©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
Cauza IOACHIMESCU ŞI ION contra ROMÂNIEI
(cererea nr. 18013/03)
Hotărâre
Strasbourg
12 octombrie 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Ioachimescu şi Ion contra României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:
Domnii J. HEDIGAN, preşedinte,
C. BIRSAN,
V. ZAGREBELSKY,
E. MYJER
DAVID THOR NJORGVINSSON,
Doamnele I. ZIEMELE,
I. BERRO-LEFEVRE, judecători
şiDomnul V. BERGER, grefierul secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu din 21 septembrie 2006,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 18013/03) îndreptată împotriva României prin care doi cetăţeni ai acestui stat, Domnul Constantin Ioachimescu şi Doamna Marcela-Anişoara Ion (“reclamanţii”), au sesizat Curtea la data de 13 mai 2003 în temeiul articolului 34 al Convenţiei de Protecţie a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de Organizaţia pentru apărarea drepturilor omului cu sediul la Bucureşti. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de împuternicitul său, Domnul B. Aurescu, apoi de Doamna Roxana Rizoiu şi în final de Doamna B. Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 24 octombrie 2003, Curtea (secţia a doua) a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenţiei, el a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
4. La 1 noiembrie 2004 Curtea a modificat componenţa secţiilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost repartizată celei de-a treia secţii remaniată astfel (articolul 51 § 1).
DE FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
5. Reclamanţii (frate şi soră) s-au născut în 1962 şi respectiv în 1955 şi locuiesc în Constanţa.
6. Printr-o sentinţă din 25 martie 2002 judecătoria Constanţa a ordonat comisiei locale din Constanţa pentru aplicarea legii nr. 18/1991 (“comisia locală” şi “legea nr. 18”) să pună reclamanţii în posesia unui teren de 4,5 hectare, pe acelaşi amplasament ca cel care a aparţinut tatălui lor. El a ordonat de asemenea comisiei judeţene Constanţa pentru aplicarea legii nr. 18 (“comisia judeţeană”) să elibereze reclamanţilor titlul de proprietate aferent.
Sentinţa a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă a curţii de apel Constanţa din 13 ianuarie 2003.
7. La 4 octombrie 2002 şi 25 februarie 2003, în baza unei hotărâri definitive din 10 noiembrie 2000, comisia locală a pus terţii S.Z şi G.C. în posesia terenului atribuit reclamanţilor la 25 martie 2002.
8. La 28 octombrie 2002 judecătoria Constanţa a dat câştig de cauză cererii reclamanţilor şi a autorizat executarea forţată a sentinţei din 25 martie 2002.
9. La 1 noiembrie 2002 executorul judecătoresc însărcinat cu executarea a comunicat sentinţa definitivă celor două comisii, cerându-le executarea în termen de zece zile.
10. La 15 ianuarie 2003 reclamanţii au cerut prefectului judeţului Constanţa, în calitatea sa de preşedinte al comisiei judeţene, să nu elibereze titlurile de proprietate terţilor, aşa cum a fost propus de către comisia locală, din cauză că tribunalul le-a atribuit lor terenul în cauză prin sentinţa definitivă din 25 martie 2002.
11. La 10 martie 2003, judecătoria Constanţa a amânat examinarea unei contestaţii formulată de comisia judeţeană împotriva executării sentinţei din 25 martie 2002, pe motiv că nu şi-a prezentat susţinerile. La 14 aprilie 2003 acelaşi tribunal a respins ca tardivă o contestaţie formulată de comisia locală împotriva executării sentinţei în cauză.
12. La 27 martie 2003 acelaşi tribunal a respins cererea reclamanţilor de a executa ei înşişi sentinţa sau de a dispune executarea ei prin intermediul unui expert, pe motiv că obligaţiile impuse prin sentinţa din 25 martie 2002 erau obligaţii intuitu personae şi că numai comisiile aveau competenţa legală să le îndeplinească.
13. La 27 aprilie 2004 comisia judeţeană a eliberat în numele reclamanţilor un titlu de proprietate pentru un teren vecin celui identificat prin sentinţa din 25 martie 2002. Reclamanţii au refuzat să intre în posesia sa, pe motiv că terţii intraseră deja în posesia amplasamentului respectiv.
DE DREPT
I. Asupra admisibilităţii
14. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. El susţine că, în măsura în care autorităţile au atribuit altor persoane terenul pe care ei îl revendicau, reclamanţii ar fi trebuit să înainteze o acţiune în anulare a titlurilor de proprietate ale acestor persoane.
15. Reclamanţii se opun acestei excepţii şi menţionează că statului îi revine sarcina de a anula titlurile pe care le-a eliberat terţilor.
16. Curtea aminteşte că o excepţie similară a Guvernului a fost respinsă în cauza Mihai-Iulian Popescu contra României (nr. 2911/02, §§ 30-32, 29 septembrie 2005). Ea nu vede nici-un motiv pentru care s-ar îndepărta, în cazul în speţă, de concluzia la care a ajuns în cauza citată anterior. Prin urmare, excepţia Guvernului nu poate fi reţinută.
17. Curtea constată că cererea nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă de altfel că aceasta nu se loveşte de nici-un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.
II. ÎN FOND
A. Asupra încălcării invocate de articolul 6 § 1 al Convenţiei
18. Reclamanţii se plâng că executarea sentinţei din 25 martie 2002 le-a împiedicat dreptul lor de acces la un tribunal, aşa cum este prevăzut de articolul 6 al Convenţiei, care prevede astfel:
“Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra contestaţiilor asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)”.
19. Guvernul aminteşte că comisiile nu erau competente să anuleze titlurile eliberate terţilor. Amintind că există împrejurări care justifică eşecul executării, Guvernul face o analiză detaliată a mijloacelor de obligare a debitorului să se execute precum şi a celor de executare prin echivalenţă pe care reclamanţii le-ar fi putut folosi. În concluzie, el consideră că imposibilitatea de a executa sentinţa din 25 martie 2002 a fost cauzată de lipsa de minuţiozitate a reclamanţilor care nu au făcut asemenea demersuri.
El menţionează, în fine că reclamanţii nu au înaintat această plângere decât în substanţă şi că au cerut în mod expres ca cererea lor să fie examinată din punctul de vedere al articolului 1 al Protocolului nr.1.
20. Reclamanţii contestă poziţia Guvernului şi amintesc că din cauza atitudinii autorităţilor administrative nu pot obţine executarea sentinţei din 25 martie 2002. Ei estimează că această atitudine a cauzat implicit o atingere dreptului lor de acces la un tribunal şi se adresează înţelepciunii Curţii în privinţa încadrării în drept a încălcărilor suferite.
21. Curtea aminteşte că elle est cunoscătoare a încadrărilor juridice ale faptelor cauzei (Assenov şi alţii contra Bulgariei, hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegerea hotărârilor şi deciziilor 1998-VIII, pag. 3295, §§ 131-132). Reiese din aceasta că îi este permis să examineze invocările reclamanţilor pe baza articolului 6 § 1 al Convenţiei, ţinând cont în special de jurisprudenţa sa consacrată în materie (a se vedea printre mulţi alţii: Imobiliara Saffi contra Italiei [GC], nr. 22774/93, § 63, CEDO 1999-V, Metaxas contra Greciei, nr. 8415/02, § 26, 27 mai 2004, Burdov contra Rusiei, nr. 59498/00, §§ 36-38, CEDO 2002-III, Sabin Popescu contra României, nr. 48102/99, 2 martie 2004, Prodan contra Moldovei, nr. 49806/99, §§ 54-55, 18 mai 2004, Sandor contra României, nr. 67289/01, 24 martie 2005, Dragne şi alţii contra României, nr. 78047/01, 7 aprilie 2005 şi Strungariu contra României, nr. 23878/02, 29 septembrie 2005).
22. Curtea aminteşte apoi că executarea unei sentinţe sau a unei hotărâri, indiferent cărei instanţe aparţine, trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din “proces” în sensul articolului 6 al Convenţiei. Dreptul la un proces ar fi iluzoriu dacă ordinul juridic intern al unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judiciară definitivă şi obligatorie să rămână ineficientă în detrimentul unei părţi (Imobiliara Saffi citată anterior, § 63).
23. Cu toate acestea, dreptul de acces la un tribunal nu poate obliga un stat să dispună executarea fiecărei sentinţe cu caracter civil indiferent care ar fi aceasta şi care ar fi circumstanţele (Sanglier contra Franţei, nr. 50342/99, § 39, 27 mai 2003). Atunci când autorităţile sunt obligate să acţioneze pentru executarea unei hotărâri judiciare şi omit să o facă, această inerţie implică responsabilitatea statului pe baza articolului 6 § 1 al Convenţiei (Scollo contra Italiei, hotărârea din 28 septembrie 1995, seria A nr. 315-C, p.55, § 44).
24. În prezenta cauză, deşi reclamanţii au obţinut pe 25 martie 2002 o sentinţă definitivă care ordonă autorităţilor să-i pună în posesia unui teren şi să le elibereze un titlu de proprietate şi au făcut, ulterior, demersurile în vederea executării, această sentinţă nu a fost nici executată ad literam, nici anulată sau modificată în urma exercitării unei căi de atac prevăzută de lege. În plus, motivele pe care administraţia le-ar fi putut invoca pentru a justifica o imposibilitate obiectivă de executare nu au fost niciodată aduse la cunoştinţa reclamanţilor prin intermediul unei decizii a justiţiei sau administrativă formală (Sabin Popescu, citat anterior, § 72).
În fine, Curtea consideră că titlul de proprietate eliberat pe 27 aprilie 2004 (după transmiterea acestei cereri Guvernului) nu constituie executarea sentinţei din 25 martie 2002 în măsura în care priveşte un alt teren şi a fost mereu refuzată de reclamanţi. Împroprietărirea cu un alt teren fie el chiar şi echivalent nu este de natură să remedieze lipsa de justificare a neexecutării (a se vedea, mutatis mutandis, Sabin Popescu, citat anterior, § 84).
25. Curtea nu împărtăşeşte poziţia Guvernului conform căreia reclamanţii ar fi trebuit să folosească mijloacele de executare prin echivalenţă. Ea aminteşte din nou că nu este cazul să se ceară unui individ, care a obţinut o creanţă împotriva statului în urma unei proceduri judiciare, să demareze ulterior o procedură de executare forţată pentru a obţine o despăgubire (Metaxas citat anterior, § 19).
26. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că, în prezenta cauză, refuzând să execute sentinţa din 25 martie 2002, autorităţile naţionale au privat reclamanţii de un acces efectiv la un tribunal.
27. În consecinţă, s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţiei.B. Asupra încălcării invocată de articolul 1 al Protocolului nr.1
28. Reclamanţii denunţă o atingere adusă dreptului lor de proprietate din cauza neexecutării sentinţei din 25 martie 2002. Ei invocă articolul 1 al Protocolului nr. 1, care prevede astfel:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.”
29. Guvernul consideră mai întâi că reclamanţii nu pot invoca decât o speranţă legitimă de a li se reconstitui dreptul lor de proprietate asupra amplasamentului indicat de instanţe. Cu toate acestea, el menţionează că din cauza naturii legilor de reparaţie, aşa cum este cazul legii nr. 18, există o puternică posibilitate ca amplasamentele identificate prin hotărârile judiciare definitive să nu poată fi respectate din cauză că alte persoane având aceleaşi drepturi au fost deja puse în posesie. În acest caz interesaţii trebuie să se adreseze instanţelor pentru a menţiona drepturile lor.
Guvernul consideră că în cazul în speţă există o imposibilitate obiectivă de a executa sentinţa din 25 martie 2002, în măsura în care punerea în posesie a terţilor a fost şi ea ordonată de instanţe (paragraful 7 de mai sus). Având în vedere pasivitatea reclamanţilor care nu au cerut anularea titlurilor eliberate astfel terţilor, Guvernul consideră că amestecul în dreptul lor de proprietate cauzat de neexecutarea sentinţei din 25 martie 2002 nu poate fi atribuit statului.
30. Reclamanţii contestă poziţia Guvernului. Ei amintesc că autorităţile nu au invocat existenţa sentinţei din 25 februarie 2003 cu ocazia procedurii demarate de ei şi care a condus la sentinţa din 25 martie 2002 neexecutată.
31. În primul rând, Curtea aminteşte că a concluzionat deja că reclamanţii nu erau obligaţi să demareze noi proceduri pentru a obţine executarea sentinţei din 25 martie 2002 (paragraful 25 de mai sus).
Apoi, ea consideră că şi reclamanţii, că în cazul în speţă nu este vorba despre o imposibilitate obiectivă de a executa respectiva sentinţă, din cauza existenţei unei sentinţe care ordona punerea în posesie a terţilor, mai ales în măsura în care autorităţilor le revenea sarcina de a face demersuri pentru a clarifica situaţia celor două hotărâri concurente pe care trebuia să le execute.
Într-adevăr, fiecărui stat contractant îi revine sarcina de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce îi revin. Curtea, neavând drept sarcină decât să examineze dacă în cazurile în speţă măsurile adoptate de autorităţile române au fost adecvate şi suficiente (Ruianu contra României, nr.34647/97, § 66, 17 iunie 2003).
32. Ori, în prezenta cauză, sentinţa din 23 martie 2002 a condamnat autorităţile competente să pună reclamanţii în posesia unui anumit teren şi să elibereze titlul de proprietate respectiv. Exista deci o valoare patrimonială în virtutea căreia reclamanţii puteau pretinde că au speranţa legitimă de a fi efectiv puşi în posesia terenului şi de a li se conferi respectivul titlu. În consecinţă, reclamanţii aveau “un bun” în sensul art.1 citat anterior (Tacea contra României, nr. 746/02, § 37, 29 septembrie 2005, Croitoru contra României, nr. 54400/00, § 34, 9 noiembrie 2004, Kopecky contra Slovaciei [GC], nr. 44912/98; § 35, CEDO 2004-..., şi Jasiūniene contra Lituaniei, nr. 41510/98, § 44, 6 martie 2003).
33. Curtea constată că nu se contestă că în cazul în speţă a existat un amestec în dreptul de proprietate al reclamanţilor. Ea aminteşte că refuzând să execute hotărârile definitive, autorităţile naţionale le-au privat de beneficierea de dreptul lor de proprietate asupra terenului lor fără a le oferi o explicaţie pentru acest amestec (Sabin Popescu, citat anterior, § 81).
34. Guvernul nu a prezentat nici-o justificare valabilă pentru amestecul cauzat de neexecutarea sentinţei pronunţate în cazul în speţă; ea era deci arbitrară şi implica încălcarea principiului legalităţii. O asemenea concluzie scuteşte Curtea să cerceteze dacă a fost menţinut un echilibru just între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor individuale ale reclamanţilor (Metaxas citat anterior, § 31).
35. Prin urmare, în lumina celor de mai sus, Curtea consideră că în cazul în speţă s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr. 1.
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
36. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,
“Dacă Curtea declară că s-au încălcat Convenţia sau Protocoalele sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Dauna
37. Reclamanţii consideră că nu mai este posibil pentru ei să reintre în posesia terenului în măsura în care nişte titluri de proprietate au fost eliberate terţilor. În consecinţă, ei cer 699.400 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material şi moral pe care l-au suferit, din care 369.000 EUR reprezentând valoarea de piaţă a terenului conform unei expertize pe care a prezentat-o la dosar, 281.000 EUR reprezentând lipsa de câştig şi 49.400 EUR pentru suferinţa morală cauzată de neexecutarea sentinţei din 25 martie 2002.
38. Guvernul consideră exagerate pretenţiile reclamanţilor. El prezintă o expertiză asupra terenului care arată că valoarea sa de piaţă este de 154.800 EUR, aceeaşi valoare, de altfel, ca a terenului oferit reclamanţilor prin titlul de proprietate din 24 aprilie 2004. Această expertiză, efectuată pe baza informaţiilor oferite de primărie privind valoarea terenului, a fost contestată de reclamanţi.
39. Curtea aminteşte că o decizie de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a anula consecinţele ei astfel încât să se restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia (Metaxas citat anterior, § 35 şi Iatridis contra Greciei (despăgubire echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI).
40. Curtea aminteşte că în cazul în speţă nu se constată că executarea sentinţei din 25 martie 2002 a devenit imposibilă din punct de vedere obiectiv. În aceste circumstanţe ea consideră că executarea respectivei sentinţe, adică punerea în posesie a terenului identificat de instanţe şi eliberarea titlului de proprietate aferent, ar plasa reclamanţii pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele articolelor 6 § 1 al Convenţiei şi 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate.
41. Dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea executare în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească interesatului, drept pagubă materială, o sumă corespunzătoare valorii terenului. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor terenurilor la Constanţa, Curtea estimează valoarea actuală a terenului la 250.000 euro.
42. Curtea constată totuşi că restul cererii reclamanţilor cu titlu de prejudiciu material nu este susţinută.
43. Apoi, ea consideră că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral în special din cauza frustrării provocate de imposibilitatea de a fi executată decizia pronunţată în favoarea lor şi că prejudiciul nu este suficient de compensat de o constatare a încălcării.
44. În aceste împrejurări, având în vedere ansamblul de elemente aflate în posesia sa şi hotărând echitabil, aşa cum prevede art. 41 al Convenţiei, Curtea acordă împreună reclamanţilor 1600 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli şi taxe
45. Reclamanţii au cerut iniţial 600 EUR pentru cheltuielile şi taxele plătite la Curte, trimiţând acte doveditoare pentru suma de 25.000.000 lei româneşti (ROL). Printr-o scrisoare din 28 februarie 2006 ei au trimis chitanţe noi care atestă cheltuielile lor ulterioare în prezenta procedură în sumă de 12.000.000 ROL.
46. Guvernul nu a făcut cunoscută poziţia sa în privinţa acestor cereri.
47. Conform jurisprudenţei curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi taxelor sale decât în măsura în care li se stabileşte existenţa reală, necesitatea şi caracterul rezonabil al procentului lor. În cazul în speţă şi ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile mai sus menţionate, Curtea consideră că este rezonabilă suma de 900 EUR pentru procedura în faţa Curţii şi o acordă împreună reclamanţilor.
C. Dobânzi moratorii
48. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Decide că s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţiei;
3. Decide că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1;
4. Decide
a) că statul pârât trebuie să execute sentinţa din 25 martie 2002 a Judecătoriei Constanţa, în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta sentinţă va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei; că în lipsa acestei executări statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în acelaşi termen de trei luni începând din ziua în care sentinţa va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, 250.000 euro (douăsutecincizecimii euro); că în orice caz statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor împreună 1.600 EUR (omieşasesute euro), drept pagubă morală şi 900 EUR (nouăsute euro) drept cheltuieli şi taxe, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, de transformat în lei româneşti noi (RON) la cursul de schimb din ziua reglementării;
b) că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, aceste sume se vor mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte;
5. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 12 octombrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.
Vincent BergerJohn Hedigan
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy