiul licenței, era suficient de întemeiată pentru a constitui un interes substanțial și, prin urmare, un „bun” (Centro Europa 7 S.r.L. et Di Stefano, citată anterior, pct. 178).

236. Curtea nu vede niciun motiv să se îndoiască de faptul că, la 5 aprilie 2012, atunci când CCA a emis decizia în litigiu, societatea reclamantă exploata o rețea de televiziune analogică în temeiul unei licențe de emisie valabile și, prin urmare, dispunea de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Deși societatea reclamantă și-a păstrat bunurile și a putut continua să difuzeze buletine de știri și emisiuni de divertisment pe Internet, retragerea licenței sale de emisie a avut efectul imediat și intenționat de încetare a activităților pe rețeaua de televiziune analogică. Prin urmare, Curtea consideră că a existat o atingere adusă „bunurilor” societății reclamante care intră în domeniul de aplicare al acestei dispoziții.

237. În aceste condiții și având în vedere considerentele expuse mai sus în legătură cu art. 10 § 2, Curtea consideră că acest capăt de cerere al societății reclamante în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. Constatând, în plus, că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, îl declară admisibil.

a)      Societatea reclamantă

238. Societatea reclamantă susține că, deși măsura în litigiu constituia o măsură de reglementare a folosinței bunurilor, scopul său era totuși de a sancționa NIT și de a pune capăt criticilor îndreptate împotriva guvernului; consideră că această măsură a fost dictată de cenzură și răzbunare politică. A mai afirmat că îi este greu să creadă că închiderea unui bine-cunoscut post de televiziune, care genera venituri, plătea impozite și angaja numeroase persoane ar fi putut servi vreunui interes public. Consideră că Curtea Constituțională a confirmat acest punct de vedere în hotărârea sa din 6 decembrie 2012 (supra, pct. 91-93).

239. Societatea reclamantă consideră, de altfel, că dispozițiile codului invocate de CCA la aplicarea sancțiunii în cauză nu erau clare, accesibile și previzibile în ceea ce privește efectele lor și că, în consecință, măsura și executarea sa de îndată au fost nelegale. Indică faptul că NIT nu putea prevedea în mod rezonabil că activitățile sale vor fi oprite definitiv și că toate interesele sale patrimoniale asociate licenței de emisie ar deveni iluzorii.

240. Societatea reclamantă susține că ingerința în exercitarea dreptului său de proprietate nu era necesară pentru reglementarea utilizării bunurilor și că era disproporționată. În această privință, afirmă că NIT este singurul radiodifuzor a cărui licență de emisie a fost retrasă, că, la scurt timp după luarea acestei măsuri toate activitățile sale legate de emisie au încetat, că a trebuit să rezilieze toate contractele și acordurile încheiate în cadrul acestor activități și că acest lucru a condus la pierderi financiare semnificative și la concedierea tuturor angajaților postului de televiziune. Potrivit afirmațiilor sale, a încercat o perioadă de timp să utilizeze posibilitățile oferite de Internet, dar eforturile au fost inutile: nu ar fi reușit să atingă aceleași niveluri de audiență și de sustenabilitate financiară ca înainte și, prin urmare, ar fi trebuit să își înceteze permanent activitatea. Pentru a evita falimentul și pentru a-și putea rambursa împrumuturile existente legate de NIT, societatea reclamantă ar fi fost obligată să își continue activitățile într-un sector care nu avea legătură cu difuzarea de programe de televiziune și care genera venituri foarte scăzute.

241. În cadrul procedurii în fața Curții, societatea reclamantă a furnizat un raport de expertiză întocmit în noiembrie 2018, care cuantifica prejudiciul suferit de aceasta ca urmare a închiderii NIT. Pe baza informațiilor privind investițiile societății reclamante în active fixe sau elemente cuprinse în situațiile financiare prezentate de aceasta autorităților naționale competente în perioada 2009-2011, precum și în contractele de muncă, de chirie și de publicitate aflate în curs de desfășurare la momentul faptelor, raportul arată că, în perioada 2009-2011, societatea reclamantă nu a realizat profit. Cu toate acestea, constată că, după închiderea NIT, societatea a suferit o pierdere corespunzătoare costului activelor sale fixe neutilizate, precum și altor costuri și cheltuieli determinate.

242. Societatea reclamantă susține că prezenta cauză este similară cu alte cauze examinate de Curte îndreptate împotriva Moldovei și care priveau retragerea licențelor de exploatare. Consideră că autoritățile nu au asigurat un just echilibru între interesele concurente aflate în joc și că a trebuit să suporte o sarcină disproporționată din cauza severității măsurii și a naturii sale discriminatorii.

b)     Guvernul

243. Guvernul susține că, astfel cum au confirmat și instanțele naționale, societatea reclamantă ar fi trebuit să prevadă și să anticipeze măsura la care a fost supusă. În plus, consideră că orice prejudiciu financiar și material suferit de reclamantă ar fi o consecință naturală a propriului comportament ilicit, iar existența unui astfel de prejudiciu nu este susținută de raportul de expertiză pe care l-a prezentat.

244. Pe baza acelorași argumente avansate în legătură cu capătul de cerere întemeiat pe art. 10 din Convenție, Guvernul consideră că retragerea licenței de emisie a societății reclamante a fost prevăzută de lege, că urmărea un scop legitim și că, protejând un interes public predominant, era proporțională cu acest scop.

245. Întrucât Curtea a stabilit mai sus că retragerea licenței de emisie a constituit o ingerință în „bunurile” societății reclamante, se pune întrebarea care dintre normele consacrate de art. 1 din Protocolul nr. 1 sunt aplicabile. Trebuie reamintit că această dispoziție conține trei reguli distincte. Prima, care este exprimată în prima teză a primului paragraf și are un caracter general, enunță principiul respectării bunurilor. A doua, care este prevăzută la a doua teză a aceluiași paragraf, se referă la privarea de proprietate și o supune anumitor condiții. În ceea ce privește a treia, astfel cum este enunțată la paragraful al doilea, acordă statelor contractante puterea, inter alia, de a reglementa folosința bunurilor în conformitate cu interesul general, prin adoptarea legilor pe care le consideră necesare în acest scop. Cu toate acestea, nu este vorba despre norme care nu au niciun raport între ele. A doua și a treia se referă la exemple particulare de ingerință în dreptul de proprietate; prin urmare, trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima normă (a se vedea, printre altele, Centro Europa 7 S.r.L. și Di Stefano, citată anterior, pct. 185).

246. Societatea reclamantă pare să considere că speța intră sub incidența celei de-a treia norme, referitoare la reglementarea folosinței bunurilor, în timp ce Guvernul nu formulează nicio observație cu privire la acest subiect.

247. Curtea consideră că norma care reglementează folosința bunurilor este cea care se aplică în speța de față și prin urmare, trebuie examinată din perspectiva paragrafului al doilea al art. 1 din Protocolul nr. 1 [a se vedea, mutatis mutandis, Tre Traktörer AB, citată anterior, pct. 55, Fredin împotriva Suediei (nr. 1), 18 februarie 1991, pct. 47, seria A nr. 192, și Centro Europa 7 S.r.L. și Di Stefano, citată anterior, pct. 186]. Prin urmare, va examina dacă ingerința în cauză era legală, dacă servea interesului general și dacă era proporțională cu scopul urmărit.

a)      Cu privire la legalitatea ingerinței

248. Pentru a contesta legalitatea retragerii licenței de emisie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, societatea reclamantă se întemeiază, în principal, pe argumente referitoare la dispozițiile codului care sunt identice cu dispozițiile (expuse mai sus) pe care le invocă pentru a susține că măsura nu era „prevăzută de lege” în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 10 din Convenție (supra, pct. 116-120). Curtea consideră că concluziile sale cu privire la legalitatea ingerinței în exercitarea de către societatea reclamantă a dreptului său la libertatea de exprimare ca fiind aplicabile și capătului de cerere al reclamantei referitor la legalitatea ingerinței în exercitarea dreptului său la respectarea „bunurilor”. În această privință, trebuie să se țină seama și de faptul că atunci când vorbește de „lege” („law”), art. 1 din Protocolul nr. 1 face trimitere la același concept precum cel utilizat în restul Convenției [Vistiš și Perepjolkins împotriva Letoniei (MC), nr. 71243/01, pct. 96, 25 octombrie 2012].

249. În măsura în care examinarea efectuată în temeiul art. 10 nu acoperă capătul de cerere potrivit căruia instanțele naționale nu au urmat procedura de retragere a licențelor de emisie prevăzută de Legea nr. 451‑XV/2001, Curtea constată că societatea reclamantă a ridicat acest argument în fața instanțelor naționale și că acestea l-au respins pentru motivele expuse supra, la pct. 70. Societatea reclamantă nu a prezentat argumente convingătoare capabile să justifice adoptarea unei concluzii diferite de către Curte.

250. Rezultă că ingerința în cauză era legală în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

b)     Cu privire la scopul ingerinței

251. În ceea ce privește argumentul societății reclamante conform căruia retragerea licenței sale de emisie nu servea interesului public, Curtea observă că a stabilit deja, după examinarea argumentelor similare invocate de reclamantă în susținerea capătului de cerere întemeiat pe art. 10, că măsura în cauză urmărea scopurile care constau în a contribui la calitatea și la echilibrul programelor în țară și la protejarea accesului publicului la un discurs politic imparțial, credibil și diversificat prin intermediul programelor de știri televizate (supra, pct. 154 și 175). În ceea ce privește cadrul de reglementare în vigoare, nu există niciun indiciu că raționamentul legiuitorului cu privire la ceea ce era de „utilitate publică” fusese „în mod vădit lipsit de un temei rezonabil” [a se vedea, mutatis mutandis, James și alții împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1986, pct. 46, seria A nr. 98, și Beyeler împotriva Italiei (MC), nr. 33202/96, pct. 112, CEDO 2000‑I], și nici nu există niciun motiv să se creadă că aplicarea acestui cadru de reglementare în speță nu a fost în conformitate cu interesul general.

c)      Cu privire la proporționalitatea ingerinței

252. În plus, art. 1 din Protocolul nr. 1 impune ca o ingerință să fie în mod rezonabil proporțională cu scopul urmărit [Jahn și alții împotriva Germaniei (MC), nr. 46720/99 și alte 2 cereri, pct. 81-94, CEDO 2005‑VI, și Béláné Nagy împotriva Ungariei (MC), nr. 53080/13, pct. 115, 13 decembrie 2016]. Atunci când efectuează controlul respectării acestei cerințe, Curtea acordă statului o largă marjă de apreciere atât în ceea ce privește alegerea mijloacelor de aplicare, cât și în ceea ce privește verificarea dacă consecințele aplicării sunt justificate de interesul general pentru a realiza scopul legii în cauză (Fredin, citată anterior, pct. 51). Justul echilibru care trebuie asigurat nu va fi realizat dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă (Sporrong și Lönnroth împotriva Suediei, 23 septembrie 1982, pct. 69-74, seria A nr. 52, și Béláné Nagy, citată anterior, pct. 115). Curtea va examina dacă ingerința a impus reclamantului o sarcină specială și exorbitantă, ținând seama de contextul particular al cauzei (Béláné Nagy, citată anterior, pct. 116).

253. În această privință, Curtea face trimitere la concluzia sa, expusă mai sus, potrivit căreia decizia în litigiu din 5 aprilie 2012 nu doar că era „legală” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și al art. 10 § 2 din Convenție, ci și justificată de motive relevante și suficiente de natură să stabilească faptul că restrângerea libertății de exprimare a societății reclamante era „necesară într-o societate democratică”. În plus, apreciind în acest context proporționalitatea sancțiunii, și anume proporționalitatea retragerii licenței de emisie a societății reclamante, Curtea a observat că gravitatea actelor reținute în sarcina postului de televiziune al reclamantei părea să rezide nu doar în încăpățânarea sa de a refuza să respecte cerințele relevante ale licenței de emisie, ci și în natura și acumularea încălcărilor acesteia și în importanța acestora, considerate în ansamblu. După ce i-au fost aplicate 11 sancțiuni pe parcursul unei perioade de 3 ani pentru încălcări identice sau similare, postul de televiziune nu era încă convins de necesitatea de a-și schimba comportamentul și de a respecta codul și clauzele licenței de emisie. În aceste condiții, autoritățile erau îndreptățite să considere că aplicarea celei mai severe sancțiuni era justificată de atitudinea sfidătoare a societății reclamante.

254. De asemenea, Curtea consideră că este important de menționat că, încă de la începutul procedurii judiciare pe care societatea reclamantă a inițiat-o pentru a contesta măsura în litigiu, instanțele naționale au considerat că susținerile sale referitoare la prejudiciile materiale și patrimoniale pe care risca să le suporte ca urmare a acestei măsuri, precum și posibila imposibilitate de executare a unei hotărâri pe fond care i-ar fi favorabilă, nu erau decât simple presupuneri pe care niciun element de probă nu îl susținea (supra, pct. 54). Aceste instanțe au subliniat, de asemenea, faptul că societatea reclamantă își păstra posibilitatea de a cere în justiție o reparație pentru orice pierdere materială dovedită, în cazul în care obținea o hotărâre pe fond în favoarea sa (supra, pct. 54). În plus, în cursul procedurii pe fond, instanțele naționale de la cele două niveluri au constatat că societatea reclamantă nu le-a prezentat probe concludente și relevante de natură să confirme existența prejudiciului invocat de aceasta și că, chiar dacă ar fi suferit un prejudiciu, acesta ar fi fost imputabil propriului comportament ilicit. În cursul procedurii desfășurate în fața Curții, societatea reclamantă a prezentat un raport de expertiză care concluziona că funcționa deja în pierdere înainte de retragerea licenței sale de emisie (supra, pct. 241). În consecință, Curtea nu consideră că, potrivit criteriului general al „probei dincolo de orice îndoială rezonabilă” [a se vedea, de exemplu, Merabishvili împotriva Georgiei (MC), nr. 72508/13, pct. 314, 28 noiembrie 2017], măsura de retragere a licenței de emisie a afectat interesele patrimoniale ale societății reclamante de natură de a o face să suporte o sarcină specială și exorbitantă. În această privință, observă, de asemenea, că, chiar dacă ar fi condus în cele din urmă la închiderea NIT ca rețea de televiziune analogică, pierderea licenței nu era total ireversibilă, întrucât societatea reclamantă ar fi putut solicita atribuirea unei noi licențe de emisie după un an de zile (supra, pct. 86). Prin urmare, se pare că interesele materiale și patrimoniale ale societății reclamante au fost în mod suficient luate în considerare în cadrul procedurii relevante.

255. În aceste condiții, Curtea consideră că statul pârât, acționând în limitele largii sale marje de apreciere în materie, a asigurat un just echilibru între interesul general al comunității și dreptul societății reclamante la respectarea bunurilor, și că partea în cauză nu a suportat o sarcină disproporționată.

d)     Concluzie

256. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 în speță.

257. Societatea reclamantă susține, de asemenea, că procedura de retragere a licenței sale de emisie nu a fost echitabilă. Aceasta invocă art. 6 § 1 din Convenție, a cărui parte relevantă este astfel redactată:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...]”

258. Guvernul susține că procedura în care societatea reclamantă a fost implicată după retragerea licenței sale de emisie la 5 aprilie 2012 a fost conformă cu cerințele enunțate la art. 6 § 1 din Convenție.

259. Acesta susține că instanțele naționale au examinat toate argumentele prezentate de societatea reclamantă și au decis să le respingă pentru motive relevante și suficiente. Adaugă că autoritățile interne, inclusiv autoritățile judiciare, au acționat în limitele legislației naționale aplicabile în vigoare la data la care măsura în cauză a fost impusă societății reclamante.

260. Societatea reclamantă consideră că procedura în care a fost implicată în urma retragerii, la 5 aprilie 2012, a licenței sale de emisie nu a fost echitabilă. Repetând argumentele prezentate în susținerea capetelor sale de cerere întemeiate pe art. 10 din Convenție și pe art. 1 din Protocolul nr. 1, susține, în special, că această decizie și executarea sa de îndată erau nelegale în temeiul dispozițiilor codului în vigoare la momentul faptelor (supra, pct. 116-119) și că instanțele naționale nu au reușit să stabilească acest aspect. În opinia sa, instanțele naționale de la cele două niveluri au examinat capetele sale de cerere în mod limitat și superficial, limitându-se la a elabora o „analiză generală și formală” a cauzei cu care fuseseră sesizate.

261. În sfârșit, societatea reclamantă susține că modificarea art. 38 alin. (8) din cod la scurt timp după retragerea licenței sale de emisie (supra, pct. 89) este un semn al unei „atitudini tendențioase” a autorităților față de NIT, singurul radiodifuzor căruia, în opinia sa, i-a fost retrasă licența în temeiul acestei dispoziții.

262. Curtea consideră că majoritatea doleanțelor societății reclamante (supra, pct. 260) acoperă în mare măsură aceleași elemente de care aceasta se plânge în temeiul art. 10 din Convenție și al art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere motivarea expusă mai sus pe acest subiect și faptul că instanțele naționale au examinat toate argumentele prezentate de societatea reclamantă și le-au respins în baza unor motive care nu par nici arbitrare, nici vădit nerezonabile, Curtea nu poate concluziona că pretinsele deficiențe ale procedurii au adus atingere caracterului său echitabil.

263. În ceea ce privește capătul de cerere care privește în special modificarea, nelegală potrivit societății reclamante, adusă de autoritățile naționale art. 38 alin. (8) din cod (supra, pct. 261), Curtea observă că această modificare a intrat în vigoare la 29 mai 2012, adică la scurt timp după retragerea licenței NIT. Potrivit elementelor aflate la dosar, această modificare nu a avut nicio influență sau impact asupra procedurii pe care societatea reclamantă a inițiat-o în fața instanțelor naționale pentru a contesta decizia emisă de CCA la 5 aprilie 2012 (supra, pct. 89-95).

264. Prin urmare, Curtea nu este convinsă că modificarea în cauză a făcut inechitabilă procedura în care societatea reclamantă a fost implicată.

265. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție și că trebuie respins în temeiul art. 35 § 4.

266. Societatea reclamantă susține că instanța supremă internă nu a remediat pretinsa încălcare a drepturilor sale comisă de către CCA și curtea de apel și, prin urmare, nu a avut acces la un recurs efectiv în ceea ce privește capetele sale de cerere. Aceasta invocă art. 13 din Convenție, coroborat cu art. 6 § 1 și art. 10. Art. 13 este redactat după cum urmează:

„Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de [...] Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.”

267. Guvernul susține că societatea reclamantă a avut acces la nivel național la căi de atac efective care i-au permis să își formuleze plângerile privind încălcarea Convenției. Prin urmare, consideră că, în speță nu se ridică nicio problemă în temeiul art. 13 din Convenție.

268. Societatea reclamantă consideră că autoritățile naționale i-au încălcat dreptul la un recurs efectiv care să îi permită să își susțină plângerile. Aceasta se plânge, în special, că instanțele i-au respins cererea de suspendare a executării măsurii în litigiu până la soluționarea acțiunii principale fără să-și întemeieze motivările pe vreo prevedere legală și avansând ca simplu motiv faptul că, prin admiterea cererii de suspendare, ar fi riscat să își dezvăluie poziția pe fondul cauzei. Adaugă că acestea au procedat nelegal refuzând să ia în considerare concluziile Curții Constituționale din 6 decembrie 2012, aceste concluzii fiind, în opinia sa, direct relevante în speță.

269. Prin urmare, societatea reclamantă consideră că a fost privată de orice șansă de a remedia încetarea imediată a emisiei NIT și că dreptul său de acces la o instanță a devenit astfel iluzoriu.

270. Capătul de cerere formulat de societatea reclamantă în temeiul art. 13 nu ridică nicio problemă distinctă de cele pe care Curtea le-a examinat deja din punctul de vedere al art. 6 și 10 din Convenție. În lumina acestei examinări, Curtea consideră că nu este necesar să examineze și capătul de cerere privind încălcarea art. 13 [a se vedea, printre altele, Herczegfalvy împotriva Austriei, 24 septembrie 1992, pct. 96, seria A nr. 244, și Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 146, CEDO 2000‑XI].

271. Societatea reclamantă consideră că autoritățile naționale au supus-o unui tratament discriminatoriu prin executarea de îndată a deciziei emise de CCA la 5 aprilie 2012. Aceasta invocă art. 14 din Convenție, coroborat cu art. 6 § 1 și art. 10. Art. 14 este redactat după cum urmează:

„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de [...] Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”

272. Guvernul declară că societatea reclamantă nu a formulat acest capăt de cerere în fața instanțelor naționale și, prin urmare, nu a epuizat căile de atac interne disponibile.

273. Adaugă că, în orice caz, societatea reclamantă nu a fost supusă discriminării. Sancțiunile aplicate de autorități în urma încălcării prevederilor codului au fost, potrivit acestuia, aplicate în același mod împotriva tuturor radiodifuzorilor din țară. În plus, autoritățile au impus sancțiuni tuturor radiodifuzorilor care nu se conformau cerințelor codului. Retragerea de către autorități a licenței de emisie a societății reclamante ar fi rezultatul încălcărilor grave ale codului pe care reclamanta le-a comis în mod repetat – ceea ce ceilalți radiodifuzori nu au făcut-o – și nu din cauza vreunei discriminări.

274. Societatea reclamantă susține că a formulat capătul de cerere privind discriminarea în fața instanțelor naționale și că astfel a epuizat căile de atac naționale disponibile în legătură cu acest capăt de cerere.

275. Consideră că a fost tratată diferit față de alți radiodifuzori care au făcut obiectul sancțiunilor în aplicarea prevederilor codului și că această diferență de tratament nu s-a întemeiat pe nicio justificare obiectivă. Afirmă că a fost prima dată în istoria țării când o sancțiune aplicată unui radiodifuzor a fost executată de îndată, chiar dacă măsura era contestată în fața instanțelor naționale.

276. Deși instanțele naționale aveau posibilitatea să remedieze încălcarea drepturilor sale și să suspende executarea măsurii în litigiu, nu au făcut-o și nici nu au explicat motivele pentru care tratamentul diferențiat aplicat acesteia fusese justificat.

277. Curtea consideră că nu este necesar să examineze excepția ridicată de Guvern privind neepuizarea căilor de atac interne. În fapt, chiar dacă această excepție ar fi respinsă, capătul de cerere al societății reclamante ar fi totuși inadmisibil, pentru motivele prezentate mai jos.

278. Capătul de cerere privind discriminarea formulat de societatea reclamantă privește, în esență, faptul că autoritățile au executat de îndată decizia CCA din 5 aprilie 2012, fără a aștepta soluționarea procedurii judiciare pe care partea în cauză o inițiase împotriva acestei decizii.

279. Curtea a stabilit deja că autoritățile naționale, în special autoritățile judiciare, au fost constant consecvente în interpretarea și aplicarea dreptului relevant în vigoare, în sensul că deciziile CCA erau executorii imediat după publicarea lor (supra, pct. 168-171). În plus, niciun element aflat la dosar nu sugerează că NIT fusese primul sau singurul radiodifuzor care se confrunta cu executarea unei decizii CCA înainte de soluționarea procedurii judiciare.

280. În aceste condiții, nu se poate afirma că societatea reclamantă a demonstrat că a fost tratată diferit față de alți radiodifuzori care se aflau într-o situație comparabilă.

281. Rezultă că această parte a cererii este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 4.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

Redactată în limbile franceză și engleză, apoi pronunțată în ședință publică la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, la 5 aprilie 2022, în temeiul art. 77 § 2 și 3 din Regulament.

 Søren Prebensen Robert Spano
 Grefier adjunct Președinte

La prezenta hotărâre este anexată, în conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și art. 74 § 2 din Regulament, opinia separată comună a judecătorilor Lemmens, Jelić și Pavli.

R.S.
S.C.P.
 

OPINIA DISIDENTĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR LEMMENS, JELIĆ ȘI PAVLI

(Traducere)

1. Prezenta speță ridică noi întrebări cu implicații fundamentale pentru libertatea și pluralismul radiodifuziunii, precum și pentru transparența discursului politic în democrațiile noastre. Aceasta abordează aspecte legate de necesitatea și proporționalitatea sancțiunilor severe impuse unui radiodifuzor privat pentru motive de pluralism intern, precum și garanțiile procedurale esențiale care trebuie aplicate într-o astfel de situație. Deși suntem în general de acord cu analiza pe care o face majoritatea principiilor general aplicabile și cu motivele pentru retragerea licenței de emisie a societății reclamante, nu suntem de acord cu concluzia potrivit căreia deciziile autorităților naționale au fost însoțite de garanții procedurale suficiente. Acesta este motivul pentru care am votat în favoarea constatării unei încălcări a art. 10 din Convenție.

2. Se pare că această cauză este prima în care Curtea a fost solicitată să abordeze retragerea licenței unui radiodifuzor național, sancțiune aplicată pentru motive de „pluralism intern”, cu alte cuvinte pentru că nu a asigurat un tratament echilibrat al subiectelor politice. Prin urmare, Curtea a trebuit să clarifice relația dintre pluralismul extern – pluralismul global al sectorului audiovizual al unei țări, care până acum s-a aflat în centrul unei mari părți a jurisprudenței noastre în materie de radiodifuziune – și cerințele pluralismului intern, adică cel exercitat în cadrul operatorilor înșiși, un aspect relativ nou în jurisprudența noastră. Hotărârea pronunțată astăzi urmărește să abordeze aceste întrebări generale sub titlul „Cu privire la necesitatea de a dezvolta jurisprudența Curții referitoare la pluralismul mass-mediei” (pct. 187-196 din hotărâre). În general, suntem de acord cu clarificările aduse principiilor din această parte a hotărârii; ne-am fi dorit totuși să fie pus mai mult accent de către Curte pe următoarele aspecte esențiale pe care le vom prezenta mai jos.

3. În primul rând, orice ingerință în exercitarea de către un radiodifuzor a libertății de exprimare care se face în numele pluralismului intern trebuie în mod necesar să țină seama de efectele acesteia asupra pluralismului global al ofertei audiovizuale a țării (sau a unei părți a unei țări). Pluralismul intern este pur și simplu un instrument pentru atingerea obiectivului final al pluralismului extern; nu este neapărat un scop în sine. De exemplu, în contextul prezentei cauze, este foarte important să se observe că postul de televiziune NIT părea să fie singurul operator național care prezenta punctele de vedere ale partidului care era la acel moment singurul din țară aflat în opoziție. Dispariția sa de pe scena audiovizualului a avut, evident, un impact negativ asupra pluralismului global. Deși acest considerent nu poate însemna că vocilor minoritare li se permite să încalce legea cu impunitate, este totuși un aspect important.

4. În al doilea rând, este, de asemenea, important de subliniat că există diferite modele de pluralism intern în spațiul juridic european, astfel cum s-a relevat pe bună dreptate la pct. 190 din hotărâre. Fiecare stat, în funcție de tradițiile sale și cultura sa politică, precum și de evoluția istorică a sectorului său audiovizual, a ales o versiune mai flexibilă sau mai strictă a pluralismului intern, în special în ceea ce privește cerințele direct bazate pe conținut (a se vedea și concluziile studiului de drept comparat prezentate la pct. 110-112 din hotărâre). Motivul acestei diversități de abordări – și acesta este ceea ce hotărârea ar fi trebuit să admită mai explicit, în opinia noastră – constă în mare parte în faptul că modelele mai stricte de pluralism intern au tendința să fie în tensiuni semnificative cu principiul autonomiei editoriale a fiecărui radiodifuzor, piatra de temelie a libertății mass-mediei (a se vedea studiul academic solicitat de Comisia Europeană privind indicatorii pluralismului mass-mediei, citat la pct. 108 din hotărâre, care este mai explicit în această privință[2]). Prin urmare, aceste modele trebuie examinate mai îndeaproape decât versiunile mai suple ale pluralismului intern, care se bazează pe o combinație de garanții structurale și obligații mai puțin stricte asupra radiodifuzorilor de a găsi un echilibru global în programele lor de chestiuni publice.

5. În al treilea rând, susținem pe deplin accentul pe care hotărârea îl pune pe „importanța rolului pe care îl joacă autoritățile de reglementare în apărarea și promovarea libertății și pluralismului mass-mediei, precum și necesitatea de a asigura independența acestor autorități, având în vedere caracterul complex și delicat al acestui rol” (pct. 205 din hotărâre). În prezent nu este greu de supraevaluat importanța autorităților de reglementare a mass-mediei independente, cu puterile lor formidabile de licențiere și de monitorizare într-un sector cheie al discursului nostru politic, împreună cu deferența care tinde să le fie acordată, având în vedere competențele lor specializate, inclusiv din partea puterii judecătorești (pct. 105 și 109 din hotărâre). Cu toate acestea, considerăm că, deși este necesar un cadru de reglementare solid pentru a oferi condițiile de independență și imparțialitate organismelor de reglementare, acest cadru nu este în sine suficient pentru ca aceste principii cardinale să fie respectate în practică. Acest lucru se aplică în special noilor democrații, dar nu numai. Prin urmare, este esențial ca această Curte, dar și instanțele naționale, să examineze cu atenție orice ingerință a unei astfel de autorități de reglementare în exercitarea libertăților mass-mediei, pentru a se asigura că procesul său decizional nu conține semne de prejudecăți sau de lipsă de tratament echitabil.

6. În al patrulea rând, considerăm că hotărârea nu oferă suficiente indicații cu privire la condițiile în care un radiodifuzor național poate face obiectul sancțiunii finale de retragere a licenței – care poate fi calificată drept „opțiune nucleară” – pentru presupuse încălcări ale pluralismului intern, aspect care va păstra întotdeauna o măsură de evaluare subiectivă de către o autoritate de reglementare. În opinia noastră, retragerea licenței pentru astfel de motive nu poate fi considerată compatibilă cu art. 10 decât dacă sunt îndeplinite următoarele condiții minime de proporționalitate: măsura trebuie să se bazeze pe constatările unei părtiniri susținute din partea radiodifuzorului, în tratarea subiectelor politice pe o perioadă lungă de timp; măsura trebuie să fi fost precedată de o serie de sancțiuni progresive, precum și de o avertizare finală înainte de retragerea licenței; în absența unei amenințări grave și iminente demonstrate la adresa intereselor majore ale statului (de exemplu, securitatea sa națională), măsura nu trebuie pusă în aplicare fără a oferi radiodifuzorului posibilitatea de a solicita un control judiciar prompt și suspendarea executării. În definitiv, retragerea unei licențe este o formă de restrângere preventivă și trebuie să facă obiectul unor garanții similare (a se vedea, mutatis mutandis, RTBF împotriva Belgiei, nr. 50084/06, pct. 114-115, CEDO 2011).

7. În sfârșit, am fi dorit ca Marea Cameră să acorde mai multă atenție evoluției rolului audiovizualului în era digitală și implicațiilor sale pentru pluralismul extern și pluralismul intern. În anumite privințe, hotărârea se citește ca și cum s-ar pierde din vedere schimbările epocale intervenite în cursul ultimilor douăzeci de ani. Aceasta nu abordează, de exemplu, modul în care trecerea de la analog la digital în sectorul audiovizual, combinată cu transformările legate de diversitatea informațiilor și a opiniilor disponibile online, a putut influența (sau nu) fundamentele tradiționale ale unei reglementări mai stricte a radiodifuziunii, precum deficitul de frecvențe sau atitudinea publicului. În fapt, împărtășim opinia potrivit căreia, în pofida beneficiilor (și a dezavantajelor) erei digitale, mass-media audiovizuală în Europa este, pentru moment, încă „un sector sensibil”, care necesită o reglementare atentă (pct. 192 din hotărâre). Cu toate acestea, o astfel de concluzie este departe de a fi evidentă, în special pe termen lung, iar hotărârea ar fi adus o contribuție mai mare în domeniu, abordând mai cu seriozitate aceste aspecte.

8. În ceea ce privește cadrul național aplicabil în prezenta cauză, nu putem fi de acord cu majoritatea decât atunci când afirmă că politica de pluralism intern aleasă de legiuitorul moldovenesc la momentul faptelor era relativ strictă (pct. 202 din hotărâre), dar nu putem fi de acord cu opinia potrivit căreia această politică punea puține probleme sau nu era „fundamental diferită de cea a [...] numeroase state membre ale Consiliului Europei” (pct. 208 din hotărâre). Numeroase aspecte ale cadrului legal național, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, ni se par destul de problematice.

9. Principalul subiect de îngrijorare este constituit de obligația, prevăzută la art. 7 alin. (2) din Codul audiovizualului, pe care o are radiodifuzorul de a „acorda un timp de antenă altor partide și mișcări politice în cadrul aceluiași tip de program și la aceeași oră” atunci când „acordă unui partid sau unei mișcări politice un timp de antenă pentru difuzarea ideilor sale” (pct. 85 din hotărâre). Această obligație are atât un caracter vag, cât și un domeniu de aplicare potențial prea larg, iar în practică poate fi relativ dificil să fie pusă în aplicare fără a aduce o atingere importantă independenței editoriale. Pare să plece de la premisa că funcția principală a unui post de televiziune privat este de a oferi timpi de antenă egali mișcărilor politice care doresc „să își difuzeze ideile”; luată literal, riscă să facă din radiodifuzorii privați simpli purtători de cuvânt ai partidelor politice. Astfel de cerințe nu sunt poate prea rare în mica nișă a campaniilor electorale și astfel cum sunt ele aplicabile doar programelor electorale, dar ar fi foarte dificil de respectat în contextul unui program obișnuit, în special în cadrul buletinelor de știri informative. Acestea din urmă trebuie să fie inspirate de aprecierea editorială independentă a postului față de interesul jurnalistic legat de evenimentele și problemele zilei, și nu de nevoile partidelor politice de a-și evidenția proiectele. În această privință, trebuie amintit că societatea reclamantă și-a pierdut licența doar din cauza buletinelor sale de știri. În sfârșit, trebuie observat faptul că actualul Cod al serviciilor media audiovizuale al Republicii Moldova, care a fost adoptat în 2018, nu conține dispoziții similare fostului art. 7 alin. (2) și că, în general, este mult mai apropiat de standardul european în formularea obligațiilor legate de un tratament imparțial și echilibrat al informațiilor (pct. 96 din hotărâre).

10. În al doilea rând, în ceea ce privește principiile aplicabile în temeiul art. 10 din Convenție, considerăm că nu sunt utile în acest context trimiterile pe care le face majoritatea la „dreptul la replică” (pct. 200 din hotărâre). În primul rând, în țările care cunosc o formă sau un alt drept la replică, acesta oferă, în general, persoanelor care au fost criticate în mass-media posibilitatea de a răspunde la declarații care sunt factual inexacte sau defăimătoare, sub rezerva altor condiții [a se vedea, printre exemplele recente, Gülen împotriva Turciei (dec.), nr. 38197/16 și alte 5 cereri, pct. 67, 8 septembrie 2020]. Ca atare, acest drept la replică nu este un mijloc adecvat de asigurare a pluralismului politic global, în special din punctul de vedere al diversității opiniilor (este pur și simplu imposibil ca mass-media să acorde un drept la replică oricărei persoane care dezaprobă orice opinie exprimată în paginile sau emisiunile sale). Pe de altă parte, o obligație generală de a oferi o „posibilitate de a formula comentarii” (pct. 200 din hotărâre) tuturor părților interesate principale dintr-o anumită discuție sau polemică pare să constituie o bază mai rezonabilă. Cu toate acestea, o astfel de obligație este relativ diferită de cea de „a acord un timp de antenă” tuturor partidelor politice atunci când unuia dintre acestea i se oferă posibilitatea de a face comentarii. Remarcăm că cerința care decurge din art. 7 alin. (4) lit. c) din Codul moldovenesc al audiovizualului – obligația de a asigura „informații din mai multe surse” pentru situațiile conflictuale, astfel cum este aplicabilă specific buletinelor de știri – este mai bine formulată decât obligațiile foarte largi prevăzute la art. 7 alin. (2).

11. În cele din urmă, am dori să subliniem unele preocupări cu privire la independența Consiliului de Coordonare a Audiovizualului („CCA”), autoritatea de reglementare care a dispus retragerea licenței societății reclamante. Hotărârea relevă faptul că îngrijorările exprimate de experții Consiliului Europei cu privire la garanțiile structurale ale independenței CCA „au fost general acceptate de legiuitorul moldovean și introduse în textul final al codului” (pct. 205 din hotărâre). Acest lucru este adevărat doar parțial. Unul dintre elementele-cheie care i-a determinat pe experții Consiliului Europei să ofere o evaluare pozitivă a proiectului de cod al audiovizualului era o dispoziție care impunea ca membrii CCA să fie numiți cu o majoritate calificată de două treimi din membrii Parlamentului. Experții au observat în mod specific în evaluarea lor finală că această dispoziție era „binevenită”[3]și se poate presupune că a fost considerată o garanție semnificativă în schema instituțională globală, care permitea protejarea CCA împotriva dominației unui singur partid. Această dispoziție a fost însă modificată în cursul fazelor finale ale adoptării codului de către Parlament, după care nu mai prevedea decât o desemnare cu majoritate simplă (art. 42 din cod, pct. 85 din hotărâre). În plus, preocupările legate de independența CCA au depășit cadrul legal: raportul de progres de țară al Comisiei Europene din anul 2012 pentru Moldova solicita autorităților naționale să „vegheze la independența deplină și efectivă” a CCA ca recomandare principală în domeniul libertății mass-mediei pentru anul 2012[4]. Faptul că majoritatea membrilor CCA au fost numiți înainte de schimbarea guvernului din 2009 (pct. 222 din hotărâre) nu este suficient în opinia noastră pentru a răspunde acestor preocupări, care au fost reafirmate de Comisia Europeană și de alți protagoniști până în 2013, adică în urma controversei declanșate de circumstanțele prezentei cauze.

12. Subliniem, în acest stadiu, că nu pierdem din vedere contextul național general al perioadei respective, care pentru Moldova constituia o perioadă dificilă de tranziție către o democrație europeană modernă (pct. 202 din hotărâre). Deși astfel de considerente ar putea eventual justifica existența unor norme relativ stricte care să încadreze pluralismul intern (dacă nu lipsa de claritate a acestor norme), orice decizie luată în conformitate cu acel cadru trebuie, totuși, să fie susținută în conformitate cu criteriile de fond și de procedură stabilite de către jurisprudența Curții privind art. 10.

C. Retragerea licenței de emisie a societății reclamante

13. În lumina considerentelor generale expuse mai sus, considerăm că în speță au existat cel puțin cinci factori care impuneau un control riguros al Curții: existența unui model național strict de pluralism intern, bazat pe dispoziții legale care erau susceptibile să dea naștere unei executări nelimitate și subiective; impunerea sancțiunii finale asupra radiodifuzorului, cu efect imediat; faptul că operatorul în cauză reprezenta principala voce a opoziției pe scena audiovizualului din țară; existența anumitor preocupări cu privire la independența CCA; evidentele efecte descurajatoare pe care o retragere a licenței în aceste circumstanțe le avea asupra altor radiodifuzori și asupra discursului politic național, în general. În fapt, majoritatea recunoaște că Curtea „trebuie să examineze cu atenție” problema proporționalității ingerinței, ținând seama cel puțin de o parte din factorii menționați (pct. 222 din hotărâre). Nu suntem totuși convinși că această examinare atentă a fost efectuată de majoritate, în special în ceea ce privește garanțiile procedurale împotriva arbitrarului și a abuzurilor. În schimb, majoritatea a impus societății reclamante sarcina relativ imposibilă de a prezenta „element[e] concret[e]” de natură să demonstreze că decizia CCA a fost motivată de părtinire sau presiuni politice (ibidem, in fine).

14. Să subliniem, în primul rând, că nu suntem de acord cu esența analizei autorităților naționale, susținută pe larg de Marea Cameră, potrivit căreia modul de tratare a informațiilor de către NIT era „în mod clar orientat în favoarea activităților” unui singur partid și nu a oferea suficiente posibilități altor protagoniști politici, în special partidelor aflate la putere, de a-și prezenta punctele de vedere (pct. 213 din hotărâre). Deși, desigur, nu este deloc surprinzător faptul că într-o democrație mass-media este mai critică la adresa guvernului decât a actorilor aflați în opoziție, nu este cu mai puțin adevărat că guvernul are dreptul la un tratament echitabil, în general. Admitem, de asemenea, că societatea reclamantă a dat dovadă de o anumită încăpățânare în tratarea orientată a informațiilor, atunci când i-au fost impuse într-un anumit număr de ani multiple sancțiuni, de o severitate în creștere, chiar dacă în cea mai mare parte acestea au constat în amenzi modeste (pct. 224 din hotărâre). Cu toate acestea, nu putem fi de acord cu opinia majorității potrivit căreia decizia de retragere a licenței a fost însoțită de garanții procedurale adecvate împotriva arbitrarului și partizanatului, din motivele pe care le vom expune mai jos.

15. În primul rând, în ceea ce privește metodologia utilizată de CCA pentru a monitoriza respectarea pluralismului, observăm că aceasta s-a bazat exclusiv pe buletinele de știri și a acoperit o perioadă de doar cinci zile. Considerăm că o perioadă atât de scurtă nu este nici adecvată, nici conformă cu bunele practici relevante, care tind să implice perioade de monitorizare mai lungi, selectate aleatoriu și la distanță de mai multe luni. Există un risc semnificativ ca un control efectuat pentru o perioadă de numai o săptămână să producă rezultate distorsionate, în funcție de evoluțiile politice din săptămâna în cauză sau de temperatura politică a țării, de exemplu. În plus, am semnalat deja dificultățile în aplicarea standardelor art. 7 alin. (2) din cod în cazul buletinelor de știri (supra, pct. 9).

16. În al doilea rând, modul extrem de grăbit în care CCA a emis decizia sa finală ridică semne de întrebare serioase legate de echitatea sa procedurală și de posibilitatea societății reclamante de a prezenta o apărare efectivă. Avocatului societății reclamante i s-au prezentat concluziile procedurii de monitorizare fără să fi fost informat în prealabil, fără nicio posibilitate reală de a pregăti o linie de apărare sau de a consulta clientul și fără să fi fost avertizat că era avută în vedere o decizie de retragere a licenței. Decizia CCA a fost luată în aceeași zi, iar emisiunile postului de televiziune au fost întrerupte în decurs de 24 de ore. Pur și simplu nu vedem cum o astfel de procedură ar putea fi considerată o procedură administrativă echitabilă, în special având în vedere gravitatea rezultatului acesteia.

17. În al treilea rând, modul în care CCA a organizat această procedură și a luat decizia ridică semne de întrebare serioase cu privire la atitudinea sa față de societatea reclamantă, precum și la propria sa independență și imparțialitate în cadrul procesului. Astfel cum a observat adesea Curtea, dincolo de subtilitățile oricărui text legislativ sau aranjament instituțional, independența unui organ decizional reprezintă în cele din urmă o „stare de spirit” [a se vedea, în ceea ce privește organele judiciare, Guðmundur Andri Ástráðsson împotriva Islandei (MC), nr. 26374/18, pct. 234, 1 decembrie 2020]. Prin urmare, se poate dovedi extrem de dificil ca un reclamant să furnizeze „dovezi concrete” care să indice existența unei părtiniri sau a unei lipse de independență și considerăm că abordarea adoptată de majoritate în această privință nu numai că nu corespunde noțiunii de „examinare atentă” a ingerinței statului în exercitarea libertății de către mass-media, ci este problematică și pentru viitorii reclamanți care ar putea formula plângeri similare în temeiul art. 10 (și, în sens mai larg, plângeri de discriminare generală).

18. Curtea ar trebui să se poată baza pe toate actele și lucrările dosarului și să tragă concluzii plecând de la acțiunile și justificările – sau lipsa acestora – furnizate de autoritățile în cauză. Pomul se cunoaște după rod; cu alte cuvinte, în rezultatul procesului decizional ar trebui să se găsească dovezi de imparțialitate – aceasta este, de fapt, abordarea Curții atunci când evaluează imparțialitatea obiectivă a organelor de decizie judiciare din perspectiva art. 6 din Convenție. Standardul relevant este dacă „anumite fapte verificabile oferă motive care dau naștere unor suspiciuni cu privire la lipsa de imparțialitate” a organului în ochii unui observator obiectiv [a se vedea, printre altele, Micallef împotriva Maltei (MC), nr. 17056/06, pct. 96, CEDO 2009]. Abordarea adoptată de majoritate în prezenta hotărâre contrastează, de asemenea, cu examinarea contextuală amplă efectuată de Curte în alte cauze tratate în temeiul art. 10 privind alegații de părtinire, „motive ascunse” sau obiective punitive ale unui guvern care dorește să sancționeze un orator pentru opiniile sale [a se vedea, de exemplu, Baka împotriva Ungariei (MC), nr. 20261/12, pct. 145-149, 23 iunie 2016]. În speță, guvernul pârât nu a oferit nicio explicație convingătoare pentru a justifica precipitarea cu care CCA a emis și a executat decizia de retragere a licenței. Acest eșec afectează în mare măsură evaluarea noastră cu privire la caracterul echitabil global al procedurii.

19. În cele din urmă, este important să se examineze rolul instanțelor naționale. Suntem pregătiți să acceptăm că preocupările privind caracterul echitabil al procedurii administrative în fața CCA ar fi putut fi atenuate în cazul în care instanțele naționale ar fi efectuat un control judiciar solid pentru a remedia aceste deficiențe, în special în ceea ce privește cererea formulată de societatea reclamantă de aplicare de măsuri urgente de asigurare a acțiunii. După cum recunoaște hotărârea, „efectul imediat al unei măsuri care aduce atingere dreptului la libertatea de exprimare poate avea o importanță majoră [...] în cazul în care astfel de garanții procedurale [relevante] lipsesc” (pct. 226 din hotărâre). Din păcate, asta s-a întâmplat cu controlul judiciar și de aici rezultă unul dintre cele mai mari dezacorduri pe care îl avem față de concluziile majorității cu privire la fondul cauzei (a se vedea pct. 227 din hotărâre, care constată că instanțele naționale „au realizat în esență o punere în balanță a interesele concurente care se aflau în joc”).

20. Instanțele naționale, inclusiv Curtea Supremă, au respins cererea de suspendare a executării formulată de societatea reclamantă pentru motivul că admiterea cererii ar expune instanțele la riscul de „a se pronunța asupra fondului cauzei” și că alegația reclamantei potrivit căreia drepturile sale la libertatea de exprimare erau susceptibile să sufere un prejudiciu ireparabil era pur „declarativă și nedemonstrată” (pct. 54 din hotărâre). În opinia noastră, aceste argumente nu sunt deloc convingătoare, având în vedere miza pentru capacitatea unui radiodifuzor național de a-și continua emisiunile, fără să mai punem în discuție consecințele financiare semnificative pentru un post de televiziune confruntat cu perspectiva de a nu mai putea emite timp de mai multe luni până la adoptarea unei hotărâri definitive pe fond. Procedura administrativă deficitară care s-a desfășurat în fața CCA – care a redus imediat la tăcere vocea principală a opoziției pe scena audiovizualului național – ar fi trebuit să reprezinte un semnal de alertă evident pentru instanțele naționale; or, acest semnal nu a fost nici examinat în mod corespunzător, nici chiar recunoscut în hotărârile acestora, fie în etapele intermediare, fie în cele finale ale soluționării cauzei. Această sfidare dezinvoltă a valorilor fundamentale ale libertății mass-mediei nu poate fi considerată conformă cu standardele exigente ale art. 10 în domeniul discursului politic. În plus, este imposibil să se ignore existența unui „efect descurajator” general asupra celorlalți radiodifuzori naționali, care au urmărit cu siguranță cu mare atenție procedura.

21. În concluzie, suntem de acord că autoritățile naționale puteau avea motive întemeiate să ia în considerare retragerea licenței societății reclamante, având în vedere părtinirea persistentă de care a dat dovadă în tratarea subiectelor politice. Considerăm însă că însăși decizia de retragere a licenței a fost afectată de grave deficiențe procedurale care nu numai că au împiedicat societatea reclamantă să își apere în mod corespunzător interesele, ci au ridicat și semne de întrebare importante privind imparțialitatea CCA în cadrul procedurii. Întrucât, în opinia noastră, instanțele naționale nu au răspuns prompt și nu au remediat aceste deficiențe, concluzionăm că a avut loc o încălcare a drepturilor societății reclamante în temeiul art. 10 din Convenție.

22. În ceea ce privește capetele de cerere formulate de societatea reclamantă în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, judecătorii Lemmens și Pavli au votat în favoarea constatării încălcării acestei dispoziții, considerând că gravele încălcări de ordin procedural care au viciat decizia de retragere a licenței au avut în mod necesar un importante repercusiuni asupra drepturilor de proprietate ale titularului licenței, făcând ca ingerințele în exercitarea acestor drepturi să fie disproporționate în speță.

[1] Raportul Consiliului Europei ATCM(2006)004 intitulat „Analiză și comentarii privind proiectul Codului audiovizualului al Republicii Moldova”, pag. 3.

[2] Referitor la standardele de „pluralism politic”, acest studiu citează Recomandarea CM/Rec(2007)2 a Consiliului Europei: „Trebuie asigurat cu atenție un echilibru între stimularea pluralismului politic și respectarea independenței editoriale a mass-mediei. Mass-media privată are dreptul de a urma o linie editorială care poate indica o preferință politică particulară. Prin urmare, acestui tip de mass-media nu i se poate cere imparțialitatea ca o calitate a relatării politice. Cu toate acestea, modul de tratare a subiectelor politice, chiar și de către radiodifuzori și ziare private, trebuie să fie cel puțin echitabil și exact.”

[3] E. Salomon et K. Jakubowicz, „Analiză și comentarii privind proiectul Codului audiovizual al Republicii Moldova”, 15 mai 2006, doc. ATCM(2006)004, pag. 29; document disponibil la această adresă:

http://old.parlament.md/download/expertises/ATCM(2006)004_en%20Moldova.pdf

[4] Disponibil la această adresă:

https://eeas.europa.eu/archives/docs/enp/pdf/docs/2013_enp_pack/2013_memo_moldova_en.pdf