©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
SECŢIA A TREIA
CAUZA NIŢESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 26004/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
24 martie 2009
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Niţescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 3 martie 2009, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 26004/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Gheorghe Constantin Niţescu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 18 iulie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de Ana Tudose, avocat în Piteşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 28 septembrie 2007, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamantul s-a născut în 1924 şi locuieşte la Piteşti.
5. Prin decizia din 12 mai 1999, Consiliul Municipal Piteşti a autorizat societatea N., societate privată, să transforme în unitate comercială două camere ale unui apartament dintr-un imobil destinat locuinţei, în care locuia reclamantul. Această decizie a fost confirmată prin decizia Primăriei Piteşti din 12 iulie 1999. Ulterior, la 16 august 1999, societatea a obţinut o autorizaţie de construcţie pentru a putea face modificările la apartament.
A. Cerere de pronunţare a unei ordonanţe preşedinţială pentru încetarea lucrărilor
6. La 1 septembrie 1999, Asociaţia de locatari nr. 420, din care face parte reclamantul, a sesizat Judecătoria Piteşti cu o cerere de ordonanţă preşedinţială pentru ca D.I., asociat unic al societăţii, să înceteze lucrările şi să reconstruiască structura de rezistenţă a clădirii. Cererea a fost admisă prin hotărârea din 1 septembrie 1999. Soluţia a fost confirmată prin hotărârea definitivă din 7 februarie 2000, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti. În plus, instanţele au constatat că societatea nu a prezentat o listă a locatarilor care şi-au dat acordul pentru transformare şi că, tocmai din acest motiv, ea nu a prezentat deocamdată Consiliului local cererea privind transformarea.
7. Asociaţia l-a mandatat pe executorul judecătoresc I.C. să execute hotărârea din 1 septembrie 1999. La 3 septembrie 1999, executorul s-a prezentat la faţa locului, a constatat că nu existau modificări ale imobilului şi a întocmit un proces-verbal în care a consemnat faptul că executarea se desfăşura la cererea pârâtei.
Reclamantul nu a informat Curtea cu privire la rezultatul acestei proceduri.
B. Acţiunea în anulare a deciziei consiliului municipal, a deciziei primăriei şi a autorizaţiei de construcţie
8. La 28 iunie 2000, reclamantul a introdus în faţa Judecătoriei Piteşti, în calitate de mandatar al celor 11 membri ai Asociaţiei, o acţiune în contencios administrativ de anulare a deciziei consiliului municipal din 12 mai 1999 şi a deciziei primăriei din 12 iulie 1999, precum şi a autorizaţiei de construcţie emise la 16 august 1999 în favoarea societăţii.
9. Prin hotărârea din 25 mai 2001, Tribunalul Argeş a declarat acţiunea inadmisibilă, din cauză că reclamantul nu a fost învestit în mod legal ca mandatar al asociaţiei. Prin hotărârea din 7 noiembrie 2001, Curtea de Apel Piteşti a casat hotărârea şi a trimis cauza în faţa Tribunalului Argeş. În fapt, curtea a constatat că reclamantul a introdus acţiunea şi în nume propriu şi nu doar ca mandatar al celorlalţi membri ai Asociaţiei. Prin urmare, curtea a însărcinat tribunalul cu analiza părţii din acţiune care îl viza pe reclamant.
10. La 16 ianuarie 2002, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş. Reclamantul invocă faptul că, în conformitate cu dispoziţiile Legii locuinţei nr. 114/1996, pentru a putea modifica destinaţia unui apartament, acordul proprietarului apartamentului situat deasupra era indispensabil, iar acest acord lipsea în speţă: având în vedere faptul că apartamentul de deasupra îi aparţinea şi că acesta nu şi-a dat niciodată consimţământul.
11. Prin hotărârea din 12 aprilie 2002, instanţa a respins acţiunea reclamantului. Acesta a constatat că reclamantul nu figura pe lista persoanelor care şi-au dat acordul în vederea transformării apartamentului, în timp ce, în cazul unui apartament situat la etaj, acest acord era indispensabil, dar a stabilit că dispoziţiile Legii nr. 114/1996 nu se aplicau în speţă. De fapt, instanţa a concluzionat că, la momentul autorizării transformării prin intermediul deciziilor atacate, Asociaţia nr. 420, în care reclamantul era membru, nu era o asociaţie de proprietari în sensul legii citate anterior.
12. Prin hotărârea din 17 iunie 2002, Curtea de Apel Piteşti a admis parţial acţiunea reclamantului, a casat hotărârea instanţei şi a anulat decizia consiliului local şi decizia primăriei. Aceasta a considerat că, în temeiul art. 64 din Legea nr. 7/1996, acordul reclamantului era o condiţie indispensabilă pentru transformarea apartamentului, legea cerând în mod expres acordul proprietarului apartamentului de deasupra, în speţă, al reclamantului. Curtea a constatat că funcţionarea unităţii comerciale afecta folosinţa domiciliului reclamantului.
În ceea ce priveşte autorizarea construcţiei, instanţa a considerat că o astfel de autorizaţie nu îl afecta pe reclamant, având în vedere că era vorba doar de câteva modificări de construcţie şi nu viza transformarea în sine. Instanţa a obligat societatea să plătească cheltuielile de judecată efectuate de reclamant în cadrul procedurii.
13. La 28 iunie 2002, la cererea reclamantului, instanţa a rectificat eroarea materială din hotărârea privind suma cheltuielilor care trebuie plătite.
14. Contestaţia în anulare a reclamantului împotriva hotărârii citate anterior a fost respinsă la 21 octombrie 2002 prin hotărârea Curţii de Apel Piteşti în lipsa motivelor care autorizează redeschiderea procedurii.
Prin scrisoarea din 9 iulie 2003, procurorul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a informat reclamantul cu privire la refuzul său de a introduce un recurs în anulare împotriva hotărârii din 17 iunie 2002.
15. La o dată neprecizată, hotărârea a fost învestită cu formulă executorie.
C. Demersuri pentru executarea hotărârii din 17 iunie 2002
16. La 25 iunie 2003, reclamantul s-a adresat lui B.A., executor judecătoresc pe lângă Curtea de Apel Piteşti pentru executarea hotărârii din 17 iunie 2002. La 4 iulie 2003, acesta din urmă s-a adresat Judecătoriei Piteşti pentru a obţine autorizaţia de executare şi a solicitat închiderea unităţii comerciale. Prin încheierea din 4 iulie 2003, instanţa a respins cererea pe motiv că hotărârea cu titlu executoriu nu includea în dispozitivul său nicio indicaţie referitoare la închiderea unităţii comerciale. Recursul reclamantului împotriva acestei hotărâri a fost respins prin decizia din 27 octombrie 2003 a Tribunalului Argeş, pentru neplata taxei judiciare de timbru.
D. Acţiune privind încetarea activităţii unităţii comerciale
17. La 26 iunie 2002, reclamantul a sesizat Tribunalul Argeş cu o acţiune îndreptată împotriva societăţii şi având ca obiect radierea unităţii comerciale din Registrul Comerţului. Reclamantul se plânge, în special, de zgomotul şi încălzirea defectuoasă a apartamentului său din cauza funcţionării utilajelor industriale. În sprijinul acţiunii sale, acesta a invocat hotărârea din 17 iunie 2002 a Curţii de Apel Piteşti.
Prin hotărârea definitivă din 15 ianuarie 2003, Curtea de Apel Piteşti a respins acţiunea. De fapt, instanţa a constatat că, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 26/1990, modificată prin Legea nr. 348/2001, reclamantul nu era interesat să solicite radierea. Aceasta a considerat că motivele reclamantului privind nivelul sonor şi necesităţile de încălzire pentru apartamentul său, datorate funcţionării unităţii, nu puteau justifica un interes suficient în sensul legii citate anterior, problemele de care se plângea reclamantul neputând fi corectate prin intermediul acestei acţiuni.
E. Alte demersuri ale reclamantului privind încetarea activităţii unităţii
18. La 11 august 1999, reclamantul s-a adresat primăriei exprimându-şi dezacordul faţă de transformarea apartamentului în unitate comercială. La 21 septembrie 1999, Direcţia de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului i-a răspuns informându-l că nu a aprobat propunerea de transformare prezentată de Consiliul local, ţinând seama şi de faptul că majoritatea locatarilor nu erau de acord cu această transformare.
19. Între 1999 şi 2002, reclamantul a introdus mai multe plângeri penale împotriva conducerii societăţii pentru fals în înscrisuri şi calomnie. Prin deciziile din 6 iunie 2000 şi 6 iunie 2001, procurorul de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti a dispus încetarea urmăririi penale.
20. Între 2002 şi 2003, reclamantul a adresat mai multe memorii Ministerului Justiţiei, Direcţiei Generale a Finanţelor Argeş, Gărzii Financiare şi primăriei, plângându-se de neexecutarea hotărârii şi de degradarea condiţiilor de viaţă la domiciliul său.
21. Ministerul a trimis aceste memorii procurorului general în vederea unui recurs în anulare, precum şi Primăriei Municipiului Piteşti.
22. Prin scrisorile din 31 iulie şi, respectiv, 18 noiembrie 2002, Direcţia Generală a Finanţelor Argeş i-a indicat, în urma controlului efectuat, faptul că unitatea funcţiona legal, sfătuindu-l să sesizeze un executor judecătoresc, ea neavând competenţa în ceea ce priveşte executarea.
23. La 31 iulie şi 24 septembrie 2002, reclamantul s-a adresat primăriei solicitând încetarea activităţii unităţii în conformitate cu hotărârea din 17 iunie 2002. Primăria i-a răspuns că nu era de competenţa sa şi l-a sfătuit să sesizeze un executor judecătoresc.
24. Prin scrisorile din 29 iulie şi 9 octombrie 2002, poliţia municipală a răspuns memoriilor adresate de reclamant, informându-l că nu era de competenţa sa să intervină pentru a încetarea activităţii unităţii, această măsură nefiind inclusă în dispozitivul hotărârii din 17 iunie 2002, invocată de reclamant.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
25. Legislaţia internă relevantă, şi anume fragmentele din Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, este descrisă în cauza Sabin Popescu împotriva României (nr. 48102/99, pct. 42-46, 2 martie 2004).
Fragmentele din Legea nr. 69/1991 privind administraţia publică locală sunt incluse în cauza SC Ruxandra Trading SRL împotriva României (nr. 28333/02, pct. 41, 12 iulie 2007). Această lege a fost înlocuită de Legea nr. 215/2001, publicată în Monitorul Oficial la 23 aprilie 2003 şi intrată în vigoare la 23 mai 2001.
26. Art. 64 din Legea locuinţei nr. 114/1996 este redactat după cum urmează:
„Schimbarea destinaţiei locuinţelor, precum şi a spaţiilor cu altă destinaţie situate în clădiri colective se poate face numai cu acordul proprietarului sau al asociaţiei de proprietari. În vederea efectuării acestei schimbări, este necesar avizul favorabil al proprietarilor [...] din locuinţele cu care se învecinează, pe plan orizontal şi vertical, spaţiul supus schimbării.”
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE
27. Reclamantul invocă faptul că neexecutarea hotărârii din 17 iunie 2002 a Curţii de Apel Piteşti a încălcat dreptul său privind accesul la o instanţă, astfel cum prevede art. 6 § 1 din Convenţie, redactat după cum urmează:
Art. 6 § 1
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
Cu privire la admisibilitate
28. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
29. Guvernul susţine că hotărârea în cauză nu le impunea autorităţilor nicio obligaţie clară, închiderea unităţii comerciale nefiind inclusă în dispozitivul hotărârii din 17 iunie 2002. În această privinţă, Guvernul invocă faptul că statul nu are nicio obligaţie pozitivă de a executa ex officio şi consideră că hotărârea în cauză nu le impunea autorităţilor nicio obligaţie precisă şi, prin urmare, nu putea fi executată. În plus, acesta consideră că, în condiţiile speciale din speţă, nu poate fi reţinută nicio pasivitate din partea autorităţilor.
30. Reclamantul contestă acest argument. Conform acestuia, hotărârea în cauză impunea închiderea unităţii comerciale chiar dacă acest lucru nu era menţionat în mod expres în dispozitiv. După părerea sa, unitatea nu putea funcţiona legal după anularea deciziei consiliului şi a decizie primăriei, deoarece îi lipsea baza legală. Acesta consideră că primăria întârzie cu rea-credinţă executarea hotărârii citate anterior.
31. Curtea reaminteşte că a stabilit deja în mai multe cauze că acţiunile sau omisiunile administraţiei în urma unei hotărâri judecătoreşti nu pot avea drept consecinţă nici împiedicarea şi nici, cu atât mai puţin, contestarea fondului acestei decizii [a se vedea printre multe altele, Immobiliare Saffi împotriva Italiei (GC), nr. 22774/93, pct. 74, CEDO 1999-V].
32. În plus, Curtea subliniază importanţa deosebită pe care o are executarea hotărârilor judecătoreşti în contextul contenciosului administrativ (a se vedea, Iera Moni Profitou Iliou Thiras împotriva Greciei, nr. 32259/02, pct. 34, 22 decembrie 2005).
33. În ceea ce priveşte circumstanţele prezentei cauze, Curtea a luat act de faptul că, deşi a obţinut, la 17 iunie 2002, o hotărâre judecătorească prin care se dispunea anularea deciziei Consiliului municipal şi a deciziei primăriei pe motiv că acestea încălcau dreptul reclamantului prevăzut la art. 64 din Legea nr. 114/1996 de a se opune transformării, această hotărâre nu a fost nici executată, nici anulată sau modificată în urma exercitării vreunei căi de atac prevăzute de lege.
34. Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale în materie, obligaţia executării unei hotărâri judecătoreşti nu se limitează la dispozitivul acesteia; în fapt, fondul hotărârii trebuie respectat şi aplicat simultan (Zazanis şi alţii împotriva Greciei, nr. 68138/01, pct. 36, 18 noiembrie 2004). În speţă, atunci când a casat hotărârea tribunalului, curtea de apel a precizat fără echivoc motivul anulării, şi anume lipsa acordului reclamantului în ceea ce priveşte transformarea, condiţie indispensabilă validităţii actelor în cauză. De asemenea, în hotărârea sa, curtea de apel a constatat că situaţia astfel creată îl împiedica pe reclamant să beneficieze de locuinţa sa.
Totuşi, în ciuda acestor constatări, prin încheierea din 4 iulie 2003, devenită definitivă, Judecătoria Piteşti nu a autorizat executarea hotărârii pe motiv că dispozitivul nu includea nicio obligaţie de închidere a unităţii comerciale, astfel cum a solicitat reclamantul în cererea sa de autorizare a executării.
35. Deşi Curtea admite că există circumstanţe care justifică eşecul executării în natură a unei obligaţii impuse printr-o hotărâre judecătorească definitivă (a se vedea, Costin împotriva României, nr. 57810/00, pct. 57, 26 mai 2005), aceasta ia act de faptul că hotărârea din 4 iulie 2003, citată anterior, nu a evidenţiat nici circumstanţe de fapt care să facă imposibilă executarea, nici obstacole juridice pentru executarea hotărârii din 17 iunie 2002 (mutatis mutandis Costin, citată anterior, pct. 28, SC Ruxandra Trading SRL, citată anterior, pct. 57, Ştefănescu împotriva României, nr. 9555/03, pct. 25, 26, 11 octombrie 2007).
36. În sfârşit, Curtea reaminteşte că, acceptarea argumentului Guvernului, conform căruia, în temeiul hotărârii citate anterior, nicio obligaţie nu le revenea consiliului municipal şi primăriei, este echivalent cu a priva de orice efect util decizia curţii de apel prin care s-a constatat nelegalitatea deciziilor emise prin încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 114/1996 şi ar permite administraţiei să aprecieze relevanţa acesteia şi să conteste, astfel, fondul cauzei (a se vedea mutatis mutandis, Ioannidou‑Mouzaka împotriva Greciei, nr. 75898/01, pct. 33, 29 septembrie 2005).
37. Acceptând faptul că nu ea trebuie să confirme sau să infirme conţinutul unei decizii aparţinând unei instanţe interne, Curtea nu poate totuşi să nu conteste situaţia juridică stabilită între părţi (S.C. Ruxandra Trading, citată anterior, pct. 56). În speţă, este adevărat că dispozitivul hotărârii din 17 iunie 2002 nu dispunea expressis verbis ca administraţia să închidă unitatea comercială, ci indica în mod clar motivul anulării, astfel încât administraţia trebuia să îşi considere poziţia în raport cu constatarea nelegalităţii stabilită de curtea de apel (a se vedea mutatis mutandis Zazanis, citată anterior, pct. 38).
38. Deşi nu Curtea trebuie să indice statului modalităţile de executare, ea nu poate decât să constate că anularea actelor în cauză nu a avut nici un impact asupra funcţionării unităţii, în ciuda obligaţiei autorităţilor de a se conforma hotărârii, în conformitate cu principiul supremaţiei dreptului (a se vedea, mutatis mutandis Pântea împotriva României, nr. 5050/02, pct. 35, 15 iunie 2006). Curtea ia act de faptul că anularea actelor în cauză reprezenta precedentul necesar închiderii activităţii unităţii comerciale şi ţinea doar de competenţa autorităţilor locale (a se vedea dreptul intern relevant, supra, pct. 26). În plus, deşi curtea de apel a constatat nulitatea actelor administrative în favoarea reclamantului şi împotriva societăţii care deţinea unitatea, orice demers ulterior al reclamantului (a se vedea, de asemenea, supra, pct. 18-24) împotriva societăţii a eşuat din cauza refuzului administraţiei de a se conforma hotărârii.
În această privinţă, Curtea ia act de faptul că, prin hotărârea definitivă din 15 ianuarie 2003, Curtea de Apel Piteşti a respins acţiunea reclamantului privind radierea unităţii din Registrul Comerţului, din cauză că acesta din urmă nu a dovedit că ar avea un interes în radiere, neplăcerile legate de funcţionarea unităţii (zgomot şi căldură) neputând fi eliminate în cadrul acţiunii iniţiate.
În plus, astfel cum reiese din răspunsul Primăriei Municipiului Piteşti trimis Guvernului, nimic nu dovedeşte intenţia sa de executare. Conform primăriei, autorităţile locale nu au nicio obligaţie potrivit hotărârii din 17 iunie 2002.
39. Având în vedere cele de mai sus şi reamintind că scopul Convenţiei nu este de a proteja drepturile teoretice sau iluzorii, ci drepturile concrete şi efective, Curtea consideră că neanulând timp de şase ani actele în cauză, autorităţile au înlăturat de orice efect util dreptul reclamantului de a avea acces la o instanţă.
40. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie
II. CU PRIVIRE LA PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ART. 8 DIN CONVENŢIE ŞI ALE ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
41. Reclamantul consideră că imposibilitatea de a obţine executarea hotărârii din 17 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti presupune încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor. De asemenea, acesta denunţă o încălcare a dreptului la respectarea domiciliului său, încălcare care rezultă din neplăcerile provocate de instalaţiile de refrigerare şi de alte utilaje industriale în unitatea situată sub apartamentul său, ceea ce a dus la degradarea condiţiilor sale de viaţă, în special din cauza frigului şi zgomotului constant pe care aceasta le genera. Acesta invocă art. 8 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
42. Având în vedere concluziile sale prezentate în paragraful de mai sus, Curtea concluzionează că aceste capete de cerere trebuie declarate admisibile, dar că nu trebuie să se pronunţe cu privire la fond [a se vedea, mutatis mutandis printre altele, Laino împotriva Italiei (GC), nr. 33158/96, pct. 25, CEDO 1999-I, Zanghě împotriva Italiei, 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, pct. 23, Biserica Catolică din Cannee împotriva Greciei, 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, pct. 50, Ruianu împotriva României, nr. 34647/97, pct. 74, 17 iunie 2003].
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
43. Art. 41 din Convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
44. Reclamantul solicită un prejudiciu material a cărui valoare o lasă la aprecierea Curţii.
În ceea ce priveşte prejudiciul moral, reclamantul pretinde că stresul suferit începând din momentul în care au început demersurile pentru transformare, frigul din apartament, precum şi zgomotul provocat de funcţionarea unităţii comerciale, au întreţinut suferinţa sa morală, a cărui valoare o estimează la 12 000 EUR.
45. Guvernul consideră că cererile reclamantului sunt excesive, că nu poate fi stabilită nicio legătură de cauzalitate între pretinsele pretenţii şi pretinsele încălcări. Acesta reaminteşte că, în opinia sa, circumstanţe obiective au făcut imposibilă executarea hotărârii din 17 iunie 2002. Acesta invocă faptul că, în orice caz, o constatare a încălcării este suficientă pentru a repara un astfel de prejudiciu.
46. Curtea reaminteşte că o hotărâre de constatare a unei încălcări presupune pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a-i elimina efectele astfel încât să restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acestei încălcări [Metaxas împotriva Greciei, nr. 8415/02, pct. 35, 27 mai 2004, şi Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) (GC), nr. 31107/96, pct. 32, CEDO 2000-XI].
47. În speţă, Curtea a stabilit încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie din cauza neexecutării hotărârii din 17 iunie 2002 şi a reţinut că nu trebuie să se pronunţe cu privire la fondul capetelor de cerere întemeiate pe art. 8 din Convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 (supra, pct. 42).
48. Astfel, în circumstanţele speţei, aceasta consideră că neexecutarea integrală a hotărârii din 17 iunie 2002, astfel cum a fost rectificată la 28 iunie 2002, l-ar situa pe acesta din urmă, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă celei în care s-ar afla în cazul în care cerinţele art. 6 § 1 din Convenţie ar fi fost respectate.
49. Curtea subliniază că prejudiciul material pretins nu este justificat. Prin urmare, nu este necesar să se acorde o despăgubire cu acest titlu. În schimb, ea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert, în special din cauza frustrării provocate de refuzul autorităţilor de a executa hotărârea şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat printr-o constatare a încălcării.
50. În aceste împrejurări, având în vedere ansamblul elementelor de care dispune şi pronunţându-se în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantului 5 000 EUR pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
51. De asemenea, reclamantul solicită 545 EUR pentru cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne şi a Curţii. Acesta depune la dosar toate documentele justificative.
52. Guvernul solicită Curţii să plătească reclamantului doar cheltuielile efectiv necesare desfăşurării procedurii în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, a căror valoare va trebui justificată prin documentele prezentate de reclamant.
53. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de procedură decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de documentele care se află în posesia sa şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantului pentru toate cheltuielile suma de 545 EUR.
C. Dobânzi moratorii
54. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte că nu este necesar să se examineze capetele de cerere întemeiate pe art. 8 din Convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
4. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să garanteze, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, prin măsuri corespunzătoare, executarea hotărârii din 17 iunie 2002 a Curţii de Apel Piteşti:
b) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, sumele următoare, care vor va fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii:
i. 5 000 euro (cinci mii euro), la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
ii. 545 EUR (cinci sute patruzeci şi cinci euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;
c) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale.
5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 24 martie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Stanley NaismithJosep Casadevall
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy