CASE OF OBSERVER AND GUARDIAN v. THE UNITED KINGDOM - [Romanian Translation]

În cazul Observer şi Guardian contra Regatului Unit (al Marii Britanii - n.t.)*,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, adoptându-şi decizia în Sesiune Plenară în conformitate cu prevederile Articolului 51 din Regulamentul Curţii** şi având următorul complet de judecată:

dlR.Ryssdal,Preşedinte,

dlJ.Cremona,

dlThõrVilhjãlmsson,

dnaD.Bindschedler-Robert,

dlF.Gölcuklü,

dlF.Matscher,

dlJ.Pinheiro Farinha,

dlL.-E.Pettiti,

dlB.Walsh,

SirVincent Evans,

dlR.Macdonald,

dlC.Russo,

dlR.Benhardt,

dlA.Spielmann,

dlJ.Meyer,

dlN.Valticos,

dl S.K.Martens,

dnaE.Palm,

dlI.Foighel,

dlR.Pekkanen,

dlA.N.Loizou,

dlJ.M.Morenilla,

dlF.Bigi,

dlA.Baka,

precum şi dl M.-A. Eissen, Grefier, şi dl H. Petzold, Grefier-adjunct,

deliberând în mod privat la 28 iunie şi 24 octombrie 1991,

au înaintat următoarea decizie, adoptat la ultima dată menţionată:

_______________________

Remarcile Grefierului

* Cazul este numerotat drept 51/1990/242/313. Primul număr corespunde poziţiei din lista dosarelor înaintate Curţii în anul de referinţă (cel de-al doilea număr). Ultimele două numere indică la poziţionarea cazului in lista dosarelor înaintate Curţii din momentul constituirii ei şi la lista corespunzătoare a plângerilor către Comisie.

** Regulamentul modificat al Curţii a intrat în vigoare la 01 aprilie 1989 şi este aplicabil la prezentul caz.

_______________________

PROCEDURA

1. Cazul a fost transmis Curţii la 12 octombrie 1990 de către Comisia Europeană pentru Drepturile Omului („Comisia”) şi la 23 noiembrie 1990 de către Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord („Guvernul”), în termenul-limită de trei luni prevăzut de Articolul 32 alineat 1 şi Articolul 47 (art. 32-1, art. 47) al Convenţiei pentru Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”). Dosarul îşi are originea în plângerea (nr. 13585/88) împotriva Regatului Unit, înregistrată de Comisie în temeiul Articolului 25 (art. 25) la 27 ianuarie 1988 şi înaintată de către două companii rezidente în Anglia: Obsrver Ltd şi Guardian Newspaper Ltd, precum şi cinci cetăţeni britanici: dl Donald Trelford, dl David Leigh, dl Paul Lashmar, dl Peter Preston şi dl Richard Norton-Taylor.

Solicitarea Comisiei s-a referit la Articolele 44 şi 48 (art. 44, art. 48) şi la declaraţia în care Regatul Unit recunoaşte jurisdicţia Curţii (Articolul 46) (art. 46), precum şi la cererea Guvernului în conformitate cu Articolul 48 (art. 48). Obiectul solicitării şi plângerii a constat în obţinerea deciziei dacă faptele descrise în dosar constituie din partea statului respondent o violare a angajamentelor asumate în temeiul Articolului 10 (art. 10) şi, de asemenea, în cazul solicitării - a Articolelor 13 şi 14 (art. 13, art. 14) ale Convenţiei.

2. În răspunsul dat solicitării făcute în concordanţă cu Articolul 33 alineat 3 (d) al Regulamentului Curţii, reclamanţii au declarat că doresc să participe la procedurile corespunzătoare şi au desemnat avocaţii care urmau să-i reprezinte (art. 30 al Regulamentului).

La 15 octombrie 1990, Preşedintele Curţii a decis, în corespundere cu prevederile Articolului 21 alineat 6 al Regulamentului şi în interesul administrării eficiente a justiţiei, că ar trebui constituit o singură Cameră pentru a examina cazul ambilor reclamanţi împreună cu cel al Sunday Times (nr. 2)*.

Astfel, Camera constituită l-a inclus ex oficio pe Sir Vincent Evans, judecător ales de naţionalitate britanică (Articolul 43 al Convenţiei) (art. 43), şi dl R. Ryssdal, Preşedintele Curţii (Articolul 21 alineat 3(d) al Regulamentului). La 26 octombrie 1990 Preşedintele a ales în baza tragerii la sorţi, în prezenţa Grefierului, numele altor şapte membri după cum urmează: dl J. Cremona, dna D. Bindschedler-Robert, dl F. Matscher, dl R. Macdonald, dl C. Russo, dl R. Bernhardt şi dl R. Pekkanen (Articolul 43 al Convenţiei** şi Articolul 21 alineat 4 al Regulamentului) (art. 43).

_______________________

Remarcile Grefierului

* Cazul nr. 50/1990/241/312.

** În conformitate cu modificarea în baza Articolului 11 al Protocolului Nr.8 (P8-11), care a intrat în vigoare la 01 ianuarie 1990.

_______________________

4. Dl Ryssdal şi-a asumat funcţia de Preşedinte al Camerei (Articolul 21 alineat 5 al Regulamentului) şi, prin intermediul Grefierului, a consultat Agentul Guvernamental, delegatul Comisiei şi reprezentanţii reclamanţilor referitor la necesitatea procedurii scrise (Articolul 37 alineat 1 al Regulamentului) şi privitor la data deschiderii procedurii verbale (Articolul 38 al Regulamentului).

În conformitate cu ordinele şi indicaţiile Preşedintelui, Grefierul a recepţionat la 15 aprilie 1991 memoriile reclamanţilor şi, la 18 aprilie 1991, cele ale Guvernului. Prin scrisoarea sa din 31 mai 1991 Secretarul Comisiei l-a informat pe Grefier că delegatul Comisiei va prezenta observaţiile sale în cadrul audierilor.

5. La 21 martie 1991 Camera decide, în conformitate cu prevederile Articolului 51 al Regulamentului a extinde jurisdicţia acesteia în favoarea Plenarei Curţii.

                 La 25 martie Preşedintele a mandatat, în baza Articolului 37 al Regulamentului şi făcând trimitere la „Articolul 19” (Centrul Internaţional împotriva Cenzurii), să expedieze comentarii scrise pe marginea aspectelor specifice, oglindite în dosar. El a considerat că data de 15 mai 1991 ar fi data-limită pentru recepţionarea comentariilor respective, deşi, de fapt, ele au fost recepţionate către data indicată.

                 La indicaţia Preşedintelui, audierile acestuia şi celui al lui Sunday Times (nr. 2) cazuri s-au desfăşurat în public în incinta sediului Drepturilor Omului la Strasbourg, la 25 iunie 1991. Curtea a organizat şi o reuniune preparatorie înainte de audieri.

Au apărut în faţa Curţii:

(a)pentru Guvern

dnaA. Glover, consilier juridic, MAE,Agent

dlN. Bratza, avocat,

dl P. Havers, avocat,Consiliu

dnaS. Evans, MAI,

dlD. Brummell,avocat al trezoreriei,Consilieri;

(b)pentru Comisie

dlE. Busuttil,Delegat;

(c)pentru reclamanţi în cazul de faţă

dlD. Browne,avocat,Consiliu,

dnaJ. McDermott,Avocat reprezentant

(d)pentru reclamanţii în dosarul Sunday Times (nr.2)

dnaA. Lester,avocat

dlD. Pannick, avocatConsiliu

dlM. Kramer,

dlK. Rimmel,Avocat reprezentant

dlA. Whitaker, Manager juridic, Times

   Newspapers Ltd.,Consilier

Curtea a audiat adresarea dlui Bratza pentru Guvern, dlui Busuttil pentru Comisie şi dlor Browne şi Lester pentru reclamanţi, precum şi răspunsurile la întrebările formulate de către Preşedintele Curţii.

                 Reclamanţii au completat un set de documente cu ocazia audierilor.

La 23 iulie, 5 august şi 2 septembrie 1991 respectiv, Grefierul a recepţionat particularităţi suplimentare la plângerea reclamanţilor în baza Articolului 50 (art. 50) al Convenţiei, observaţiile Guvernului referitor la plângerea examinată, precum şi răspunsul reclamanţilor la observaţiile Guvernului. Prin scrisoarea din 17 septembrie, Secretarul-adjunct al Comisiei l-a informat pe Grefier că delegatul Comisiei a lăsat examinarea acestui caz la discreţia Curţii.

În ceea ce priveşte faptele

I.Introducere

A. Reclamanţii

9.Reclamanţii în acest caz (în continuare - „O.G.”) sunt (a) The Observer Ltd, proprietarii şi editorii săptămânalului duminical naţional al Regatului Unit Observer, dL Donald Trelford, editorul săptămânalului, şi dl David Leigh şi dl Paul Lashmar, doi dintre reporteri; şi (b) Guardian Newspaper Ltd, proprietarii şi editorii cotidianului naţional The Guardian, dl Peter Preston, editorul cotidianului, şi dl Richard Norton-Taylor, unul dintre reporteri. Ei au atacat deciziile curţilor engleze de a interzice provizoriu publicarea fragmentelor din cartea Spycatcher (Vînător de spioni - n.t.) şi a informaţiei obţinute de la autor, dl Peter Wright.

B. Interdicţiile provizorii

10.În litigiul unde reclamantul în proces civil solicita interdicţie permanentă împotriva reclamantului, curţile engleze au avut discreţia să ofere reclamantului o „interdicţie provizorie” (restricţie temporară pentru definitivarea disputei la un proces ulterior) care a fost luată pentru a proteja în regim interimar poziţia reclamantului. În acest context, reclamantul ar fi trebuit în mod normal să fie conştient de faptul că va urma să achite anumite daune către reclamat, în cazul în care ultimul va reuşi la proces.

Principiile în baza cărora o astfel de interdicţie va fi oferită - la care s-au făcut referinţe şi la examinarea prezentului dosar - au fost constituite în cazul American Cyanamid Co. contra Ethicon Ltd (/1975/ Cazul nr.396 al Curţii de Apel) şi pot fi succint descrise în modul următor.

(a)Nu este pentru Curte la nivelul interlocutor să urmărească determinarea aspectelor disputei în baza faptelor, sau să decidă subiectele legale dificile, care tind spre o considerare matură şi argumentare detaliată.

(b)Cu toate că materialele prezentate la acea etapă instanţei au eşuat în demonstrarea faptului că reclamantul are unele şanse reale de succes în solicitarea interdicţiei permanente, curtea urma să ia în consideraţie, în contextul circumstanţelor particulare ale cazului, dacă balanţa argumentelor convenţionale se înclină spre oferirea sau respingerea solicitării reclamantului.

(c)Dacă prejudiciile ar putea fi un remediu adecvat pentru reclamant în cazul succesului lui la proces, nici o interdicţie provizorie nu ar fi trebuit decisă în mod normal. Dacă, pe de altă parte, prejudiciile nu ar fi constituit un remediu adecvat pentru reclamant, dar l-ar fi compensat pe reclamat în condiţiile asumate de reclamant în cazul succesului la proces al reclamatului, atunci nu ar fi existat motive de refuz al unei interdicţii provizorii.

(d)Există dubii referitor la modul de adecvare a remediilor respective, valabile pentru una dintre părţi, sau ambele, ceea ce va conduce inevitabil la ridicarea anumitor semne de întrebare vizavi de balanţa acceptabilă.

(e)Apariţia altor factori pot favoriza înclinarea balanţei spre o decizie sau alta, însă este de datoria instanţei să abordeze cu maximă prudenţă acţiuni, orientate spre menţinerea status quo-ului.

C. Spycatcher (Vânătorul de spioni - n.t.)

11.Dl Peter Wright a fost angajat al guvernului britanic în calitate de membru superior al Serviciului britanic de Securitate (MI5) din 1955 până 1976, când a demisionat. Ulterior, fără a avea permisiunea foştilor săi angajatori, şi-a scris memoriile, întitulate Spycatcher, şi a aranjat editarea lor în Australia, unde deja locuia. Cartea făcea referinţă la organizarea operaţională, metodele de lucru şi personalul MI5 şi includea, totodată, un număr de acţiuni conştient ilegale ale serviciilor de securitate. Printre altele, el afirma că MI5 a condus acţiuni ilegale, orientate spre subminarea în perioada 1974-1979 a guvernului laburist, spărgând şi „infectând” cu instalaţii de ascultare ambasadele statelor aliate şi inamice; planificând şi participând la alte activităţi ilegale şi sub acoperire atât acasă, cât şi în afară, iar Sir Roger Hollis, care a condus MI5 în ultima perioadă de lucru a autorului, a fost agent sovietic.

12.O parte din materialele Spycatcher au fost deja publicate într-o serie de cărţi despre serviciul de securitate‚ scrise de dl Chapman Pincher. Mai mult decât atât, în iulie 1984 dl Wright a dat un lung interviu Televiziunii Granada (companie independentă de televiziune, operaţională în Regatul Unit) despre activitatea serviciilor şi programul a fost difuzat în reluare în decembrie 1986. Alte cărţi şi alte programe de televiziune despre activitatea şi secretele serviciului au fost produse în acelaşi timp, dar guvernul a reacţionat doar cu acţiuni neînsemnate vizavi de autori sau media.

D. Instituţiile de judiciare din Australia

13.În septembrie 1985 Procurorul General al Angliei şi Ţării Galilor („Procuror General”) a cerut din numele Guvernului Regatului Unit de la Secţia Judiciară a Curţii Supreme din New South Wales, Australia, să împiedice publicarea Spycatcher şi oricăror informaţii derivate din activitatea dlui Wright pentru Serviciul de Securitate. Cererea nu a fost bazată pe secrete oficiale, ci pe faptul că divulgarea unor astfel de informaţii constituie o violare a obligaţiei lui de a păstra confidenţialitatea în temeiul condiţiilor de angajare. La 17 septembrie el şi editorii lui, Heinemann Publishers Australia Pty Ltd, s-au obligat să nu publice informaţiile respective pe durata examinării cererii respective.

În conformitate cu procedura australiană, Guvernul a obiectat împotriva cărţii pe fond, refuzând să indice care anume capitole ale cărţii provoacă nemulţumiri şi periclitează securitatea naţională.

II.Procedurile judiciare din Anglia şi evenimentele în conexiune cu desfăşurarea acestora

A. Articolele din The Observer şi The Guardian şi asigurarea învinuirilor

14.În timp ce urmărirea din Australia era încă pe rol, duminică pe 22 şi luni pe 23 iunie 1986 apar pe paginile interioare ale Observer şi respectiv Guardian scurte articole, informând despre procesul din Australia şi oferind detalii despre unele conţinuturi ale manuscrisului Spycatcher. Aceste două ziare au condus de ceva timp o campanie pentru o investigaţie independentă a activităţii Serviciului de Securitate. Detaliile oferite includeau acuzaţii privind activitatea criminală şi neconstituţională a unei părţi a ofiţerilor MI5:

(a)MI5 a „ascultat” toate conferinţele diplomatice de la Lancaster House din Londra pe parcursul anilor 1950 şi 1960, precum şi negocierile de independenţă din Zimbabwe în 1979;

(b)MI5 a „ascultat” diplomaţi din Franţa, Germania, Grecia şi Indonezia, precum şi camera din hotel a dlui Hruşciov pe parcursul vizitei lui în Britania în anii 50 , nemaivorbind despre activitatea „de rutină” în spargere şi montare a instalaţiilor de ascultare (incluzând intrări în consulatele sovietice de peste hotare);

(c)MI5 a complotat fără succes pentru asasinarea Preşedintelui Nasser al Egiptului în perioada crizei din Suez;

(d)MI5 a complotat împotriva lui Harold Wilson în timpul exercitării mandatului de premier 1974-1976;

(e)MI5 (contrar mandatului) a reorientat resursele sale pentru investigarea grupărilor britanice de stânga.

Articolele din Observer şi Guardian, care au fost scrise de dl Leigh şi dl Lashmar şi respectiv de dl Norton-Taylor, au fost bazate pe investigaţiile şi cercetările acestor jurnalişti din surse confidenţiale şi nu din comunicatele de presă, valabile internaţional, sau materiale similare. Totodată, o bună parte din informaţia publicată în articole a fost deja dată publicităţii altundeva (vezi alineatul 12 de mai sus). Curţile engleze au decis în mod subsecvent că, potrivit balanţei probatorii, sursele jurnaliştilor trebuie să vină din oficiile editorilor cărţii Spycatcher sau din acţiunile avocaţilor reprezentativi ce activează pentru ei şi autor (vezi decizia din 21 decembrie 1987 în cazul dlui judecătorul Scott; alineatul 40 mai jos).

15.Procurorul General a înaintat urmărirea pentru încălcarea confidenţialităţii la Curtea Supremă de Justiţie a Angliei şi Ţării Galilor împotriva O.G., solicitând interdicţia permanentă pentru publicarea materialului Spycatcher. El şi-a bazat cererea pe principiul că informaţia din memorii a fost confidenţială şi că a treia parte va intra în posesia informaţiei, cunoscând că îşi are originea din violarea confidenţialităţii deţinută în baza serviciului atât al confidentului original, cât şi al confidantului original. Pentru Procurorul General ar fi fost un remediu insuficient şi inadecvat o despăgubire a prejudiciilor aduse, ci doar interdicţia deplină putând satisface scopurile sale.

              Temeiul evident al cererii Procurorului General l-au constituit două declaraţii sub jurământ ale lui Sir Robert Armstrong, Secretarul Cabinetului britanic, în audierile din Australia de la 9 şi 27 septembrie 1985. Astfel, el a declarat printre altele că publicarea oricărei naraţii, bazate pe informaţiile deţinute de dl Wright, în calitatea lui de membru al Serviciului de Securitate, vor cauza prejudicii imense, atât pentru Serviciu însuşi şi ofiţerilor lui, cât şi altor persoane identificate, acestea putând fi lejer recunoscute prin prisma eventualelor dezvăluiri. Acest lucru ar submina şi încrederea statelor sateliţi, altor organizaţii şi persoane în Serviciul de Securitate şi ar crea un risc pentru ca alţi angajaţi, sau foşti angajaţi ai serviciului, să fie tentaţi a publica informaţii similare.

              La 27 iunie 1986 decizia de interdicţie provizorie a fost oferită Procurorului General, interzicând orice publicare a subiectului din cazul cercetat până la examinarea lui definitivă. La examinarea din 11 iulie a recursului înaintat de O.G., judecătorul Millett a decis ca această interdicţie să rămână în vigoare, dar cu diverse modificări. Reclamaţilor li s-a oferit permisiunea recursului timp de 24 ore.

              Temeiurile pentru decizia judecătorului Millett pot fi sumar descrise în modul următor.

(a)Dezvăluirea de către dl Wright a informaţiei obţinute în calitate de membru al Serviciului de Securitate ar fi constituit o violare a obligaţiilor sale funcţionale de confidenţialitate.

(b)O.G. doreau să fie liberi în publicarea informaţiilor derivate direct sau indirect de la dl Wright şi dezvăluirea activităţii ilegale a unei părţi a Serviciului de Securitate, indiferent dacă a fost sau nu anterior publicată.

(c)Prioritate absolută a constituit-o dreptul la prevenirea dezvăluirii informaţiei confidenţiale în raport cu dreptul la libertatea exrimării.

(d)În soluţionarea, precum în cazul prezent, a conflictului dintre interesul public în prevenire şi interesul public în dezvăluirea acestei informaţii, Curtea trebuia să ia în consideraţie toate consideraţiile relevante, inclusiv faptul că acesta a fost o examinare intermediară şi nu un proces al acţiunii, că interdicţia urmărită la această etapă a fost doar una provizorie, iar respingerea interdicţiei ar fi putut cauza prejudicii ireparabile şi depravarea efectivă a Procurorului General din drepturile sale. În asemenea circumstanţe, conflictul trebuia să fie soluţionat în favoarea reclamantului, cu atât mai mult cu cât Instanţa a fost satisfăcută de faptul că apăra cu seriozitate interesele publice ce puteau fi aduse în faţa curţii: un exemplu ar putea servi dacă publicarea acestor acte ilegale ale securităţii, dezvăluirea cărora era cerută de interesul public. Acest fapt ar fi putut prezentat mai degrabă ca o excepţie a principiilor American Cyanamid (vezi alineatul 10 de mai sus) sau aplicarea lor în circumstanţe specifice unde interesul public ar fi fost invocat de către ambele părţi.

(e)Obiecţia esenţială a Procurorului General a fost nu asupra dezvăluirii acuzaţiilor vizavi de Serviciul de Securitate, ci vizavi de faptul că aceste acuzaţii au fost făcute de către un fost angajat al serviciului, fiind în particular acea parte pe care O.G. doreau s-o publice. Au fost prezentate evidenţe credibile (în contextul declaraţiilor făcute de Sir Robert Armstrong; vezi alineatul 16 de mai sus) potrivit cărora invocarea confidenţialităţii este vitală pentru funcţionarea Serviciului de Securitate şi că permisiunea violării obligaţiilor funcţionale ale fostului angajat va fi eronată, cu consecinţe ce ar periclita siguranţa naţională, dacă ofiţeri de rang superior ar afla că pot divulga nepedepsit cunoştinţele lor din momentul angajării lor la securitate. Totodată, fiabilitatea acestui element urma a fi examinat şi la procesul final, iar refuzul interdicţiei provizorii ar fi permis în mod indirect publicarea informaţiei şi depravarea definitivă a Procurorului General a dreptului lui în acest proces. Ţinând cont, printre altele, că presupusele acţiuni ilegale s-au desfăşurat cu ceva timp în urmă, nu existau indicii clare asupra necesităţii publicării imediate a informaţiei respective, ci după expirarea procesului.

La anumite etape ale procesului atât Curtea de Apel (vezi alineatul 19 şi 34 de mai jos), cât şi toţi membrii Comitetului Apelativ al Camerei Lorzilor (vezi alineatele 35-36 mai jos) au recunoscut drept justificată decizia judecătorului Millett referitor la interdicţia provizorie.

19.La 25 iulie 1986 Curtea de Apel a respins recursul O.G. şi a menţinut în vigoare interdicţia provizorie cu modificări nesemnificative. Astfel, s-au făcut referinţe la principiile American Cyanamid (vezi alineatul 10 de mai sus) şi s-a considerat că judecătorul Millett nu a interpretat eronat faptele şi nu a luat decizia, bazându-se pe un temei fals. Curtea de Apel a refuzat trimiterea cazului pentru examinare la Camera Lorzilor, recunoscând dosarul drept apt pentru o examinare rapidă.

Conform modificărilor operate de Curtea de Apel, interdicţia („interdicţia Milett”) interzice O.G. până la examinarea finală a cazului sau alte indicaţii următoarele:

„1.dezvăluirea sau publicarea, sau instigarea, sau permisiunea de a fi dezvăluite sau publicate de către oricare altă persoană a oricărei informaţii obţinute de către Peter Maurice Wright în capacitatea lui de membru al Serviciului britanic de Securitate şi despre care cunosc sau au motive serioase de a considera că au fost obţinute, direct sau indirect, de la Peter Maurice Wright;

2.atribuirea în oricare dezvăluire sau publicare făcute de ei pentru oricare persoană a oricărei informaţii referitoare la Serviciul britanic de Securitate dlui Peter Maurice Wright, indiferent de nume sau altceva.”

Decizia conţinea următoarele prevederi:

„1.prezenta decizie nu interzice direct cotaţiile atribuţiilor oferite lui Peter Maurice Wright prin lucrările publicate deja de către dl Chapmann Pincher, sau prin programul sau programele difuzate de Televiziunea Granada;

                            nu se consideră violare a prezentei decizii dezvăluirea sau publicarea oricărui material, prezentat în faţa Curţii Supreme a New South Walles, Australia, cu excepţia interdicţiei judecătorului care examinează cazul sau după decizia finală în procesul nr. 4382 din 1985.

                            nu se consideră violare a prezentei decizii raportarea corectă şi exactă a procesului în (a) faţa Camerei Parlamentului Regatului Unit, ai cărui publicaţie este acceptată de către Cameră; sau (b) o şedinţă publică a instanţei britanice.”              

20.La 6 noiembrie 1986 Comitetul Apelativ al Camerei Lorzilor a decis rămânerea în vigoare a hotărârii Curţii de Apel. Recursul a fost respins în conformitate cu decizia Camerei Lorzilor din 30 iulie 1987 (vezi alin. 35-36 mai jos).

B. Decizia primei instanţe din Australia

21.Examinarea cererii guvernamentale în Australia (vezi alin. 13 mai sus) a avut loc în noiembrie şi decembrie 1986. Procedurile au fost detaliat descrise atât în Regatul Unit, cât şi pretutindeni. În decizia adoptată la 13 martie 1987, judecătorul Powell a respins acţiunea Procurorului General împotriva dlui Wright şi editorii lui, considerând că majoritatea informaţiilor cuprinse în Spycatcher nu mai este de natură confidenţială şi că publicarea acesteia nu va fi în detrimentul Serviciului de Securitate. Interdicţia pentru publicare a fost ridicată prin decizia instanţei.

Procurorul General a prezentat un recurs; după audierile din cadrul Curţii de Apel din New South Wales din săptămâna de 27 iulie 1987, decizia a fost revocată. Reclamaţilor li s-a reiterat interdicţia la publicare pe durata examinarea cazului.

C. Alte acţiuni referitoare la Spycatcher; cazul The Independent

22.La 7 aprilie 1987 un considerabil sumar al acuzaţiilor din Spycatcher a fost publicat, bazându-se pe o copie a manuscrisului, de către cotidianul naţional al Regatului Unit The Independent. Ulterior, în aceeaşi zi au apărut referinţe la sumarul respectiv în The London Evening Standards şi în London Daily News.

În ziua imediat următoare, Procurorul General a acţionat la Oficiului Regal al Curţii Supreme împotriva editorilor şi directorilor acestor trei cotidiane pentru ultraj al instanţei judiciare ce a condus la interferenţa cu sau prejudicierea administrării justiţiei. Adresarea a fost satisfăcută la 29 aprilie. În acest dosar (în continuare „cazul Independent”) procurorul General nu a acţionat - deoarece era încorsetat de confidenţialitatea acţiunii contra O.G. – în calitate de reprezentant al Guvernului, ci independent în capacitatea lui de „gardian al intereselor publice în exercitarea administrării justiţiei”.

Referinţe şi reportaje similare cu cele din 27 aprilie au apărut pe 29 aprilie şi în Australia în ediţiile The Melbourne Age şi The Canberra Times, iar pe 3 mai în Statele Unite ale Americii - The Washington Post.

23.La 29 aprilie 1987 O.G. au solicitat ridicarea interdicţiei Millett (vezi alin. 19 mai sus) în baza faptului că de la momentul impunerii acesteia au avut loc schimbări considerabile de circumstanţe. Ei s-au referit la ceea ce a apărut în contextul examinării cazului din Australia şi la articolele publicate în Regatul Unit pe 27 aprilie.

Vicecancelarul, Sir Nicolas Browne-Wilkinson, a început audierile la 7 mai, dar le-a suspendat până la determinarea capului de acuzare din cazul Independent (vezi alin. 22 mai sus), prin care el considera că ar putea fi mult mai complex, reieşind din faptul că „publicarea făcută în cunoştinţă de existenţa interdicţiei provizorii, impuse unei alte părţi, şi dacă ar fi fost făcută de acea altă parte, ar fi constituit un act criminal în adresa instanţei, fiind o interferenţă în procesul judiciar în raport cu interdicţia amintită”. La 11 mai, în răspunsul său la invitaţia Vicecancelarului, Procurorul General a cerut examinarea cazului Independent la Curtea Supremă şi Vicecancelarul a ordonat demararea examinării cazului pe fond.

              La 14 mai 1987, Viking Penguin Incorporated, care a preluat drepturile de publicare de la editorul australian al dlui Wright, şi-a anunţat intenţia de a edita Spycatcher în Statele Unite ale Americii.

              La 2 iunie 1987, Vicecancelarul a decis, în procesul examinării pe fond a dosarului în cazul Independent, că articolele publicate la 27 aprilie 1987 (vezi alin. 22 mai sus) nu pot fi, în materie juridică, motiv pentru urmărire în instanţă deoarece ele nu intră expres sub incidenţa interdicţiei Millett. Prin urmare, cele trei cotidiane şi autorii articolelor nu constituie parte la interdicţia respectivă şi nu au violat în nici un fel interdicţia Millett. Procurorul General a înaintat un recurs.

              La 15 iunie 1987 O.G., referindu-se la publicarea prevăzută a cărţii în Statele Unite, au apelat pentru audieri în vederea suspendării interdicţiei Millett reiterate (vezi alin. 23 mai sus). Solicitarea, din păcate, a rămas fără satisfacţie în temeiul recursului înaintat de Procurorul General în cazul Independent, audierile căruia urmau să înceapă la 22 iunie.

D. The Sunday Times publică cartea în fascimile

              La 12 iulie 1987 săptămânalul naţional duminical al Regatului Unit The Sunday Times, care a obţinut dreptul exclusiv pentru publicarea în fascimile a cărţii pe teritoriul britanic de la editorii australieni ai dlui Wright şi a intrat în posesia copiei manuscrisului de la Viking Penguin Incorporated din Statele Unite, a tipărit în ultima sa ediţie, pentru a evita riscul unei eventuale acţiuni judiciare, o primă compilaţie a extraselor din Spycatcher. Săptămânalul a explicat că acest eveniment a fost planificat să coincidă cu scoaterea cărţii de sub tipar în Statele Unite, prevăzută pentru 14 iulie.

La 13 iulie, Procurorul General a cerut urmărirea în instanţă a Times Newspaper Ltd, editorul The Sunday Times şi dl Andrew Neil, directorul săptămânalului (în continuare „S.T.”), în temeiul faptului că ziarul a desconsiderat prevederile interdicţiei Millett.

E. Publicarea Spycatcher în Statele Unite ale Americii

              La 14 iulie 1987 Viking Penguin Incorporated a scos de sub tipar Spycatcher în Statele Unite ale Americii; câteva copii au fost puse, de fapt, în vânzare în ziua precedentă. Cartea a avut un succes imediat. Guvernul britanic, fiind informat despre insuccesul indubitabil al unei eventuale tentative de interdicţie a publicării cărţii respective în Statele Unite, nu a întreprins careva acţiuni în acest sens nici în acea ţară şi nici în Canada, unde cartea la fel a avut un mare succes.

              Un număr substanţial de exemplare ale cărţii au fost aduse în Regatul Unit, în special de cetăţeni britanici care le-au procurat pe parcursul aflării lor în Statele Unite, sau care le-au achiziţionat prin telefon sau poştă de la librăriile americane. Numerele de telefon şi adresele poştale ale astfel de librării, disponibile să expedieze cărţile comandate în Regatul Unit, au fost puternic mediatizate în ţară. Nici o acţiune care ar împiedica acest proces nu a fost întreprinsă de Guvernul britanic, care îşi formase opinia că, deşi stoparea acestui proces îi sta în puteri, totuşi, ar fi fost puţin eficient. Totodată, el a întreprins unii paşi în vederea interzicerii vânzării cărţii în librăriile britanice sau bibliotecile publice.

F. Rezultatul cazului Independent

              La 15 iulie 1987 Curtea de Apel a anunţat că va reexamina decizia Vicecancelarului în cazul Independent (vezi alin. 25 mai sus). Motivele acestui anunţ, care au fost desconsiderate la 17 iulie, se bazau în special pe următoarele: scopul interdicţiei Millett a constat în menţinerea confidenţialităţii materialului din Spycatcher până la examinarea finală a dosarului O.G.; în ceea ce priveşte The Independent, The London Evening Standard şi London Daily News, acestea ar fi putut , din punct de vedere juridic, să constituie o cauză criminală în curte deoarece publicarea acelor articole ar fi condus la distrugerea confidenţialităţii şi, implicit, la interferenţa cu administrarea justiţiei. Curtea de Apel a remis cazul la Curtea Supremă spre a determina dacă aceste trei ziare au acţionat cu intenţia specifică de interferenţă (secţiunea 2(3) şi 6(c) din Critica Actelor Curţii 1989).

              Curtea de Apel le-a refuzat reclamaţilor recursul către Camera Lorzilor, iar ei nu au căutat să sensibilizeze Camera în autosesizare. Nu au apelat nici la Curtea Supremă pentru modificarea interdicţiei Millett. Rezultatul deciziei Curţiei de Apel l-a constituit faptul că această interdicţie are caracter efectiv pentru toată media britanică, inclusiv The Sundy Times.

G. Rezultatul examinării pe fond a cazului Observer, Guardian şi Sunday Times; menţinerea interdicţiei Millett

              S.T. a declarat foarte limpede că, indiferent de restricţiile legale impuse, va publica şi cel de-al doilea fascimil din Spycatcher la 19 iulie 1987. Pe 16 iulie Procurorul General a solicitat instanţei impunerea abţinerii S.T. de la publicarea altor fascimile, susţinând că editarea lor va constitui o sfidare a curţii prin efectul combinat al interdicţiei Millett şi deciziei în cazul Independent (vezi alin. 30 mai sus).

În aceeaşi zi, Vicecancelarul a decis interdicţia temporară pentru publicarea de către S.T. a fascimililor cărţii Spycatcher până la 21 iulie 1987. S-a convenit că pe 20 iulie el va examina cererea O.G. pentru suspendarea interdicţiei Millett (vezi alin. 26 mai sus) şi, deoarece acest subiect implică direct şi S.T., ultimul avea dreptul să fie audiat în contextul general. S-a convenit, de asemenea, că va fi audiată şi cererea Procurorului General pentru interdicţia împotriva S.T. care, în cazul în care ar fi fost ridicată interdicţia Millett pentru O.G., aceasta măsură ar ieşi de pe rol în general.

              Audiind argumentele expuse la 20 şi 22 iulie 1987, Vicecancelarul a decis în data ultim-indicată ridicarea interdicţiei Millett şi respingerea atacului împotriva S.T.

Motivele Vicecancelarului pot fi descrise succint după cum urmează.

(a)                 A avut loc o serioasă modificare a circumstanţelor, în special după publicarea cărţii în Statele Unite (vezi alin. 28-29 mai sus), fapt ce ar fi fost luat în consideraţie dacă se revenea asupra necesităţii menţinerii interdicţiei în noile circumstanţe.

(b)                 Luând în consideraţie cazuistica, precum şi circumstanţele actuale, era de aşteptat ca Procurorul General să ceară menţinerea interdicţiei, având argumente solide în acest context împotriva O.G. în cadrul unui proces final; totodată, principiile ordinare ale American Cyanamid (vezi alin. 10 mai sus) nu ar fi condus la succes.

(c)                 Din moment ce satisfacerea daunelor nu ar fi fost un remediu satisfăcător pentru Procurorul General şi nu ar constitui o compensare pentru ziare, urma să fie determinată balanţa de interese; menţinerea confidenţialităţii trebuie să prevaleze atât timp cât nu există un interes public expres vizavi de informaţia respectivă.

(d)                 Factorii care sunt în favoarea menţinerii interdicţiei sunt: examinarea cazului a fost doar pe fond; nu au fost prezentate noi date relevante sau urgente despre acuzaţiile aduse de dl Wreight; interdicţia ar fi afectat întreaga media britanică ceea ce nu ar ridica acuzaţii de discriminare; interdicţia de publicare era încă în vigoare în Australia; ridicarea interdicţiei ar putea crea impresia că instanţele nu au suficientă putere pentru a menţine confidenţialitatea; menţinerea interdicţiei i-ar fi descurajat pe alţii să repete exemplul dlui Wright.

(e)                 Factorii care sunt în defavoarea interdicţiei sunt: publicarea cărţii în Statele Unite a distrus o bună parte a argumentelor invocate de Procurorul General; publicaţiile din presă, în special cele referitoare la acţiunile ilegale ale serviciilor publice, nu trebuiau împiedicate; curţile ar fi căzut într-o capcană ce ar demonstra că deciziile luate nu-şi ating scopurile.

(f)                   Dosarul a fost examinat suficient de echilibrat, dar cu o anumită ezitare, balanţând în favoarea ridicării interdicţiei.

Procurorul General a atacat imediat prin recurs decizia Vicecancelarului, solicitând interdicţia împotriva O.G., dar nu şi împotriva S.T. (vezi alin. 32 mai sus).

              În decizia sa din 24 iulie 1987 Curtea de Apel a susţinut că:

(a)                 Vicecancelarul şi-a argumentat decizia prin referinţe la multiple acte normative, ceea ce permite focalizarea Curţii de Apel asupra unor anumite prevederi legale, fapt ce-i dă dreptul să-şi asume propria responsabilitate şi discreţie;

(b)                 În contextul publicării în America a cărţii Spycatcher, nu mai exista temei pentru continuarea interdicţiei Millett în forma sa iniţială;

(c)                 Exista, totodată, oportunitatea menţinerii acestei interdicţii în ceea ce priveşte compartimentelor ce se referă la activitatea profesională a dlui Wright sau a unor declaraţii ale lui, sau atribuite lui, dar a permite publicarea „sumară într-o formă foarte generală” a acuzaţiilor lui.

Membrii Curţii de Apel au considerat că menţinerea interdicţiei ar: servi la restabilirea încrederii în Serviciul de Securitate prin demonstrarea că memoriile nu trebuie să fie publicate fără autorizare (Sir John Donaldson); serveşte la protejarea drepturilor Procurorului General până la verdictul final (Lordul Justice Ralph Gibson); sau completarea funcţiilor curţii de a preveni distribuirea materialelor, scrise sub angajamentul confidenţialităţii (Lord Justice Russell).

Curtea de Apel a decis deliberativ să permită părţilor implicate să apeleze la Camera Lorzilor.

              În urma audierilor argumentelor de la 27 până 29 iulie 1987 (în care o parte considerabilă venea în sprijinul soluţiei de compromis a Curţii de Apel), Comitetul Apelativ al Camerei Lorzilor a decis pe 30 iulie, întrunind majoritatea de trei (Lordul Brandon de Oakbrook, Lordul Templeman şi Lordul Ackner) contra doi (Lordul Bridge de Harwich - numit recent Preşedinte al Comisiei de Securitate - şi Lordul Oliver de Aylmerton), că interdicţia Millett ar trebui să fie menţinută. De fapt, aceasta a fost în vigoare până la examinarea definitivă a procesului din 23 noiembrie 1987 (vezi alin. 39 mai jos).

Majoritatea a decis, de asemenea, că scopul interdicţiei ar trebui extins până la suspendarea permisiunii anterioare de a edita relatări despre procesul din Australia (vezi alin. 19 mai sus), în condiţiile în care ediţiile engleze vor recurge la reproducerea capitolelor din Spycatcher, vociferate public la procesul deschis respectiv. În cazul în care se va întâmpla aşa ceva, această suspendare, potrivit guvernului, nu va avea incidenţe practice în situaţia relatărilor simple despre procesul din Australia.

              Membrii Comitetului Apelativ şi-au prezentat în scris consideraţiile la 13 august 1987; acestea pot fi descrise sumar după cum urmează:

(a)                 Lordul Brandon of Oakbrook

(i)                   Obiectul acţiunilor Procurorului General împotriva O.G. a fost protecţia importantelor interese publice, în special menţinerea, pe cât posibil, a secretelor Serviciului de Securitate; precum a fost recunoscut în Articolul 10, alin. 2 (art.10-2) a Convenţiei, dreptul la libertatea expresiei a fost subiectul unor excepţii concrete, incluzând protecţia securităţii naţionale.

(ii)                 Interdicţiile în cauză au fost doar provizorii, fiind constituite pentru a închide cercul până la proces, iar continuarea lor nu a anticipat decizia, ce urma să fie făcută la proces, la solicitarea interdicţiei finale.

(iii)                Opinia, luată în consideraţie de către instanţele inferioare, înainte de publicarea americană, potrivit căreia Procurorul General a avut un caz puternic argumentabil pentru obţinerea interdicţiei finale la proces, nu a fost realmente examinată.

(iv)                Publicarea în statele Unite a subminat acel caz, dar a rămas valabil; nu a fost limpede unde, în materie de drept, acea publicare a cauzat violarea datoriei ziarelor de a nu descoperi secretele. Totodată, partea leului a prejudiciilor potenţiale, invocate de către Sir Robert Armstrong (vezi alin. 16 mai sus), a fost deja făcut. Curtea putea să fie încă în stare să întreprindă acţiuni utile în vederea reducerii riscului prejudiciilor similare pe viitor din partea altor angajaţi ai Serviciului de Securitate. Acest risc era atât de serios, încât instanţele trebuiau să facă tot posibilul pentru a-l minimaliza.

(v)                 Singura cale pentru determinarea justă a cazului, intentat de Procurorul General, şi menţinerii balanţei adecvate dintre interesele publice implicate constituia desfăşurarea unui proces consistent, în cadrul căruia evidenţele ar fi fost evaluate şi supuse examinării încrucişate.

(vi)                Suspendarea imediată a interdicţiei ar fi distrus în totalitate argumentele Procurorului General încă la etapa intermediară, lipsindu-l de posibilitatea de a le susţine în cadrul unui proces fiabil.

(vii)              Continuarea interdicţiilor până la procesul propriu-zis ar fi condus, chiar dacă obiecţiile Procurorului General ar fi fost respinse, mai mult la anularea şi nu prevenirea dreptului ziarelor de a publica informaţia care, mai mult decât atât, se referă la evenimentele desfăşurate mulţi ani în urmă.

(viii)             În interesul suprem al justiţiei, calea care poate rezulta doar într-un prejudiciu temporar şi în nici un caz în unul irevocabil în interesul ziarelor a fost mai preferată decât una care ar rezulta într-un prejudiciu permanent şi irevocabil în interesul Procurorului General.

(b)                 Lordul Templeman (care a susţinut observaţiile lorzilor Brandon şi Ackner)

(i)                   Acţiunea implica un conflict dintre dreptul poporului de a fi protejat de către Serviciul de Securitate şi dreptul său de i se furniza informaţii complete de către presă. Prin urmare, acest lucru implică consideraţiunile Convenţiei, întrebarea constând în faptul unde a avut loc interferenţa, provocată de către interdicţie la 30 iulie 1987, într-o societate democratică din perspectiva prevederii sau prevederilor Articolului 10, alineat 2 (art. 10-2).

(ii)                 Din perspectiva Convenţiei, restricţiile au fost necesare în interesul securităţii naţionale, pentru protejarea reputaţiei sau drepturilor altora, pentru prevenirea dezvăluirii informaţiei, obţinute în condiţii confidenţiale, şi menţinerea autorităţii judiciare. Restricţiile preveneau prejudicierea imaginii Serviciului de Securitate, în special prin modalitatea difuzării în masă atât în prezent, cât şi pe viitor, sau provocării unor acuzaţii la adresa membrilor săi, cărora aceştia nu pot răspunde. Suspendarea interdicţiilor ar fi însemnat capitularea pentru presă a autorităţii deciziilor, adoptate de instanţe şi orientate spre protecţia confidenţialităţii informaţiilor, obţinute de către membrii Serviciului.

(c) Lordul Ackner (care a căzut de acord cu observaţiile Lordului Templeman)

(i)                   A fost acceptat cu unanimitate de către toţi membrii Comitetului Apelativ că: Procurorul General a dispus de motive întemeiate pentru interdicţie permanentă; prejudiciile nu ar fi valorat nimic pentru Coroană care, în cazul în care interdicţia Millet nu ar fi continuat, ar fi pierdut definitiv perspectiva obţinerii unei interdicţii permanente la proces; continuarea interdicţiei Millet nu a constituit un soi de „încuiere finală” a presei care, în condiţiile unui succes la proces, ar fi fost aptă să publice materialul ce nu avea urgenţă prezentă; a fost un real interes public, care solicita protecţie în contextul funcţionării eficiente a Serviciului de Securitate şi extins, deşi nu în detrimentul ziarelor, până la descurajarea utilizării pieţei Marii Britanii pentru dezvăluirea neautorizată a memoriilor ofiţerilor Serviciului de Securitate.

(ii)                 Prin urmare, ar fi fost o eroare din partea justiţiei refuzarea permisiunii pentru continuarea interdicţiei până la proces, fapt ce ar fi diminuat factorul interesului public fără careva proces şi l-ar fi desconsiderat prematur şi permanent pe Procurorul General în faţa instanţelor.

(d) Lordul Bridge of Harwich

(i)                   Cauza în favoarea menţinerii interdicţiilor Millet – care au fost decise corect la prima examinare – nu ar fi fost mai puternică la proces decât este acum; ar fi fost absurd să le continue provizoriu din moment ce nu ar fi reuşit permanentizarea lor la proces.

(ii)                 Din moment ce acuzaţiile din Spycatcher sunt deja liber disponibile pentru public, a fost prea târziu pentru interdicţie de a mai servi intereselor securităţii naţionale în protejarea informaţiei sensibile.

(iii)                S-ar fi putut presupune că Procurorul General ar fi putut, încă, pleda „la bară” împotriva ziarelor, dar întrebarea rezidă în faptul dacă interdicţiile Millet mai puteau proteja un interes al securităţii naţionale într-o manieră suficient de solidă pentru a justifica limitarea dreptului la libertatea exprimării. Argumentul, potrivit căruia continuarea interdicţiilor ar fi avut un efect scontat, rămaseră la o pondere minimă.

(iv)                Tentativa limitării accesului publicului britanic la informaţia, liber valabilă pretutindeni, a fost un semnificativ pas înapoi către calea caracteristicilor cenzoriale ale unui regim totalitar şi, în cazul în care ar fi reuşit, ar fi condus la condamnarea şi umilinţa Guvernului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

(e) Lordul Oliver of Aylmerton

(i)                   Interdicţiile judecătorului Millett iniţial a fost completamente corectă.

(ii)                 Interdicţiile au fost iniţial decise pentru menţinerea confidenţialităţii acuzaţiilor încă nepublicate la acel timp, dar confidenţialitatea cărora a fost definitiv distrusă odată cu publicarea Spycatcher. Semne de întrebare, însă, provoacă dreptul de utilizare a unei astfel de acţiuni împotriva ziarelor (în special celor care nu aveau nici o tangenţă cu publicarea informaţiei în cauză) în scopurile rămase pentru care interdicţia ar mai putea fi utilă, în special pedepsindu-ol pe dl Wright şi oferind un exemplu pentru alţii.

(iii)                Ziarele şi-au prezentat contraargumentele lor la argumentele invocate de către Procurorul General, care cerea interdicţii permanente, dar au fost forţate, în temeiul legislaţiei implicate în examinare, să vină cu argumente suplimentare în cazul în care s-ar fi ajuns la procesul propriu-zis. Totodată, luând în consideraţie disponibilitatea publică a materialului din Spycatcher, devenise dificilă argumentarea cu succes a cererii de a impune permanent ziarele să nu publice materialul respectiv, iar argumentele Procurorului General deveniseră între timp lesne de combătut. Prin urmare, nu rămăsese motive serioase pentru interdicţii permanente la proces, urmând respectiv să fie ridicate şi interdicţiile Millet.

H. Concluziile procesului din Australia; continuarea publicării Spycatcher

              La 24 septembrie 1987, Curtea de Apel din New South Walles (Australia) a adoptat decizia prin care a respins cererea Procurorului General (vezi alin. 21 mai sus); majoritatea a concluzionat că cererea lui nu a fost justificată în faţa instanţei din Australia din moment ce implica indirect o tentativă de interferenţă a dreptului public al unui stat străin şi ridica subiectul prejudiciului ce l-ar fi putut aduce publicarea respectivă intereselor publice ale Regatului Unit.

Procurorul General a făcut un recurs la Curtea Supremă a Australiei. Pornind de la editarea Spycatcher nu doar în Statele Unite, instanţa a decis respingerea interdicţiei temporare pentru publicarea acestuia în Australia pe durata examinării cazului; acesta a fost editat în Australia la 2 iunie 1988, bazându-se pe faptul că, în conformitate cu prevederile dreptului internaţional, o cerere de genul celei a Procurorului General de a aplica interesele Guvernului britanic în serviciul său de securitate era inaplicabil în faţa instanţelor australiene.

Alte acţiuni întreprinse de către Procuror General împotriva ziarelor prin cererea interdicţiilor s-au încununat cu succes în Hong Kong, dar nu şi în Noua Zelandă.

             Între timp, editarea Spycatcher şi dezvăluirile din el s-au extins în întreaga lume, nu doar în Statele Unite (în jur de 715 000 exemplare au fost imprimate şi efectiv realizate către octombrie 1987), în Canada (aproximativ 100 000 copii editate), în Australia (un tiraj de 145 000 exemplare, din care jumătate s-a vândut chiar în prima lună de la apariţie) şi în Irlanda (30 000 copii imprimate şi distribuite). Circa 100 000 exemplare au fost expediate în diverse state ale lumii, cu excepţia Regatului Unit, şi multiple copii au fost distribuite din Australia în statele asiatice. Transmisiuni în limba engleză despre carte au fost realizate de către posturi de radio din Danemarca şi Suedia, cartea fiind tradusă în douăsprezece limbi, dintre care zece europene.

III. Examinarea cazului în Anglia

A. Violarea confidenţialităţii

             La 27 octombrie 1987, Procurorul General a demarat urmărirea împotriva S.T. pe motiv de violare a confidenţialităţii. Examinarea pe fond a acestei cereri şi a cererii împotriva O.G. (vezi alin. 15 mai sus) – în care, printr-un amendament din 30 octombrie, deja se solicita o declaraţie precum şi o pedeapsă – s-a desfăşurat în faţa judecătorului Scott în cadrul Curţii Supreme în noiembrie-decembrie 1987. El a audiat evidenţele şi argumentele tuturor părţilor, printre martori fiind şi Sir Robert Armstrong (vezi alin. 16 mai sus). El a lăsat în vigoare interdicţiile provizorii până la decizia finală în acest caz.

             Judecătorul Scott şi-a formulat decizia la 21 decembrie 1987, conţinând următoarele observaţii şi concluzii.

(a)     Temeiul pentru cererea Procurorului General de interdicţie permanentă nu se mai baza pe menţinerea confidenţialităţii informaţiei specifice, ci pe promovarea eficienţei şi reputaţiei Serviciului de Securitate.

(b)     Acolo unde obligativitatea confidenţialităţii se urmăreşte a fi aplicată împotriva unui ziar, care se află în posesia unei informaţii cunoscute a fi confidenţială, scopul sarcinii respective va depinde de ponderea relativă a intereselor solicitate a fi protejate de către aceasta şi intereselor deservite prin dezvăluirea ei.

(c)     Urmează a se ţine cont de Articolul 10 (art. 10) al Convenţiei şi hotărârilor Curţii Europene care au stabilit că limitarea dreptului la libera exprimare în interesul securităţii naţionale nu ar trebui aplicat decât în situaţia când există o „necesitate socială presantă” pentru o astfel de limitare şi este „proporţionată la scopurile legitime înaintate”.

(d)     Dl Wright avea obligaţia faţă de Coroană de a nu dezvălui orice informaţie, obţinută de el pe parcursul serviciului său în cadrul MI5. El a încălcat această datorie prin scrierea cărţii Spycatcher şi prin transmiterea ei pentru editare şi respectiv prin publicarea şi difuzarea ei, fapt ce agrava şi mai mult violarea datoriei sale. Prin urmare, Procurorul General era serios mandatat pentru a solicita acţiuni restrictive vizavi de dl Wright sau agenţii săi, cerând interzicerea Spycatcher în Regatul Unit.

(e)     O.G. nu intrau sub incidenţa datoriei de confidenţialitate, constituită prin recepţionarea dezvăluirilor neautorizate ale dlui Wright, prin publicarea respectivelor articole la 22 şi 23 iunie 1986 (vezi alin. 14 mai sus): articolele erau relatări oneste, în termeni generali despre apropiatul proces din Australia şi, mai mult decât atât, dezvăluirea a două acuzaţii ale dlui Wright a fost justificată în baza adiţională a dezvăluirii unei mari „injustiţii”.

(f)       Pe de altă parte, S.T. intra sub incidenţa datoriei de confidenţialitate prin publicarea primului fascicol din carte la 12 iulie 1987 (vezi alin. 27 mai sus), din moment ce acele fascicole conţineau anumit material ce nu venea să satisfacă un deosebit interes public decât cel al securităţii naţionale.

(g)     S.T. era apt de a fi învinuit de obţinere a anumitor profituri în urma publicării acelor fascicole.

(h)     Cererea Procurorului General pentru instituirea restricţiilor permanente a devenit inconsistentă din cauza publicării şi distribuirii mondiale a cărţii Spycatcher din iulie 1987 şi rezultării în faptul că nu mai exista nici o obligaţie de confidenţialitate vizavi de ziare sau terţe părţi în relaţii cu informaţia inserată în carte; în ceea ce priveşte acest subiect, ponderea factorului securităţii naţionale în raport cu interesul public în libertatea presei a demonstrat că ultima este predominantă.

(i)       Procurorul General nu a fost mandatat pentru interdicţii generale pentru viitoarele publicaţii a informaţiilor furnizate de dl Wright sau alţi membri ai Serviciului de Securitate.

După examinarea argumentelor, judecătorul Scott a impus restricţii temporare până la examinarea recursului de către Curtea de Apel; acele interdicţii conţineau o prevedere ce permitea publicarea reportajelor despre procesul din Australia (vezi alin. 19 şi 35 mai sus).

             În ceea ce priveşte recursul Procurorului General şi contra-recursul S.T., Curtea de Apel (constituită din Sir John Donaldson, Lordul Justice Dillon şi Lordul Justice Bingham) a confirmat la 10 februarie 1988 decizia judecătorului Scott.

Totodată, Sir John Donaldson nu a fost de acord cu opinia lui, potrivit căreia articolele din Observer şi Guardian nu au constituit violarea datoriei de confidenţialitate şi că cererea pentru impunerea interdicţiilor acestor două ziare în iunie 1986 nu a fost proporţională cu „scopul legitim propus”. Lordul Justice Bingham, pe de altă parte, nu a fost de acord cu opinia judecătorului Scott, prin care se afirma că S.T. a violat datoria de confidenţialitate prin publicarea primului fascicul din cartea Spycatcher, pas întreprins pentru profit şi că Procurorul General era în drept să ceară interdicţii la continuarea publicării fasciculelor respective, în circumstanţele din perioada iulie 1987.

După examinarea tuturor argumentelor, Curtea de Apel, de asemenea, a lăsat în vigoare interdicţiile temporare, trecând recursurile la adresa Camerei Lorzilor; O.G. şi S.T. li s-a oferit posibilitatea recursului pentru modificarea sau ridicarea interdicţiilor în cazul apariţiei unor tergiversări.

             La 13 octombrie 1988, Comitetul Apelativ al Camerei Lorzilor (Lordul Keith of Kinkel, Lordul Brightman, Lordul Griffiths, Lordul Goff of Chieveley şi Lordul Jauncey of Tullichettle) la fel a confirmat decizia judecătorului Scott. Respingând recursul Procurorului General pentru permanentizarea restricţiei şi contra-recursul din partea S.T., aceasta a decis:

„(i) Că obligativitatea de confidenţialitate poate fi invocată doar în baza unui contract sau prin echivalentul unui confident, care a acumulat informaţia respectivă în circumstanţe ce au importat o astfel de obligativitate prin interzicerea dezvăluirii acestea altor persoane; că terţa parte care se află în posesia informaţiei, cunoscută drept confidenţială, cade sub incidenţa obligativităţii de confidenţialitate, indiferent de faptul că această obligativitate a fost subminată de valabilitatea acesteia pentru publicul general, sau prin suprapunerea unui imens interes public în dezvăluirea informaţiei respective; că, în tentativa de restrângere a dezvăluirii secretelor guvernamentale, Coroana urmează să demonstreze faptul că dezvăluirea acestora va prejudicia interesele publice înainte de declasificarea informaţiei respective; că din moment ce Spycatcher a fost pe larg editat în lume, a fost efectiv distrusă întreaga confidenţialitate a informaţiilor publicate, iar copiile acestuia sunt valabile pentru oricare doritor de a le obţine, continuarea interdicţiilor nu mai era necesară; prin urmare, interdicţiile ar trebui suspendate.

(ii) (Opinia separată a Lordului Griffiths) că articolele din 22 şi 23 iunie 1986 nu au conţinut informaţii ce ar fi putut dăuna interesului public; că Observer şi Guardian nu cădeau sub incidenţa obligativităţii confidenţialităţii când au publicat acele articole; şi, respectiv, Coroana nu era în drept să ceară interdicţia permanentă împotriva ambelor ziare.

(iii) Că Sunday Times cădea sub incidenţa obligativităţii confidenţialităţii prin publicarea primului fascicul din Spycatcher la 12 iulie 1987; că această publicare nu a fost protejată de către prioritatea publicării sau dezvăluirea injustiţiei; că publicarea iminentă a cărţii în Statele Unite nu constituie o justificare; şi că, respectiv, Sunday Times putea fi învinuit pentru obţinerea profitului în urma violării obligativităţii confidenţialităţii.

(iv) Că din moment ce informaţia din Spycatcher a fost pusă la dispoziţia publicului larg şi nu mai este confidenţială, nu mai există daune ce ar putea fi aduse interesului public sau nu au fost deja aduse; nici o interdicţie nu ar trebui impuse pentru Guardian şi Observer, interzicându-le publicarea conţinutului cărţii; şi că (opinia separată a Lordului Griffiths) nici o interdicţie nu trebuia impusă pentru serializarea următoarelor fascicule din carte.

(v) Că membrii şi foştii membri ai Serviciului de Securitate au obligaţia confidenţialităţii către Coroană pe întreg parcursul vieţii lor şi, luând în consideraţie faptul că marea lor majoritate nu au divulgat informaţii confidenţiale ziarelor, nu ar fi fost oportună interzicerea publicării de către ziare a acuzaţiilor din Spycatcher, indiferent dacă derivau de la oricare actual sau fost angajat al Serviciului de Securitate.

B.Sfidare la adresa Curţii

             Examinarea pe fond a acţiunii iniţiate de Procurorul General pe motiv de sfidare la adresa curţii împotriva Independent, London Evening Standard, London Daily News (vezi alin. 22 mai sus), S.T. (vezi alin. 27 mai sus) şi o serie de alte ziare s-a desfăşurat în faţa judecătorului Morritt la Curtea Supremă în aprilie 1989. La 8 mai dânsul a decis, printre altele, că Independent şi S.T. într-adevăr au sfidat instanţa şi a impus amenda a câte 50.000 lire sterline pentru fiecare caz.

             La 27 februarie 1990, Curtea de Apel a respins recursul ambelor ziare referitor la acuzaţia de sfidare a curţii, dar a decis suspendarea penalizării financiare. Recursul ulterior din partea S.T. a fost respins de către Comitetul Apelativ al Camerei Lorzilor pe 11 aprilie 1991.

Examinarea în cadrul Comisiei

             În plângerea sa (nr. 13585/88) depusă la Comisie, O.G. afirma că injuncţiile interlocutorii în cauză reprezintă o interferenţă nejustificată în libertatea lor de expresie, precum este garantat de Articolul 10 (art.10) al Convenţiei. Totodată, ei au afirmat că, contrar prevederilor Articolului 13 (art.13), ei nu au avut parte de un remediu imediat în faţa autorităţilor naţionale în baza invocării Articolului 10 (art.10) şi că au fost victime ale discriminării în conformitate cu Articolul 14 (art.14).

             Comisia a declarat drept admisibilă plângerea la 5 octombrie 1989. În raportul său de la 12 iulie 1990 (Articolul 31) (art.31), aceasta a opinat:

(a)     prin şase voturi contra cinci, că a avut loc violarea Articolului 10 (art.10) prin respectarea interdicţiei temporare, impuse pentru O.G. în perioada de la 11 iulie 1986 până la 30 iulie 1987;

(b)     unanim, că a avut loc violarea Articolului 10 (art.10) prin respectarea interdicţiei temporare de către O.G. pe durata dintre 30 iulie 1987 şi 13 octombrie 1988;

(c)     unanim, că nu a avut loc violarea Articolului 13 sau Articolului 14 (art.13, art.14).

Textul deplin al opiniei Comisiei şi ale două opinii separate sunt reproduse în anexa la prezenta decizie*

___________________________

× Consemnarea grefierului: din motive practice această anexă va apărea odată cu versiunea imprimată a deciziei (volumul 216, Seria A a Publicaţiilor Curţii), dar o copie a raportului Comisiei este disponibilă prin Grefier.

___________________________

COMENTARIILE FINALE ALE GUVERNULUI, TRANSMISE LA CURTE

             La examinarea cazului de la 25 iunie 1991 Guvernul a invitat Curtea să ia în consideraţie argumentele prezentate, adică faptul că nu au avut loc violări ale drepturilor O.G. în temeiul Articolului 10, 13 sau 14 (art.10, art.13 şi art.14).

ÎN CEEA CE PRIVEŞTE LEGEA

I.VIOLAREA INTENŢIONATĂ A ARTICOLULUI 10 (art.10) AL CONVENŢIEI

             O.G. susţineau că, prin injuncţia interlocutoare la care au fost supuşi în perioada dintre 11 iulie 1986 şi 13 octombrie 1988, au fost victime ale violării Articolului 10 (art.10) al Convenţiei, care prevede următoarele:

„1. fiecare are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept trebuie să includă exprimarea opiniei, recepţionarea, distribuirea informaţiei şi ideilor fără interferenţe din partea autorităţilor indiferent de frontiere. Acest Articol (art.10) nu ar trebui să lipsească statele de dreptul acordării licenţelor pentru emisie asociaţiilor de televiziune sau cinematografie.

2. Exercitarea acestor libertăţi, din moment ce sunt în deplină conformitate cu obligaţiile şi responsabilităţile corespunzătoare, poate fi subiectul unor formalităţi, condiţii, restricţii sau penalizări prescrise de către legislaţie şi care sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securităţii naţionale, integrităţii teritoriale sau securităţii publice, pentru prevenirea dezordinii publice sau crimelor, pentru protecţia sănătăţii sau moralei, pentru protejarea drepturilor şi reputaţiei altor persoane, pentru prevenirea dezvăluirii informaţiilor obţinute în condiţii confidenţiale, sau menţinerii autorităţii şi imparţialităţii sistemului judiciar.”

Aceste acuzaţii au fost contestate de Guvern. Au fost, însă, acceptate de către Comisie, prin majoritate de voturi, pentru perioada dintre 11 iulie 1986 şi 30 iulie 1987, precum şi unanim pentru perioada de la 30 iulie 1987 până la 13 octombrie 1988.

             Interdicţiile discutate au constituit fără îndoială o „interferenţă” cu drepturile O.G. de exercitare a libertăţii lor de exprimare, precum este garantat de alineatul 1 al Articolului 10 (art.10-1). O asemenea interferenţă reprezintă violarea prevederilor Articolului 10 (art.10) în cazul în care aceste interdicţii corespund unor excepţii prevăzute de alineatul 2 (art.10-2); prin urmare, Curtea urmează să examineze dacă aceste interdicţii au avut scopul sau scopurile legitime prevăzute de alineatul 2 al Articolului 10 (art.10-2) şi cât de „necesare într-o societate democratică” au fost scopurile declarate.

A. A fost oare interferenţa „prevăzută de lege”?

             O.G. nu au negat faptul că impunerea injuncţiei interlocutorii a fost în concordanţă cu legislaţia naţională. Totodată, ei nu au insistat asupra acestui fapt la audieri, menţinându-şi în memoriile prezentate că interferenţa respectivă nu a fost „prevăzută de lege” în contextul Articolului 10 (art.10). Acest fapt a fost combătut de către Guvern, argumentele căruia nu au fost acceptate de către Comisie.

             Este adevărat că acţiunile Procurorului General, iniţiate pentru încălcarea confidenţialităţii, a ridicat anumite semne de întrebare vizavi de legislaţia în domeniu, care aşa şi nu au fost clarificate către pronunţarea sentinţei. Totodată, plângerea O.G. nu a fost direcţionată la acest aspect al cazului, ci exclusiv la principiile juridice care au condus la impunerea interdicţiei. Aceste principii fiind mai curând insuficient de prevăzătoare, decât adecvat accesibile (vezi Hotărîrea în cazul Sunday Times din 26 aprilie 1979, Seriile A nr. 30, p. 31, alin. 49).

             În opinia Curţii, nu au apărut probleme referitor la accesibilitate din moment ce liniile directoare relevante au fost enunţate câţiva ani mai devreme de către Camera Lorzilor, în 1975, în cazul American Cyanamid Co. contra Ethicon Ltd (vezi alin. 10 mai sus).

             (a) în ceea ce priveşte previziunea, O.G. a înaintat trei argumente specifice.

(i) nu a fost stabilit limpede unde anume decizia în cazul American Cyanamid a reanimat anumite reguli referitoare la impunerea unor interdicţii în anumite domenii ale legislaţiei. Curtea a notat, totodată, că O.G. au recunoscut singuri că principiile, în baza cărora a fost luată decizia, declarativ ar fi fost aplicabile pentru toate categoriile de acţiuni.

(ii) nu au mai existat cazuri similare la care s-ar fi aplicat principiile dosarului American Cyanamid. Acest fapt, în opinia Curţii, are consecinţă minimă în prezentul context: din moment ce principiile respective au fost declarate cu aplicabilitate generală, urmau a fi întreprinse anumite modificări în acestea, conformându-le la circumstanţele existente.

(iii) nu a fost în baza deciziei finale a instanţei la cererea Procurorului General (vezi alin. 39-42 mai sus) care ar fi stabilit clar că o interdicţie de acest gen urmează a fi aplicată doar în baza unor dovezi ale potenţialelor prejudicii ale interesului public. Acest fapt, însă, sugerează că în aparenţă interdicţia a fost impusă în baza prevederilor legale aşa cum au fost ele stabilite iniţial.

(b) în linii mai generale, examinând principiile American Cyanamid prin prisma sus-menţionatei decizii în cazul Sunday Times (Seriile A, nr. 30), în special alineatul 49 din aceasta, potrivit căruia Curtea nu a avut nici un dubiu în faptul că acestea au fost formulate cu un anumit grad de exactitate, ceea ce este suficient în materia respectivă. Curtea a considerat că O.G. trebuiau să fi prevăzut faptul, inclusiv prin extensia oportunităţii în circumstanţele existente, unui risc al impunerii unor restricţii provizorii.

             Prin urmare, interferenţa a fost considerată drept „prescrisă de lege”.

B.A avut oare interferenţa scopul legitim al Articolului 10 alin. 2 (art. 10-2)?

             Guvernul a transmis că injuncţiile interlocutoare au fost constituite să protejeze dreptul Procurorului General la proces şi, prin urmare, a scopului, care a fost legitim în temeiul Articolului 10 alineat 2 (art. 10-2), de „menţinere a autorităţii sistemului judiciar”. În faţa Curţii Guvernul a susţinut şi faptul că interdicţiile au servit şi scopul de protecţie a securităţii naţionale, din moment ce acţiunile întreprinse de Procurorul General au vizat evitarea subminării Serviciului de Securitate.

În acelaşi timp, O.G. şi-au exprimat anumite rezerve faţă de partea a doua a acestor argumente şi nerespingând faptul că interferenţa a avut temei legal.

             Curtea a fost satisfăcută de argumentul că interdicţiile au avut scopul direct de „menţinere a autorităţii sistemului judiciar”, frază care presupune şi includerea protecţia drepturilor ambelor părţi deliberante (vezi decizia în cazul Sunday Times, Seriile A, nr. 30, p. 34, alin. 56). Examinarea cazuisticii naţionale a elucidat clar faptul că scopul interdicţiilor împotriva O.G. a fost – dacă e să acceptăm formularea Lordului Olivier of Aylmerton (Procuror General contra Times Newspapers Ltd [1991] 2 Weekly Law Reports 1019G) – „a permite examinarea disputei dintre reclamant şi reclamat fără drepturile reclamantului de a fi prejudiciat, între timp, anume de acţiunile care reprezintă de altfel scopul procesului de prevenire”.

Acest fapt este, totodată, interdependent de acţiunea scopurilor restricţiei propriu-zise, menite să protejeze securitatea naţională. Restricţiile au fost impuse, precum acum s-a văzut, în ideea de a asigura un proces echitabil a cererii Procurorului General pentru aplicarea restricţiilor permanente contra O.G., iar temeiul evident pentru acţiunea în instanţă l-au constituit două declaraţii scrise ale lui Sir Robert Armstrong, în care el a făcut referinţă la daunele potenţiale ce le-ar fi putut aduce publicarea materialului în cartea Spycatcher Serviciului de Securitate (vezi alin. 16 mai sus). Au fost luate în consideraţie nu doar motivele de care s-a condus judecătorul Millett când a decis impunerea restricţiilor iniţiale (vezi alin. 18 (e) mai sus), dar şi considerentele securităţii naţionale, abordate în toate deciziile adoptate de către instanţele engleze în acest caz (vezi alin. 18, 34, 36 şi 40 mai sus). Curtea ar fi doar comentat – şi eventual ar fi revenit la acestea în alin. 69 mai jos – că natura exactă a considerentelor securităţii naţionale implicate variază pe parcursul timpului.

             În acest context, interferenţa la care se face referinţă în plângere este legitimă în baza alineatului 2 al Articolului 10 (art.10-2).

C.A fost oare interferenţa „necesară într-o societate democratică”?

             Argumentele în faţa Curţii s-au axat, în principal, asupra dilemei dacă interferenţa din plângere ar putea fi interpretată drept „necesară într-o societate democratică”. După trecerea în revistă a principiilor generale ce derivă din cazuistica sa, Curtea va examina, la fel ca şi Comisia, acest caz în raport cu două perioade distincte, primul demarând începând cu 11 iulie 1986 (impunerea interdicţiilor Millet) şi expirând la 30 iulie 1987 (continuarea acestor restricţii de către Camera Lorzilor), a doua perioada fiind cuprinsă între 30 iulie 1987 şi 13 octombrie 1988 (decizia finală privind acţiunea Procurorului General pentru violarea confidenţialităţii).

1. Principii generale

             Decizia Curţii referitoare la Articolul 10 (art. 10) – începând cu dosarul Handyside (7 decembrie 1976; Seriile A, nr. 24), cuprinzând, deja mai recent, cazul Oberschlick (23 mai 1991; Seriile A, nr. 204), incluzând, printre multe altele, Sunday Times (26 aprilie 1979; Seriile A, nr. 30) şi Lingens (8 iulie 1986; Seriile A, nr. 103) – a enumerat următoarele principii majore.

a)    Libertatea expresiei constituie una din temeliile esenţiale ale societăţii democratice; subiect al alineatului 2 al Articolului 10 (art. 10-2), este aplicabil nu doar pentru „informaţii” sau „idei” recepţionate sau interpretate drept inofensive sau ca element al indiferenţei, dar şi cele care ofensează, şochează sau deranjează. Libertatea expresiei, precum prevăzută în Articolul 10 (art. 10), constituie subiectul unei serii de excepţii care, totodată, poate fi narativ interpretată, iar necesitatea impunerii oricărei restricţii trebuie stabilită convingător.

b)    Aceste principii sunt de o importanţă particulară din moment ce este vizată presa. Indiferent de faptul că aceasta nu trebuie să depăşească regulile prescrise, printre altele, în interesul „securităţii naţionale” sau pentru „menţinerea autorităţii sistemului judiciar”, media este, totodată, mandatată să aducă la cunoştinţa publicului informaţii şi idei în domenii de interes public. Presa nu doar trebuie să-şi execute misiunea de a difuza astfel de informaţii şi idei, dar şi publicul are dreptul de a recepţiona informaţiile şi ideile respective. Prin urmare, unde presa nu-şi poate exercita rolul său vital de „câine păzitor”.

c)     Adjectivul „necesar”, în contextul Articolului 10, alineat 2 (art. 10-2), implică existenţa unor „necesităţi sociale presante”. Statele contractante au anumite limite de apreciere a existenţei unor astfel de necesităţi, dar limitele respective merg mână în mână cu monitorizarea europeană, cuprinzând atât legislaţia, cât şi deciziile luate pentru aplicarea ei, chiar şi a deciziilor adoptate de instanţele independente. Prin urmare, Curtea este mandatată să ofere un set de reguli finale privind aprecierea dacă „restricţiile” sunt reconciliabile cu libertatea expresiei, precum este protejată de prevederile Articolului 10 (art.10).

d)    Misiunea Curţii în exercitarea jurisdicţiei sale de control nu constă în preluarea rolului autorităţilor naţionale, ci în reexaminarea, în baza prevederilor Articolului 10 (art. 10), a deciziilor adoptate de instanţele naţionale în temeiul autorităţii lor de apreciere. Acest fapt nu presupune că misiunea de supervizare a Curţii se limitează doar la verificarea dacă statul respondent şi-a exercitat rezonabil abilitatea de lua decizii responsabile în limita cadrului legal, precaut şi cu bunăvoinţă; misiunea Curţii rezidă în examinarea acuzaţiei de interferenţă din plângerea depusă din perspectiva întregului dosar şi a determina dacă această interferenţă a fost „proporţionată cu scopurile legitime înaintate” şi dacă argumentele aduse de autorităţile naţionale sunt „relevante şi suficiente”.

             În ideea evitării unor dubii şi luând în consideraţie contribuţiile scrise referitoare la acest caz, care au fost transmise în baza „Articolului 19” (vezi alin. 6 mai sus), Curtea urma doar să adauge că prevederile Articolului 10 al Convenţiei nu interzice expres impunerea unor restricţii pentru publicări ca atare. Aceasta decurge nu doar din cuvinte de genul „condiţii”, „restricţii”, „anticipări” şi „preveniri” care apar în prevederile respectivului articol, dar derivă şi din Hotărârea Curţii în cazul Sunday Times din 26 aprilie 1979, precum şi celor din cazurile Markt Intern Verlag Gmbh şi Klaus Beermann din 20 noiembrie 1989 (Seriile A, nr. 165). Pe de altă parte, pericolele inerente în cazurile examinării restricţiilor prioritare se axează pe o cercetare precaută din partea Curţii. Acest fapt este cu atât mai specific, cut cât este vorba despre presă - pentru noutăţi este un lux exorbitant să institui, fie şi pentru scurt timp, interdicţia pentru publicarea lor, deoarece acest fapt poate deprava noutăţile de toată valoarea şi interesul lor.

2. Perioada între 11 iulie 1986 şi 30 iulie 1987

             Pentru aprecierea necesităţii interferenţei cu dreptul O.G. la exprimare în perioada între 11 iulie 1986 până 30 iulie 1987, este esenţial a cunoaşte imaginea foarte clară a situaţiei factologice care a condus la impunerea de către judecătorul Millett a primei restricţii în examinare.

La acel moment O.G. au publicat doar două mici articole care, potrivit depoziţiilor lor scrise, reprezentau reportaje veridice despre audierile cazului din Australia; conţineau informaţii ce corespundeau interesului legitim al publicului, prin redarea acuzaţiilor despre inadecvanţa unei părţi a ofiţerilor Serviciului britanic de Securitate; au repetat materialul care, cu reacţii minime sau nule din partea Guvernului de a le preveni, erau deja cunoscute publicului.

Deşi în linii mari corecte, aceste depoziţii nu exprimau în totalitate întreaga poveste. Ele omit, în primul rând, faptul recunoaşterii de către O.G., înainte de judecătorul Millet, a dorinţei de a fi liberi în continuarea publicării informaţiei, ce a fost recepţionată direct sau indirect de la dl Wright, şi dezvăluind activitatea ilegală a unei părţi din angajaţii Serviciului de Securitate, indiferent dacă aceste informaţii au fost sau nu publicate anterior (vezi alin. 18 (b) mai sus). Ei au mai omis faptul că în iulie 1986 cartea Spycatcher exista doar în manuscris. Prin urmare nu se cunoştea cu certitudine ce informaţie va conţine cartea respectivă şi, chiar dacă va conţine unele materiale deja publicate anterior, era firesc a se aştepta că autorul va căuta să spună ceva nou. Prin urmare, nu era atât de irezonabil de a presupune că dacă un fost angajat de rang superior al serviciului de securitate – unul „de-al casei”, precum dl Wright – va propune pentru publicare memoriile sale fără careva autorizări, cel puţin există riscul ca memoriile respective să conţină informaţii, dezvăluirea cărora ar putea fi în detrimentul serviciului de securitate; era necesar a ţine cont de faptul că, într-un astfel de context, ceea ce apăruse publicat deja în prima parte devenise deja neimportant. Mai mult decât atât, în orice caz era improbabil ca informaţia conţinută în carte să provoace o îngrijorare a publicului ce ar fi prevalat ca pondere asupra interesului securităţii naţionale.

             Decizia judecătorului Millett de a impune restricţii – care, la etapa preliminară a procedurii judiciare, au fost acceptate drept corecte nu doar de către Curtea de Apel, ci şi de către toţi membrii Comitetului Apelativ al Camerei Lorzilor (vezi alin. 18 în întregime mai sus) – a fost bazată pe următoarele principii. Procurorul General căuta interzicerea permanentă a publicării materialului, dezvăluirea căruia ar fi, potrivit evidenţelor credibile prezentate din numele lui, în detrimentul Serviciului de Securitate; a refuza instituirea restricţiilor provizorii ar fi însemnat permisiunea O.G. de a publica imediat şi nestingherit materialul respectiv înainte de examinarea definitivă a cazului de către instanţă; acest fapt ar l-ar fi depravat efectiv pe Procurorul General de la dreptul lui de a insista asupra aplicării restricţiilor permanente, fapt ce ar fi distrus irevocabil subiectul acţiunilor sale, iar prin aceasta – a tentativei de protejare a securităţii naţionale.

În opinia Curţii, aceste considerente au fost „relevante” din perspectiva scopurilor atât în protejarea securităţii naţionale, cât şi în menţinerea autorităţii sistemului judiciar. Întrebarea rămâne cât de „suficiente” erau aceste scopuri.

             În acest context, O.G. obiectau că interdicţiile respective au fost impuse în baza principiilor American Cyanamid care, în viziunea lor, erau incompatibile cu criteriile Articolului 10 (art. 10). Ei susţineau că, într-un asemenea caz, acele principii ofereau un avantaj superior reclamantului, din moment ce el încerca să constituie un caz argumentabil şi că balanţa convenienţelor înclină spre impunerea interdicţiilor; în depoziţiile sale scrise, ei cereau realizarea unei testări mai stricte a considerabilităţii interesului public, atunci când este vorba despre interzicerea unor publicaţii de către presă.

Cazul American Cyanamid se referea la presupusa încălcare a patentei şi nu la libertatea presei. Însă, nu intră în funcţiile Curţii revizuirea acelor principii în mod abstract, dar a determina dacă interferenţa, derivată din aplicarea principiilor respective ce prevalau în cazul specific examinat de Curte (vezi Hotărârea în cazul Sunday Times, Seriile A, nr. 30, p. 41, alin. 65).

În orice caz, examinarea atentă a deciziilor relevante ale curţilor a arătat că instanţele engleze au purces mult mai departe decât simpla aplicare inflexibilă şi automatică a principiilor American Cyanamid; ele au recunoscut că prezentul caz implică conflictul dintre interesul public în prevenirea şi interesul public în permiterea dezvăluirii a materialului în cauză, acest conflict fiind soluţionat prin cântărirea minuţioasă a consideraţiilor relevante ale fiecărei părţi.

În elaborarea propriei sale opinii, Curtea a ţinut cont de observaţiile referitoare la natura conţinutului Spycatcher (vezi alin. 61 mai sus) şi de interesul implicat al securităţii naţionale; la s-a luat în consideraţie şi prejudiciul potenţial faţă de acţiunile Procurorului General de violare a confidenţialităţii, acesta fiind un element care urma să fie examinat în contextul poziţiei centrale, ocupate de Articolul 6 (art. 6) al Convenţiei şi garantarea de către acesta a dreptului la un proces echitabil (vezi sus-menţionata decizie în cazul Sunday Times, Seriile A, nr. 30, p. 34, alin. 55). În lumina particulară a acestor factori, Curtea a opinat că, în limitele sale de apreciere, instanţele engleze au fost mandatate să considere impunerea anumitor restricţii drept necesară şi că motivele pentru o astfel de concluzionare au fost „suficiente” pentru scopurile alineatului 2 al Articolului 10 (art. 10-2).

             Totodată, Curtea trebuia să examineze dacă restricţiile actuale impuse au fost „proporţionale” cu scopurile legitime înaintate.

În acest context, se remarcă că restricţiile respective nu au provocat o interzicere expresă. Deşi ele au interzis publicarea informaţiei, obţinute de la sau atribuite dlui Wright în capacitatea lui de membru al Serviciului de Securitate, acestea nu au limitat O.G. de la demararea campaniei pentru o cercetare independentă a operaţiunilor serviciului respectiv (vezi alin. 14 mai sus). Mai mult decât atât, restricţiile conţineau prevederi care excludeau din scopurile lor anumite materiale, în special cele care au fost deja publicate în lucrările dlui Chapman Pincher în cadrul programelor Televiziunii Granada (vezi alin. 19 mai sus). Încă o dată, era la discreţia O.G. în orice timp să caute – ceea ce au şi făcut de fapt (vezi alin. 23 şi 26 mai sus) – o multitudine de modalităţi pentru ridicarea interdicţiilor.

Este adevărat că, totodată, deşi interdicţiile au fost impuse doar cu titlul provizoriu, ele au rămas în vigoare – cel puţin pentru perioada de timp în examinare – pe o durată ceva mai mult decât un an. Şi aceasta este o perioada lungă pentru asigurarea comodităţii ştirilor respective (vezi alin. 60 mai sus). În ceea ce priveşte contraargumentul la aceasta, ar putea fi adusă opinia Curţii de Apel (vezi alin. 19 mai sus) care a certificat cazul ca apt de a fi examinat în regim de urgenţă – fapt care aparent a fost contrar aşteptărilor O.G. – şi că ştirile respective, pornind de la faptul că ele se refereau la evenimente care s-au desfăşurat câţiva ani anterior, nu puteau fi realmente catalogate drept urgente. Mai mult decât atât, acţiunile Procurorului General au provocat o discuţie serioasă privind ambele fapte în examinare: timpul care era necesar pentru desfăşurarea procesului, în special pornind de la observaţiile Lordului Brandon of Oakbrook (vezi alin. 36 (a) (v) mai sus), existau şi chestiuni ale căror evidenţe urmau să fie prezentate şi discutate în cadrul unei examinări încrucişate.

             Pornind de la cele expuse, Curtea a concluzionat că, în ceea ce priveşte perioada dintre 11 iulie 1986 şi 30 iulie 1987, autorităţile naţionale au fost abilitate să considere că interferenţa examinată a fost „necesară într-o societate democratică”.

Perioada cuprinsă între 30 iulie 1987 şi 13 octombrie 1988

             La 14 iulie 1987 Spycatcher a fost publicat în Statele Unite ale Americii (vezi alin. 28 mai sus). Aceasta a schimbat situaţia aşa cum apărea la 11 iulie 1986. În primul rând, conţinutul cărţii apărea ca un subiect al speculaţiilor, fiind distrusă confidenţialitatea acestuia. În plus, memoriile dlui Wright au fost obţinute de pe peste hotare de către rezidenţii Regatului Unit, Guvernul neacţionând în sensul impunerii unor restricţii pentru importul cărţii (vezi alin. 29 mai sus).

             În depoziţia scrisă a Guvernului continuarea restricţiilor în perioada de timp între 30 iulie 1987 şi 13 octombrie 1988 rămânea, indiferent de toate, „necesară” în contextul Articolului 10 (art. 10) în ceea ce priveşte menţinerea autoritatea sistemului judiciar şi, prin aceasta, protejând interesele securităţii naţionale. Guvernul făcea referinţă la concluziile Camerei Lorzilor din iulie 1987 care stipula că, indiferent de publicarea cărţii în Statele Unite: (a) Procurorul General încă mai poate pretinde la cererea interdicţiilor permanente împotriva O.G., caz care poate fi imparţial soluţionat doar cu condiţia restrângerii de la publicaţiile respective până la decizia finală; şi (b) interesul securităţii naţionale rămânea valabil în prevenirea dezvăluirilor generale ale conţinutului cărţii prin intermediul presei, precum şi prin interesul public în descurajarea publicaţiilor neautorizate ale memoriilor ce conţineau materiale confidenţiale.

             Faptul că, continuarea publicării materialelor din Spycatcher ar fi putut prejudicia examinarea obiectivă a cererii Procurorului General pentru interdicţii permanente era indiscutabil, în condiţiile obiectivului menţinerii autorităţii sistemului judiciar, apărea drept un motiv „rezonabil” pentru continuarea restricţiilor în examinare. Totodată, Curtea a opinat că, în acele circumstanţe, aceasta nu constituia un temei „suficient” în conformitate cu prevederile Articolului 10 (art. 10).

Este adevărat că la examinarea dosarului de către Camera Lorzilor, s-a ţinut cont de prevederile Convenţiei, chiar dacă acestea nu sunt incorporate în legislaţia naţională (vezi alin. 36 mai sus). De asemenea, este adevărat şi faptul că există careva diferenţe dintre importurile ocazionale ale exemplarelor cărţii Spycatcher în Marea Britanie şi publicarea masivă în presă a conţinutului cărţii. Pe de altă parte, chiar dacă Procurorul General va reuşi obţinerea interdicţiilor permanente la procesul final, acestea ar fi fost impuse în baza materialelor, confidenţialitatea cărora era distrusă în orice caz – şi indiferent de faptul dacă O.G. ar fi continuat dezvăluirile corespunzătoare – ca urmare a publicării acestora în Statele Unite. Examinând, în termenii protecţiei drepturilor Procurorului General în calitatea lui de reclamant, interesul menţinerii confidenţialităţii materialului aflat la dispoziţie, prin prisma prevederilor Convenţiei, şi-a încheiat valabilitatea către 30 iulie 1987 (vezi, mutatis mutandis, Decizia în cazul Weber din 22 mai 1990, Seriile A, nr. 177, p. 23, ali. 51).

             În ceea ce priveşte interesul securităţii naţionale, Curtea a observat că în acest sens acţiunile Procurorului General au suferit, potrivit cuvintelor judecătorului Scott, „curioase metamorfoze” (Procurorul General contra Guardian Newspaper Ltd. (nr.2) [1990] 1 Cazul de apel 140F). Precum reiese din supoziţiile lui Sir Robert Armstrong (veti alin. 16 mai sus), interdicţiile au fost gândite ca, inter alia, să fie păstrat caracterul secret al informaţiilor care în mod natural urmau să fie păstrate în secret. Către 30 iulie 1987, din păcate, informaţia şi-a pierdut caracterul respectiv şi, potrivit observaţiilor făcute de Lordul Brandon of Oakbrook (vezi alin. 36 (a) (iv) mai sus), partea leului a prejudiciilor potenţiale, la care făcea referinţă Sir Robert Armstrong, a fost deja adusă. Prin urmare, scopul interdicţiilor fusese reorientat spre promovarea eficienţei şi reputaţiei Serviciului de Securitate, în special prin: menţinerea încrederii în acest Serviciu din partea terţilor părţi; a face limpede faptul că publicarea neautorizată a memoriilor foştilor membri ai Serviciului nu va trece nepenalizată; şi că a-i struni pe alţii care ar fi vrut să-i urmeze exemplul dlui Wright.

Curtea nu a recunoscut aceste obiective drept suficiente pentru a justifica interferenţa examinată. Este vorba, în primul rând, despre întrebarea dacă acţiunile împotriva O.G. ar fi putut servi la atingerea obiectivelor propuse mai mult decât cele deja atinse în paşii întreprinşi împotriva dlui Wright însăşi. Repetat, luând în consideraţie valabilitatea unei acţiuni pentru anumit profit (vezi alin. 39-40 mai sus), Curtea a subscris la îndoielile Lordului Olivier of Aylmerton (vezi alin. 36 (e) (ii) mai sus), potrivit cărora este oare legitim, în vederea penalizării dlui Wright şi oferirii unui exemplu pentru alţii a utiliza remediile injunctive împotriva persoanelor, precum O.G., care nu au avut tangenţă cu publicarea Spycatcher. Mai mult decât atât, continuarea interdicţiilor după iulie 1987 au privat ziarele de la exercitarea dreptului şi obligaţiunii lor de a furniza informaţii, deja valabile, în domeniul respectiv de interes public.

             Pornind de la cele expuse, Curtea a concluzionat că interferenţa examinată în proces nu a mai fost „necesară într-o societate democratică” după 30 iulie 1987.

D. Concluzia

             Pe scurt, a avut loc violarea Articolului 10 (art. 10) de la 30 iulie 1987 până la 13 octombrie 1988, dar nu şi în perioada cuprinsă între 11 iulie 1986 şi 30 iulie 1987.

II. PRESUPUSELE VIOLĂRI ALE ARTICOLULUI 14 AL CONVENŢIEI, LUÂND ÎN CORELARE CU ARTICOLUL 10 (art. 14+10)

             O.G. s-au plâns că, în străinătate, ziarele au publicat şi puteau fi liber şi nestingherit importate în Regatul Unit, dar nu au fost subiect al interdicţiilor; prin urmare, acele ziare au avut un avantaj faţă de Observer şi Guardian atât în statul respectiv, cât şi pe piaţa de desfacere a ultimilor. O.G. susţineau că, pornind de la aceste considerente, ele au fost victime ale violării Articolului 14 al Convenţiei, fiind în corelare cu prevederile Articolului 10 (art.14+10), fostele prevederi ale căruia sună după cum urmează:

„Apărarea drepturilor şi libertăţilor, prevăzute în Convenţie trebuie să fie asigurată fără discriminare de orice natură, precum sexul, rasa, culoarea, limbă, religie, opiniile politice sau de altă natură, originea naţională sau socială, asocierea cu minoritatea naţională, proprietate, naştere sau alt statut.”

             Baza factologică a plângerii examinate a fost contestată parţial de către Guvern, care a susţinut că editorii şi distribuitorii ziarelor străine pe teritoriul Regatului Unit au fost, prin operarea legii sfidării la adresa curţii (vezi alin. 30 mai sus), subiect echitabil al restricţiilor respective impuse. În orice caz, Curtea a fost de acord cu Guvernul şi Comisia referitor la respingerea plângerii la acest capitol.

Articolul 14 (ar. 14) prevede protecţia împotriva tratamentelor inegale, fără un obiectiv şi justificare rezonabilă, a persoanelor aflate în situaţii similare (vezi, spre exemplu, Hotărârea în cazul Fredin din 18 februarie 1991, Seriile A, nr. 192, p. 19, alin. 60). În cazul în care ziarele străine ar fi fost subiecte ale restricţiilor similare cu cele impuse pentru O.G., atunci nu ar fi existat un tratament diferit. Dacă ar fi fost un tratament inegal, aceasta din cauza că ziarele străine nu intră sub incidenţa jurisdicţiei instanţelor engleze şi , prin urmare, ele nu au fost puse în situaţia similară celei în care se aflau O.G.

             Nu a avut loc violarea Articolului 14, luat în corelare cu prevederile Articolului 10 (art. 14+10).

III. PRESUPUSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 (art. 13) AL CONVENŢIEI

             O.G. au mai depus plângere pe faptul că instanţele engleze nu au aplicat în modul adecvat principiile respective ale Articolului 10 (art.10) şi că nici acestea, nici cazuistica relevantă nu sunt incorporate în legislaţia naţională a Angliei. Ei considerau că, luând în consideraţie aceste fapte, au fost victime a violării Articolului 13 (art. 13) al Convenţiei, care prevede:

„Oricine, ale cărui drepturi şi libertăţi precum prevăzute în Convenţie sunt violate, trebuie să aibă un remediu efectiv în faţa autorităţii naţionale, indiferent de faptul dacă violarea a fost comisă de către o persoană care activa într-o capacitate oficială.”

             Curtea a căzut de acord cu Guvernul şi Comisia că această acuzaţie urmează a fi respinsă.

Motivul plângerii O.G. în baza Convenţiei rezidă în faptul că impunerea interdicţiilor provizorii constituie o interferenţă nejustificată cu libertatea lor de expresie şi că este limpede că ei nu ar fi abordat acest subiect ca substanţă în faţa instanţelor naţionale. Ar trebui reamintit că eficienţa remediului, în baza prevederilor Articolului 13 (art. 13), nu depinde de siguranţa derivatei favorabile (vezi decizia în cazul Soering din 7 iulie 1989, Seriile A, nr. 161, p. 48, alin. 122).

În ceea ce priveşte aspectele specifice abordate, Curtea a decis în câteva rânduri că nu există obligativitatea incorporării Convenţiei în legislaţia naţională (vezi, bunăoară, decizia în cazul James şi alţii din 21 februarie 1986, Seriile A, nr. 98, p. 47, alin. 84). Repetat, Articolul 13 (art. 13) nu merge atât de departe încât să permită legislaţiei statelor părţi să fie sfidate în faţa autorităţii naţionale în temeiul faptului că sunt în contradicţie cu prevederile Convenţiei (vezi aceiaşi decizie, p. 47, alin. 85).

             Respectiv, nu există violare a prevederilor Articolului 13 (art. 13).

IV. APLICAREA ARTICOLULUI 50 (art. 50) AL CONVENŢIEI

             În baza Articolului 50 (art. 50) al Convenţiei,

„Dacă Curtea găseşte că o decizie sau măsură luată de către o autoritate juridică sau oricare autoritate a Înaltei Părţi Contractante vine complet sau parţial în contradicţie cu obligaţiile ce decurg din ... Convenţie, şi dacă legislaţia naţională a Părţii respective permite doar efectuarea reparaţiei parţiale pentru consecinţele acestor decizii sau măsuri, decizia Curţii trebuie, dacă este necesar, asigura satisfacţia justă către partea vătămată.”

O.G. nu au apelat pentru compensarea daunelor aduse, dar au căutat, printre altele, în baza acestei prevederi rambursarea costurilor şi cheltuielilor lor de judecată atât în procesele naţionale, cât şi a celor de la Strasbourg, suma totală a cărora atingând cifra de 212.430,28 Lire Sterline.

Curtea a examinat acest aspect din perspectiva criteriilor stabilite în cazuistica sa, precum şi în baza depoziţiilor transmise de către Guvern şi reclamanţi.

A. Procedurile naţionale

             În ceea ce priveşte procedura naţională, plângerea indica suma totală de 137.825,05 Lire Sterline. Aceasta nu cuprindea examinarea cazului în 1987 de către Vicecancelar (vezi alin. 32-33 mai sus), costurile căreia deja au fost rambursate de către Guvern reclamanţilor. Aceasta este constituită după cum urmează:

(a)pentru examinarea la Curtea de Apel, finalizată la 25 iulie 1986 (vezi alin. 19 mai sus): £ 55.624,11 (reprezentând £ 23.526,23 pentru taxe şi rambursarea reprezentanţilor legali şi consilieri juridici ai reclamanţilor, £ 17.364,29 pentru cheltuielile efectuate în perioada dintre 25 iulie 1986 şi 25 iunie 1991 şi £ 14.733,59 pentru costurile şi cheltuielile suportate de reclamanţi Procurorului General);

(b)pentru examinarea în cadrul Curţii de Apel finalizată la 24 iulie 1987 (vezi alin. 34 mai sus): £ 31.098,20 (compusă din £ 14.310,29 pentru taxe şi rambursarea cheltuielilor privind activitatea reprezentanţilor legali şi consilierilor juridici, £ 8.421,50 pentru cheltuielile suportate în perioada de la 24 iulie 1987 şi 25 iunie 1991 şi £ 8.366,41 reprezentând costurile şi cheltuielile achitate de reclamanţi Procurorului General);

(c)pentru examinarea în cadrul Camerei Lorzilor, finalizată la 30 iulie 1987 (vezi alin. 35-36 mai sus): £ 51.102,74 (reprezentând £ 43.102,74 pentru taxe şi rambursarea cheltuielilor legate de reprezentanţii legali şi consilierii juridici şi £ 8.000 pentru cheltuielile făcute de reclamanţi Procurorului General).

             Observaţiile Curţii vizavi de plângerea respectivă după cum urmează.

(a)Negăsind violare în perioada de la 11 iulie 1986 până la 30 iulie 1987 (vezi alin. 61-65 şi 71 mai sus), Curtea a căzut de acord cu Guvernul că nu ar trebui restituite cheltuielile ce ţin de examinarea cazului în 1986 la Curtea de Apel. Totodată, acelaşi lucru nu este valabil pentru examinarea din 1987 la Curtea de Apel: este vorba despre examinarea din perioada discutată de Curte şi constituie perioada post-publicare a cărţii Spycatcher în Statele Unite ale Americii (vezi alin. 28-29 mai sus) şi, precum la examinarea din Camera Lorzilor din 1987, necesită a fi interpretate ca o tentativă de obţinere, printr-un ordin juridic naţional, a prevenirii violării găsite de către Curte în perioada de la 30 iulie 1987 până 13 octombrie 1988 (vezi alin. 66-71 mai sus).

(b)Curtea nu se vede aptă de a accepta depoziţia Guvernului, potrivit căreia nu ar trebui rambursate cheltuielile suportate de reclamantul Observer şi reclamantul Guardian din motivul că aceştia au angajat firme diferite de avocatură care le reprezentau interesele în procese. Ei au fost şi sunt abilitaţi să-şi angajeze avocaţii după bunul lor plac. Totodată, luând în consideraţie că ambele seturi ale reclamanţilor sunt echivalente, Curtea a căzut de acord cu opinia Guvernului, potrivit căruia taxele şi cheltuielile pentru servicii în totalitatea lor implicată nu ar trebui considerate drept „necesare” pentru rambursare.

(c) Curtea, de asemenea, a fost de acord cu Guvernul în ceea ce priveşte faptul că dimensiunea costurilor pentru oferirea serviciilor prestate de firmelor de avocatură nu pot fi considerate drept rezonabile din perspectiva cuantumului în raport cu prevederile Articolului 50 (art. 50); mai mult decât atât, Curtea a mai acceptat ca unele reduceri ar fi trebuit operate în valoarea solicitată de reclamanţi pentru examinarea dosarului în faţa Camerei Lorzilor.

(d)Curtea a remarcat că, în ceea ce priveşte examinarea de către Curtea de Apel, Guvernul nu a obiectat faţă de cererea reclamanţilor de rambursare a interesului şi că suma achitată de către ultimii Procurorului General include şi interesul.

             Luând în consideraţie cele expuse, Curtea a decis alocarea pentru reclamanţi, respectând propriile lor cheltuieli (incluzând interesul ridicat la Curtea de Apel) şi suma plătită de ei Procurorului General, suma de £ 65.000.

B.Procedurile de la Strasbourg

             În ceea ce priveşte costurile şi cheltuielile referitoare la examinarea cazului la Strasbourg (totalizând £ 74.605,23), observaţiile Curţii sunt după cum urmează.

(a)O reducere urmează a fi făcută pentru a reflecta lipsa violării în perioada dintre 11 iulie 1986 şi 30 iulie 1987. Pe de altă parte, nu ar fi adecvat a recurge la reduceri semnificative în ceea ce priveşte respingerea plângerii referitoare la încălcarea prevederilor Articolelor 13 şi 14 (art. 13, 14) (vezi alin. 72-77 mai sus) din moment ce a fost desfăşurat un anumit volum de lucru de către consilierii juridici ai reclamanţilor în legătură cu Articolul 10 (art. 10) (vezi mutatis mutandis, decizia în cazul Grander din 28 martie 1990, Seriile A, nr. 174, p. 21, alin. 55).

(b)În ceea ce priveşte remarcile din alineatul 80 (c) mai sus referitoare la cheltuielile reclamanţilor de a aplica echitabil în procesul de la Strasbourg.

Curtea a considerat, totodată, că în circumstanţele existente o sumă considerabilă din valoarea solicitată a contravalorii cheltuielilor pentru serviciile consilierii juridici poate fi considerată drept rezonabilă între părţi.

             Pornind de la cele expuse, Curtea a alocat suma de £ 35.000.

C.Concluzii

             Suma totală care urmează a fi achitată reclamanţilor este de £ 100.000. Această sumă poate fi extinsă cu valoarea oricărei taxe care ar putea fi impusă.

DIN ACESTE CONSIDERNTE, CURTEA

1. a decis cu paisprezece voturi contra zece că nu a avut loc violarea Articolului 10 (art. 10) al Convenţiei în perioada de la 11 iulie 1986 până la 30 iulie 1987;

2.a decis unanim că a avut loc violarea Articolului 10 (art. 10) în perioada cuprinsă dintre 30 iulie 1987 şi 13 octombrie 1988;

3.a decis unanim că nu a avut loc violarea Articolelor 13 (art. 13) sau Articolului 14, abordate în corelare cu Articolul 10 (art. 13+10);

4.a decis unanim că Regatul Unit să achite, în termen de trei luni, în favoarea ambilor reclamanţi suma comună de £ 100.000 (una sută mii lire sterline), împreună cu oricare taxă adăugată care ar putea fi impusă, pentru costuri şi cheltuieli;

5.a respins unanim celelalte plângeri pentru satisfacţia echitabilă.

Executat în limbile engleză şi franceză, adoptat la examinarea publică din Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, la 26 noiembrie 1991.

Semnat:Rolv RYSSDAL

Preşedinte

Semnat:Marc-Andre EISSEN

Grefier

În conformitate cu prevederile Articolului 51 alineat 2 (art. 51-2) al Convenţiei, precum şi Articolul 53, alin. 2 al Regulamentului de Procedură al Curţii, următoarele opinii separate sunt anexate la această decizie:

(a) opinia parţial separată a dlui Pettiti, la care a subscris şi dl Pinheiro Farinha;

(b) opinia parţial separată a dlui Walsh;

(c) opinia parţial separată a dlui De Meyer (privind restricţiile prioritare), la care s-a alăturat dl Pettiti, dl Russo, dl Foighel şi dl Bigi;

(d) opinia separată a dlui De Meyer (privind remediile naţionale), la care a subscris dl Pettiti;

(e) opinia separată a dlui Valticos;

(f) opinia parţial separată a dlui Martens;

(g) opinia parţial separată a dlui Pekkanen;

(h) opinia parţial separată a dlui Mornilla.

Iniţiale :R.R.

Iniţiale : M.-A.E.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI PETTITI, LA CARE A ADERAT ŞI JUDECĂTORUL PINHEIRO FARINHA

(traducere)

Am votat pentru violarea Articolului 10 (art. 10) la fel şi în ceea ce priveşte prima perioadă, spre deosebire de majoritate. În opinia mea, violarea respectivă faţă de Observer şi Guardian este valabilă atât pentru prima perioadă, cât şi pentru cea de-a doua, incluzând la fel şi Sunday Times. Desigur, consider că este contradictoriu a adopta poziţii diferite vizavi de aceste două perioade, reafirmând totodată valoarea fundamentală a democraţiei – cea a libertăţii expresiei.

Interdicţiile, originare de la propunerea de a publica în Australia în 1985 memoriile dlui Wright, care includeau materialul deja oglindit în cărţile dlui Pincher şi de către programele televiziunii Granada în Regatul Unit. „Agenţii secreţi” deseori îşi publică memoriile după pensionarea lor şi acest fapt în general nu constituie cauza pentru îngrijorarea Statului vizat. Pretextul pentru demararea urmăririi în Australia nu a fost dezvăluirea secretelor de stat, ci pierderea încrederii. Articolele din Observer şi Guardian din iunie 1986 se refereau la fapte similare. Curtea a concluzionat că sursa materialelor au fost editorii Spycatcher. Urmărirea iniţiată de către Procurorul General a fost bazată pe pierderea încrederii. Interdicţiile interlocutorii, impuse de către judecătorul Millett în iulie 1986 şi bazate pe eşecul exercitării obligaţiei de discreţie, deja constituie după mine o limitare a libertăţii de expresie. Această libertate nu poate fi făcută subiect al criteriilor confidenţialităţii, altfel nu ar mai exista orice literatură.

În orice caz, extinderea interdicţiilor pentru câteva zile sau săptămâni (până în octombrie 1988) constituie o violare suplimentară a libertăţii cuvântului, deoarece, în ceea ce priveşte presa, reţinerea relatărilor subiectelor privind situaţiile curente privează articolele jurnaliştilor de partea leului a interesului lor. Publicarea în America şi Europa a memoriilor mult mai semnificative ale şefilor serviciilor secrete niciodată nu a provocat interdicţii similare (vezi în Franţa cărţile dlui de Maranches şi dlui Marion).

Se creează impresia că severitatea extremă a interdicţiilor judecătorului Millett şi celor cerute de Procurorul General ţine mai puţin de datoria confidenţialităţii, decât de teama pentru dezvăluirea unor anumite iregularităţi, promovate de serviciul de securitate din motive mai mult politice decât celor de informaţii.

Din aceste considerente, a avut loc violarea dreptului de a recepţiona informaţia, care este componenta secundă a Articolului 10 (art. 10). Depravarea publicului de la informaţia despre funcţionarea organelor de stat reprezintă o violare a dreptului democratic fundamental.

Însă, majoritatea Curţii s-a concentrat mai mult asupra primului aspect decât asupra celui de-al doilea.

Dacă statul consideră că publicarea pune în pericol secretele de stat sau ale securităţii naţionale, există alte acţiuni procedurale la dispoziţie. Dacă statul contestă încălcarea exercitării datoriei de discreţie a unei părţi din funcţionarii publici pensionaţi, există proceduri disponibile în acest caz. În ceea ce priveşte cazul prezent, statul nu l-a penalizat pe dl Wright.

Totodată, Regatul Unit ar fi trebuit, în virtutea angajamentelor pozitive impuse de către Convenţia Europeană, să asigure dreptul publicului de a fi informat. La examinarea cazului Guvernul nu s-a referit la acest aspect.

O interdicţie interimară, nefiind ridicată la scurt timp, este în esenţă un mod de a institui cenzura sau obstrucţionarea libertăţii presei (alte modalităţi utilizate în alte state includ persecutarea pentru presupusa ofensare a impozitelor impuse). Violarea constituie, în opinia mea, reprezintă mai degrabă o patentă „în” decât este confirmat uzual de către deciziile ce au găsit violarea în ceea ce priveşte perioada a doua.

Motivele majorităţii sunt, evident, bazate pe interferenţa cu libertatea cuvântului; însă, pentru a explica decizia contrară privind prima perioadă, Curtea s-a limitat să declare următoarele:

„Ceea ce ai au omis constituie faptul că în iulie 1986 Spycatcher exista doar în formă de manuscris. Nu se cunoştea cu exactitate ce va conţine cartea şi, chiar dacă materialele publicate anterior furnizau careva surse în acest context, era de aşteptat ca autorul să caute a spune ceva nou. Prin urmare, nu era atât de irezonabil de a presupune că dacă un fost angajat de rang superior al serviciului de securitate – unul „de-al casei”, precum dl Wright – va propune pentru publicare memoriile sale fără careva autorizări, cel puţin există riscul ca memoriile respective să conţină informaţii, dezvăluirea cărora ar putea fi în detrimentul serviciului de securitate; era necesar a ţine cont de faptul că, într-un astfel de context, ceea ce apăruse publicat deja în prima parte devenise deja neimportant. Mai mult decât atât, în orice caz era improbabil ca informaţia conţinută în carte să provoace o îngrijorare a publicului ce ar fi prevalat ca pondere asupra interesului securităţii naţionale.” (vezi alin. 61 al deciziei)

Contradicţia în examinarea ambelor perioade a fost văzută, în opinia mea, în felul următor: pe de o parte, decizia care a impus decizia s-a bazat mai mult pe supoziţiile sau presupunerile Procurorului General, iar instanţa competentă a acţionat în conformitate cu acestea, justificându-le; pe de altă parte, publicarea cărţii în Statele Unite şi ulterioara ei circulare se presupune că ar fi trebuit să califice drept injustă continuarea interdicţiilor.

Publicarea peste hotare nu a constituit un material real pentru pretextul invocat iniţial, în special confidenţialitatea, deoarece aceasta a fost deja încălcată de cărţile dlui Pincher şi programele televiziunii Granada înainte de decizia judecătorului Millett şi deoarece această decizie în orice caz era foarte relativă. Este posibil, cu o mare doză de probabilitate, că valoarea ponderii argumentelor Procurorului General să fie supraestimate, asupra acestora el a insistând şi la examinarea dosarului în 1987 şi 1988. Această cerinţă de confidenţialitate, care, potrivit lui, a fost de o importanţă majoră, s-a dovedit a fi nesemnificativă, după cum a constatat Curtea, imediat după ce informaţia a devenit cunoscută peste hotare, iar cartea Spycatcher a ajuns clandestin în Regatul Unit în bagajul câtorva cetăţeni şi turişti.

Este adevărat că decizia pe fond a judecătorului Scott, menţinută în spiritul marelui liberalism şi tradiţie judiciară a Regatului Unit, a găsit că Observer şi Guardian nu au încălcat datoria discreţiei, dar a făcut această descoperire cu o atâta tergiversare, abia către 21 decembrie 1987.

La 13 octombrie 1988 Camera Lorzilor corect a decis că nu era necesar a interzice Observer şi Guardian dezvăluirea conţinutului cărţii.

Aceste decizii contradictorii a distinşilor judecători demonstrează deficienţa clarităţii poziţiei, abordate de Procurorul General. Prima decizie a instanţelor Regatului Unit rămân surprinzătoare. Dacă majoritatea Curţii ar fi deliberat în baza aspectului „dreptului de a recepţiona informaţia”, ar fi găsit indubitabil violare în ambele perioade.

Poate fi reamintit aici că în cazul Elliniki Radiophonia Tileorassi – Anoini Etaria (cazul nr. 260/89), dl Lenz, Avocat General în cadrul Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, a făcut următoarele observaţii în opinia lui: (traducere neoficială)

„49. Regulile Convenţiei trebuie abordate ca o parte integră a sistemului juridic comunitar. Directiva Televiziunii ... indică în acest sens că primul alineat al Articolului 10 (art. 10) al Convenţiei pentru Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificată de către toate statele-membre, aplicată la tele şi radiodifuziuni şi distribuirea serviciilor televizate, este asemenea manifestării în cadrul dreptului comunitar a unui principiu mult mai general, şi anume a libertăţii cuvântului. Acest drept, prin urmare, poate fi monitorizat de către organele Comunităţii.

50. Totodată, este limpede că Curţii de Justiţie nu i se cere să examineze în primă instanţă violările presupuse sau reale de către statele membre a drepturilor omului, garantate de către Convenţie (acesta este rolul structurilor astfel constituite ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului); ...”

Decizia Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, adoptată la 18 iunie 1991, conţine următoarele alineate:

(traducere neoficială)

„41. În ceea ce priveşte Articolul 10 (art. 10) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului ..., ar trebui remarcat în primul rând că, precum a susţinut consistent Curtea, drepturile fundamentale formează o parte integrală a principiilor generale ale dreptului pe care le şi monitorizează. Astfel, Curtea s-a concentrat asupra inspirării din tradiţiile constituţionale, comune pentru statele membre, precum şi din indicaţiile oferite de tratatele internaţionale privind protecţia drepturilor omului la care statele sunt parte semnatară sau cu care colaborează (vezi, inter alia, decizia din 14 mai 1974, Nold, Cazul nr. 4/73 ECR [1974] 491, alineatul 13). În această conexiune Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului are o semnificaţie aparte (vezi, inter alia, decizia din 15 mai 1986, cazul Johnston nr. 222/84, ECR [1986] 1651, alineat 18). Prin urmare, deducem că, precum a s-a afirmat în decizia din 13 iulie 1989 (Cazul Wachauf, nr. 5/88, ECR [1989] 2609, la alineatul 19), acţiunile incompatibile cu respectul pentru drepturile omului, recunoscute şi garantate, nu sunt admisibile în Comunitate.”

Precum a observat distinsul judecător, Lordul Bridge, în opinia sa specială la Camera Lorzilor:

„Libertatea cuvântului este întotdeauna prima reprimată într-un regim totalitar. Un astfel de regim nu-şi poate permite acceptarea liberei circulaţii a informaţiei şi ideilor printre cetăţenii săi. Cenzura devine o unealtă indispensabilă pentru a decide ce poate cunoaşte publicul şi ce nu. Încercarea actuală de a lipsi publicul din această ţară de informarea, care este liber disponibilă în afară, reprezintă un important regres către o cale foarte periculoasă. Menţinerea interdicţiei, în condiţiile în care tot mai multe exemplare ale cărţii Spycatcher intră şi circulă în ţară, va deveni din ce în ce mai ridicolă. Dacă Guvernul este determinat să insiste până la capăt asupra menţinerii interdicţiei, atunci se va confrunta inevitabil cu o condamnare şi umilinţă din parte Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg. Cu mult după condamnarea de către opinia publică în întreaga lume liberă.” ([1987] 1 Raporturi juridice săptămânale 1286F)

Aceeaşi modalitate de gândire este reflectată în cuvintele dlui Redwood, Secretarul de Stat al Regatului Unit, când a făcut publică anxietatea sa vizavi de „curentul actual al directivelor restrictive ale Comisiei Europene, care periclitează libertatea expresiei” (Le Monde, 3 noiembrie 1991).

Protecţia democraţiei nu poate fi atinsă fără libertatea presei. Statele din Estul Europei, care au doborât regulile totalitarismului, au cunoscut foarte bine acest fapt. Curtea Europeană, prin toate deciziile sale anterioare, şi-a demonstrat ataşamentul faţă de protecţia libertăţii cuvântului, precum şi prioritatea cunoscută a acesteia.

Pentru a rămâne consecventă în cazuistica sa, Curtea ar fi trebuit, în opinia mea, să identifice violare pentru ambele perioade.

Consiliul Europei, împreună cu alte instituţii ale Convenţiei Europene, are o sarcină crucială: a introduce o reală libertate a cuvântului în toate formele sale şi, totodată, să garanteze dreptul public la recepţionarea informaţiei. Acest lucru necesită drepturi democratice, care trebuie a fi menţinute dacă dorim să protejăm libertatea de a cugeta!

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI WALSH

1. Sunt de acord cu majoritatea Curţii, potrivit căreia a fost identificată violarea prevederilor Articolului 10 (art. 10) al Convenţiei în ceea ce priveşte perioada de la 30 iulie 1987 până la 13 octombrie 1988, prin impunerea interdicţiilor către reclamanţi în perioada respectivă.

2. Spre deosebire de majoritatea Curţii, sunt de părerea că a avut loc violarea Articolului 10 (art. 10) şi în cazul perioada dintre 11 iulie 1986 şi 30 iulie 1987.

3. Libertatea presei nu este în totalitate nerestrictivă. Presa, în procesul său de livrare a informaţiei, nu este liberă să ofere sau să beneficieze de dividende provenite din acte ilegale şi, prin urmare, pot fi limitate în cazurile respective să publice materialele astfel obţinute, sau pot fi pasibile de daune, sau să suporte ambele consecinţe – şi restricţii, şi daune. Atât timp cât sfidarea confidenţialităţii se referă mai mult la o ilegalitate decât la o acţiune criminală, sau civilă, ziarele vor fi expuse unei urmăriri în baza materialului oferit sau procurat.

4. Expunerea lor nu este neapărat aceeaşi atunci când informaţiile publicate de ele derivă dintr-o expunere a spargerii confidenţialităţii, pentru care ziarele nu ar trebui să poartă răspundere. Este o activitate legitimă a presei pentru a urmări astfel de noutăţi şi să publice rezultatele cercetărilor sale în acest sens. Astfel, ele nu intră în conflict cu, să spunem, securitatea naţională. Totodată, acest fapt nu poate fi invocat pentru impunerea restricţiilor de către autorităţi, precum a fost aici cazul. Subiectul violării confidenţialităţii a fost cooptat cu cel al securităţii naţionale de către Guvern în acest caz în ideea ştergerii liniilor distincte dintre subiectele respective în cadrul acţiunii iniţiale pentru interdicţie. Realitatea sau falsitatea „dezvăluirilor” nu a fost pusă în discuţie. Am impresia că în contextul prevederilor Articolului 10 (art. 10) al Convenţiei eventuala publicare a „dezvăluirilor” nu putea fi interzisă fără a examina referinţele la realitatea lor din partea celor care au acţionat în instanţă. Dacă, precum a fost efectuat la examinarea din Australia, Guvernul pur şi simplu „a admis veridicitatea” în vederea obţinerii sigure a interdicţiei. Suficient pentru acuzaţiile aduse de dl Wright să fie interpretate de public drept întemeiate. Identificarea dlui Wright în calitate de sursă nu a afectat examinarea cazului.

Chiar dacă ar fi să presupunem că acuzaţiile principale sunt veridice, mai exact că agenţii Serviciului de Securitate au desfăşurat acţiuni ilegale, fapt care deja fusese făcut public într-o manieră care nu lasă dubii că dl Wright, prin scrierile sale, conversaţiile şi interviurile televizate, a fost cel puţin o sursă a acuzaţiilor. Ziarele au demarat o investigare a acuzaţiilor respective, iar comportamentul lor subsecvent a constituit o continuare a acelei investigări. Ele nu au fost implicate direct sau indirect în obţinerea altor informaţii de la dl Wright, pe care le-ar fi obţinut în calitatea lui de agent secret. Nu existau indicaţii a faptului că ziarele intenţionau să publice un alt material decât cel deja publicat şi, prin urmare, nu era necesar a fi supus interdicţiei. „Dezvăluirile”, prin care se arăta că dl Wright era direct implicat în comiterea presupuselor activităţi ilegale, pot fi considerate drept o piesă restrictivă a informaţiei din perspectiva celor deja cunoscute.

5. Din prisma faptului că acuzarea de violare a confidenţialitate, care a fost iniţiată în susţinerea cererii iniţiale pentru impunerea restricţiilor, nu a făcut niciodată lumină asupră iminenţei violării confidenţialităţii, şi anume că acele fapte veridice urmau a fi examinate prin dezvăluire, iar poziţia Procurorului General vizavi de acest subiect nu a fost cunoscută la acel moment. În opinia mea, circumstanţele au fost insuficiente pentru a aduce cazul în albia restricţiilor permise de alineatul 2 al Articolului 10 (art. 10-2) al Convenţiei.

Este limpede că subiectele pe care reclamanţii ar fi dorit să le abordeze au fost de un mare interes pentru public, precum şi probabil ale unei îngrijorări. Interesul public, invocat de către Guvern, apare a fi desconsiderat de către politica Guvernului. Acea politică a fost foarte bine justificată, în opinia Guvernului, făcându-se eforturi considerabile pentru a şterge petele de pe Serviciul de Securitate şi, în oricare caz, în interesul acestui serviciu de a nu întreprinde careva acţiuni care ar avea tangenţă cu acuzaţiile respective şi în nici un caz a încerca influenţarea dlui Wright într-un fel sau altul. Acestea constituie subiecte ale politicilor şi nu constituie temei pentru invocarea restricţiilor permise de alineatul 2 al Articolului 10 (art. 10-2). În egală măsură ar putea fi înţeles faptul că, precum era evident, obiecţia-cheie a cazului consta în a acţiona în determinare celor care pe viitor ar fi tentaţi să-şi facă publice secretele obţinute din activitatea lor în calitate de agenţi sau membri ai Serviciului de Securitate. Aceasta, însă, nu constituie o consideraţie ce ar justifica aplicarea restricţiilor pentru presă, acceptabile de alineatul 2 al Articolului 10 (art. 10-2) într-o ţară democratică precum Regatul Unit.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI DE MEYER (referitoare la restricţiile iniţiale), LA CARE S-AU RALIAT JUDECĂTORII PETTITI, RUSSO, FOIGHEL ŞI BIGI

Nu pot împărtăşi opinia Curţii în ceea ce priveşte restricţiile iniţiale vizavi de publicaţii. Nu pot fi de acord nici cu decizia potrivit căreia, în cazul actual, dreptul reclamanţilor la libertatea expresiei nu a fost violată înainte de sfârşitul lunii iulie 1987.

În opinia mea, a fost violată nu doar după acea dată şi până la finalizarea cazului din octombrie 1988, ci chiar de la începutul procedurii de atacare în instanţă în iunie 1986, când Procurorul General a căutat să ceară impunerea restricţiilor împotriva ziarelor.

Raţiunile mele vizavi de cele expuse sunt următoarele.

Sunt ferm convins de faptul că „presa trebuie să fie liberă a-şi publica ştirile, indiferent de sursă, fără cenzură, interdicţii, sau alte constrângeri”*: într-o societate democratică nu trebuie să existe spaţiu, pe timp de pace, pentru restricţii de acest gen şi în special dacă acestea sunt orientate spre, precum în cazul nostru, „suprimarea guvernamentală a expunerii informaţiei”** sau ideilor.

___________________________

* Judecătorul Black, la care s-a raliat Judecătorul Douglas în cazul similar celui examinat în prezent, Pentagon Papers, New York Times contra SUA şi SUA contra Washington Post (1971), 403 U.S. 713, la 717. Totodată, cazurile respective au fost examinate în contextul Constituţiei SUA, cuvintele căreia exprimă perfect principiile generale, aplicate în acest domeniu.

**Judecătorul Douglas, la care s-a raliat Judecătorul Black, cazul similar, la 723-724.

___________________________

Desigur, cei care publică oricare material, pe care necesitatea socială presantă îl solicită drept nepublicabil, pot fi atacaţi în instanţă, precum şi cei care acţionează în contextul violării principiului confidenţialităţii. Aceştia pot fi deferiţi curţii dacă şi doar în cazul în care aceste acţiuni sunt prevăzute de legislaţia penală şi, în orice caz, pot fi pasibil de compensaţii pentru daunele aduse. Totodată, pot fi subiect al altor sancţiuni prevăzute de lege, incluzând, dacă este cazul, confiscarea şi distrugerea materialului în cauză şi retrocedarea profitului obţinut.

Indiferent de circumstanţe, nu pot fi acceptabile restricţiile iniţiale chiar dacă şi în formă de sancţiune judiciară, temporare sau permanente, cu excepţia cazurilor descrise în Convenţie drept „timp de război sau altor pericole publice urgente care periclitează viaţa naţiunii” şi, chiar şi atunci, exclusiv „în cazul în care sunt strict cerute de exigenţa situaţiei”.*

__________________________

*Articolul 15 (art. 15) al Convenţiei.

__________________________

OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI DE MEYER

(referitor la remediile naţionale), LA CARE S-A RALIAT JUDECĂTORUL PETTITI

Nu pot subscrie la sub-alineatul celui de-al 76 alineat al prezentei decizii.

Raţiunile inserate în sub-alineatul respectiv ar trebui să arate că nu a avut loc, în prezentul caz, violarea dreptului reclamanţilor la un „remediu efectiv în faţa autorităţii naţionale”.

Întrebarea dacă un tratat este sau nu „incorporat în legislaţia naţională” ar putea fi interesantă doar privind alt gen de tratate. Această întrebare nu are nici o relevanţă în faptul când sunt vizate drepturile fundamentale: este vorba despre o asemenea natură a cazului, încât nu este nevoie a avea tratatele respective formal „incorporate în legislaţia naţională”.

Precum am declarat şi cu alte ocazii, obiectul şi scopul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului nu era de a crea, ci de a recunoaşte drepturile ce trebuie să fie respectate şi protejate inclusiv în absenţa instrumentelor juridice pozitive*. Ar fi cazul să se accepte că pretutindeni în Europa aceste drepturi „afectează legislativele, executivele şi sistemul judiciar prin calitatea lor de lege direct aplicabilă”** ca „lege supremă a ţării, ... totul ce contravine din constituţia sau legile unui stat fiind anulat”***.

________________________

*Vezi opinia mea referitoare la cazul Belilos, Seriile A, nr. 132, p. 36. Vezi de asemenea Articolul 1 (art. 1) al Convenţiei, în particular în textul de limbă franceză.

**Vezi Articolul 1, secţiunea 3 a Constituţiei Republicii Federale Germania.

***Vezi Articolul VI, secţiunea 2 a Constituţiei Statelor Unite ale Americii.

_________________________

OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI VALTICOS

(Traducere)

Deşi în deplin acord cu decizia, doresc să comentez fascicolul din alineatul 76 al textului. Astfel, el reaminteşte, printre altele, la cel de-al treilea sub-alineat că „în diferite ocazii Curtea a decis că nu există angajamente de a încorpora Convenţia în legislaţia naţională”. Această declaraţie este corectă, dar a rămas oarecum prea succintă.

Desigur nu poate fi pus in discuţie faptul că, în baza dreptului internaţional, statul care a ratificat o convenţie are obligaţia strictă de a concorda legislaţia şi practica sa naţională la efectele convenţiei respective, iar acest lucru nu presupune în mod obligatoriu că termenii actuali ai convenţiei trebuie calchiate în sistemul juridic naţional. Ceea ce este esenţial rezidă că prevederile convenţiei, într-un fel sau altul, sunt completate de cadrul juridic naţional. Toate acestea sunt în afara discuţiei şi, bineînţeles, elementare.

În acest context, se reliefează o tendinţă spre simplificare care conduce la confuzie. Punctul de pornire constă în ceea ce efectele formale ale ratificării convenţiei asupra legislaţiei naţionale depind de sistemul constituţional naţional şi practica ţării, iar prin aceasta în sistemul amintit (sau practica) din anumite ţări (mai mult sau mai puţin într-un număr crescător al statelor) ratificarea presupune incorporarea textului ratificat în legislaţia naţională, indiferent dacă la alte două nivele (internaţional şi municipal) legislaţia rămâne distinctă şi chiar dacă statutul de ratificare prevede expres această incorporare. Ar trebui de remarcat că astfel de incorporări sunt – potrivit expresiilor general acceptabile – auto-executante, altfel spus capabile a fi executate fără implementarea prin acte mai specifice (naţionale). Toate acestea sunt binecunoscute şi reamintesc vechile axiome academice, aparent majoritatea dintre care uitate, şi cred că ar trebui să fiu iertat pentru reamintirea aici a acestor atât de evidente adevăruri.

Totodată, consider necesar a ne întoarce aici, cel puţin indirect, la acest subiect deoarece doresc să atrag atenţia asupra următoarei concluzii: da, Curtea are dreptate afirmând odată în plus că statele nu sunt obligate să incorporeze termenii actuali ai Convenţiei în sistemul lor juridic naţional. Această declaraţie ar trebui, totodată, suplimentată adăugând că: „ele sunt bineînţeles sub incidenţa datoriei de a oferi efectul”. Unii vor spune că acest fapt este evident pentru state. Evident este, dar afirmaţia urmează a fi în continuare calificată prin: „iar obligaţia de a oferi efectul este cu atât mai bine realizată, cu cât termenii Convenţiei sunt transportaţi în sistemul juridic naţional”. Aceasta nu are nici o tangenţă cu sistemul constituţional sau cu vechea axiomă „monistul” contra „dualist”. Ceea ce aş sugera este ca statele, sistemul constituţional al cărora nu permite efectul automat al unor incorporări, să recurgă la acţiuni exprese imediat după ratificare, prin intermediul legislativului sau altor instituţii, acompaniindu-le, în caz de necesitate, cu prevederi ce ar conduce mai curând la implementarea acestor prevederi de natură generală sau să adapteze sistemul naţional la noile standarde. Cine va pune oare în discuţie că instanţele naţionale, atenţia cărora va fi focalizată asupra fiecărui termen al Convenţiei devenit între timp lege naţională, va găsi în prevederi, chiar şi cele generale ale Convenţiei, elemente şi criterii ce ar permite aplicarea lor uşoară, iar acesta ar putea fi cazul chiar şi acolo unde Guvernul respectiv consideră că legislaţia existentă sau cazuistica deja oferă efectele cuvenite standardelor Convenţiei?

În acest context, astfel de acţiune nu este obligatorie, dar este necesară în ideea asigurării nu doar unei cunoaşteri mai bune a Convenţiei, ci cu siguranţă şi pentru o implementare mai completă a acesteia. Aceasta este concluzia generală la care am ajuns după mai bine de treizeci de ani de practică în domeniul aplicării convenţiilor internaţionale privind drepturile omului. Este, în ceea ce priveşte cazul, adăugarea necesară la principiile succint stabilite de Curte.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI MARTENS

A.Introducere

1. Precum majoritatea Curţii, Consider că sancţiunile interimare, menţinute de Judecătorul Millett în decizia lui din 11 iulie 1986, constituie o interferenţă cu exercitarea de către O.G. a libertăţii exprimării, în cadrul prevederilor alineatului 1 al Articolului 10 (art. 10-1). Spre deosebire de majoritate, mă văd în situaţia de a nu accepta că această interferenţă a fost justificată de către alineatul 2 al Articolului 10 (art. 10-2) chiar şi pe parcursul perioadei de la 11 iulie 1986 până la 30 iulie 1987.

Mai specific, nu sunt satisfăcut cu afirmarea că necesitatea solicitată a fost suficientă.

B.Aspecte particulare ale prezentului caz

2.Sancţiunile interimare, urmărite de către Procurorul General împotriva O.G., formează o parte componentă a campaniei legale în care s-a implicat Guvernul britanic aflând despre intenţia dlui Wright de a-şi publica memoriile. Această campanie a început cu sesizarea Procurorului General în instanţa australiană privind interdicţia de a publica cartea. A continuat când, după publicarea scurtelor articole despre detaliile unor fascicule din carte, O.G. a refuzat să se conformeze cererii Procurorului General, care a căutat să impună restricţii permanente la oricare publicare de către O.G. a materialelor din Spycatcher. Restricţiile provizorii au fost impuse ex parte la 27 iunie 1986 şi au continuat, cu unele modificări, datorită Judecătorului Millett în decizia lui sus-menţionată.

3.În termeni juridici, această campanie a fost bazată pe presupunerea că dezvăluirea de către dl Wright a informaţiilor, ce le-a obţinut pe parcursul activităţii lui în cadrul Serviciului de Securitate, ar constitui o violare a obligaţiunii de confidenţialitate, precum şi dezvăluirea de către O.G., din moment ce ele au obţinut informaţia respectivă, cunoscând că derivă din violarea sus-menţionată. Totodată, principala îngrijorare a Guvernului a fost „nu ceea ce spune dl Wright, ci faptul că un fost ofiţer superior al Serviciului de Securitate spune aceste lucruri”, după cum a remarcat şi Judecătorul Millett. Prin urmare, ideea campaniei a fost axată asupra asigurării implementării ideii că membrii Serviciului de Securitate, pentru a cita acelaşi judecător, „pur şi simplu nu li se permite să-şi scrie memorii”. Apariţia confidenţialităţii fiind esenţială pentru operarea efectivă a Serviciului de Securitate, daunele provocate prin ştirile că unul dintre foştii angajaţi superiori este contemplat cum îşi publică memoriile ar putea – reamintesc iarăşi decizia judecătorului Millett – „fi evitate doar prin stoparea lor rapidă şi efectivă şi căutate a fi stopate”. Acelaşi lucru era de asemenea valabil şi pentru toate publicaţiile indirecte.

4.O.G., la rândul lor, doreau să fie liberi în publicarea informaţiei care ar fi putu intra în posesia lor, chiar dacă provenea direct sau indirect de la dl Wright, cu atât mai mult cu cât ar fi dezvăluit gestionarea infectă sau activităţi ilegale ale unei părţi a Serviciului de Securitate. Precum în procesul dlui Wright din Australia, ele susţineau că era în interesul public ca probele unei astfel de gestionări infecte să fie publicate, o parte din evidenţe fiind acuzaţii, făcute de un fost ofiţer superior al serviciului în baza informaţiilor acumulate de el în timpul când era angajat al acestui serviciu.

5.1Urmează din alineatul 4 că impunerea interdicţiilor interimare constituie ceea ce la general este supranumit „sancţiuni iniţiale”.

5.2Oferind decizia pe marginea recursului la hotărârea judecătorului Millett, Grefierul instanţei a început oarecum cu sarcasm: „Sancţiunile iniţiale constituie două din cuvintele cele mai emotive ale vocabularului media”. Acest fapt, evident, nu reprezintă un motiv pentru subaprecierea emoţiilor care le-ar putea genera cuvintele respective, deoarece ele au fost enunţate, în special cu referinţă la media, ceea ce fără îndoială este, după cenzură, cea mai serioasă formă de interferenţă cu libertatea care, precum a subliniat corect Curtea acum şi anterior, este unul din pilonii de bază ai societăţii democratice (vezi ca exemplu cel mai recent decizia în cazul Oberschilck din 23 mai 1991, Seriile A, nr. 204, alineat 57 et. seq.). În cazul nostru în ceea ce priveşte sancţiunile iniţiale, mai mult decât atât, posibil comentate de către două „ziare responsabile” (reproduc iarăşi din Grefier) „în contextul dezbaterilor publice asupra subiectelor politice de interes general” (preluat din alineatul 60 al deciziei în cazul Oberschlick). Consecinţele acesteia au fost cu atât mai dramatice, cu cât, prin prisma doctrinei sfidării la adresa curţii după cum am înţeles (aparent pentru prima dată) de către Curtea de Apel în cazul Independent, a cuprins nu doar O.G., ci întreaga media din jurisdicţia instanţelor britanice.

C.Sarcina instanţelor când revizuiesc necesitatea

6.În hotărârea sa în cazul Handyside din 7 decembrie 1976 (Seriile A, nr. 24, pp. 23-24, alin. 50) Curtea remarcase foarte clar că atunci când se revizuieşte „necesitatea” unei interferenţe urmează a se decide, în baza diverselor date valabile, „care din raţiunile oferite de autorităţile naţionale pentru a justifica acţiunile actuale de „interferenţă” le-au abordat drept cele relevante şi suficiente în temeiul Articolului 10, alineat 2 (art. 10-2)”. (idem: decizia în cazul Sunday Times din 26 aprilie 1979, Seriile A, nr. 30, p. 38, alin. 62, şi în cazul Barthold din 25 martie 1985, Seriile A, nr. 90, p. 25, alin. 55). Recent, în alineatul 60 al deciziei Oberschlick sus-menţionat, Curtea a specificat că acest test implică autosatisfacerea asupra faptului că autorităţile naţionale „nu aplică standardele care sunt în conformitate cu aceste principii” – adică a principiilor ce derivă din prevederile Articolului 10 (art. 10) – „şi, mai mult decât atât, recurgând la astfel de acţiuni, se bazează pe unele argumente acceptabile ale faptelor relevante”.

D.Aplicarea acestui test

7.Respectiv, în ideea determinării dacă sancţiunile iniţiale pot fi impuse justificat, este necesar a examina foarte atent: (a) dacă, în deciderea impunerii acestei măsuri excepţionale, autorităţile naţionale au aplicat standardele care sunt în conformitate cu principiile ce derivă din Articolul 10 (art. 10); şi (b) dacă, recurgând la aceasta, ei înşişi sau bazat pe o fapte relevante.

În opina mea, astfel de examinare nu poate, dar a condus la concluzia că ambele părţi ale întrebării urmează a fi răspunse negativ. Voi explica de ce.

E.Standardele utilizate

8.Încep cu prima parte: ce fel de standarde au fost aplicate (alineatele 9 şi 10) şi sunt oare ele în conformitate cu principiile ce derivă din prevederile Articolului 10 (art. 10) (alineat 11)? Remarc că, în adresare acestor două întrebări, este suficient a analiza decizia judecătorului Millett, deoarece pe parcursul perioadei subsecvente a sancţiunilor interlocutorii nu doar decizia lui urma a fi justificată, ci şi faptul că vizavi de principiile legale care au stat la baza acestei decizii nu a fost semnalat vreo critică fundamentală.

9. 1Judecătorul Millett a pornit de la opinia că în cazul dat a fost vorba despre un conflict ideal dintre două interese publice justificate: pe de o parte, interesul (incontestabil) public se axa asupra menţinerii confidenţialităţii din cadrul oricărei organizaţii în calitate de condiţie pentru eficienţa sa, şi, pe de altă parte, interesul (posibil) public în a fi informat despre acţiunile ilegale sau alte gestionări deficiente. El a susţinut că cererea pentru ridicarea ex parte a sancţiunilor poate fi satisfăcută doar dacă O.G. va prezenta dovezi că ultimul interes prevalează substanţial asupra celui dintâi.

9.2                Lăsând la o parte (ca imaterial pentru scopurile prezente) problema că sancţiunile interimare fuseseră deja ex parte impuse, O.G. fiind cei care urmau să facă recurs pentru ridicarea lor, concluzia ar putea fi formulată din perspectiva că standardele utilizate de către judecătorul naţional pentru a decide a impune sau nu sancţiunile primare au fost: o sancţiune interimară având scopul în menţinerea confidenţialităţii ar fi trebuit impusă cu condiţia dacă reclamatul satisface curtea că (a) dezvăluirea este în interesul public şi (b) acest interes prevalează asupra interesului în menţinerea confidenţialităţii.

10.1Judecătorul Millett a lăsat deschisă întrebarea dacă standardele utilizate de el au fost o excepţie la sau o aplicare a principiilor American Cyanamid (vezi, acest principii, alineatul 10 a deciziei Curţii), dar a concluzionat satisfăcut de faptul că despăgubirile pecuniare către o altă parte ar fi total inoportune. El a continuat spunând că, „soluţionând conflictul” de interese, unul din factorii particulari care i-a luat în consideraţie a fost că „refuzul sancţiunilor ar fi condus la daune ireparabile şi ar fi depravat efectiv acuzatorul de drepturile lui”.

10.2În opinia mea, un singur lucru ar putea fi dedus din acest alineat şi alte similare - judecătorul a aplicat principiile American Cyanamid, cel puţin în ceea ce priveşte acceptarea tacită a faptului că materialul discutat nu dezvăluie că Procurorul General nu avea nici o perspectivă reală în satisfacerea acţiunii lui pentru obţinerea interdicţiilor permanente.

11.1Sunt oare aceste standarde în conformitate cu principiile ce derivă din prevederile Articolului 10 (art. 10)? Nu cred.

11.2Am discutat iniţial punctul de pornire a judecătorului Millett, în special faptul că a avut loc un conflict perfect dintre două interese publice legitime, unul în menţinerea confidenţialităţii, iar altul în altul în obţinerea informaţiei privind gestionarea defectuoasă sau improprie. Evident, aceste două interese au pentru el, în principiu, aceeaşi pondere. Acest lucru, însă, este incompatibil cu Articolul 10 (art. 10). Potrivit prevederilor acestuia, interesul în obţinerea nestingherită a informaţiei prevalează, în principiu, asupra interesului de a „preveni dezvăluirea informaţiei recepţionate în mod confidenţial”: ultimul interes nu este suficient pentru a justifica o interferenţă cu dreptul la libera exprimare, dar poate face acest lucru doar cu condiţia că această interferenţă este „necesară într-o societate democratică”. În aceeaşi ordine de idei, potrivit Articolului 10, acest gen de interferenţă nu este cazul presei, dacă este tratată cu sancţiuni preliminare, a stopa interferenţa prin satisfacerea curţii în următoarele subiecte: (a) există interes public în recepţionarea şi distribuirea informaţiei, referitor la care este instituită interdicţia şi (b) acest interes prevalează interesul în menţinerea confidenţialităţii informaţiei respective. Aceasta înseamnă a face din fapte tercea-bercea: potrivit Articolului 10, libertatea presei este o regulă, presupunându-se implicit necesitatea justificării interferenţei; pentru partea reclamantă - în cazul nostru Procurorul General - scopul rezidă în a satisface curtea în faptul că cerinţele prevăzute în alineatul 2 al Articolului 10 sunt întrunite, adică restricţiile pot fi considerate drept necesare „într-o societate democratică” pentru menţinerea confidenţialităţii.

11.3Prin urmare, standardele utilizate au permis înclinarea balanţei în favoarea Procurorului General, partea ce căuta să limiteze libertatea expresiei. Acest fapt este, însă, foarte serios, deoarece aplicând standardele judecătorul Millett - urmărind principiile American Cyanamid precum a făcut (vezi alin. 10.2 mai sus) - iarăşi a favorizat poziţia Procurorului General într-o manieră incompatibilă cu principiile ce derivă din prevederile Articolului 10 (art. 10).

11.4 Aplicând standardele menţionate, judecătorul Milletta a luat în consideraţie, precum a şi declarat, „aici este vorba despre o aplicare provizorie şi nu de decizie finală”. Acum, fără a mai adăuga ceva, el la fel a considerat că ridicarea sancţiunilor ar putea „deprava reclamantul de drepturile sale”. În special, el a procedat astfel fără a examina corespunzător dacă reclamantul are, de fapt, vreun drept şi fără a lua în consideraţie şansele reale ale Procurorului General de a obţine interdicţia permanentă la procesul final. După cum am mai spus în alineatul 10.2 mai sus, trebuie recunoscut că judecătorul s-a complăcut în dezvăluirea faptului că examinarea acţiunii Procurorului General nu avea nici o şansă de succes.

11.5Atunci când discutăm dacă această abordare este în conformitate cu principiile ce derivă din prevederile Articolului 10 (art. 10), este important a conştientiza că interdicţia interimară, urmărită de Procurorul General pe parcursul procedurilor interlocutorii, fost mai mult o formă derivată din interdicţiile permanente, asupra cărora insista la procesul final. Am spus „mai mult derivativ” deoarece interdicţiile interimare nu servesc unui scop independent, dar au fost iniţiate doar pentru prevenirea (continuării) publicaţiilor indirecte până la oportunitatea luării deciziei finale de către curte vizavi de faptul dacă publicarea indirectă este permisă sau nu.

11.6Este de remarcat şi faptul că potrivit Articolului 10, ambele interdicţii provizorii şi permanente pot fi impuse doar dacă acestea pot fi considerate „necesare într-o societate democratică”. Precum interdicţia provizorie este mai mult derivată din cea permanentă, cerinţele necesare pentru decizia impunerii celei dintâi derivă din cerinţele necesare pentru impunerea celei din urmă. Respectiv, cererea pentru sancţiunea constrângerii poate fi satisfăcută doar cu condiţia dacă Procurorul General va reuşi să convingă curtea în necesitatea acestei acţiuni. El poate prezenta drept „necesară” sancţiunea interlocutoare în baza prevederilor alineatului 2 al Articolului 10 doar dacă cererea sa pentru interdicţia permanentă este acceptată de către curte. Dacă, însă, rămâne spaţiu pentru dubii sau chiar incertitudini, interferenţa trebuia dificil să fie calificată drept „necesară”: aceasta, după cum a constatat rapid şi corect Curtea, este mai degrabă o cerinţă strictă, în special când este vorba despre libertatea cuvântului în presă în contextul subiectelor de interes public.

11.7Reiese că: (a) pentru a respecta principiile derivate din Articolul 10 (art. 10) judecătorul Millett trebuia să impună sancţiunile interimare doar în cazul în care cererea Procurorului General l-ar fi satisfăcut în sensul argumentelor aduse în favoarea interdicţiei permanente şi ar fi asigurat succesul în obţinerea acesteia; (b) obligând-se să examineze dacă era evident că acţiunea iniţiată nu avea nici o şansă de succes, judecătorul de fapt a aplicat un standard care varia de la principiile respective.

F.Evaluarea evidenţelor

12.1Acum revin la cea de-a doua parte a întrebării definite în alineatul 7 mai sus: a fost oare decizia judecătorului Millett bazată pe o evaluare a evidenţelor relevante? Remarc că expresia „evidenţele relevante” implică (inter alia) revizuirea dacă faptele ce ar fi trebuit luate în consideraţie prin prisma Articolului 10 au fost, bineînţeles, bine examinate. În acest context, reamintesc că sancţiunile urmărite de Procurorul General împotriva O.G. constituiau parte a campaniei judiciare, declanşate de Guvern imediat cum a aflat că dl Wright intenţionează să-şi publice memoriile. În cadrul acestei campanii relaţiile dintre procedurile engleze şi cele australiene erau similare celor existente dintre procedurile interlocutoare şi cele permanente în Anglia, precum este stabilit în alineatele 11.5 şi 11.6 mai sus: imediat cum Procurorul General şi-a iniţiat acţiunea în ideea menţinerii poziţiei lui în cererea sa pentru interdicţia permanentă, limitând toate publicaţiile indirecte ale materialului din Spycatcher, la fel şi-a demarat acţiunea în cazul din Australia spre a-şi menţine poziţia, unde a cerut impunerea restricţiilor la publicarea cărţii în general.

În consecinţă, rezultatul probabil al procedurilor engleze (relevanţa cărora a fost examinată în alineatele 11.4 - 11.7 mai sus) ar fi depins în mare parte de procedurile australiene: ar fi avut succes tentativa Procurorului General de a stopa publicarea iminentă a memoriilor? Dacă acest succes ar fi fost expus unor mari dubii, acelaşi lucru ar fi fost aplicabil şi în cazul impunerii interdicţiilor permanente împotriva O.G. Dacă, pentru momentul când curţile britanice aveau de decis dilema impunerii sau nu interdicţiile respective, acţiunile lui referitoare la publicaţiile directe erau eşuate sau pe cale de a eşua, instanţele britanice se pomeneau în situaţia dificilă de a decide drept necesară interdicţia permanentă împotriva publicaţiilor indirecte.

12.2Aceste considerente arată că judecătorul Millett ar fi trebuit să-şi adreseze întrebarea dacă era posibil ca Guvernul va încerca - după o analiză judicioasă a acuzaţiilor făcute şi argumentelor transmise de către Procurorul General - corect considerate drept scopul acestora, adică stoparea rapidă şi eficientă a intenţiei dlui Wright de a-şi publica memoriile încă nescrise (vezi alin. 3 mai sus). Cunoscutul judecător a eşuat în promovarea acestui scop şi, prin urmare, nu putem afirma că şi-a bazat decizia pe o evaluare acceptabilă a faptelor relevante (vezi alineatul 6 mai sus).

12.3Există şi un temei secund care, după mine, este mult mai important pentru a decide astfel - dacă s-ar fi ţinut cont în luarea deciziei faptul eventualei reuşite a Guvernului în menţinerea efectivă a Spycatcher departe de public - aş fi răspuns negativ.

Precum a fost sfătuit Guvernul, procedurile privind restricţiile pentru publicarea cărţii în Statele Unite ale Americii ar fi eşuat (vezi alin. 28 al deciziei). Era probabil (şi evenimentele din 1987 confirmă acest fapt) ca dl Wright să fi fost la fel sfătuit similar. Nu apare nicăieri ca judecătorul Millett să fi luat în consideraţie repercusiunile acestui fapt şi acum, în contextul relaţiilor dintre procedurile engleze şi cele australiene, ele au căpătat o importanţă decisivă. Imposibilitatea prevenirii publicării cărţii în Statele Unite reliefează că în aceşti „ani ai informaţiei” informaţia şi ideea nu mai poate fi stăvilită la frontiere. Articolul 10, alineat 1 stipulează explicit consecinţele juridice ale unei atare situaţii. Respectiv, potrivit Articolului 10, imposibilitatea restricţiilor în Australia nu poate fi considerată drept „necesară” în contextul prevederilor alineatului 2. Este irelevant dacă instanţele australiene ar fi specificat această concluzie, confruntându-se cu această imposibilitate. Reieşind din acestea, concluzionăm că o instanţă dintr-un stat membru ar fi trebuit să ajungă la o decizie şi ce ar fi trebuit considerat decisiv în contextul disputei dintre O.G. şi Regatul Unit al Marii Britanii.

Aceste considerente sugerează că unul din motivele opiniei mele diferite de cele ale majorităţii Curţii se limitează la următoarele: dacă pentru ei faptul că în SUA a fost editată cartea face între timp nejustificată continuarea menţinerii interdicţiei provizorii pentru publicarea indirectă în Marea Britanie, pentru mine faptul că respectiva carte oricum putea fi legal editată în Statele Unite, chiar şi în timpul când Procurorul General a introdus acţiunea lui pentru violarea confidenţialităţii atât de stângaci încât s-a crezut că dl Wright ar fi putut fi stopat efectiv, interdicţiile interimare nu ar fi trebuit nicicând impuse. Însă, judecătorul Millett nu a luat aceşti factori în consideraţie, la fel precum nu a considerat nici şansele Procurorului General de a reuşi în dosarul din Australia.

G.Concluzii

13.Pentru a finaliza: în opinia mea, decizia judecătorului Millett a fost bazată pe standarde care nu au fost în conformitate cu principiile derivate din prevederile Articolului 10 (art. 10), precum şi în evaluarea factologică care, prin prisma prevederilor actuale, erau insuficiente pentru o apreciere decisivă. Prin urmare, mă consider inapt de a accepta că chiar şi în perioada dintre 11 iulie 1986 şi 30 iulie 1987 interferenţa a fost „necesară” în conformitate cu prevederile alineatului 2 al Articolului 10 (art. 10-2).

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI PEKKANEN

Regret că nu pot să fiu de acord cu majoritatea Curţii în ceea ce priveşte lipsa violării Articolului 10 al Convenţiei prin interdicţiile provizorii impuse reclamanţilor în perioada de la 11 iulie 1986 până la 30 iulie 1987.

Sunt de acord cu majoritatea referitor la faptul că prevederile Articolului 10 nu interzic impunerea presei unor sancţiuni în anticipare, cum ar fi restricţia de la publicarea anumitor noutăţi sau informaţii. Totodată, luând în consideraţie importanţa vitală a libertăţii cuvântului într-o societate democratică, limitele de apreciere a statului în astfel de cazuri sunt foarte ambigui desigur. Utilizarea sancţiunilor în anticipare trebuie să fie bazată, după mine, pe raţiuni excepţional de relevante şi cu o pondere considerabilă, care prevalează substanţial asupra interesului public de recepţionare a informaţiei şi ştirilor fără restricţii. Această mă conduce spre o concluzie generală că sancţiunile anticipative pot fi impuse presei doar în cazuri foarte rare şi în circumstanţe excepţionale, uzual pe o durată de timp foarte scurtă.

Scopul interdicţiilor provizorii în acest context rezida în menţinerea status quou-lui pe parcursul procedurilor judiciare. Prin urmare, acesta este scopul legitim. Dar a avut oare loc o stringentă necesitate socială pentru aceste măsuri într-o societate democratică şi au fost oare proporţionate la scopurile înaintate?

Mai întâi de toate aş vrea să declar că în lumea contemporană ştirile şi informaţia parcurge foarte rapid şi uşor distanţele de la o ţară la alta şi este imposibil a le stopa. Precum arată prezentul caz, interdicţiile provizorii impuse reclamanţilor Observer şi Guardian - la care a fost suspusă şi întreaga media britanică prin operarea doctrinei de sfidare la adresa curţii - nu poate preveni fluxul de informaţie discutată din afară. Sancţiunile în anticipare, prin urmare, nu au fost un remediu efectiv în atingerea scopului de menţinere a status quo-ului. Mai mult decât atât, înainte de să fi fost impuse interdicţiile provizorii, confidenţialitatea materialului discutat a fost deja în mare parte compromisă prin publicaţiile anterioare şi interviurile televizate. Respectiv, nu exista necesitatea sancţiunilor cu această ocazie.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI MORENILLA

1.Sunt de acord cu majoritatea Curţii, potrivit căreia interdicţiile provizorii impuse pentru reclamanţii Observer şi Guardian („O.G.”) de către judecătorul Millett la 11 iulie 1986 („interdicţiile Millett”), interzicând publicarea informaţiei obţinute de dl Wright în capacitatea lui de membru al Serviciului britanic de Securitate, care interdicţie se extindea asupra întregii media britanice, incluzând Sunday Times, invocându-se prevederile legii privind sfidarea la adresa curţii, interdicţii rămase în vigoare până la 13 octombrie 1988 - constituie o interferenţă cu libertatea O.G. de expresie şi dreptul lor la opinie şi a recepţiona şi difuza informaţie şi idei, garantat de alineatul 1 al Articolului 10 al Convenţiei.

Sunt de asemenea de acord, dar nu fără careva ezitări, că această interferenţă a fost „prevăzută de lege”, precum această expresie este subînţelesă în cazuistica Curţii (vezi decizia în cazul Sunday Times din 26 aprilie 1979, Seriile A, nr. 30, pp. 30-31, alin. 47-49): în corespundere cu sistemul comun al dreptului, a fost bazat pe precedentele judiciare şi adecvat accesibile, iar rezultatele aplicării lor fiind suficient de previzibile. Repet, împărtăşesc viziunea majorităţii în ceea ce priveşte faptul că interdicţiile respective au fost impuse pentru a proteja poziţia Procurorului General ca parte în litigiu în cazul violării principiului confidenţialităţii împotriva O.G., prevenind de asemenea şi ulterioara distribuire a informaţiei confidenţiale din cadrul operaţional al Serviciului de Securitate. Ambele scopuri sunt legitime în baza alineatului 2 al Articolului 10.

Mă văd constrâns, totodată, să-mi declar dezacordul asupra unor aspecte-cheie, în special în ceea ce priveşte necesitatea unor astfel de restricţii într-o societate democratică. Niciodată, după mine, acest gen de restricţii nu a fost justificat de o „stringentă necesitate socială” sau proporţională la oricare scop legitim înaintat. Prin urmare, trebuie să mă separ de la concluzia majorităţii pentru perioada cuprinsă între 11 iulie 1986 şi 30 iulie 1987.

2. După mine, acest subiect central nu ar fi trebuit separat în două perioada distincte, precum a fost făcut de Comisie, „pentru a facilita claritatea” şi de către majoritatea Curţii. Toate deciziile pornind de la cele ale judecătorului Millett şi terminând cu cele ale Camerei Lorzilor în 1987, au fost parte ale aceleiaşi sancţiuni interlocutoare, O.G. fiind subiectul restricţiilor similare pe parcursul întregii perioade între 11 iulie 1986 şi 13 octombrie 1988. Separarea acesteia în două a condus la un rezultat oarecum inconsistent în identificarea acelor restricţii parţial în conformitate şi parţial venind în contradicţie cu prevederile Convenţiei.

La 29 aprilie 1987 O.G. au făcut recurs pentru ridicarea interdicţiilor Millett, deoarece au apărut între timp reportaje în alte trei publicaţii britanice (vezi alin. 22-23 ale deciziei). La 12 iulie 1987, data care urma să coincidă cu data ieşirii de sub tipar a cărţii Spycatcher în Statele Unite ale Americii, Sunday Times publică primul fascicul din carte (vezi alin. 27-28 al deciziei). Indiferent de aceasta, Camera Lorzilor decide menţinerea interdicţiilor şi, ca rezultat al legii sfidării la adresa curţii, a extins sancţiunea asupra întregii media britanică, inclusiv Sunday Times.

Publicarea Spycatcher în Statele Unite ale Americii şi distribuirea pe mapamond a dezvăluirilor dlui Wright despre activitatea MI5 nu este relevantă, după mine, şi nici prevederilor Articolului 10, pentru iniţierea împotriva O.G. a acţiunii pentru violarea obligativităţii confidenţialităţii imputată de Guvern: majoritatea argumentelor lor, deşi se axau pe necesitatea prevenirii distribuirii în statele vorbitoare de limbă engleză a informaţiei de interes general prin impunerea restricţiilor judiciare mediei britanice, nu erau realiste şi nici efective.

                Principiile majore ce derivă din cazuistica Curţii privind Articolul 10 - cu care principii sunt întru totul de acord - sunt concentrate în alineatul 59 al prezentei Hotărâri şi nu consider necesar a mă pronunţa aici asupra acestora.

Guvernul a reamintit observaţiile Curţii din decizia Markt Intern Verlag GmbH şi Klaus Beermann din 20 noiembrie 1989 (Seriile A, nr. 165, p. 21 alin. 37), că nu ar trebui să se recurgă la substituirea propriei sale evaluări cu cele ale curţilor naţionale acolo, unde ultimele, din motive rezonabile, au considerat restricţiile drept necesare. Guvernul a mai observat că marginile de apreciere, care urmează a fi delegate autorităţilor naţionale în ideea stabilirii dacă protecţia securităţii naţionale cere impunerea restricţiilor provizorii pentru publicări, sunt vagi.

Curtea a observat în cazul markt intern, care se referea la publicarea într-un sector specializat al presei a informaţiei de natură comercială, nu trebuie sub nici o formă să constituie o excepţie a jurisdicţiei sale de supervizare, descrisă în alineatul 59 (d) al prezentului caz.

În sistemul Convenţiei, Curtea a fost abilitată să traseze linia dintre competenţele instanţelor naţionale şi propria sa competenţă, în acelaşi timp menţinând propriile sale responsabilităţi în asigurarea garantării drepturilor şi libertăţilor, în conformitate cu prevederile Articolelor 1 şi 9. Este adevărat că limitele de apreciere ale statelor sunt mai largi atunci când este vorba despre protecţia securităţii naţionale, decât în cazul menţinerii autorităţii judiciare prin garantarea drepturilor părţilor implicate. Totodată, limitele conceptului de apreciere trebuie întotdeauna aplicat ţinându-se cont de circumstanţele fiecărui caz în parte, în baza interpretării coerente a prevederilor Articolului 10 în corespundere cu cazuistica europeană şi cu siguranţă nu în maniera ce ar putea distruge substanţa libertăţii de expresie.

                Importanţa primordială a libertăţii de expresie, rolul vital al presei într-o societate democratică şi dreptul publicului de a beneficia de informaţie în domenii de îngrijorare generală, deşi toţi aceşti factori şi-au găsit în mod repetat oglindirea în cazuistica Curţii, în cazul prezent este necesar a aplica un test foarte strict privind necesitatea. Atunci când urmăreşte a justifica restricţiile impuse O.G. în baza interesului securităţii naţionale şi menţinerii drepturilor Procurorului General până la finalizarea procesului naţional, Guvernul a eşuat, în opinia mea, să „stabilească credibilitatea” (vezi alin. 59 (a) al prezentei decizii) unui astfel de test.

A.Interesele subiectului securităţii naţionale

                Precum membrii majoritari ai Comisiei, dl Frowein, dl Busutti şi dl Weitzel, am fost de opinia că îngrijorarea primară a instanţelor britanice în examinarea prezentului caz nu a fost protejarea securităţii naţionale, ci protecţia confidenţialităţii. Pericolul pentru securitatea naţională a fost invocat indirect, fiind rezultat din pierderea confidenţialităţii şi credibilităţii în eficienţa şi onestitatea Serviciului de Securitate. Astfel, judecătorul Millett declarase în decizia sa: „Este evident că Serviciul de Securitate trebuie să fie fără cusururi. Aparenţa confidenţialităţii este esenţială pentru asigurarea activităţii adecvate a acesteia. Membrii serviciului pur şi simplu nu pot să-şi scrie memoriile”.

Interdicţiile interlocutorii au drept consecinţă următoarele: (a) restricţiile au fost impuse fără a desfăşura o audiere completă a argumentelor reclamantului; şi (b) interdicţia extinsă asupra întregii media prin operarea doctrinei dreptului comun al sfidării criminale la adresa curţii, sub incidenţa acestuia intrând Independent, London Evening Standard, London Daily News şi Sunday Times (vezi alin. 22 şi 27 ale deciziei).

Judecătorii naţionali erau foarte bine conştienţi de gravitatea acţiunii. Judecătorul Millett declarase în decizia sa că „sancţiunile anticipative privind publicarea reprezintă o serioasă interferenţă în libertatea presei şi în dreptul constituţional al dreptului la libertatea cuvântului”. La Curtea de Apel la 25 iulie 1986, Sir John Donaldson şi-a început în felul următor decizia: „Sancţiunile anticipative sunt două dintre cele mai emotive cuvinte în vocabularul media. Respectiv, Guardian şi Observer au reacţionat rapid şi dur la ştirea, potrivit căreia judecătorul MacPherson a decis impunerea sancţiunii ex parte din 27 iunie 1986...”

                De fapt, neîncrederea pentru asemenea sancţiuni restrictive pentru presă este demult stabilită în tradiţia dreptului comunitar. Blackstone scria în 1765 în cartea sa „Comentarii la dreptul englez” o propoziţie care a devenit obligatorie pentru citare: „libertatea presei este bineînţeles esenţială pentru natura unui stat liber: dar aceasta constă în inadmisibilitatea restricţiilor înainte de publicare şi nu în libertate de cenzură în publicarea subiectelor criminale.”

Cazuistica americană, citată în „Articolul 19”, un Centru Internaţional pentru combaterea cenzurii (vezi alin. 6 al prezentei decizii), a susţinut consecvent scopul Primului Amendament ce garantează prevenirea sancţiunilor în anticipaţie. În ceea ce priveşte scopul securităţii naţionale, Curtea Supremă de Justiţie a Statelor Unite declara în cazul Near contra Minnesota (283 U.S./718) că „faptul că aproximativ o sută cincizeci de ani practic nu au fost tentative de impunere a sancţiunilor restrictive înaintea publicării informaţiei referitoare la acţiunile controversate ale funcţionarilor publici, fapt ce vine să demonstreze existenţa unei adânci convingeri că astfel de sancţiuni ar viola dreptul constituţional.”

                Împărtăşind opinia majorităţii, exprimată în alineatul 60 din prezenta decizie, consider că restricţiile la adresa libertăţii media, precum cele aplicate contra O.G. aparent pentru protecţia securităţii naţionale sunt departe de a onora aceste standarde. Guvernul nu a demonstrat existenţa unor „daune directe, imediate şi ireparabile” pentru securitatea Marii Britanii care au fost sau urmează a fi cauzate de către articolele publicate de către O.G. sau în urma dezvăluirii ce ar fi putu fi făcute în paralel cu dl Wright. Judecătorul Millet a susţinut în decizia sa următoarele: „Este limpede din acele fragmente (memoria scrisă a lui Sir Robert Armstrong) că natura reală a obiecţiilor Procurorului General nu constă în proaspăta dezvăluire a acuzaţiilor la adresa acţiunilor anterioare ale Serviciului de Securitate, într-un fel reflectate în articolele recente publicate de către reclamaţi. Este vorba despre istorii vechi şi constituie subiectul revigorării publicităţiilor anterioare.”

„Apariţia confidenţialităţii” poate fi „esenţială pentru operarea efectivă a Serviciului de Securitate” - precum şi pentru alte servicii publice - însă, nu şi prin prisma prevederilor alineatului 2 al Articolului 10 al Convenţiei care, după mine, nu justifică sine quan non impunerea, din perspectiva protecţiei securităţii naţionale, unor restricţii libertăţii presei şi dreptului publicului de a fi informat adecvat. Dezvăluirea informaţiei discutate poate fi sancţionată doar „în cazul când apare foarte sigur” că dezvăluirea va avea consecinţe adverse legitimităţii protejate de stat.

Doi judecători de la Camera Lorzilor, care s-au detaşat de la decizia majorităţii din 30 iulie 1987, şi-au exprimat opiniile asupra acestui subiect. Lordul Bridge of Harwich susţinea că „libertatea expresiei este întotdeauna prima supusă interdicţiilor într-un regim totalitarist. Un astfel de regim nu-şi poate permite să accepte libera circulaţie a informaţiei şi ideilor printre cetăţenii săi. Cenzura este un instrument indispensabil pentru a gestiona ce trebuie să cunoască publicul şi ce nu. Prezenta tentativă de a priva publicul de la informaţia care este liber accesibilă în afara ţării constituie un regres pe o cale foarte periculoasă.” Lordul Oliver of Aylmerton declarase că „a încerca, chiar şi provizoriu, crearea unui soi de barieră sanitară juridică împotriva infecţiilor din afară a comentariilor şi discuţiilor publice nu este doar, precum cred, cu siguranţă ineficient, dar implică un prim pas spre înapoi spre un trecut foarte periculos.”

                Când luăm în consideraţie dacă interdicţiile impuse pentru O.G. de către autorităţile naţionale au fost necesare şi proporţionale cu scopul protecţiei securităţii naţionale, personal văd următoarele circumstanţe ce pledează împotriva necesităţii unor atât de serioase sancţiuni.

(a)Guvernul nu a indicat precis care informaţie din articolele publicate de O.G. pune în pericol operaţiunile de securitate ale Marii Britanii şi nici nu a demonstrat iminenţa pericolelor substanţiale la adresa securităţii naţionale.

(b)Articolele care au apărut pe paginile interioare ale ziarelor au fost relatări scurte şi veridice despre desfăşurarea procesului în Australia. Acuzaţiile la adresa activităţilor MI5 au fost, potrivit judecătorului Scott, divulgate anterior în douăsprezece cărţi şi trei programe televizate, în special în două cărţi scrise de dl Chapman Pincher în 1981 şi 1984 şi în interviul televizat însuşi cu dl Wright, emisiunii respective făcându-i-se publicitate din timp. Precum a observat şi Vicecancelarul (Camerei Lorzilor), Sir Nicolas Browne-Wilkinson, „în cazul acesta nu este recomandat şi nu ar putea fi invocat că Observer şi Guardian ar fi implicate într-un fel în activităţi ce ar putea conduce la publicarea cărţii dlui Wright... Ele nu au provocat, nu au impus şi nu l-au determinat pe dl Wright să-şi încalce obligaţia de menţinere a confidenţialităţii.” El a concluzionat că dacă „o parte terţă, care nu a participat la violarea principiului de confidenţialitate de către dl Wright, a recepţionat informaţia care la moment era deja în posesia publicului - ceea ce înseamnă că, precum am spune, informaţia a fost recepţionată din domeniul public – în decizia mea nu ar fi fost, precum în prezentul caz, intrat sub acuzaţia de violare a obligativităţi de confidenţialitate”.

(c)Guvernul nu a întreprins nici o acţiune în urmărirea dlui Wright sau autorilor şi editorilor publicaţiilor anterioare în baza Legii actelor oficiale secrete din 1911 şi nici nu a demarat acţiuni civile pentru violarea confidenţialităţii, urmărind declaraţii, prejudicii sau beneficiile obţinute de pe urma dezvăluirilor făcute.

(d)Acţiunea pentru interdicţii permanente împotriva ziarelor a fost bazată mai curând pe un temei ipotetic, bunăoară: (1) informaţiile au fost obţinute direct sau indirect de la dl Wright; (2) ziarele intenţionau să continue publicarea altor dezvăluiri despre activităţile Serviciului de Securitate; (3) acest fapt ar fi periclitat operarea eficientă a Serviciului şi „aparenţa confidenţială” a acestuia; şi (4) aceasta ar putea încuraja alţi membri sau foşti membri ai Serviciului de a publica informaţii confidenţiale.

(e)Evidenţele aduse de Procurorul General la etapa iniţială a procesului s-au bazat pe două memorii scrise ale lui Sir Robert Armstrong, făcute în cadrul procesului din Australia, potrivit declaraţiilor căruia menţinerea principiului confidenţialităţii este esenţială pentru funcţionarea efectivă a Serviciului de Securitate. Merită a declara că, de fapt, precum a observat şi Comisia în raportul său (alin. 89), „evidenţele pe care s-a bazat Camera Lorzilor în luarea deciziei sale din octombrie 1988 au fost substanţial valabile şi pentru decizia din iulie 1986 şi completamente valabile şi pentru adoptarea deciziei din iulie 1987”.

B.Menţinerea subiectului autorităţii sistemului judiciar

                Precum a fost menţionat anterior, unul din scopurile sancţiunilor provizorii l-a constituit menţinerea drepturilor Procurorului General până la procesul final. Guvernul susţinea că impunerea sancţiunilor în prevenire spre a determina abţinerea de la publicarea materialului în cauză ar putea fi subiectul principal care, în cazul în care ar fi fost publicat înainte de procesul final, ar putea fi considerat necesar într-o societate democratică pentru menţinerea autorităţii judiciare, precum în cazul deciziei Sunday Times (Seriile A, nr. 30, p. 42, alin. 66). Deşi acceptând în esenţă această supoziţie, am considerat, totodată, că în circumstanţele cazului dat Guvernul a eşuat în demonstrarea faptului că impunerea sancţiunilor în baza celor expuse corespunde unor „imperative necesităţi sociale” sau că astfel de acţiuni au fost proporţionate cu scopurile propuse.

            Interdicţiile provizorii au constrâns temporar părţile implicate în cazul civil de a se abţine de la oricare acţiune ce ar putea prejudicia sau influenţa decizia finală a Curţii. Prin urmare, ele au fost instituite pentru a menţine status quo-ul până la procesul final în ideea asigurării, în cazul când aprecierea prejudiciului nu va compensa dauna cauzată de reclamat, că hotărârea instanţei va fi efectivă.

Principiile generale, ce au dominat impunerea restricţiilor provizorii, au fost stabilite de Camera Lorzilor în cazul American Cyanamid Co. contra Ethicon Ltd ([1975] Cazul de Apel 396; vezi alineatul 10 al prezentei decizii), ce se referea la presupusa violare a dreptului de autor. Cu acea ocazie Camera a modificat criteriul anterior prin susţinerea că, în loc să examineze dacă evidenţele dezvăluiau a priori cazul de violare, instanţa urma doar să verifice dacă cererea reclamantului pentru interdicţie permanentă avea o reală perspectivă pentru succes, constituind un motiv serios pentru o cauză eficientă. În cazul în care cererea nu era „frivolă sau exhaustivă”, întrebarea dacă urma a fi impusă careva sancţiune trebuia să fie determinată prin prisma „balanţei convenienţelor” dintre conflictele de interes ale părţilor implicate.

Interdicţiile Millett au fost impuse în baza principiilor American Cyanamid şi respectiv menţinute în cadrul procesului interimar.

            Aplicarea acestor criterii revizuite a favorizat în mod evident reclamantul, care urmărea impunerea interdicţiilor provizorii deoarece, indiferent de faptul dacă va beneficia sau nu în faţa unui proces final în subiectul-cheie al plângerii sau dacă pretinsa informaţie confidenţială ar fi fost publicată, în permanenţă ar fi reuşit să demonstreze că acest caz este „argumentabil”.

Evident, aplicarea rigidă în prezentul caz a principiilor American Cyanamid a condus la impunerea „inevitabilă” a sancţiunilor în expectativă pentru media, ce viola în mod direct libertatea de expresie a O.G. şi dreptul publicului de a fi informat rapid despre subiectele de interes legitim general, precum cele ce ţin de activităţile ilegale ale unei părţi a Serviciului de Securitate.

Respectiv, strategia juridică a Procurorului General s-a dovedit a fi în conflict cu testul de „necesitate” în baza prevederilor alineatului 2 al Articolului 10 (art. 10-2) al Convenţiei şi instanţelor naţionale, atunci când au pus pe balanţă interesele conflictuale în proces, nu s-a acordat ponderea suficientă pentru importanţa fundamentală a libertăţii cuvântului într-o societate democratică.

Circumstanţele particulare ale cazului, la care deja m-am referit în secţiunea A mai sus, şi următorii factori, care s-au reliefat foarte clar atunci când a fost determinată cererea pentru interdicţiile provizorii, au însemnat că restricţiile aplicate media, urmărite de Guvern, nu au fost justificate în conformitate cu prevederile alineatului 2 al Articolului 10 (art. 10-2) în scopul menţinerii autorităţii judiciare.

(a)Pentru prima dată Procurorul General a iniţiat un proces privat privind violarea de către un fost angajat al Serviciului de Securitate a datoriei lui de menţinere a confidenţialităţii şi, referindu-se la un precedent din dreptul comercial, a urmărit impunerea sancţiunilor provizorii pentru a menţine valabilă cererea sa de interdicţii provizorii în acelaşi scop de protecţie a datoriei de confidenţialitate. Lordul Oliver of Aylmerton susţinea: „Nu am putut găsi şi nici dumneavoastră, distinşi lorzi, nu aţi putut găsi în deciziile cazuisticii anterioare vreo referinţă care ar fi putu avea vreo paralelă la cazul examinat” (Procurorul General contra Guardian Newspapers Ltd [1987] 1 Weekly Law Reports 1315G).

(b) În iunie 1986 dezvăluirile dlui Wright au fost deja cunoscute publicului şi informaţia nu mai era confidenţială deoarece, precum s-a menţionat anterior, informaţia respectivă fusese publicată într-o serie de cărţi şi divulgată de autor într-un interviu televizat, fără careva reacţii din partea Guvernului. Judecătorul Millett a fost foarte explicit în acest sens când a afirmat în decizia sa că: „învinuirile propriu-zise pot fi compilate de către oricare dintr-un număr de surse publicate care s-ar fi dat stăruinţa să ajungă la ele” şi „obiecţia nu se referă la acuzaţii ca atare, ci la implicarea dlui Wright. Este adevărat că dl Wright a oferit informaţii cu ocazii anterioare, o dată printr-un interviu televizat şi, dacă e să credem notiţelor altor lucrări publicate, prin colaborarea cu acei autori” (transcript, pp. 5C şi 13B).

(c)Drept consecinţă, scopul menţinerii status quo-ului nu trebuia invocat, deoarece nu exista informaţia cu caracter confidenţial şi absenta oricare reacţie anterioară din partea Guvernului.

(d)Aplicarea principiilor American Cyanamid în cazul violării confidenţialităţii, implicând subiecte ale interesului legitim al publicului şi consecinţa impunerii pentru media – fără a examina complet dacă va fi sau nu publicată informaţia respectivă – restricţii anticipative din motivul sfidării eventuale la adresa curţii, o autocenzură parţială.

De fapt, raţiunea interdicţiilor Millett a fost de a menţine „aparenţa confidenţialităţii” Serviciului de Securitate prin interzicerea – prin impunerea mediei, chiar şi temporar, o restricţie imediată – publicarea anticipată a altor dezvăluiri sau „pete” din activitatea Serviciului.

Instanţele engleze au ajuns la această decizie după aplicarea testului „balanţei convenienţelor”, rezultând într-o serioasă limitare a libertăţii de expresie. Judecătorul Millett afirma cu această ocazie că: „nu există nici o diferenţă dacă cererea pentru reprimarea publicaţiei este înaintată de Guvern şi nu de un reclamant privat; principiile rămân aceleaşi”. Totodată, chiar dacă testul respectiv putea fi corect prin prisma legislaţiei britanice, nu este acceptabil să apară în procesul deciderii dacă limitarea libertăţii cuvântului implicată în acest caz este justificată prin prevederile alineatului 2 al Articolului 10 al Convenţiei. Sunt de acord cu majoritatea Comisiei că, atunci când Guvernul urmăreşte să limiteze distribuirea informaţiei de un considerabil interes public, necesitatea unei interdicţii temporare „trebuie stabilită cu o claritate şi siguranţă particulară” din cauza locului predominant ocupat de libertatea cuvântului şi obligaţiile internaţionale ce incumbă autorităţile publice de a nu intra în interferenţă cu acestea.

(e)Faptul că, precum fusese remarcat în deciziile provizorii, O.G. nu au fost implicate în nici un fel în publicarea propusă de dl Wright, a fost umbrit de acceptarea lor drept doritoare de a publica informaţie credibilă, de interes legitim pentru public, referitoare la operaţiunile ilegale ale Serviciului de Securitate sau privind conducerea infectă a membrilor săi. Opinia judecătorului Millett, potrivit căruia „în unele cazuri dezvăluirile ar putea fi benefice pentru autorităţile apropiate” apare drept inconsistentă în raport cu dreptul de a recepţiona şi distribui informaţii şi idei conform prevederilor Articolului 10. publicul are dreptul de a fi informat cu promptitudine despre astfel de cazuri, indiferent dacă relatarea a fost făcută pentru autorităţile respective în sensul urmării în instanţă şi sancţionării. Din moment ce a fost implicată limitarea libertăţii cuvântului, o pondere mai mare urma să fi fost acordată „apărării marii injustiţii” (dreptul de a raporta o gestionare infectă) valabilă pentru O.G.

Pericolele unei aplicări atât de rigide a acestui precedent au fost descrise de Lordul Oliver of Aylmerton când afirmase că: „liniile directorii, elaborate de Camera Lorzilor în cazul American Cyanamid contra Ethicon Ltd ... au ajuns să fie tratate drept incrustate pe piatră, astfel încât reclamantului ce urmărea impunerea unor sancţiuni nu-i rămânea nimic altceva decât să arate că dispune de un caz perfect argumentabil. Prin urmare, efectul contestării dintre a urma a fi publicat şi a constrânge publicarea unei informaţii pretins confidenţiale constă în faptul că ultima, prin impunerea unui caz argumentabil, poate în mod eficient prin invocarea legii privind sfidarea la adresa curţii, constrânge până la examinarea finală a cazului, care ar putea dura doi sau mai mulţi ani înainte, publicarea nu doar de către reclamanţi, dar şi de către oricare altcineva din cadrul jurisdicţiei şi aceasta în condiţiile în care, spre final, se va ajunge la situaţia perfect legitimă când situaţia nu va mai avea nici o relevanţă sau influenţa interesul publicului” (Procurorul General contra Times Newspapers Ltd [1991] 2 Weekly Reports 1022B).

(f)Discreţia oferită interdicţiilor provizorii nu ar trebui să prejudicieze determinarea finală a acţiunii, ci instanţa, potrivit principiilor American Cyanamid, urmează să ia în consideraţie dacă reclamantul a prezentat un „caz argumentabil” sau că dispune de o „cauză bună”. În acest context, principiul fumus boni iuris al acţiunii principale constituie, prin urmare, un element important în exercitarea discreţiei.

Circumstanţele prezentului caz nu au arătat sau, cel puţin, nu au demonstrat cu o suficientă limpezime că Procurorul General dispunea de un caz argumentabil pentru impunerea interdicţiilor permanente. Toate deciziile intermediare s-au referit la concluziile contrare şi respectiv interdicţiile provizorii au fost impuse pentru menţinerea drepturile reclamantului până la examinarea finală.

Astăzi, spre beneficiul părţii reclamate şi după deciziile instanţelor, luate la trei niveluri, este uşor a afirma că o astfel de „cauză bună” nu există. Termenii utilizaţi de judecători nu lasă loc dubiilor în acest sens. În decizia sa foarte sumară din 21 decembrie 1987, judecătorul Scott spunea: „Este în egală măsură inacceptabil ca aserţiunea guvernului în ceea ce priveşte cerinţele securităţii naţionale să fie suficient pentru a decide restricţiile ce urmează a fi impuse libertăţii cuvântului sau presei”; „În opinia mea, articolele reprezintă relatare legitimă şi corectă a subiectului care ziarele au fost mandatate să-l ofere publicului, mai exact a acţiunilor curţii din Australia”; şi el concluziona categoric: „Guardian şi Observer nu au violat confidenţialitatea prin publicarea articolelor despre cazul Spycatcher din Australia în ediţiilor lor respective din 22 şi 23 iunie 1986.” (Procurorul General contra Guardian Newspaper Ltd (nr. 2) [1990] 1 Appeal Cases 144B, 167H, 172H).

La fel, când Camera Lorzilor adopta decizia sa din 13 octombrie 1988, Lordul Keith of Kinkel spunea (ibid., 264A): „Consider că pe balanţa perspectivelor Coroana nu trebuia abilitată să ceară impunerea interdicţiilor permanente. Scott J. şi majoritatea Curţii de Apel au abordat anume această poziţie şi nu aş fi fost dispus să mă disociez de la ei.” Lordul Brightman afirma (ibid., 266E): „Sunt de acord cu majoritatea voastră, Distinşi Lorzi, că indiferent de cunoaşterea comprehensivă a informaţiei care a fost sursa acestor articole despre examinarea cazului din Australia, aceste articolele nu au prejudiciat de fapt interesul public şi, prin urmare, nu constituie un temei propice pentru careva acţiuni din partea Coroanei împotriva acestor ziare.” Şi Lordul Goff of Chieveley s-a exprimat în termeni similari (ibid., 290C): „articolele au fost foarte scurte: au oferit mici detalii ale acuzaţiilor: o parte din acuzaţii au fost aduse anterior: şi din moment ce articolele au preluat ceea ce fusese deja publicat, nu consider că judecătorul a fost corect concluzionând că, în acele circumstanţe, acţiunea pentru interdicţie nu a fost proporţională cu scopul legitim propus.”

(g)Natura „provizorie” şi „temporară” a măsurilor restrictive nu poate justifica prin prisma Convenţiei restricţia impusă O.G.. Precum susţineau O.G., „în multe cazuri media, o sancţiune provizorie devine efectiv una finală, deoarece ştirile devin perisabile; întârzierea de săptămâni, luni sau mai mult este echivalentă cu nepublicarea”. Pentru a „amâna” – cuvânt utilizat în cazuistica naţională – informaţia pentru mai mult de doi ani poate rezulta în faptul că s-a volatilizat consistenţa şi esenţa ştirii din cauza caracterului tranşant al acesteia.

(h)Finalmente, era la fel de evident şi faptul că interdicţiile nu au corespuns unei „imperative necesităţi sociale”, deoarece, precum a demonstrat prezentul caz, acestea au fost ireale şi inutile. A fost total ireal a urmări, printr-o decizie judiciară, constrângerea distribuirii ştirilor de interes general sau a căuta, prin sancţionarea mediei, descurajarea membrilor autorităţilor statului, care au acces la documente secrete, clasificate sau pur şi simplu la informaţii confidenţiale de interes general, de la publicarea acestora. Această irealitate este cu atât mai evidentă, cu cât ştirile respective sunt scrise sau transmise prin eter în limba engleză: informaţia este difuzată universal în această limbă, în special de publicaţiile americane sau altele străine, sau emisiile ce sunt vândute sau recepţionate în Regatul Unit (al Marii Britanii). În circumstanţele de astăzi astfel de interdicţii constituie acţiuni iluzorii din moment ce multe dintre mediile respective sunt în afara jurisdicţiei instanţelor britanice.

Precum afirma Vicecancelarul (Comisiei Apelative a Camerei Lorzilor) în decizia sa din 22 iulie 1987 (vezi alineatul 33 al prezentei hotărâri), „Consider că există o limită în ceea ce-şi poate permite o instanţă prin hotărârea sa. Dacă curţile vor lua decizii din start incapabile sa-şi atingă scopul propus, precum prevenirea distribuirii informaţiei care deja este distribuită, legea, după mine, cu siguranţă va deveni un fund din anatomia umană ... Adevărul este că în lumea contemporană al electronicii şi avioanelor cu reacţie ştirile sunt permanent şi pretutindeni. Dar, în timp ce ştirile sunt internaţionale, jurisdicţia curţilor este strict teritorială” (Procurorul General contra Guardian Newspapers Ltd [1987] 1 Weekly Reports 1269F şi H).

Acest raţionament pragmatic, după mine, este suficient pentru a demonstra că ceea ce este clar impracticabil nu poate fi considerat drept „necesar”. La fel precum efectul foarte limitat al interdicţiei asupra mediei britanice a demonstrat că sancţiunile impuse O.G. au fost din start disproporţionale.

Prin urmare, luând în consideraţie toţi aceşti factori separat şi în totalitatea lor, trebuie să mă separ de concluzia majorităţii (vezi alineatul 65 al deciziei), potrivit căreia autorităţile naţionale au fost abilitate să considere că interferenţa, combătută de reclamanţi, a fost necesară într-o societate democratică. Mai mult decât atât, consider că raţiunile exprimate în alineatul 68 şi 69 al deciziei privind găsirea violării în perioada de după 30 iulie 1987 au fost la fel de valabile şi cu referire la perioada anterioară, când informaţia publicată în Spycatcher şi considerată drept relevantă, fusese deja cunoscută de către public (vezi alineatul 12 al deciziei).

Prin urmare, conchid că a avut loc violarea Articolului 10 (art. 10) al Convenţiei în perioada dintre 11 iulie 1986 şi 30 iulie 1987, la fel ca în perioada de la 30 iulie 1987 până la 13 octombrie 1988.

 

Full & Egal Universal Law Academy