Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
Cererea nr. 48814/06
depusă de INTERDNESTRCOM
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită la 13 martie 2012, în cadrul unei camere compuse din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Santiago Quesada, Grefier al Secţiei,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 1 decembrie 2006,
Având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi observaţiile prezentate ca răspuns de către reclamant,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
1. Reclamantul este o companie care activează în regiunea secesionistă transnistreană a Republicii Moldova în domeniul telecomunicaţiilor. El a fost reprezentat în faţa Curţii de către dl V. Griţco, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
A. Circumstanţele cauzei
2. La 12 iunie 2003, Guvernul Republicii Moldova a adoptat decizia nr. 712, prin care oamenii de afaceri din regiunea secesionistă transnistreană a Republicii Moldova puteau obţine înregistrarea temporară la Camera Înregistrării de Stat din Republica Moldova pentru a facilita operaţiunile de export utilizând ştampilele vamale moldoveneşti.
3. La 8 iulie 2004, Guvernul Republicii Moldova a adoptat decizia nr. 782-37, făcând posibil pentru compania reclamantă de a obţine licenţă în domeniul telecomunicaţiilor după ce obţinea înregistrarea temporară. Această decizie a fost adoptată în secret, cu toate acestea, ea a devenit cunoscută mai târziu prin intermediul deciziei Curţii Constituţionale din 2 septembrie 2004 (a se vedea mai jos), potrivit căreia scopul acestei decizii a fost de a unifica sistemele de telecomunicaţii ale celor două maluri ale Nistrului şi de a restabili comunicarea telefonică cu regiunea secesionistă.
4. La 13 iulie 2004, compania reclamantă a obţinut înregistrarea temporară în baza legislaţiei Republicii Moldova, şi anume în baza deciziei Guvernului nr. 712, şi i s-a eliberat un număr de înregistrare de stat şi un certificat de înregistrare de la Camera Înregistrării de Stat.
5. La 15 iulie 2004, compania reclamantă a obţinut, în conformitate cu decizia Guvernului nr. 782-37, două licenţe de la Agenţia Naţională pentru Reglementarea în Telecomunicaţii şi Informatică (“ANRTI”) pentru a acorda servicii de telefonie fixă şi mobilă, pentru care aceasta a plătit Ministerului Finanţelor Republicii Moldova un milion de dolari SUA (“USD”).
6. La 21 iulie 2004, Consiliul Suprem de Securitate de Stat a decis să nu permită prezenţa companiei reclamante pe piaţa moldovenească de telecomunicaţii, şi la 27 iulie 2004, Preşedintele Republicii Moldova a atacat decizia Guvernului nr. 782-37 la Curtea Constituţională. Motivele contestării deciziei au fost, inter alia, faptul că preţul plătit de compania reclamantă a fost mult mai mic decât cel plătit de alte companii similare prezente pe piaţă şi că astfel au fost încălcate regulile unei competiţii echitabile.
7. La 30 iulie 2004, ANRTI a suspendat licenţele companiei reclamante.
8. La 31 iulie 2004, Guvernul a suspendat decizia nr. 712.
9. La 2 septembrie 2004, Curtea Constituţională a declarat decizia Guvernului nr. 782-37 drept neconstituţională.
10. La 29 octombrie 2004, ANRTI a informat compania reclamantă despre faptul că la 21 octombrie 2004, licenţele sale au fost retrase, deoarece înregistrarea acesteia în calitate de persoană juridică în temeiul legislaţiei Republicii Moldova a expirat, ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale din 2 septembrie 2004. În scrisoare a fost făcută referinţă la dispoziţiile articolului 21 (1) (b) al Legii privind licenţierea unor genuri de activitate (a se vedea mai jos).
11. Din materialele cauzei nu rezultă faptul că aflând cele de mai sus, compania reclamantă a contestat decizia Camerei Înregistrării de Stat privind suspendarea înregistrării sale sau decizia ANRTI privind retragerea licenţelor sale. Din contra, compania reclamantă a solicitat în mod repetat de la Guvern restituirea banilor plătiţi pentru licenţe. Având în vedere faptul că Guvernul a refuzat să întoarcă banii, la 1 decembrie 2005, compania reclamantă a înaintat o acţiune la Curtea de Apel Economică, solicitând suma de 1 milion de dolari SUA şi dobânda de întârziere de la Guvern.
12. Pe parcursul procedurilor judiciare, Curtea de Apel Economică a solicitat Camerei Înregistrării de Stat să prezinte informaţii despre compania reclamantă. Camera Înregistrării de Stat a informat instanţa că o asemenea companie cu numele Interdniestrcom nu era înregistrată în Republica Moldova.
13. La 13 aprilie 2006, Curtea de Apel Economică a scos de pe rol cererea companiei reclamante, pe motiv că aceasta nu avea dreptul să iniţieze o acţiune civilă, deoarece nu era înregistrată în calitate de persoană juridică în Republica Moldova sau în altă ţară. Totuşi, instanţa a obligat Ministerul Finanţelor să restituie companiei reclamante taxa de stat plătită pentru acţiunea depusă. Taxa de stat a fost restituită companiei reclamante de către Ministerul Finanţelor.
14. Compania reclamantă a depus recurs şi a susţinut, inter alia, că ea a respectat prevederile instituite de Guvern pentru obţinerea înregistrării temporare şi a plătit sumele necesare de bani pentru licenţele sale. De asemenea, aceasta a susţinut că înregistrarea sa în temeiul legislaţiei Republicii Moldova nu a fost niciodată anulată în mod formal.
15. La 15 iunie 2006, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul companiei reclamante şi a menţinut hotărârea instanţei de fond. Ea a ajuns la aceeaşi concluzie ca şi instanţa de fond, potrivit căreia compania reclamantă nu putea depune acţiuni judiciare, deoarece aceasta nu exista în mod legal.
16. La 3 august 2006, compania reclamantă a expediat o scrisoare la Camera Înregistrării de Stat şi a întrebat dacă aceasta mai era înregistrată în calitate de persoană juridică în Republica Moldova. Printr-o scrisoare din 8 august 2006, Camera Înregistrării de Stat a explicat reclamantului că înregistrarea acestuia a devenit nulă în mod automat, odată cu suspendarea deciziei nr. 712 la 31 iulie 2004.
17. La 10 noiembrie 2006, compania reclamantă a expediat din nou o scrisoare Ministerului Finanţelor şi a cerut restituirea banilor plătiţi pentru licenţe. Printr-o scrisoare din 27 decembrie 2006, Ministerul Finanţelor a informat compania reclamantă că cererea sa a fost examinată şi a cerut companiei reclamante să ofere datele contului său bancar. Compania reclamantă a oferit datele sale, însă plata nu a urmat.
B. Legislaţia şi practica naţională relevantă
18. Potrivit articolelor 14 şi 27-29 ale Legii nr. 1265 din 5 octombrie 2000 cu privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor şi organizaţiilor (“Legea întreprinderilor (înregistrarea de stat) din 2000”), anularea înregistrării unei întreprinderi poate fi efectuată doar în baza cererii întreprinderii în cauză sau în baza unei decizii judecătoreşti.
19. Potrivit articolului 21 (1) (b) al Legii nr. 451 din 30 iulie 2001 privind licenţierea unor genuri de activitate (“Legea licenţierii 2001”), o licenţă poate fi retrasă, inter alia, ca urmare a adoptării deciziei cu privire la anularea înregistrării de stat a întreprinderii. Potrivit articolului 21 (5) al aceleaşi Legi, în cazul retragerii licenţei din orice motiv, statul nu restituie taxa pentru licenţă.
20. Articolul 267 (b) al Codului privind procedura civilă prevede că instanţa judecătorească scoate cererea de pe rol în cazul depunerii cererii de o persoană incapabilă. Potrivit articolului 60 al Codului civil, persoana juridică dobândeşte capacitatea de folosinţă la data înregistrării sale de către Camera Înregistrării de Stat şi o pierde la data radierii din registrul de stat al Camerei Înregistrării de Stat.
PRETENŢII
21. Compania reclamantă s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, de lipsa accesului la o instanţă.
22. De asemenea, compania reclamantă a susţinut că dreptul său la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie a fost violat, deoarece nu i s-au restituit banii plătiţi pentru licenţă.
ÎN DREPT
A. Pretenţia formulată în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei
23. Compania reclamantă s-a plâns de faptul că refuzul instanţelor judecătoreşti naţionale de a examina cererea acesteia a reprezentat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei, care în partea sa relevantă prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea ... de către o instanţă, ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... .”
24. Guvernul nu a fost de acord cu compania reclamantă şi a declarat, inter alia, că aceasta putea să conteste în instanţe de contencios administrativ decizia Camerei Înregistrării de Stat privind anularea înregistrării sale; cu toate acestea, compania reclamantă nu a procedat astfel. În asemenea circumstanţe, cererea companiei reclamante trebuie declarată inadmisibilă ca urmare a neepuizării căilor interne de recurs.
25. Compania reclamantă a susţinut că anularea înregistrării sale de către Camera Înregistrării de Stat a fost ilegală, deoarece, potrivit Legii întreprinderilor (înregistrarea de stat) din anul 2000 (a se vedea mai sus), anularea înregistrării unei întreprinderi poate fi efectuată doar în baza cererii întreprinderii în cauză sau în baza unei decizii judecătoreşti. Deoarece aceste condiţii nu au fost întrunite, anularea înregistrării sale a fost ilegală. Compania reclamantă a susţinut că ea avea capacitatea juridică, deoarece Curtea de Apel Economică a restituit taxa de stat plătită de către aceasta, şi mai târziu Ministerul Finanţelor a cerut datele contului său bancar pentru a restitui suma de un milion de dolari.
26. Curtea reiterează că articolul 6 § 1 al Convenţiei se referă doar la “contestaţii” (dispute) asupra “drepturilor şi obligaţiilor” (civile) care sunt, cel puţin în baza unor temeiuri argumentate, recunoscute în temeiul dreptului naţional; aceasta nu garantează însă vreo reglementare pentru “drepturile şi obligaţiile” (civile) în dreptul material al statelor contractante. Confirmarea acestui fapt se poate găsi în faptul că articolul 6 § 1 nu cere existenţa la nivel naţional a unei instanţe cu competenţa de a invalida dreptul naţional sau a avea prioritate asupra acestuia (a se vedea James and Others v. the United Kingdom, 21 februarie 1986, § 81, Series A nr. 98 şi Lithgow and Others v. the United Kingdom, 8 iulie 1986, § 192, Series A nr. 102).
27. Curtea notează că compania reclamantă nu a avut intenţia de a continua activitatea sa în domeniul telecomunicaţiilor şi nu a contestat faptul anulării licenţelor sale, cum a fost cazul reclamantului, spre exemplu, în cauza M SRL v. Moldova (nr. 21151/04, ECHR 2008). Intenţia companiei reclamante era doar să-şi întoarcă banii plătiţi pentru licenţe şi unica sa pretenţie formulată în faţa instanţelor naţionale urma să aibă acest efect.
28. În acest context, Curtea notează că potrivit articolului 21 (5) al Legii cu privire la licenţiere, banii plătiţi pentru licenţe erau nerambursabili. Compania reclamantă nu a contestat faptul că aceste prevederi nu se aplicau cauzei sale, erau neclare şi că trebuiau interpretate în alt mod decât în modul în care au fost interpretate.
29. Acestea fiind spuse, Curtea consideră că compania reclamantă nu a avut un temei legal conform legislaţiei naţionale în vigoare la acel moment în sprijinul eforturilor sale de a restitui banii pentru licenţele plătite. Mai mult, instanţele naţionale nu au mai recunoscut existenţa acestui drept al companiei reclamante. În aceste circumstanţe, Curtea a constatat că acest litigiu nu se referea la drepturile şi obligaţiile “care cel puţin în baza unor temeiuri argumentate, sunt recunoscute în temeiul dreptului naţional”. Prin urmare, articolul 6 § 1 al Convenţiei nu este aplicabil în această cauză şi pretenţia companiei reclamante trebuie respinsă în sensul articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
B. Pretenţia formulată în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie
30. Compania reclamantă s-a plâns de încălcarea dreptului său la protecţia proprietăţii, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
31. Guvernul a declarat că ingerinţa în dreptul companiei reclamante a avut loc la 2 septembrie 2004, când Curtea Constituţională a declarat decizia Guvernului nr. 782-37 drept neconstituţională. Deoarece compania reclamantă nu avea drept să atace decizia Curţii Constituţionale şi nu putea contesta prevederile legislaţiei naţionale, iniţierea unor acţiuni judiciare nu aveau şanse de succes. Prin urmare, termenul de şase luni a început să curgă la 2 septembrie 2004 şi nu de la data ultimei decizii ale Curţii Supreme de Justiţie din 15 iunie 2006. Prin urmare, reclamantul nu a respectat termenul de şase luni, prevăzut de articolul 35 § 1 al Convenţiei.
32. Compania reclamantă a susţinut că decizia Curţii Constituţionale din 2 septembrie 2004 nu putea servi drept un impediment pentru a cere restituirea investiţiei sale în faţa instanţelor naţionale. Termenul de şase luni nu trebuie calculat de la 2 septembrie 2004, dar de la 15 iunie 2006, data la care Curtea Supremă de Justiţie a pronunţat decizia sa definitivă la nivel naţional.
33. Curtea reiterează că potrivit articolului 35 § 1 al Convenţiei, cererea trebuie depusă în termen de şase luni de la data epuizării ultimului “remediu efectiv” de care se poate face uz în statul pârât, sau, în cazul în care nu există asemenea remedii, de la data producerii faptei sau măsurii contestate, sau a cunoştinţei acesteia (a se vedea D.P. and J.C. v. the United Kingdom (dec.), nr. 38719/97, 26 iunie 2001).
34. Curtea observă că licenţele companiei reclamante au fost retrase de ANRTI în octombrie 2004. După cum a fost menţionat mau sus, în conformitate cu articolul 21 (5) al Legii licenţierii (a se vedea paragraful 19 de mai sus), compania reclamantă nu avea nici o şansă să-şi restituie banii plătiţi pentru licenţe. Prin urmare, rezultă că ingerinţa în drepturile sale de proprietate a avut loc, potrivit articolului 21(5), la data retragerii licenţelor (a se vedea, mutatis mutandis, Ciubuc and Others v. Moldova, (dec.), nr. 32816/07, 10 ianuarie 2012) şi reclamantul nu dispunea de nici un instrument accesibil, în temeiul legislaţiei Republicii Moldova, pentru a contesta compatibilitatea acestei prevederi cu Convenţia, deoarece în Republica Moldova persoanele fizice şi juridice nu aveau acces la Curtea Constituţională (a se vedea Tănase v. Moldova [GC], nr. 7/08, § 122, ECHR 2010 (extracts)).
35. În asemenea circumstanţe, termenul de şase luni a început să curgă de la data la care compania reclamantă a aflat despre retragerea licenţelor sale, şi anume de la 29 octombrie 2004. Curtea notează că compania reclamantă, care a fost reprezentată, a depus această cerere la 1 decembrie 2006, şi nimic nu indică asupra faptului că ea a fost împiedicată în vreun fel de către autorităţi să o depună mai repede. În consecinţă, pretenţia formulată în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie a fost depusă cu depăşirea termenului de şase luni după producerea violării pretinse, şi trebuie declarată inadmisibilă în sensul articolului 35 §§ 1 şi 4 al Convenţiei.
Din aceste motive, Curtea, cu majoritate,
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy